Cântec sfânt

VERSURI ORIGINALE

VESELIE

La orândă-i o beţie

Straşnică în astă-seară!

Nimeni nu mai vrea să ştie

Ce viforniţă e-afară...

Glasuri vesele răsună,

Zic vioare, urlă vântul...

Joacă toţi cu voie bună,

Duduie sub ei pământul!

Dând uitării grija, scârba,

Inima în piept le saltă...

Pân’ şi popa-i trage sârba,

Cu creştinii laolaltă!

Bate-n cizme, stă să cadă,

Dând potcapul către ceafă...

Trei moşnegi aprinşi la sfadă

Se-ndulcesc din o garafă...

Şi petrec! E o urgie

A lui Dumnezeu afară,

Dar e-atâta veselie

La orândă-n astă-seară!...

SURORILE

Acolo, noaptea, se zăreşte

Lumină până dinspre zori,

Şi toată casa auieşte,

Acolo cântă trei surori!

Lucrează-ntruna la dantele,

Pe deget firul răsucind,

Şi se îndeamnă înde ele

Când gândurile le cuprind.

Ah! migăli-veţi toată viaţa

Dantele pentru cei bogaţi?

Abia vi se plăteşte aţa

Pe care voi o cumpăraţi!

COBZARUL

Salută zdrăngănind din strune,

Bătând cadenţa din picior,

Şi cântă, legănându-şi capul,

Cobzarul, mândru cerşetor...

Iar după datina străbună

Când îi întinzi paharul plin,

El nu bea până ce închină

Şi varsă jos un strop de vin...

― Cobzarule, de-ai şti cât farmec

Şi voie bună răspândeşti

Cu zvonul cântecelor tale

În inimile româneşti!

Noi toţi suntem aşa de tineri,

Că am putea să-ţi fim nepoţi...

Dar când ne zici bătrâna doină

Eşti cel mai tânăr dintre toţi!

CÂMPUL LIBERTĂŢII

Un zvon din sat în sat străbate

Şi dă poporului curaj,

El pleacă-n valuri tulburate

Şi se îndreaptă către Blaj.

Sunt preoţi şi mireni, cu toţii

Mânaţi de-acelaşi ideal —

În fruntea tuturora moţii,

Mândria mândrului Ardeal.

Ei simt că-ntâia oară-i leagă

Un dor adânc de neam întreg,

Aleargă toţi să-l înţeleagă —

Şi cât de bine-l înţeleg!

Căci bat cincizeci de mii de piepturi,

Şi-n ele inimi româneşti

Cari strigă: "Libertate! Drepturi

Pe plaiurile strămoşeşti!..."

O, sfântă zi de sărbătoare!

Popor voinic din văi şi lunci,

Te-om mai vedea odată oare

Precum te-ai arătat atunci?

Povestea vremii ne învaţă

Că orice rană are leac,

Dar o-ntâmplare-aşa măreaţă

Zbucneşte-o dată la un veac!

LUMEA LOR!

Când pisica nu-i acasă...

Doarme dus sfânt’ Niculae

În vestminte argintii,

Dar ce colb e în odaie

Şi ce zarvă de copii!

Au rămas stăpâni în casă,

Toată lumea e a lor!

Unu-i cocoţat pe masă,

Altul joacă-ntr-un picior.

Uite popa, cum îngână

Liturghia... Doi se bat.

Un ştrengar c-o vargă-n mână

Strigă parcă-i împărat!

O sprinţară de fetică

Se hlizeşte la oglindă...

Nu le pasă de nimică...

Dar ce tropot e în tindă?

Ca de ipsos stau de frică...

Oare cine-o fi intrat?

Ochii nimeni nu-şi ridică,

Nici chiar marele-mpărat!

Vântul fuse?... Cine este?

Ori vreunul din părinţi?

Ce tăcere făr’ de veste!

Smirna-s... diavolii de sfinţi!

În privaz, sfânt’ Niculae

Doarme, parcă nici nu ştie!

Numai colbul din odaie

Joacă-n raza aurie...

VARĂ

Asfinţeşte. Printre ramuri

Aurite-n foc de soare,

Tremură nenumărate

Mici fereşti strălucitoare.

Sub arţar, plecat, moşneagul

Şade cu luleaua-n gură,

Pare că-i cioplită-n piatră

Luminoasa lui figură...

Joacă în văzduh ţânţarii;

Pe furiş, prin frunza rară,

Ca un zgomot de şopârle

Drăcuşorii se strecoară,

Ici şi colo doar s-arată

Printre crengile mişcate,

Şi, pitiţi, şoptesc în umbră,

Se ghiontesc, râd pe-nfundate...

Dând semnal întregii cete,

Cel din urmă-n fund dispare...

― Caută-i de-acu, băiete!

Mută stă grădina mare...

