Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Momente și schițe. Nuvele și povestiri

Momente și schițe. Nuvele și povestiri

Citiți previzualizarea

Momente și schițe. Nuvele și povestiri

Lungime:
645 pagini
6 ore
Lansat:
14 iun. 2016
ISBN:
9786066000505
Format:
Carte

Descriere

„Despre Caragiale, ca în genere despre clasici, vorbim mai ales în ocazii festive. În restul timpului, Caragiale este acela care vorbește despre noi. Și se pare că o face mult mai bine. Ceea ce spunem noi despre Caragiale este supus revizuirii neîncetate. Ceea ce a spus Caragiale despre noi rămâne turnat în bronzul eternității. Caragiale evadează mereu din formulele în care încercăm a-l prinde, pe când noi nu izbutim a evada din formula în care ne-a prins Caragiale. Niciodată nu vom izbuti să-l epuizăm pe Caragiale. El este acela care întotdeauna ne va epuiza pe noi.“ – Ștefan Cazimir

Lansat:
14 iun. 2016
ISBN:
9786066000505
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Momente și schițe. Nuvele și povestiri

Cărți conex

Previzualizare carte

Momente și schițe. Nuvele și povestiri - Caragiale Ion Luca

I.L. Caragiale

Momente şi Schiţe

Nuvele şi Povestiri

Prefaţă de Ştefan Cazimir

Editura Litera

2010

Sigla_Litera

Textul actualei ediţii este reprodus după I.L. Caragiale,

Momente, Schiţe, Notiţe critice, Editura Minerva, Bucureşti, 1983

Nuvele, Povestiri, Amintiri, Varia, Editura Minerva, Bucureşti, 1981,

Ediţie îngrijită de Al. Rosetti, Şerban Cioculescu, Liviu Călin

Selecţie de Nicolae Manolescu

Fotografii din arhiva Muzeului Naţional al Literaturii Române

Copyright © 2010 Litera, pentru prezenta ediţie

Editura Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: 021 319 63 90, 031 425 16 19, 0752 548 372;

e-mail: comenzi@litera.ro

Copyright © 2010 Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii

Director general: Dan Vidraşcu

Redactor: Ioan Luca

Corector: Cristiana Miu

Prepress: Bogdan Mitea

ISBN: 978-606-600-050-5

Lectura digitală protejează mediul

Versiune digitală realizată de elefant.ro

Momente şi schiţe

LACHE ŞI MACHE

(Nuvelă)

Multe şi mărunte s-au vorbit despre inseparabilii Orest şi Pilad din antichitate, însă, cu drept cuvânt, vremurile de acum se vor mândri cu povestirea istoriei lui Lache şi Mache, căci în adevăr aceşti doi oameni nu pot avea decât una şi aceeaşi istorie: ei vor da exemplu veacurilor viitoare despre puterea prieteşugului.

Cine a cunoscut pe unul a cunoscut şi pe celălalt, fiindcă amândoi mai aproape trăiesc, mai aproape dorm, decât chiar fraţii cei lipiţi din Siam.

Cine zice Lache zice Mache şi viceversa. Cel dintâi s-a născut la Severin tot în ziua şi ceasul în care a văzut cel de-al doilea lumina la Dorohoi: pe amândoi i-a tras aţa la Bucureşti, pentru a îmbrăţişa cariera de copist.

Dacă, la vreo răspântie vezi arătându-se mutra unuia, aşteaptă puţin şi vei vedea şi pe celălalt, care, întârziind pentru cine ştie ce, îşi grăbeşte pasul ca să-şi ajungă jumătatea; în adevăr jumătate, căci Lache şi Mache nu sunt decât unul şi acelaşi în două feţe, doime de o fiinţă şi nedespărţită.

Viaţa lor seamănă foarte mult cu un sistem solar dublu, în care fiecare joacă pe rând rolul centrului, pe când celălalt i se roteşte împrejur. Când buzunarul lui Lache înfăţişează o greutate oarecare, dânsul este soarele sistemului, iar Mache planeta respectivă. A doua zi însă vedem că Mache străluceşte cu jiletca palpitândă, iar Lache gravitează în spaţiu, urmându-l foarte ascultător.

Amândoi fumează, însă niciunul nu are tabachere, şi de aceea nici nu cumpără tutun, fiindcă s-ar usca în buzunar. Astfel când Mache se întâmplă să-ţi ceară o ţigară, trebuie să-i dai două, sau dacă nu, dânsul face o ţigară venerabilă de senator, şi după ce-ţi mai ia şi câteva foiţe de hârtie, merge să-mpartă prada cu celălalt.

Dacă vreun cunoscut voieşte să cinstească cu o cafea pe Lache, acesta refuză cinstea în favoarea lui Mache, şi astfel cunoscutul e silit să-i cinstească pe amândoi.

La teatru merg câteodată amândoi la galerie cu un singur franc: unul plăteşte, iar celălalt intră pe mofturi cu contramarca aceluiaşi bilet.

Biliard nu joacă niciodată, fiindcă în orice caz tot o jumătate din ei ar trebui să păgubească – ar fi absurd ca şi când ar conspira tatăl împotriva fiului, ori sf. duh împotriva tatălui. Când au poftă de joc, unul ia la carambolaj pe vreun ageamiu vădit, şi cât ţine partida, cel ce nu joacă stă împrejurul biliardului, făcând toate chipurile ca să demoralizeze pe adversarul jumătăţii sale.

Pentru că-şi plătesc cinstit datoriile, când şi le pot plăti, Lache şi Mache se bucură de oarecare credit la cafeneaua unde beau regulat, mai de multe ori nu cu banii lor, cafea după masă. De aceea şi chelnerul îi trece pe o singură foaie a catastifului, la una şi aceeaşi partidă. Când datoria a atins o cifră prea mare, trecând spre exemplu peste doi lei, atunci cel care intră întâi pe uşa cafenelii – acela fiind deocamdată soarele sistemului – plăteşte socoteala.

Lache şi Mache sunt tineri cu carte; ei ştiu de toate câte nimic, aşa sunt adevăraţii enciclopedişti. Lache este înalt la închipuire, Mache e adânc. Aşa dânşii iau parte cu mult succes la toate discuţiile ce se ivesc la cafeneaua lor obişnuită: poezie, viitorul industriei, neajunsurile sistemei constituţionale, progresele electricităţii, microbii, Wagner, Darwin, Panama, Julie la Belle, spiritism, fachirism, l’Exilée ş.cl., ş.cl.

În cea dintâi săptămână după luarea lefii, principiile lor se întemeiază: pe recunoaşterea ordinii şi scopului providenţial în mersul omenirii; pe adevărul că omul nu este numai o vită, care trăieşte pentru a mânca şi a bea, ci un agent dumnezeiesc, însărcinat cu o misie înaltă în complexul universului; pe necesitatea guvernului aflător la putere; în fine, pe temeiuri pur conservatoare.

Deodată însă cu ieşirea celor din urmă gologani din jiletcile lor, Lache şi Mache părăsesc aceste principii „uzate şi „falşe; atunci lumea şi omenirea sunt numai o confuzie fără plan nici ordine; guvernele toate sunt rele, dar cel mai rău e cel de faţă; omul este un joc nenorocit al oarbei întâmplări, o victimă a societăţii – principii aproape anarhiste – totul se stinge într-un mormânt! – amar scepticism!