Tresărind păşeşte-n taină,

Doar prin foi adie vântul...

Stă şi-ascultă... Unde-s oare?

Nu se ştie ca pământul!

Moşule, tu ştii, pesemne,

Stai cu degetul la gură,

Şi, zâmbind şiret, ce dulce

Amintirile te fură...

Dar deodat’ s-aude-un ţipăt,

Şi din nalta bălărie

Sare o fetiţă blondă

Ca un fir de păpădie!

Geaba fuge nebuneşte

Ca să scape de ştrengar...

Din tufişuri, pretutindeni,

Alte capete răsar...

E un haz! Cu larmă mare,

Toţi, jucând, se strâng în drum,

Şi bunicul râde tare

Pipa scuturând de scrum...

APRILIE

Streşinele se dezgheaţă,

Picură mărgăritare...

Ce de lume! Ce de viaţă!

Şi ce larm-asurzitoare!

A întinerit natura;

Negustorii zdrenţuroşi

Ţipă cât îi ţine gura:

― Hai la ghiocei frumoşi!

În mansardă locuieşte

Un artist. Băiet sărac,

De un ceas se chinuieşte

Ca să vâre aţă-n ac.

Şi cârpindu-i, biet, cum ştie

Pantalonii vechi de dril,

Fluieră de bucurie...

Bine ai venit, april!

SĂRBĂTOARE

Măreţ amurg de sărbătoare

Domneşte-n veselul oraş,

Un nour arde-n depărtare

Ca un tăciune uriaş.

Se-ntoarce lumea din poiană,

Călări, pe jos, boieri, norod:

Aleargă o căruţă-n goană

Din două salturi peste pod.

Şi râd, şi chiuiesc, şi cântă

Cei cari s-au grămădit în ea:

Vârtej de pulbere s-avântă

Când trec pe dinaintea mea!

Sunt bolnav, moartea mă îmbie,

Şi tot privesc la ei cu jind...

Şi tot tresalt de bucurie

Când văd pe oameni chefuind!

FURTUNA

A revenit albastrul mai!

Flori în grădină, flori pe plai

Şi flori la pălărie!

Stau ca pe spini, stau ca pe foc!

E timpul numai bun de joc

Şi bun de ştrengărie...

Grivei, tovarăşul meu drag,

Nerăbdător aşteaptă-n prag

S-azvârl în colţ ghiozdanul...

I-e dor ca s-o pornim haihui:

Mă dau mai bine-n partea lui,

Că nu e mai tot anul!

O şterg de-acasă frumuşel:

Grivei cu mine, eu cu el,

Şi satu-n colb se-neacă...

Intrăm în codru, şi Grivei

A-nnebunit de vesel ce-i:

Mă muşcă, sare, joacă...

Dă spaima-n vrăbii, latră-n vânt,

Îşi face mendrele; eu cânt,

Şi codrul lin răsună...

Pe sus trec leneş nouri grei —

Noi nici nu ne gândim la ei,

Şi doar aduc furtună!

Abia o creangă s-a mişcat,

Şi-n freamăt lung, neaşteptat,

Lumina-n zări se stinge...

Un roi de frunze joacă-n drum —

Tot codrul e-un vârtej acum,

Şi eu pornesc a plânge...

Alerg în jos, alerg în sus:

Am rătăcit, şi urme nu-s

Oriîncotro m-aş duce!

Un fulger! — repede mă-nchin...

Ah, mii de duhuri negre vin

Şi vor ca să m-apuce...

Cad în genunchi, prins de fior...

Răzbubuind din nor în nor,

Un trăsnet se descarcă!

Zic Tatăl nostru, şi Grivei

Se uită ţintă-n ochii mei:

Şi el se roagă parcă...

Dar iată! cât ne-am închinat,

Un colţ de cer s-a luminat,

Şi codru-i plin de soare...

Ieşim voioşi la câmp deschis

Şi-mi pare că a fost un vis

Furtuna trecătoare!...

GOANA

Porneşte-n zvon de zurgălăi

Vuind caleasca boierească,

Dănciugii goi s-alungă droaie,

Boierul strigă din calească:

― Hei! cine vrea această pungă?

Voinicul ăla s-o ajungă!

O goană de ogari, nebună,

Toţi se răped, că toţi o vor.

Dând chiot, surugiul mână,

Clăbuci fac armăsarii-n zbor;

Şi urlă haita ţigănească

Prin nori de praf, după calească.

S-apuce-ntâi toţi vor odată,

Se zbuciumă, se îmbrâncesc;

Se-ncinge-o luptă desperată,

Şi cad, şi se rostogolesc:

Naintea lor caleasca zboară...

Ei sar; s-aştern pe goană iară...

Târziu, sătui de alergare,

S-abat pierzând orice speranţă...