„Mănâncă şi bea, Lache ori Mache! că cu atâta ai să te alegi!" îşi zic ei adânc blazaţi.

Din nenorocire, ei îşi dăruiesc aşa moderne poveţe tocmai după o săptămână de la luarea lefii.

Şi cine şi-ar închipui că această inestricabilă armonie a lor era cât p-aci să se strice odată. Lache era înamorat şi îşi făcea curtea în mahalaua depărtată a slăbiciunii sale, însoţit de Mache. Persoana – din greşeală, desigur – începu să palpiteze pentru acesta.

Imprudenta, la biletul anonim al unuia, răspunse celuilalt: D-sale d-lui Mache, funcţionar. Adresantului îi fu peste putinţă să disimuleze, faţă cu nefericitul prieten, aerul de satisfacţie pe care-l dă omului orice triumf de care el nu era sigur. Figura adresantului era radioasă, a lui Lache lugubră: pentru întâia oară de când se cunoşteau, cele două chipuri avură două deosebite feluri de expresie – şi ce deosebire fatală!

De aci, urmă grozavul fenomen al rupturei prieteşugului lor. În acea zi, vremea s-a stricat, cerul s-a turburat, şi cu trăsnete înfricoşate a căzut ploaie şi piatră cât oul de gâscă asupra Bucureştilor, după care s-a arătat pe cer şi o cometă cu coada zbârlită, spre marea indignare a astronomilor români, care uitaseră s-o treacă la calendarul anului.

În seara acelei zile nefaste, Lache, bând trist şi zdrobit cafeaua, a fost întrebat cu mult interes de toţi muşteriii şi chelnerii din cafenea, că ce s-a făcut Mache. El răspundea cu adâncă amărăciune şi cu glasul înecat:

„De unde pot pentru ca să ştiu eu?... Nu ştiu!" Pentru a o suta oară era să i se adreseze aceeaşi întrebare, la care probabil el ar fi răspuns cu aceleaşi amare cuvinte, când Mache, plouat ca un cotoi aventurier, intră în cafenea: nu se văzuseră de douăzeci şi trei de ceasuri şi trei sferturi! Aceea ce se petrecu în momentul acela între ei nu se poate scrie cu niciun fel de condei. Amândoi cu lacrimi în ochi se repeziră în braţe unul la altul cum se repede fierul la magnet:

– Lache!

– Mache!

Atunci, cerul se-nsenină de tot, trăsnetele şi grindina se depărtară, iar steaua cu coadă pieri de pe cer spre marea mulţumire a astronomilor români, care se mângâiară, că, dacă uitaseră a o prevesti la călindarul anului, nu fusese cel puţin decât o cometă neserioasă.

Claponul, 1877-1878; reluată în Moftul român, 1893, 3 febr.

TEMĂ ŞI VARIAŢIUNI

TEMA

Aseară, pe la 6 ore, un foc a izbucnit la o casă peste drum de cazarma Cuza în Dealul Spirii. Mulţumită activităţii pompierilor şi soldaţilor, focul, deşi bătea un vânt puternic, a fost năbuşit în câteva minute. Pagubele nu prea sunt însemnate.

(Universul)

VARIAŢIUNI

1

De patru ani împliniţi aproape de când reacţiunea ţine în gheare Belgia Orientului, care din lipsă de energie în evoluţiunea ei către progres, un progres bine definit de aminteri prin spiritul tradiţional şi istoric, şi ocazionat întrucâtva, deşi jenat oarecum, de evenimentele economice din urmă, în care duplicitatea reacţiunii a întrecut toate marginile şi a atins limita tuturor speranţelor de îndreptare, speranţe ce nu pot fi întemeiate pe câtă vreme reacţiunea cu oamenii ei fatali, care nu se tem nici de lege, nici de Dumnezeu, nici de judecata, nepărtinitoare dar aspră, a Istoriei, au avut cinismul prototipic şi revoltător s-o declare, cu cea mai enormă dezinvoltură şi exuberanţă într-o memorabilă şedinţă a parlamentului, care a avut imprudenţa, sau, mai bine zis, impudenţa de a-şi pune botul pe labe şi, strigând ca mamelucii mea culpa, au trecut la ordinea zilei, ordine de zi pe care Istoria unei ţări, ce se mai bucură de cea din urmă doză de respect de sine, trebuie s-o înregistreze cu dezgust şi ruşine, doarece când sic volo, sic jubeo domneşte într-o ţară ca maximă de înaltă politică şi când, ca raţiune de stat, se constituie bunul plac al unor reacţionari fiefaţi, nu ne putem aştepta decât la atâtea şi atâtea infamii de tot soiul şi altele încă, dar însă nu credeam pentru ca să ajungem aici, nu credeam, o mărturisim coram populo, oricât am fi crezut de infamă reacţiunea concentrată şi atotputernică, să ajungem şi la incendii ca acela ce s-a petrecut în Dealul Spirii peste drum de cazarma Cuza, care trebuie să serve cetăţenilor de învăţătură şi să rămâie o pată neştearsă şi indelebilă asupra acestui negru regim, pretins alb¹, regim al incendiului, căci dacă pompierii, opera venerabilului şi bătrânului general Florescu, nu stingeau focul, cine ştie cât mai ardea!!!

(Un ziar opozant fără programă, nuanţă liberală-conservatoare)

2

Aseară iust² la orele când puneam ziarul ediţia a cincea supt presă, în Dealul Spirei vis-à-vis de casarma Cuza, un incendiu a sbucnit.

Din causa vântului violinte, care sufla puteric de la occidinte spre oriinte, incendiul a produs o mare panică printre cetăţiani şi cetăţiane.

Pompiarii cu câţiva serginţi şi oficiari – generarele era absinte – au mers la localitate, unde cu greu au sbutit să năbuşească sinistrul, care apăruse deja la steriorele casei atinse.

Cu această ocasiune vom repeţi dechiaraţiunile făcute în organul nostru de atâtea ori, privitoare la instituţiunea pompiarilor.

Am zis, zicem şi de datoria noastră este să o repeţim mereu protivnicilor noştri de la guvern:

Speriinţa ne-a probat până la evidinţă că:

până când nu vom avea pompiari-cetăţiani,

până când nu vom avea cetăţiani-pompiari

nu vom sbuti să ridicăm această instituţiune la treapta la care ea în Occidinte s-a ridicat.

Să avem patriotismul a lăsa deoparte spiritul de partită şi să ne întrebăm:

Până când cu spediinte?

Este cineva pompiar? – trebuie să fie şi cetăţian;

Este cineva cetăţian? – trebuie să fie şi pompiar.

Aceasta este eficace,

este ecitabile,

speditiv,

iust.

Speriinţa din Dealul Spirei până la stremitate ne-a probat că sperietura cetăţianilor şi cetăţianelor nesperiinţi adesea causa lăţirii straordinare a sinistrelor este.

Să căutăm deci:

a avea pompiari-cetăţiani,

a avea cetăţiani-pompiari.

Numai cu condiţiune d-a fi şi cetăţian cineva un bun pompiar este, şi viceversa.

Şi se-nţelege că aceea ce zicem în cetăţi despre cetăţiani, vom zice la sate despre sătiani:

pompiari-sătiani,

sătiani-pompiari.

Dar ne vor întreba protivnicii noştri:

Cine va comanda pe pompiarii-cetăţiani? pe pompiarii-sătiani?

Răspundem:

Ingeniarii,

Ingeniarii competinţi, inteliginţi, prudinţi, indipendinţi, speriinţi.

Numai astfel instituţiunea pompiarilor, puterică, va da roade scelinţi.

(Un ziar opozant cu câteva programe, nuanţă trandafirie)

3

Décidément Maître Printemps n’est pas gai cette année-ci: du vent, de la pluie, de la pluie, du vent. Nos mondaines perdent leurs heures à regarder le baromètre, qui, insensible comme cette vieille Mère Nature, baisse, baisse toujours, on dirait les actions du Panama. Le Dieu Plaisir et la Fée Bamboche s’entêtent à tenir fermés leurs temples, en dépit des voeux de leurs fervents fidèles; partant, plus d’encens sur leurs autels jadis si chargés de fleurs. C’est insensé comme on ne s’amuse plus en cette malheureuse fin de siècle, qui n’en finit plus avec ses surprises ravacholiennes.

Hier un grand incendie a eu lieu dans le Dealul Spirii. Faute d’amusement, une émotion vaut toujours mieux que l’ennui. Le coup d’oeil était vraiment assez pittoresque. Beaucoup de monde à l’incendie. Notons en passant M-me Chose, une brune descendue d’un cadre de Murilio, en robe de chambre, superbe dans son négligé transparent; M-me Machin, un Rubens, non moins élégante, toute rouge d’émotion; la toute jeune M-me Bigoudiano, un rêve briliant de Watteau, ravissante avec sa chevelure blonde or qui frise naturellement sans aucun artifice, un bouton de rose sur le point de s’épynouir aux rayons de Phoebus, harmonisant très-heureusement avec le ton rougeâtre des flammes légèrement estompé par le voile de la fumée. J’en passe et des meilleurs, dont le nom m’échappe. Puis un essaim de jeunes filles, fraîches comme des violettes qu’on vient de cueillir au bord du ruisseau limpide, les unes plus charmantes que les autres, et que l’incendie avec ses flammes, qui rappelaient les contes fantastiques d’Hoffmann, et les braves et infatigables pompiers avec leurs manoeuvres paraissaient beaucoup amuser.

Après l’incendie, chambrée des plus selectes chez le rôtisseur du coin.

(Un journal chic)

4

Mai multe ziare ale opoziţiei vorbesc cu un zgomot asurzitor despre un incendiu ce ar fi avut loc în Dealul Spirii peste drum de cazarma Cuza. Cu această ocazie încalecă iar pe faimosul dumnealor Dada³ aruncând în spinarea reacţiunii (sic) răspunderea pentru acest sinistru. Întru cât trebuie să pună publicul temei pe spusele acestor foi, ce nu mai au câtuşi de puţin respect de adevăr, iată:

Din sorginte oficială aflăm că nu a fost niciun incendiu ieri în Dealul Spirii. Sinistrul cel grozav este o pură invenţiune ieşită din fantazia nesecată şi din bogatul arsenal de calomnii ale adversarilor noştri.

(Un ziar oficios)

Voinţa naţională, 1885, 22 aug; vol. Note şi schiţe (1892), Momente, schiţe, amintiri (1908)

1 Albi: denumire dată conservatorilor; roşii: denumire dată liberalilor

2 Acest cuvânt şi multe altele următoare – latinisme proprii ortografiei ziarului lui C.A. Rosetti, Românul

3 Cal de bătaie

25 DE MINUTE...

„…Fiţi toţi joi în gară la-nălţimea patriotismului vostru, care nu s-a dezminţit niciodată, mai ales în aşa plăcute, putem zice chiar fericite ocaziuni!

Cetăţeni!!

Săptămâna viitoare este o zi solemnă pentru oraşul nostru!!!"

Astfel se-ncheia proclamaţia adresată de câteva zile de părintele orăşelului Z… către administraţii săi, afişată pe cale publică şi reprodusă în capul ziarului oficios Sentinela Ordinii cu acest frumos motto:

Evenimentele mari fac totdeauna să tacă micile pasiuni!

Toată lumea era în adevăr plină de entuziasm, deşi Drapelul Libertăţii, dirijat de decanul avocaţilor, îşi termina articolul său de fond cu cuvintele:

„…Vom căuta să fim cât se poate mai parlamentari. În zadar mişeii de la primărie convoacă lumea la gară! Declarăm sus şi tare că joi nu va fi entuziasm, ci numai o meschină şi dezgustătoare paradă oficială. Să înceteze dar cu infamele lor mistificaţiuni!… Săptămâna viitoare nu poate fi o zi solemnă; ea nu va fi decât un moment trist pentru concetăţenii noştri!"

Directorul, care era însărcinat a gira afacerile prefecturii – districtul neavând deocamdată titular – la citirea acestor şiruri răutăcioase, a şoptit cu zâmbetul său diplomatic:

– Om vedea!

Joia multaşteptată a sosit. Vodă şi doamna, plecând în străinătate, trebuie să se oprească douăzeci şi cinci de minute în gara din marginea orăşelului Z… De dimineaţă, peronul gării, decorat cu împletitură de brad, cu marca judeţului, steguleţe tricolore şi covorul cel roşu al primăriei, este înţesat de lume – garnizoana, garda civică, şcoalele, autorităţile, notabilii şi cât public a mai putut încăpea.

Directorul a plecat de la şapte de-acasă spre a lua, împreună cu primarul, cele din urmă dispoziţiuni la faţa locului. Nevasta lui a rămas să se gătească şi să vie mai târziu la gară cu copiii şi cu amicul. Amicul este un profesor foarte tânăr, care locuieşte cu directorul de un an de zile; el dă şi lecţii la copii şi redijează Sentinela Ordinii; e băiat bun şi scrie minunat: se dă ca aproape pozitiv că tot el a scris proclamaţia.

Acum tot e gata… Directorul se duce la o extremitate a peronului şi-şi aruncă privirile la mulţimea adunată până în cealaltă extremitate… Atunci îi clipesc de departe în minte cuvintele Drapelului, şi-şi mângâie favoritele cu mulţumire…

Dar sunt zece fără zece… şi cocoana nu mai vine… Ce să fie? Trenul domnesc s-a anunţat de la staţia apropiată… În patru minute trebuie să fie aici… Toţi ochii joacă între ceasornic şi capătul liniei… Încă trei minute… Două… Un minut… S-aude şuierul cald…

– La o parte, domnilor! zice grav şeful gării potrivindu-şi bine şapca roşie.

Iată-l! Pieptul lat al locomotivei s-arată la cotitura liniei. Arătarea creşte, creşte mereu, sforăind semeaţă şi alunecând cu eleganţă maiestoasă către peron. Cazanul fierbe, fanfara ţipă, şcolarii intonează imnul – un concert monstru… Vagonul domnesc intră la peron. Un freamăt furnică de colo până colo prin mulţime. Deodată, şi glasurile copiilor şi ţipetele trâmbiţelor şi clocotitura norului fierbinte care se smacină captiv în pântecele maşinii sunt acoperite de urale zguduitoare… Trenul se opreşte, conform programei oficiale, la zece ore precise; suveranii cobor din vagon cu suita, iar consoarta directorului n-a sosit încă!

Se face prezentarea autorităţilor şi notabililor, după care vodă trece între bărbaţi, iar doamna între dame.

Întâiul clopot! Directorul, foarte nervos, mână un vătăşel călare s-aducă numaidecât pe cocoana, pe copii şi pe domnul profesor.

Măria Sa doamna e foarte veselă de conversaţia damelor; dar dumnealor o iau repede şi se-ntind la vorbă… Una o povăţuieşte pe doamna să se păzească pe drum de răceală:

– Nu te juca, soro! boala n-alege…

Doamna mulţumeşte de binevoitoarea povaţă şi asigură că s-a-ngrijit bine, a luat haine d-acasă… În acest timp, directorul tremură de neastâmpăr.

Al doilea clopot! Măriile Lor fac un pas înapoi pregătindu-se să se suie… Directorul, asudat şi înecat de emoţie, s-apropie să ţie un discurs. Lui vodă:

– Măria Ta!… nu plecaţi!… nu trebuie să plecaţi!… D-abia al doilea clopot a sunat: n-a sunat nici măcar al treilea A! dacă ar fi sunat al treilea, atunci aş înţelege să vă grăbiţi… Dar nu! Şi chiar să fi sunat al treilea… să zicem!… n-aveţi grije: nu pleacă trenul fără Măriile Voastre… s-a dat ordin în consecinţă!… Aşadar, având aceasta în vedere, cu onoare sunteţi invitaţi să binevoiţi a lua în consideraţiune… că acest district, acest oraş, în fine toţi concetăţenii noştri v-au iubit atât şi au făcut sacrificii!…

Apoi, cu mai multă căldură, doamnei:

– Să nu plecaţi măcar Măria Voastră!… N-a venit încă toată lumea!.. mai sunt dame, mai sunt copii, mai sunt amici, care ar dori să vă vază ca pe o mamă!

Vodă, zâmbind foarte bucuros, zice:

– Mai stăm, mai stăm, domnule director.

– Mersi! răspunde acesta în culmea emoţiei...

Şi, lăsând pe suverani, aleargă la capătul peronului, se suie în picioare pe o bancă şi se-nalţă în vârful deştelor, făcând către şoseaua dinspre oraş semne violente cu batista. În adevăr, pe şosea vine o trăsură în goană, urmată de un vătăşel călare.

–Aide, soro! aide, nene, pentru numele lui Dumnezeu! că m-aţi omorât!

– Vezi! nu-ţi spuneam eu că-i târziu! zice palpitând cocoana către profesor.

Directorul îşi introduce pe peron familia şi strigă sever către macagiul care stă drept, cu mâna gata pe cureaua clopotului:

– Să nu tragi!… Nu e voie să suni! Măriile Lor n-au isprăvit încă; mai au treabă aici!

Apoi către suverani:

– Măriile Voastre, am onoare pentru ca să vă recomand familia mea: consoarta mea, copiii mei, amicul meu!

Şi pe urmă către copii:

– Sărutaţi mâna!

Copiii se aruncă şi execută ordinul. Măriile Lor sunt din ce în ce mai veseli.

– Am auzit, dragă, zice doamnei nevasta directorului, că aţi fostără cam bolnăvioară! Mi-a părut grozav de rău… Încă-i ziceam lui dom’ profesor, amicul nostru, zic: vezi dumneata, dacă o prinţesă şi tot nu se poate pune cu voia lui Dumnezeu; dar noi ăştia!… Dar acu te-ai făcut bine… Se vede… Fie, că frumoasă eşti! să nu-ţi fie de deochi! să trăieşti!…

Totdeodată unul dintre copiii domnului director, care privesc foarte curioşi pe suverani, îşi scobeşte o nară cu degetul. Mama îi dă o palmă peste mână.

– Nu ţi-e ruşine să bagi mâna-n nas!… şezi frumos! te vede madam Carol!

Copilul plânge, domnul profesor îl smuceşte de mână şi-l bagă la arest în sala de aşteptare clasa a doua. Măria Sa doamna intervine pe lângă domnul director în favoarea micului vinovat, care urlă tare în arest. Tatăl cedează înaltei influenţe şi dă drumul băiatului:

–Taci din gură, măgarule! şi sărută mâna Măriei Sale: dumneaei s-a rugat să te iert!

Suveranii s-au urcat şi se arată plini de veselie la fereastra vagonului. Directorul se hotărăşte în sfârşit, după stăruinţa şefului gării, să permită a se suna al treilea. Trenul se pune în mişcare. Urale şi muzică. Bărbaţii fac semne de adio cu pălăriile, damele bezele călduroase; directorul se şterge de sudoare obosit, iar nevasta lui strigă cât se poate către doamna:

–La revedere! bon amusement! Nu ne uitaţi p-acolo! la revedere!

Când trenul a pornit bine, o altă trăsură soseşte în goană mai turbată. Decanul avocaţilor coboară trăgându-şi după dânsul cocoana, care trage după dânsa o interminabilă rochie de catifea verde cu funde de satin rose. Amândoi îşi fac loc cu furie prin mulţime, care acum a rupt rândurile şi iese în dezordine.

– A plecat? zice dezolată cocoana.

– Da, a plecat, i se răspunde.

–Cum se poate? trenul stă totdeauna treizeci şi cinci de minute!

– Ăsta era tren domnesc, ma chère, zice nevasta directorului.

– Ce? era să v-aştepte vodă şi doamna pe dv.? adăugă profesorul cu un zâmbet răutăcios de superioritate.

– Aşa? vociferează decanul. Am înţeles!… Astea sunt iar intrigile lui dom’ director: carevasăzică numai dumnealui şi familia şi… amicul dumnealui să vază pe Măriile Lor!

Pe urmă, întorcându-se la lumea care se duce:

– Iată, fraţilor, o probă mai mult că astăzi opoziţiunea este considerată ca afară din naţiune… Foarte bine… Vom lua act şi de aceasta şi vom protesta!

Decanul şi familia sa au fost multă vreme la cuţite cu directorul şi cu familia acestuia, deşi damele erau surori. Chiar o polemică, „cât s-a putut mai parlamentară", s-a urmat cu privire la aceasta, între cele două ebdomadare locale, Drapelul decanului şi Sentinela amicului.

Tocmai la nişte alegeri, o persoană de-naltă influenţă, aflând despre vrajba celor doi cumnaţi, a stăruit de i-a împăcat, promiţând serios că şi anul viitor va fi o zi solemnă pentru orăşelul Z… şi atunci trenul domnesc o să se oprească acolo un ceas… şi douăzeci şi cinci de minute.

Constituţionalul, 1889, 8/20 aug.; Convorbiri literare, XXIII, 1890, 1 martie; vol. Note şi schiţe (1892), Schiţe (1897), Momente (1901), Novele, povestiri (1908)

„MOFTUL ROMÂN"

Moftul român a înviat!

– Adevărat a-nviat!

Iată cuvintele cu care trebuie să se salute în aceste zile de sărbători toţi nepoţii divului Traian, toţi aceia în vinele cărora curge sânge de roman.

Să mai aşternem aci o programă a Moftului român, credem de prisos. Sunt opt ani acu de când această foaie a văzut lumina pentru întâia dată. Voim a fi consecvenţi, şi astfel dăm drept program aceleeaşi linii pe care le-am pus în fruntea acestei foi la prima-i apariţie.

Eu: Ce mai spun gazetele, nene?

Nenea: Mofturi!

*

Eu: Ce era azi la Cameră?

D. deputat: Mofturi!

*

Un cerşetor degerat: Fă-ţi pomană: mor de foame!

Un domn cu bundă: Mofturi!

*

Un june cu revolverul în mână: Acriviţo! dacă nu mă iubeşti, mă omor!

D-ra Acriviţa (făcând două gropiţe asasine în obraji): Mofturi!

*

Dr. Babeş: Feriţi-vă de apa nefiltrată: are germenii tuturor boalelor.

Un mitocan (fudul): Mofturi!

*

Eu: Dar domnii X... Y... Z... n-au niciun merit, nicio capacitate, niciun talent spre a fi puşi în fruntea unor instituţiuni care... şi în sfârşit despre onestitate... de!

Un amic (tăindu-mi vorba şi dând din umeri): Mofturi!

*

Pacientul (foarte impacient): Doctore, mor!

Doctorul (foarte liniştit): Mofturi!

*

Librarul: Iată o carte nouă, foarte interesantă.

Un june cult (dând cu dispreţ volumul la o parte): Moft!

*

Un ipohondru: Ar trebui mai multă îngrijire: doamne fereşte! să nu ne pomenim la primăvară cu ciuma!

D. primar (foarte serios): Mofturi.

*

Un cetăţean: Săriţi!

D. procuror (grăbindu-se să suie la club): Mofturi!

*

Eu: Eu crez că de astă dată guvernul a avut dreptate.

Un pesimist suprimat (scrâşnind fieros): Mofturi!

*

Eu: Trebuie să mărturisim, cu toată părerea de rău, că în administraţie... uneori se fură foarte des.

Un optimist rămas în slujbă (zâmbind foarte blajin): Mofturi!

*

Un orator opozant: Câteodată, autorităţile... prin abuz de putere, se întâmplă prea de multe ori să comită...

Un ministru: Mofturi!

*

Un tată de familie: Am auzit că de la o vreme se-ntinde printre o seamă de tineri din Bucureşti nişte apucături oribile.

Un altul cu mai mulţi copii (râzând): Mofturi!

*

X...: Mâine seară e o eclipsă de lună.

Z...: Mofturi!

*

Iar eu: À propos, iese o gazetă nouă.

Publicul: Moft!

*

Moft! Mofturi!

O, Moft! tu eşti pecetea şi deviza vremii noastre. Silabă vastă cu neţărmurit cuprins, în tine încap aşa de comod nenumărate înţelesuri: bucurii şi necazuri, merit şi infamie, vină şi păţenie, drept, datorie, sentimente, interese, convingeri, politică, ciumă, lingoare, difterită, sibaritism, viţiuri distrugătoare, suferinţă, mizerie, talent şi imbecilitate, eclipse de lună şi de minte, trecut, prezent, viitor – toate, toate cu un singur cuvânt le numim noi românii moderni, scurt: MOFT.

În genere naţiile mari au câte un dar sau vreo meteahnă specifică: englezii au spleenul, ruşii nihilismul, francezii l’engouement, ungurii şovinismul, spaniolii morga, italienii vendetta etc., românii au Moftul!

Trăiască dar Moftul român!

Foaia ce reapare astăzi, cu titlul ei eminamente naţional, sperăm că va fi formula sinceră şi exactă a spiritului nostru public.

Şi acuma, dragă Moftule, mergi iar de-ţi fă şi tu rostul în lumea asta. Locul tău aici este, a ta e vremea de astăzi.

Aruncându-te din nou la lumină, strigăm cu toată căldura: Dumnezeul părinţilor noştri, el care a ştiut totdeauna să protege România, aibă-te în sfânta sa pază! deie-ţi norocul ce-l merită orice moft român pe acest pământ stropit cu sângele martirilor de la 11 iunie 1848, 11 februarie 1866, 8 august 1870 şi 14 martie 1888 ş.cl., ş.cl.

Publicului român, care-ţi este tot sprijinul, îi zicem: ajută-ne şi Dumnezeu te va ajuta; iar ţie-ţi dorim: Moftul român să fii, dar caută pe cât se poate de nu fi moft!

Moftul român, 1893, 24 ian.

MOFTANGII

RROMÂNUL

Moftangiul este eminamente român; cu toate astea, înainte de a fi român, el este moftangiu.

Născut dintr-o familie săracă dar onestă, el este fiul operelor sale, şi, deşi democrat prin naştere, el face parte din aristocraţia inteligenţei, a meritului, ştiinţei, artei, culturii ş. cl.

Dar… născut dintr-o veche familie de adevăraţi boieri, care au ştiut totdeauna să pună interesul patriei mai presus de interesele de clasă renunţând la privilegii, el, aristocratul get-beget, este adevăratul democrat…

Moftangiul este patriot hotărât, naţionalist exclusiv, român până în măduva oaselor! toată lumea trebuie s-o ştie!

Guvernamental, sau, când din nenorocire nu se poate asta, opozant, moftangiul felicită Rrromânia în cazul întâi, o deplânge în cazul al doilea, în ambele cazuri o iubeşte până la nebunie. De aceea, el urăşte cu furie tot ce nu e român, tot ce nu e naţional.

El stimează agricultura, dar visează o industrie mare naţională, care să ne scape de tributul ce-l dăm străinilor: ceea ce-l înspăimântă este o cucerire a Rrromâniei pe terenul economic de către infamii de străini, ajutaţi de copiii vitregi ai ţărişoarei lui!

E om de partid, câtă vreme nu-i vorba decât de vederi asupra politicii interioare. Îndată însă ce e vorba de a ne prezenta faţă cu străinii, el crede că toţi românii trebuie să uite micile pasiuni şi, dându-şi mâna frăţeşte, să păşească strâns uniţi faţă cu primejdia economică, politică, socială şi culturală a Naţiunii! Inimicul comun este străinul! jos Străinismul!! sus Rrromânismul!!!

Oricine gândeşte altfel… e un trădător!

Moftangiul se găseşte în toate clasele sociale; speţa lui furnică pe toate căile de comunicaţie (afară de rare excepţii, cu bilet gratuit) şi e încuibată din cele mai mândre palaturi până în cea mai modestă odaie de hôtel garni.

Moftangiul poate avea sau nu profesiune, poate fi sărac sau bogat, prost ori deştept, nerod ori de spirit, tânăr, bătrân, de un sex sau de altul sau de amândouă, el a fost, este şi va fi rrromân adevărat… Să te păzească Dumnezeu să ataci Rrromânia lui oricât de pe departe, căci moftangiul român e aci gata să te zdrobească.

Moftangiul român este:

Din clasele primare până la bacalaureat – anarhist;

De la bacalaureat până la primul examen de universitate – socialist;

De la primul examen până la licenţă – progresist:

De la licenţă până la slujbă – liberal;

De la slujbă până la pensie – conservator.

De la pensie încolo, împărtăşeşte principiile tinerimii universitare… Fii sigur că ai să-l găseşti oriunde e vreo manifestaţie mai mult sau mai puţin politică ori nepoliticoasă a studenţilor mai mult sau mai puţin rrromâni!

RROMÂNCA

Fiică de arendaş, de negustoraş, de funcţionăraş, de avocăţel, de ofiţeraş, de popă – să fi fost papà bulgăroi, sârbotei sau grecotei – moftangioaica este româncă şi prin urmare nobilă, et par conséquent nu poate suferi mojicimea.

Ea este patronesă în comitetul unei sau mai multor societăţi române de binefacere sau de cultură naţională.

Moftangioaica română vorbeşte româneşte numai avec les domestiques, încolo franţuzeşte – acu ia lecţii de limba engleză.

În fiecare zi, moftangioaica răstoarnă prăvălii întregi, de la raftul de sus până la cel de jos, căutând eşantiioane şi negăsind, malheureusement, niciodată ce-i trebuie. Bogată ca şi săracă, adeseori i se-nlâmplă din distracţie, când se uită negustorul în altă parte, să-i scape ceva în manşon sau sub rotondă⁴.

Moftangioaica îşi opreşte totdeuna cupeul d-a curmezişul stradei.

Pentru dânsa sunt numai două oraşe în care poate trăi cineva: Paris et Bukarest!

Dânsa are unul sau mai mulţi adoratori, nu de plăcere sau de pasiune, ci de datorie: o femeie de aşa înaltă extracţiune trebuie să aibă un suivez-moi.

Bogată, n-are plăcere mai mare pe lume decât să-şi arate unei amice sărace toaletele şi să-i spuie preţul lor fabulos, şi apoi proiectele, planul şi devizul toaletelor viitoare.

Moftangioaica săracă este foarte discretă; de aceea, nu dispreţuieşte fondurile secrete, ba chiar din contra. Pentru cine conspiră, e prudent să evite pe moftangioaica română.

Crudă, adică necoaptă, primeşte cadouri de la răscopţi bogaţi; răscoaptă, face cadouri la săraci necopţi, adică la cruzi:

– Ah! crudule!

Când e vorba de lista „victimelor" ei, moftangioaica română uită şirul, numele şi datele; are însă în privinţa aceasta despre amicele ei o memorie prodigioasă.

Când vrei să flirtezi cu moftangioaica, se răţoieşte şi fleorţăieşte. Îi vorbeşti serios, râde; glumeşti, e foarte serioasă; o saluţi, d-abia moţăie; o iubeşti, te spune târgului.

Moftangioaica e amatoare de înmormântări de lux. Trecând prin faţa cluburilor, jalnica scoate capul afară din cupeu. După cimitir, un tour au bois, cu ochii plânşi şi cu chipul încadrat în dantelă neagră, este obligatoriu.

Moftangioaica e o româncă bravă: ea ştie suferi, cu hotărârea şi eroismul caracteristice românului, tortura concertelor clasice, fort en vogue: astăzi… Astfel, dacă-ţi plac muzica, fereşte-te să mergi la acele concerte: de câte ori orchestra o avea un pianissimo, moftangioaica commencera à causer fortissimo…

Moftangioaica suferă în genere de stomac; oricând are să iasă în lume seara, nu mănâncă toată ziua în vederea corsetului. Astfel, e prudent să nu o prea iei la vals: suflarea ei te face să-ţi aduci aminte cu mult regret de mirosul violetelor de Parma.

Poftită ori nepoftită, ea trebuie să se afle la toate balurile de rigoare, ale curţii, ale societăţilor, ale lumii mari, la reprezentaţiile prime, extraordinare sau de gală.

Ea e abonată la L’Indépendance roumaine şi trebuie să figureze neapărat în Carnetul lui Claymoor.

Fiecare moftangioaică spune bucuros din fir în păr toată conversaţia care a avut-o cu prinţesa moştenitoare „aproape o jumătate de ceas" la balul din urmă de la Cotroceni. Câte moftangioaice au fost la bal – că nu lipseşte una! – vezi dumneata câte jumătăţi de ceasuri a ţinut acel bal minunat.

O moftangioaică gătită şi împopoţonată de şapte ori mai scump decât s-ar putea explica prin mijloacele consoartelui d-sale, dacă o întrebi ce părere are despre prinţesa:

– Fie, mon cher; nu zic! e tânără; frumuşică, si vous voulez; da… prea e luxoasă!

Când vorbeşte de regina, zice: la pauvre!

La balul Curţii mai ales, cum s-a abţinut toată ziua de mâncare, abuzează de şampanie, de icre, de îngheţată, de bomboane – nu de plăcere ori de lăcomie, nu!... de datorie… O dată supează cu un „amic, pe urmă cu un curtezan, mai despre ziuă, se-nţelege, vine şi rândul lui dumnealui: „Aide, cocoşelule, la bufet! Aşa, după îngheţată, mănâncă iar icre moi, şi după Pomery extra-sec frappé, iar ciucalată fierbinte… A doua zi, doctorul high-life se vede silit a-i prescrie o cutie şi jumătate de capsule de ricin.

După fiecare bal du monde, a doua zi, caii doftorilor mondains aleargă până le iese limba de un cot.

Culmea supărării – să o scape din vedere Claymoor.

Culmea ambiţiei – un minister pentru bărbat şi un secretariat pentru amic.

A! să nu uit…

Când vezi două moftangioaice amestecându-şi alifia de pe buze şi ţocăindu-se cu multă căldură, să ştii că nu se pot suferi.

– Ah! ma chère, je ne puis la sentir!

SAVANTUL

Important bărbat – bărbat serios.

Membru în toate societăţile culturale naţionale şi internaţionale, preferă dintre acestea pe cele de ginte latină. Dacă nu e încă in Academie, are să fie.

E un exemplar de lux în galeria moftangiilor români şi costă scump.

Teorii nouă din cărţi vechi – invenţiuni pe care străinii, vrăjmaşii Rromâniei, apucă de le fac mai-nainte – studii speciale – misiuni la staţiuni balneare – comisiuni şi delegaţiuni – conferinţe savante, un fel de pot-pourri de fapte diverse ştiinţifice – apoi direcţiuni de instituţiuni şi publicaţiuni – toate astea trebuie să coste scump.

Tipul nostru iubeşte, mai presus de orice, Ştiinţa şi Rromânia, cărora le sacrifică activitatea, liniştea, sănătatea, familia sa, tot. El susţine că ştiinţa, deşi esenţial umană, trebuie, mai ales la o naţiune mică şi tânără ca a noastră, să fie naţională. El constată în fiece moment cu mândrie progresul prodigios al ştiinţelor rromâne.

El dirijează un institut naţional savant sau, dacă încă nu până acuma, va inventa unul sau două pentru a le dirija – institute absolut indispensabile Rromâniei, care este şi trebuie să fie centrul şi farul cultural în Peninsula Balcanică… Ar fi o ruşine să lăsăm pe Bulgaria să ne ia înainte!

De exemplu. Este absolut indispensabil să întemeiem un institut pentru domesticirea, prăsirea şi educaţia licuricilor – lampyris resplendens – având misiunea de a studia un nou sistem de luminare a oraşelor rregatului cu aceste interesante gângănii fosforescente. Închipuiască-şi acu orice rromân cu dorr de ţarră câtă economie şi ce lumină! strălucitoare, gratuită şi – igienică!

Dar pentru asta, savantul nostru, bărbatul ingenios, patriotul neobosit, care a descoperit această luminoasă idee, trebuie să călătorească în cele două emisfere, spre a studia, primo: deosebitele sisteme de luminare a capitalelor mari, secundo: diferitele speţe de lampyris resplendens… După spusa entomologiştilor, există până acuma vreo patruzeci, afară, se-nţelege, de acele pe care le va mai descoperi savantul nostru.

Moftangiul ştiinţific este sacrosanct.

Niciun guvern nu cutează, nu gândeşte măcar să se atingă de el şi de institutul lui; sunt lucruri inviolabile: ar fi un guvern care ar vrea să stingă lumina, să rearunce România în obscuritate! Din contra, la fiece buget nou, trebuie să se crească cifra respectivă – progresul ştiinţei reclamă şi alt progres: progresul paragrafului respectiv.

Şi toate astea, fiindcă ştiinţa e mai presus de luptele politice; guvernele sunt trecătoare, ştiinţa e eternă: într-o ţară eminamente constituţională, apa trece, moftangiii rămân.

Când moftangiul e un imbecil, îi pasă de critică mai puţin decât îi pasă unui suveran african de opiniile presei europene; când are oarecare talent şi spirit, critica-l iritează şi-l neodihneşte ca pe o cochetă bătrână care se teme să nu se afle în sfârşit că are dinţi falşi şi păr prepus. De aci se vede cum între moftangii, cei de spirit şi cu oarecare talent sunt mai slabi de înger decât imbecilii.

Culmea moftangiului savant: a-şi comanda statuia încă din viaţă şi a prezida la inaugurarea ei şi la apoteozarea sa – a acestui mare luptător naţional în ogorul ştiinţei rromâne!

Moftul român, 1893, 3, 11 şi 19 febr.

4 Mantou cu talia rotundă

UN PEDAGOG DE ŞCOALĂ NOUĂ

D. Mariu Chicoş Rostogan, distinsul nostru pedagog absolut, şi-a început cariera printr-o memorabilă conferinţă didactică.

Vom da aci mai la vale conferinţa în rezumat, apoi câteva note, luate, după natură, despre activitatea în praxă a eminentului pedagog.

Trebuie prealabil să spunem că d-sa, totdeauna înainte de e şi i pronunţă pe:

n ca gn franţuzesc,

t ca k,

d ca gh,

g ca j,

c ca ş.

Aceasta pentru uşurarea citatelor din vorbirea d-sale pe care voim să le transcriem pe cât se poate cu pronunţarea lor originală. Cititorul va suplini părţile din cale afară originale, pe care ne-a fost prea greu să le transcriem exact, ca de ex.: gn şi ğ.

1. CONFERINŢĂ

„Onorat aughitoriu,

„Vom căuta să ne roskim astăzi ghespre metoda ghe a prăda grămakica în jenăre şi apoi numai doară ghespre metoda intuikivă şi ghespre răspunsurile neapărake, neţăsitake ghe lojica lucrului, amăsurat inkelijinţii şcolerului!"

Aşa începe d. conferenţiar. Cui nu a asistat la conferinţa aceasta trebuie să-i spunem că pedagogul pune întrebările şi presupune şi răspunsurile. Aşa că urmarea, deşi s-ar părea o conversaţie între pedagog şi şcolar, este însuşi corpul conferinţei. Iată rezultatul acestei superioare opere didactice.

Urmează conferenţiarul:

Pedagogul: No! ce-i grămakica?

Şcolerul: Grămakica iaşte...

Pedagogul: No că-z ce iaşte? că-z doar nu iaşte vun lucru mare.

Şcolerul numai apoi se reculeje şi răspunghe: Grămakica iaşte o ştiinţă ghespre cum lucră limba şi lejile mai apoi la care se supune aceea lucrare, ghin toake punturile ghe veghere.

Pedagogul: Bravo, mă! prostovane! (îi zic aşe doară nu spre admoniţiune, ci spre înghemn şi încurăjare). No, acuma, spune-ne tu numai cum se împart substankivele? Şcolerul, la întrebarea aceasta a mea doară, musai să răspunză, neţăsare, amăsurat priceperii şi răţiunii sale:

Şcolerul: În substankive care se văd şi substankive care nu se văd – reşpeckive concreke şi abstracke!

Pedagogul: Apoi mergem mai gheparte pe ogorul pedagojic şi punem cheskiunea doar:

Aţi auzit voi, copii, ghespre jăn? Ce iaşte jănul?

Şcolerul răspunghe: Jănul e cumu-i lucru: masculin, femenin şi ekerojen au neutru, reşpeckive ghe bărbat, ghe femeie şi ghe ce nu-i nici bărbat, nici femeie.

Pedagogul: Exemple doară...

Şcolerul apoi musai se exprime astfel:

Calul îi substankiv masculin; iel se schimbă în iapă, ş-apoi ghevine femenin.

Pedagogul: No! dar neutru?

Şcolerul (inoţent cumu-i, el nu poake da exemplu aghecvat; eu, pedagogul, atuncia-s gata să-i dau ilustrăţiunea keoriei)...

Pedagogul: Neutru! Neutru mai apoi, dacă-i calul masculin şi iapa femenină, neutru-i catârul, carele nu-i nici cal, nici iapă, nici măgar, nici cal: e catâr, aghică corşitură, ghe îmbele jenuri, şi mai gheparke pentru aceea se conzultă zoologhia, care-i o altă ştiinţă naturale, şi doară naturalia non sunt turpia!

După aceea doară, şcolerul musai să fie, în răţiunea sa puerilă, eghificat pe gheplin ghe jănurile tuturor substankivelor.

Vine numai dup-aceea cheskiunea makemakică... Spune-ne tu doară, Bârsăscule! (zic eu şcolerului) ce înţăleji tu prin curbă, o linie curbă?

Şcolerul: Care nu-i ghireaptă...

Pedagogul (zâmbind cu bunătate): No! care nu-i ghireaptă! bine! da’ cumu-i, dacă nu-i ghireaptă?

Şcolerul mai apoi vine la aceea înduplecare a răţiunii că musai va să răspundă minken:

E o linie oablă, oablă, care mere şi mere şi mere şi iarăşi se-ntoarce ghe unghe a purces.

Pedagogul (jucându-şi serios rolul): Bine! răspuns limpeghe! chiar⁶! reşpeckive esact... No acuma, spune-ne cine au invăntat numerele?

Şcolerul acuma, după memorare numai, căci memoria e, cum zice Tubinghen, pur animală, răspunghe ca animalul: Numerele pare, reşpeckive cele cu soţiu, le-au invăntat Pitagora, iar mai apoi cele impare, reşpeckive cele fără soţiu, le-au invăntat Eratoskenes!

Bravo!

Cum veghe, onoratul aughitoriu, toake răspunsurile şcolerului după metoada intuikivă moghearnă sunt neţesitake prin lojika lui, proprie vorbind născândă, dar completaminke formată printr-o educăţiune aghecvată cercustanţelor, probăluike ca gherivând ghin natura noastră, carea lucră pe cum e mânată mai gheparke.

Într-o viitoare conferenţă, vom cuvânta apoi ghespre această natură iarăşi în aplicăţiunile sale în raport cu pedagojia, cu beserica şi cu işcoala!

(Aplauze. A doua zi, pedagogul nostru este numit în slujbă profesor „ghe pedagojie în jenăre şi ghe limba makernă în şpeţial". Să-l vedem la lucru.)

2. O INSPECŢIUNE

Profesorul: Că-z onorat domnul inşpectore va binevoi doară un momânt să asculke aplicăţiunea metoaghii intuikive.

Inspectorul (se aşază, scoate carnetul şi condeiul şi ascultă)

Profesorul: Mă! prostovane! tu ăla ghe colo... Spune-ne tu doară: ce iaşte fiinţă şi ce iaşte lucru, mă?

Elevul: Lucrul, dom’le, este care nu mişcă, şi fiinţă pentru că mişcă!

Profesorul: No! dar ornicul meu... prostule! fiinţă-i ori lucru?

Elevul: E lucru, dom’le!

Profesorul: Că-z doar mişcă, mă! auzi-l! (Bagă ceasul în urechea elevului)

Elevul (ferindu-se): Da, dar dacă nu-l întoarcem, nu mişcă.

Profesorul (satisfăcut): Bravo! (către domnul inspector:) Ş-apoi doar ăsta-i ghintre cei meghiocri... Bine! (Elevul trece la loc) Tu, mă! ălălant ghe lângă el... Câke picioare are boul, mă?

Elevul: Patru, dom’le!

Profesorul (vesel): Ei, pe dracu! că-z doar n-o să aibă şăpke!...Şi ce e boul cu patru picioare? lucru ori fiinţă? Ha?

Elevul: Fiinţă, dom’le!

Profesorul: Dar masa fiinţă-i?

Elevul: E lucru, dom’le!

Profesorul: No! că-z n-are şi ea patru?

Elevul: Da, dar nu se mişcă, dom’le!

Profesorul (şi mai vesel): Ei! pe dracu! să se mişte... poake doară că cu spirikismus!

Inspectorul (tuşeşte tare şi caută să schimbe vorba): Mă rog, cum îl cheamă pe elevul acesta?

Profesorul: Anibal Ionescu.

Inspectorul: Răspunde bine.

Profesorul (cu siguranţă): Că-z ăsta-i ghintre cei bunişori!... No! la gheografie acum... Mă! tu ghe colo... Spune-ne tu doară toake ştakele Europei.

Elevul: Franţa, dom’le.

Profesorul: Franţia, bine!

Elevul: Anglia, dom’le.

Profesorul: Iaşke!

Elevul: Germania, dom’le.

Profesorul: Ghermania.

Elevul (se porneşte repede; profesorul dă din cap afirmativ la fiece nume de stat cu satisfacţie şi cu mândrie): Elveţia, Rusia, Suedia, Italia, Belgia, Olanda, Turcia, Bulgaria, România, Serbia, Muntenegru şi Grecia... dom’le!

Profesorul (încruntându-se): Şi apoi mă: care, mă?

Elevul: Atâtea, dom’le!

Profesorul (începând să scrâşnească): Dar Şpania, mă?

Elevul (intimidat): Şi... Spania, dom’le!

Profesorul: (mai aspru): Dar Şpania, unghe-i Şpania?

Elevul:...?!

Profesorul (magistral): Şpania-i lângă Portocalia, mă boule, şi viţăversa!

Elevul (aiurit): Şi... Spania şi Portocalia, dom’le!

Profesorul (din ce în ce mai sus): Şi mai care?

Elevul (pierdut): Viţăvercea, dom’le!

Profesorul (indignat): Nu Viţăvercea, mă! Dănimarca, mă! Dania, mă! (şoptind ameninţător printre dinţi:) Dania tatână-tău! (energic:) Mergi la loc, boule!

Elevul (pleacă obidit la loc)

Inspectorul (conciliant): Ei, oricum, tot a ştiut destul de bine.

Profesorul (încă fierbând de ciudă): Pe dracu! ştiut! Traiane Ghiorghiescule! Vină tu... Spune-ne tu doară, s-audă şi onorat domnul inşpector: dacă sunt în lume apoi câke le veghem doară, cine le-au făcut pe toake?

Elevul (sigur): Natura, dom’le!

Profesorul (zâmbind cu bunătate filozofică): Ei, pe dracu, Natura!... Dar pe Natura aia cine au făcut-o, mă prostovane?

Elevul: Dumnezeu, dom’le!

Profesorul: Dar vezi bine că Dumnezeu, că-z doar nu tată-tău şi mumă-ta!... No! acuma... noi, românii, musai doară să şkim pe cum că: ghe unghe ne trajem noi?... ghe unghe?... spune!

Elevul (energic): De la Traian, dom’le!

Profesorul: (făcând cu ochiul inspectorului, care stă în admiraţie): Şi cine era Trăian?

Elevul: El era un om bun!

Profesorul (emoţionat): Bun, drăguţul ghe el! zic zău lui Dumnezău, bun!... Şi cu cine s-au bătut el?

Elevul (brav): Cu turcii!

Profesorul (râzând cu mult chef): Pe dracu! Că-z unghe erau turcii până atunci în Europa... Mai târziu doară apoi s-or ghescoperit turcii... (puternic:) Cu dacii, mă!

Elevul (mai brav): Cu draci!

Profesorul: Că zău lui Dumnezeu că cu draci s-o bătut!... Dar mai apoi, Ştefan cel Mare şi Michaiu Bravul cine au fost?

Elevul (mândru): Ei erau oameni buni.

Profesorul (aprobând cu tărie): Buni, mă!... şi s-au bătut...

Elevul (cu multă mândrie naţională): Cu draci!

Profesorul (entuziast): Cu draci! zic zău lui Dumnezeu!... Merji la loc!... Bravo, prostovane! (Către inspector, care e transportat:) Că-z ăsta doară iaşte un şcoler emininke!

Inspectorul: Are şi mult talent!

Profesorul (cu siguranţă): Ei! pe dracu, talent!... că-z talent nu-i doar ghe vreo samă! asta-i lucru anticvat... Cu metoaghele mogherne doară, totul zace numai în aplicăţiune!... No! la muzică acuma... Spune-ne, Popăscule: ce-i muzica?

Elevul: Muzica este care cântă, dom’le.

Profesorul (nemulţumit): Nu aşa, loază! Nu cuvânta doară ca râtanii... vorbeşte ca şcolerii. Dă-ne tu numaighecât ghefiniţia chiară şi aghecvată!

Elevul: Muzica este...

Profesorul: Ce?

Elevul: Este când...

Profesorul (foarte nemulţumit si repetând definiţia): Muzica iaste aceea care ne gâghilă urechile într-un mod plăcut... (printre dinţi aparte, şcolarului:) Ia sama doară să nu ţi le gâghil eu ţie într-un mod neplăcut!

(Se aude clopotul de ieşire)

Inspectorul (se ridică; copiii fac şi ei ca inspectorul): Domnule profesore, sunt foarte mulţumit. Metoda dumitale e admirabilă...

Profesorul (tăindu-i vorba cu mândrie): Că-z asta doară e metoada lui Peştaloţiu⁷!

Inspectorul (urmând):... şi zelul dumitale vrednic de laudă... (Către elevi:) Voi, băieţi, căutaţi a profita de ştiinţa bunului vostru profesore şi nu uitaţi că de la voi aşteaptă mult patria, România, pentru viitor!

Profesorul (conducând cu multe reverenţe pe inspector şi încântat de rezultat): Că-z eu ce le tot spun boilor, onorat domnule inspectore?... Apoi dacă-s porci şi n-au ghestulă aplicăţiune!

3. AJUNUL EXAMENELOR

Profesorul: No! mâine apoi începem doară! Câţi ghintre voi au ştuduit, or mere mai gheparke; câţi au fost putori şi n-au ştuduit, trebuie că rămân repekinţi. Acuma doar numai să vă muştruluiesc că cum să fiţi la aceea înălţime la carea caută a fi şcolerul întrucât priveşke educăţiunea prinţipială, respeckive la o conduită exămplară faţă ghe azistenţii care vor fi ghe faţă. (Către un şcolar din fund:)

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Momente și schițe. Nuvele și povestiri

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor