Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Calea Victoriei
Calea Victoriei
Calea Victoriei
Cărți electronice493 pagini11 ore

Calea Victoriei

Evaluare: 4.5 din 5 stele

4.5/5

()

Citiți previzualizarea

Informații despre cartea electronică

„Nu în latura caracterologică stă însă meritul romanului lui Cezar Petrescu. În datele lor interne, personajele au ceva predictibil. Ascensiunile le sunt sincrone. Căderea unuia duce la prăbușirea celorlalți. Și, de obicei, întocmai ca în jocul de domino, toți au în preajmă pe câte cineva. Momentele de singurătate sunt rare în Calea Victoriei. Admirabilă, în schimb, e invenția epică, deși nu din ea, ci din lirismul difuz i s-a tras romancierului succesul. Fiecare capitol începe printr-un soi de avertisment metaforic, fără nicio legătură explicită cu conținutul ulterior. Unele dintre aceste puneri în temă (mai degrabă decât în abis) au într-adevăr structură de anecdote, dar atât de generale, încât propriu-zis nu putem vorbi despre narativitate autentică. Cel mult, despre infuzie de stări de spirit. Procedeul ține de alegorie, și substratul vag moralizator se ghicește permanent îndărătul lui. Însăși Calea Victoriei reprezintă, au arătat-o mai toți comentatorii, un alt nume pentru melanjul de opulență, viciu, civilitate, eleganță, conspirație și tragedie care freamătă în marele oraș. De altminteri, prea puține lucruri se petrec spațial pe fostul Pod al Mogoșoaiei.“ – Cosmin Ciotloș
LimbăRomână
Data lansării14 iun. 2016
ISBN9786066863421
Calea Victoriei
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe din Petrescu Cezar

Legat de Calea Victoriei

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Calea Victoriei

Evaluare: 4.5 din 5 stele
4.5/5

2 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Calea Victoriei - Petrescu Cezar

    CRONOLOGIE

    1892

    La 1 decembrie, se naşte, la Hodora-Cotnari, judeţul Iaşi, Cezar Petrescu. Este primul născut al profesorului Dimitrie Petrescu, fiu de ţărani olteni devenit doctor în ştiinţe agricole la Paris, şi al Olgăi Comoniţă, fiică de senator liberal, descendentă a unei vechi familii de boieri moldoveni.

    1899-1903

    Primele două clase ale ciclului primar le face „în particular", iar ultimele două la o şcoală din oraşul Roman. Pasionat de lectură, ia cu asalt biblioteca tatălui, atras îndeosebi de creaţiile marilor scriitori – Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Goga, Delavrancea ş.a. –, dar şi de media producţiilor literare sămănătoriste.

    1903

    Începe gimnaziul la „Liceul internat" din Iaşi, avându-l ca profesor de română pe Calistrat Hogaş. Tânărul Cezar Petrescu începe să manifeste interes pentru compoziţia literară.

    1904-1907

    Îşi continuă studiile secundare la Roman, unde limba şi literatura română erau predate de profesorul Nicolae Apostol, care va rămâne în memoria viitorului scriitor ca un exemplu de devoţiune şi vocaţie pedagogică. Sub îndrumarea acestuia, elevul Cezar Petrescu compune caiete întregi de schiţe literare; ţine şi un jurnal intim.

    b.jpg

    La anii tinereţii

    1906

    Interesat tot mai mult de fenomenul literar, îi scrie lui Nicolae Iorga, trimiţându-i schiţa Scrisori spre a fi publicată în Floarea darurilor:

    „Am trecut timpul liber ce mi-l oferă ocupaţia mea de elev în clasa a IV-a gimnazială în mici descrieri de impresii ori de închipuiri, scumpe pentru mintea unui tânăr înflăcărat. Şi toate aceste notiţe şi schiţe le-am adunat în două caiete [...]

    Şi încerc acum, îndrăznesc, să trimet spre apre-cierea d-voastră fragmente din ele. Şi aştept – iertaţi-mi îndrăzneala şi întrucâtva obrăz-nicia – aştept, zic, un răspuns, o apreciere fie încurajatoare ori descurajatoare.

    Nu ştiu dacă vor merita aceste încercări să fie cetite de dv. şi să fie publicate în revista ce urmează să apară, Floarea darurilor [...] Vă trimit o schiţă din impresiile ce mi le-a făcut un cimitir; sunt luate pe cripta unui mormânt; a fost cercetată la o compoziţie în clasă şi de profesorul nostru de româneşte N. Apostol, un apostol în împrăştierea iubirii de patrie şi întrucâtva a fost apreciată cu rezerva unui profesor." (Corespondenţa lui Cezar Petrescu, ediţie îngrijită, cu o introducere, note şi indici de Ştefan Ionescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, vol. I, p. 186.)

    1907-1911

    Urmează „Liceul Naţional din Iaşi (cu ultima clasă „în particular).

    Bolnav de tuberculoză, tatăl scriitorului, Dimitrie Petrescu, se stingea din viaţă în primăvara lui 1907; în acelaşi an, pe 26 august, absolventul gimnazial Cezar Petrescu debuta, în Sămănătorul, cu proza Scrisori. După terminarea liceului, se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi.

    1912

    Debutează în publicistică cu suita de articole „După un Congres, „Pentru un scrib naţionalist şi „Răzbunarea lor", apărute în Facla, publicaţia socialistă condusă de N. D. Cocea. Colaborează şi la Opinia (Iaşi).

    1915

    Se căsătoreşte, la Iaşi (soţia, Marcela Petrescu, va muri prematur, în 1921).

    Colaborează la revista ieşeană Versuri şi proză şi la Cronica bucureşteană, cu fragmente literare.

    1916-1918

    Prospătul absolvent de Drept Cezar Petrescu lucrează, pentru o scurtă perioadă de timp, ca „girant de plasă" la Mălini (judeţul Suceava).

    În timpul războiului, bolnav de tuberculoză ganglionară, stă la Iaşi, lângă familie.

    Începe să publice în Iaşul (fără semnătură sau cu pseudonimele C.P., Iago) şi în Depeşa lui N.D. Cocea.

    Descoperirea unor nereguli financiare din vremea când fusese administrator de plasă în comuna Mălini îl face pasibil de închisoare. Cezar Petrescu se disculpă; ca argument suprem şi soluţie ultimă de a scăpa de „haina delincventului de drept comun, încearcă să se sinucidă cu „oxid de carbon. Tentativa este împiedicată de intervenţia paznicilor primăriei.

    1919

    Înfiinţează, împreună cu Pamfil Şeicaru, publicaţia antiliberală Hiena (-1925). Aici, Cezar Petrescu va semna atât materiale publicistice, cât şi producţii literare. Este şi redactor la cotidianele Dimineaţa şi Adevărul. Conduce, pentru scurtă vreme, ziarul Bucovina, din Cernăuţi.

    1920

    Lucrează, alături de Gib Mihăescu, la cotidianul bucureştean Ţară nouă şi apoi la Voinţa, scoasă la Cluj.

    Iniţiază, în revista Hiena, rubrica Scrisorile unui răzeş, semnată C. Robul.

    Îşi consolidează relaţiile cu scriitori importanţi ai vremii – Lucian Blaga, Adrian Maniu, Gib Mihăescu ş.a.

    1921

    La iniţiativa lui Cezar Petrescu, Adrian Maniu şi Gib Mihăescu, pe 1 mai apare, la Cluj, primul număr al mensualului Gândirea. Condusă de Cezar Petrescu, revista se tipăreşte la început ca supliment literar al gazetei Voinţa (odată cu mutarea ei la Bucureşti, director va deveni Nichifor Crainic). Aici vor fi „transmutate" Scrisorile unui răzeş, cărora li se vor alătura texte literare semnate Cezar Petrescu.

    Gândirea oferea tocmai ceea ce lipsea oricărei alte reviste: libertatea – va mărturisi scriitorul peste câţiva ani. N-avea patron, n-avea cadre rigide, nu era legată de nicio şcoală critică, literară şi spirituală, existentă. Eclectismul acesta, atât de necesar momentului, i-a uşurat existenţa, atât faţă de colaboratorii diverşi, cât şi faţă de marele public cititor. Revista a mers odată cu timpul. De aceea, poate, atâtea altele i-au rămas în urmă, pe drum. (F. Aderca, „De vorbă cu d. Cezar Petrescu, Adevărul literar şi artistic, seria II, an. IX, nr. 453, 11 august 1929, p. 1-2; reprodus în F. Aderca, Contribuţii critice, ediţie, prefaţă şi note de Margareta Feraru, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, vol. I, p. 171.)

    1922

    Debut editorial cu volumul Scri-sorile unui răzeş (Editura „Cultura naţională"), care reunea texte publicate în rubrica ţinută în Hiena şi apoi în Gândirea. Volumul va fi distins cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români.

    Vechea tuberculoză ganglionară îl ţintuieşte la pat, în ghips.

    c.jpg

    1923

    Scriitorul se mută la Bucureşti.

    1924

    Lucrează, câteva luni, la ziarul lui Nicolae Iorga, Neamul românesc.

    Apare al doilea volum de beletristică, Drumul cu plopi, deschizând, astfel, ciclul citadin în literatura prozatorului. Cezar Petrescu

    este cofondator al cotidianului Cuvântul, în paginile căruia se va desăvârşi ca publicist.

    1925

    În Gândirea apar fragmente din viitorul roman, Întunecare. Cezar Petrescu iniţiază, în Cuvântul, o rubrică nouă, Carnet de vară.

    Călătoreşte în Franţa şi Italia, de unde trimite o bogată corespondenţă, publicată parţial în Cuvântul.

    Este tipărit volumul Omul din vis („povestiri cu morţi"), făcând parte din ciclul fantastic.

    Începe şi se accentuează, treptat, despărţirea scriitorului de revista Gândirea, unde vor mai apărea însă, până în 1926, fragmente din Întunecare.

    1927

    Vede lumina tiparului, la Craiova, primul volum al romanului Întunecare, cu titlul Acolo şezum şi plânsem. Este editată şi antologia de nuvele Aranca, ştima lacurilor.

    Texte publicate la rubrica Carnet de vară sunt adunate în volumul cu titlu omonim.

    1928

    Apare volumul al doilea al romanului Întunecare Întoarcerea unde au fost jurămintele.

    Alături de alţi membri ai redacţiei Cuvântului, Cezar Petrescu scoate un ziar nou, Curentul, la conducerea căruia se va afla până în 1936.

    Este ales deputat în Parlamentul României.

    Se tipăreşte un nou volum din ciclul fantastic, Omul care şi-a găsit umbra.

    1929

    Publică romanul Simfonia fantastică.

    1930

    Apar romanul Calea Victoriei şi romanul parodic La Paradis general. Tipăreşte cartea pentru copii Pif, Paf, Puf.

    Activitatea literară a scriitorului este dublată, în tot acest timp, de o substanţială activitate publicistică.

    1931

    Distins cu „Premiul Naţional pentru literatură",

    Cezar Petrescu iniţiază o serie de conferinţe despre Eminescu şi pune pe tapet chestiunea conservării patrimoniului eminescian. Se documentează asupra vieţii poetului, cucerit de ideea scrierii unei biografii romanţate.

    Apar romanul fantastic Baletul mecanic (2 vol.), romanul Comoara regelui Dromichet (primul dintr-o proiectată frescă a petrolului, Pământ şi cer), volumul de nuvele Flori de gheaţă şi romanul de aventuri Kremlin.

    1932

    An prodigios: apar romanul pentru copii Fram, ursul polar, romanul senzaţional Greta Garbo, romanul Plecat fără adresă. 1900 (în introducerea căruia scriitorul îşi expune intenţia de a realiza o „Cronică românească a veacului al XX", respectiv un complex de cicluri romaneşti similare celor balzaciene sau zoliste) şi primul volum, Nepoata hatmanului Toma, al romanului Miss România.

    1933

    Apare romanul Apostol, inspirat de figura emblematică a profeso-rului de română N. Apostol. Mai ies de sub tipar Floarea de agave – al doilea volum al romanului Miss România – şi romanul Oraş patriarhal (2 vol.).

    1934

    Se editează romanul-frescă Duminica orbului.

    Apare Aurul negru, al doilea roman din ciclul petrolului.

    1935

    Publică romanul simbolic Cheia visurilor.

    Apare Luceafărul, primul volum din ciclul Luceafărul sau Romanul lui Eminescu.

    Avântul creator şi multiplele iniţiative ale prolificului autor Cezar Petrescu nu sunt însă primite cu entuziasm de critica literară a vremii. Scriitorul găseşte totuşi destule mo-tive de satisfacţie în succesul la public al cărţilor sale şi, lucru cu care nu mulţi se puteau lăuda, în recenziile favorabile apărute peste hotare. Iată ce-i replica Cezar Petrescu, în 1935, criticului G. Călinescu, luând ca pretext întâmpinarea făcută de acesta Luceafărului…recent apărut:

    „Tipărirea în traducere a celor vreo 60-70 de recenzii apărute în străinătate, după apariţia volumelor mele în Italia, Polonia, Cehoslovacia etc. O carte trecută cu vederea în ţară, ca Simfonia fantastică a fost recenzată, nu în Italia, unde a apărut traducerea, dar în Spania, şi nu în foi de provincie, ci în mari ziare, ca La Libertad sau A.B.C. cu pretenţia de a semnala un... mare eveniment al literaturii neolatine. Alt volum, cum ar fi Calea Victoriei, socotit o bagatelă, a apărut în colecţia italiană condusă de Arturo Farinelli, în compania cu totul jenantă a lui Chateaubriand, Dostoievski, Ibsen, Nietzsche, Shelley sau Tolstoi. Destule pretexte, uşor de exploatat, mai întâi pentru a mă consola de «conspiraţia tăcerii», mai apoi pentru a sili conspiratorii să iasă din bârlog. [...]

    Ideea unui roman biografic al lui Eminescu m-a urmărit de mult – înainte de apariţia primului d-tale volum, înainte chiar de moda vieţilor romanţate. N-a fost o improvizaţie. Cu atât mai puţin o improvizaţie cu obiectivul principal – tirajul.

    A fost ceva mai personal şi ceva mai strâns de întreaga mea viziune epică – indiferent de are vreo valoare ori nu. Când am conceput o serie de romane ciclice: Întunecare, Comoara Regelui Dromichet, Aurul Negru, Apostol, Oraş patriarhal, Dumineca Orbului, chiar acea Greta Garbo de o neguţătorească memorie – am fost preocupat în primul rând de problema românească a inadaptabilului şi a desrădăcinării, a declasării de sus în jos ori de jos în sus." (Corespondenţa lui Cezar Petrescu, ediţie îngrijită, cu o introducere, note şi indici de Ştefan Ionescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, vol. I, pp. 174-175)

    1936

    Este numit secretar la Ministerul Artelor.

    Apar Nirvana şi Carmen saeculare, ultimele două volume din Romanul lui Eminescu.

    1937

    Iese de sub tipar Mane Techel… Fares, primul volum dintr-o trilogie, 1907, închinată răscoalelor ţărăneşti.

    1938

    Este numit director al recent înfiinţatu-lui ziar România şi al hebdomadarului România satelor, ambele publicaţii oficiale în regimul carlist. În paralel, scoate publicaţiile România literară şi La Roumanie (în franceză).

    Apare al doilea volum, Noi vrem pământ!, din ciclul 1907.

    1939

    Scriitorul lucrează la Ochii strigoiului, pe linia iniţiată în romanul Întunecare.

    d.jpg

    Vremea maturităţii

    1940

    Începe reeditarea, în ediţii definitive, la Editura „Cugetarea", a operei literare de până atunci a lui Cezar Petrescu, structurată pe opt cicluri: Rodul pământului; Război şi pace; Târgurile unde se moare; Capitala care ucide; Fantasticul interior; Satyricon; Rădăcinile din celălalt veac; Cărţi pentru copii.

    Sub dictatura de extremă dreapta, ziarul România este suprimat, iar gazetarul Cezar Petrescu este pus sub anchetă.

    Unicul fiu al scriitorului, Aurel Teodor Petrescu, se sinucide (după ce-şi împuşcase iubita), neacceptând dorinţa paternă de a se căsători doar după încheierea studiilor.

    1942

    Apare romanul Ochii strigoiului (3 vol.) – în intenţie, un vast proces al „generaţiei care s-a trădat", după Primul Război Mondial.

    1943

    Apare Pământ, mormânt… –, volumul al treilea al trilogiei 1907.

    Urmăreşte proiectul altui complex de şapte romane, dedicate trecutului istoric al României – Rădăcinile din celălalt veac –, din care realizase deja Romanul lui Eminescu.

    Se lansează şi în teatru, prin dramatizarea romanului Ochii strigoiului. Scrie (în colaborare) piesa Mânzul nebun.

    1944

    Apare romanul Carlton (ecou al tragediei întâmplate la cutremurul din 1940).

    1945

    Sunt publicate romanele Adăpostul Sobolia, explorând dramele războiului, şi Războiul lui Ion Săracul, precum şi romanul pentru copii Omul de zăpadă.

    1946

    Editează romanul Tapirul (2 vol.).

    1947-1953

    Activitate publicistică în presa noului regim, dar şi continuarea proiectelor literare mai vechi (apare, în fragmente, Neamul Vardarilor – din ciclul „celuilalt veac").

    Din 1949, se gândeşte la o nouă trilogie, Vladim sau drumul pierdut, o replică la Întunecare, proiect neterminat (o variantă abreviată va apărea în 1962). Publicarea romanului pentru copii Neghiniţă. Mai sunt publicate culegerile de nuvele (conforme cu ideologia epocii) Două inimi tinere şi Nepoata lui Moş Ursachi.

    1952

    Scrie (în colaborare) scenariul Nepoţii gornistului – distins cu Premiul de Stat. Publică şi un fragment de roman, Statuia libertăţii.

    1953

    Apare antologia de articole şi eseuri Despre scris şi scriitori.

    Scriitorul traduce intens din autori ruşi (M. Şolohov, M. Gorki, Gladkov, Makarenko, Aleksei Tolstoi).

    1954

    Se tipăreşte volumul de nuvele Vino şi vezi!, scrise în acord cu ideologia vremii, şi fragmentul Ajun de revoluţie 1848, din Neamul Vardarilor.

    Este pusă în scenă piesa Pârjolul (dramatizare a unor episoade din ciclul 1907).

    1955

    Este ales membru al Academiei Române.

    Apare romanul Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mâine, variantă (prelucrată în consens cu „directivele" socialiste) a romanului Războiul lui Ion Săracul.

    1956-1957

    Apar volumele de reflecţii şi confesiuni Scriitorul şi epoca sa şi Mărturiile unui scriitor.

    1958

    Se editează volumul de Însemnări de călător, reflecţii de scriitor.

    1959

    Începe lucrul la seria definitivă de Opere rămasă neterminată).

    1961

    La 9 martie, Cezar Petrescu se stinge din viaţă, în urma unor probleme cardiace.

    1962

    Apare Vladim sau Drumul pierdut, ultima verigă din Cronica românească a veacului XX, (al cărei epilog, rămas în stadiu de proiect – Înseninare – urma să reprezinte un contrapunct al romanului care l-a consacrat pe prolificul prozator, Întunecare.

    1978

    Este publicată O întâmplare ciudată, un fragment de roman scris de Cezar Petrescu în colaborare cu G. Călinescu.

    *

    Extraordinara energie creatoare a lui Cezar Petrescu – descifrată de unii ca facilitate, de alţii ca predilecţie spre comercial sau ca perfectă adecvare la orizontul epocii şi al literaturii – n-a exclus conflictul interior, aşa cum reiese dintr-o scrisoare „ciudată" trimisă prietenului Panait Istrati, în 1931:

    „Vezi dumneata, eu dintr-un punct de vedere, din uni-cul punct de vedere valabil, sunt un om pierdut. Un literator. Un profesionist. Ce poate să fie mai iremediabil pierdut? Prins într-un angrenaj de unde nu mai este scăpare, scriu cărţi, scriu una după alta, cu monotonia aproape pasivă a meşteşugarului care bate cuie în talpă, pe scăunaşul lui de la fereastră, în subsol. Şi cu mizeria conştiinţei că fac ceva mai puţin folositor lumii, ca o calfă care bate ţintele în talpă. Nu privesc afară, să nu mă ispitească soarele şi tot ce e liber şi bun. Chiar şi ce-ar fi urât şi trist, căci în a te amesteca în aceasta e încă o voluptate, fiindcă e viaţă trăită. Pe urmă, când vine ziua de plată, după răfuiala cu editorii, îmi folosesc libertatea şi simbria în chipul cel mai ticălos cu putinţă. Beau – de-am devenit o celebritate a rezistenţei în felul meu, joc cărţi disperat, mă ţin grapă de fustele muierilor. Până ce intru iarăşi la scăunaş, pocăit, să nu privesc la viaţa cea vie de afară. [...]

    Ce vrei? M-am trezit fără să gândesc, cu o putere în mână.

    Acea disperare de viaţă, acea însetare de altceva pe care o pun în scrisul de ziar sau în romanele câte le scriu, două sau trei pe an; acea disperare şi însetare pe care le pun şi în patimile mele (nici nu înţe-leg să le înfrânez, fiindcă-mi sunt scumpe), au fără voia mea, fără gândul meu, un răsunet nemeritat în mulţime. Au mers şi ele la inimă. Mă mir, căci scrisul meu e negru şi crud.

    Şi mă simt răspunzător faţă de o mulţime pe care mai mult sau mai puţin o mistific, fiindcă ea vede o durere, e răscolită de o durere, acolo unde eu nu mai pot pune decât un suflet uscat. Poate peste capul meu, numai prin faptul că trăiesc pe lume fără niciun stăpân, fără sgărdiţa niciunui partid, a unei grupări, a unui cenaclu; poate din această independenţă îndârjită care se macină în vid, cititorul, mulţimea dumitale, vede altceva, ce există în mine şi eu nu ştiu să văd. Mi-o spun atâtea scrisori sute şi mii. Mi-o spun atâtea însetări de dreptate, ce mi se spovedesc şi cer deslegare. Ce să fac cu ele? Ce poate o inimă uscată de literator?

    Vezi, ce scrisoare ciudată?" (Ibidem, pp. 188-189)

    e.jpg

    Casa memorială Cezar Petrescu, Bușteni

    *

    Pentru alcătuirea acestei cronologii, am coroborat sursele: Mihai Gafiţa, Cezar Petrescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1963; Ion Bălu, Cezar Petrescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1972; Cezar Petrescu, Întunecare, postfaţă şi tabel cronologic de Mihai Gafiţa, Editura Albatros, Bucureşti, 1980; Corespondenţa lui Cezar Petrescu, ediţie îngrijită, cu o introducere, note şi indici de Ştefan Ionescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986; Dicţionarul cronologic al romanului românesc, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004; Dicţionarul general al literaturii române, coord. Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006, vol. V, P / R.

    Afacerea Ménard

    Critica literară n-a prea fost îngăduitoare cu Cezar Petrescu. În 1928, cu doi ani înainte de apariţia romanului Calea Victoriei, E. Lovinescu îi construia un rechizitoriu fără drept de apel: nuvelele de început sunt cu totul aservite sămănătorismului şi stilisticii sadoveniene. Mai grav, Unchiul din America e o adaptare a unei povestiri de Maupassant, Aventura, o localizare după Charles Louis-Philippe, Vera Arcadievna, o prelucrare din memorie a unei proze semnate de Paul Bourget. Chiar şi romanul Întunecare (1927, 1928), destul de bine primit de comentatori, conţine pagini întregi din Voyage au pays de la quatrième dimension, al lui Gaston de Pawlowski. Cu toate acestea, criticul îi alocă un spaţiu consistent în Istoria... sa. La fel va proceda, un deceniu şi ceva mai târziu, Călinescu.

    S-a spus adeseori că, măcar de la un moment încolo, Cezar Petrescu a devenit insensibil la obiecţii. Oricât de întemeiate, se învăţase să nu le mai ia în seamă. Popularitatea, enormă, în rândul cititorilor îi era suficientă. Totuşi, e improbabil ca asemenea acuzaţii, aflate în vecinătatea plagiatului (sau cel puţin a unei involuntare carenţe de originalitate) să-l fi lăsat indiferent. În fond, n-a făcut toată viaţa decât să scrie.

    Măcar în parte, Calea Victoriei reprezintă o replică la adresa acestei imagini problematice, în curs de constituire. Mai presus de fresca oraşului abrutizant şi dincolo de ramificaţiile multiple ale scenariului, romanul poartă în sine un posibil alibi menit să contrabalanseze suma de imputări care i s-au adus autorului său. Cu siguranţă, astăzi detaliul ne apare mai interesant decât îl vor fi văzut (sau nu) contemporanii lui Cezar Petrescu. Pentru prima dată în proza lui, întâlnim aici un scriitor în ipostază de personaj. (Mai mult, acestuia i se permite să vorbească pe-nţeles, la mare distanţă de delirurile poetului toxicoman Dan Scheianu, în romanul din 1927.) Căci în acelaşi tren care poartă familia magistratului Constantin Lipan spre Capitală se află renumitul Teofil Steriu. Toţi îl citesc, dar nimeni nu-l recunoaşte. Singurul care-ar fi putut-o face, tânărul Ion Ozun, aspirant provincial la gloria literară, voiajează strâmtorat într-un vagon de clasa a treia. Aşa încât, până una-alta, Steriu e privit de gălăgioşii copii ai lui Lipan ca un ins ridicol în obezitatea lui scrobită. Îl vor şi porecli de altfel, cu nonşalanţa veselă a vârstei, Pinguinul. Multă vreme, acesta nu va spune nimic interesant. De-a lungul călătoriei, el pozează într-un salahor al condeiului, care şi-a sacrificat tinereţea de dragul unei celebrităţi care, odată câştigată, nu i-a folosit la nimic. Fără a renunţa la o anume morgă academică (fireşte, e şi preşedinte al Academiei), el cântă în strunele imaginarului colectiv aceeaşi melodie pe care o fredonează în fond şi Cezar Petrescu. Convenţionalismul e maxim.

    Se întâmplă însă ceva important în capitolul Vraja rea se dezleagă (al doilea din partea secundă a romanului, compus din trei secţiuni majore). Odată cu vraja, lui Teofil Steriu i se dezleagă limba. Asaltat cu manuscrise de insistentul Ion Ozun, scriitorul îi acordă acestuia în cele din urmă o audienţă. Care, din expeditivă şi aferată devine o lungă discuţie între prieteni, învăluită în aburi de cafea şi fum de ţigară. Sărac lipit, tânărul îi mărturiseşte maestrului că nu demult a furat pachetul cu mâncare al unui lucrător stradal. Nimic nou sub soare. Cu ani în urmă, Steriu însuşi fusese pe punctul de a face asta. Doar întâmplarea, spune el, l-a ferit de un asemenea gest cu consecinţe penale. Nu l-a comis, e drept, dar asta nu-i scuză cu niciun chip intenţia. Şi nici nu-i atenuează remuşcările.

    Ca urmare, a convertit totul într-un roman, Furtul unei pâini, redactat furibund şi terapeutic. În drum spre editura căreia intenţiona să i-l predea, a intrat într-un anticariat. A răsfoit apatic câteva cărţi. I-au căzut ochii pe un fascicul dintr-o revistă franţuzească de drept. Găsise în ea destule articole interesante: o relatare a procesului cunoscutei afaceri Dreyfus, o dezbatere purtată în termeni juridici privind raporturile dintre realitate şi convertirea acesteia în ficţiune, ba chiar şi destule referiri la proza lui Paul Bourget. N-are rost să ne-ntrebăm de ce tocmai a lui! Dar, mai incendiar ca orice, dosarul unui caz intitulat Vol d’un pain, creat în jurul unei spălătorese famelice, Louise Ménard. Rememorându-şi episodul, Steriu e parcă mai vibrant decât în toate celelalte pagini ale Căii Victoriei:

    „Şi acum, uite şi cealaltă versiune. Versiunea teribilă, incomparabilă a realităţii, pe care o plagiasem fără să ştiu, într-un hal atât de jalnic, încât trei luni nu mi-a mai venit să pun mâna pe condei. Vezi titlul? Exact acelaşi: Vol d’un pain. Numai că nu e o plăsmuire scriitoricească. E darea de seamă a unui proces ca oricare altul, afacerea Louise Ménard, proces judecat la 22 april 1898 de către curtea de apel din Amiens, Franţa [...] Ce săvârşise nenorocita Louise Ménard? Furase o pâine, exact ca eroina povestirii mele! Dar în condiţii cu cât mai veridice, şi totuşi cu cât mai dramatice, cu cât mai tragice decât le plăsmuisem eu! Şi cu ce înlănţuiri de consecinţe, de tot felul de consecinţe, încă mai acuzatoare şi încă mai stigmatizante pentru societate şi pentru ipocrizia moravurilor decât mă încumetasem eu să le imaginez şi să le organizez în vederea efectului literar!... Cum să nu te treacă sudorile? Cred că de atunci am rămas cu meteahna asta, pe care au popularizat-o caricaturiştii şi epigramiştii noştri cu mai mult ori cu mai puţin haz. Şi cred că urmele se mai pot desluşi şi astăzi pe foile tomului."

    Rătăcirile femeii prin tribunale contează mai puţin. Pagina trebuie citită printre rânduri. Din perspectiva istoriei literare mai ales, e extrem de semnificativă. Pentru Steriu, cum am văzut, eventualitatea e egală cu actul în sine. Intenţia de furt (putem adăuga: intelectual) este echivalentă cu furtul ca atare. Evident, el n-a mai publicat romanul acesta problematic. Culpa însă a rămas intactă. O culpă pe care Cezar Petrescu şi-o asumă printr-un subtil mecanism de psihologie inversă. El pare să scrie capitolul ca să prescrie delictele din lunga listă întocmită de Lovinescu. Sigur, ar fi exagerat să credem că personajul Steriu e rezultatul unei dedublări a autorului. Ceva din el însă (dacă nu o atitudine, măcar un discurs), romancierul tot i-a dat cu împrumut. Scriitorul dinăuntrul ficţiunii pledează pentru achitarea celui din afara ei. N-ar fi nici prima, nici ultima ocheadă aruncată biografiei romanţate de cel care, peste numai câţiva ani, în 1935, avea să publice primul volum al masivului Roman al lui Eminescu.

    Înainte de a merge mai departe, vreau să semnalez o coincidenţă absolut frapantă. Nefericita inculpată din Amiens poartă acelaşi nume cu faimosul personaj al lui Borges, Pierre Ménard. Cu atât mai neaşteptat cu cât situaţiile sunt şi ele, de la un nivel de analiză încolo, similare. Ştim prea bine despre ce e vorba, subiectul acestei bucăţi devenind aproape un loc comun de factură didactică: preţiosul poligraf Pierre Ménard se ambiţionează să scrie romanul Don Quijote. Nu să-l rescrie, atenţie, nu să-l pastişeze savant sau să-l aducă la zi, ci să-l conceapă de la zero, cu exact aceleaşi formulări, trăind pe cont propriu cu fiecare fibră a lui fiecare frază a cărţii. Fără ca prin aceasta, spune Borges cu un teribil umor al erudiţiei, să fie cumva susceptibil de plagiat. Pentru eroul său, însuşi termenul „istorie" are o încărcătură mult mai complexă decât pentru Cervantes, din moment ce presupune, ca pentru orice om al secolului XX, inclusiv timpul scurs după moartea lui Cervantes. Paradoxul e splendid: originalul face apel la o limbă literară curentă, pe câtă vreme copia e compusă într-o spaniolă prin forţa lucrurilor arhaică. El invalidează astfel, cel puţin în planul speculaţiei, toate mustrările de conştiinţă pe care Teofil Steriu, ca să revenim la el, se simte dator să le aibă.Cu adevărat frumos în această coincidenţă e tocmai caracterul ei de pură coincidenţă. Povestirea Pierre Ménard, autorul lui Don Quijote a apărut în revista argentiniană Sur în 1939, la aproape un deceniu după romanul lui Cezar Petrescu. Pentru cititorii români de atunci, critici literari ori nu, ea era practic inexistentă.

    Să ne întoarcem la Calea Victoriei. Cu o asemenea afacere pe rol, era firesc ca restul acţiunii să se petreacă în lumea juriştilor, a gazetarilor şi-a politicienilor. Constantin Lipan e transferat dintr-un barou meschin de provincie direct la Curtea de Apel din Bucureşti. În spatele deciziei stă intransigenţa exemplară a acestuia, de care ministrul justiţiei, Gică Elefterescu (fost coleg de şcoală cu Lipan), vrea să se folosească pentru a-şi şantaja adversarii politici. Evident, noul prim-procuror nu bănuieşte nimic. Pentru el, şi în special pentru familia lui, mutarea în Capitală reprezintă începutul unei vieţi radical diferite, cu exigenţe mondene cărora cu greu le face faţă. Mai repede se vor adapta cei patru copii ai lui. Traiectoriile lor par fixate încă din primele pagini. Fiica cea mare, Annie, se căsătoreşte interesat cu ridicolul judecător Guţă Mereuţă, nepot al îndatoritorului ministru, dar continuă să flirteze pe ascuns cu chipeşul Scarlat Bosie. Ea e cea dintâi care visează la promenade pe Calea Victoriei. Tot cea dintâi va părăsi umilită luxul metropolei atunci când adulterul va fi divulgat. Costea, rebelul prin excelenţă, găseşte aici resursele să-şi convertească încăpăţânarea inofensivă în anarhism militant. Când premierul va fi asasinat, numele acestui fiu risipitor va figura lângă cele ale complicilor. Pasionat de automobile şi sporturi (suntem, repet, în 1930, când încă astfel de plezanterii sunau cumplit de modern într-o literatură paseistă ca a noastră), Nellu, celălalt băiat al familiei Lipan, va intra, cum nu se poate mai bine, în anturajul lui Niki Hagi-Iordan, una dintre beizadelele vremii. Faptul că tatăl acestuia, magnatul Iordan Hagi-Iordan, e cap de serie în şirul de procese instrumentate de Lipan senior nu-i dictează nicio oprelişte morală. În sfârşit, Simina, cea mai simpatică şi mai vivace dintre progeniturile magistratului, va avea parte de destinul cel mai nedrept.

    Nu în latura caracterologică stă însă meritul romanului lui Cezar Petrescu. În datele lor interne, personajele au ceva predictibil. Ascensiunile le sunt sincrone. Căderea unuia duce la prăbuşirea celorlalţi. Şi, de obicei, întocmai ca în jocul de domino, toţi au în preajmă pe câte cineva. Momentele de singurătate sunt rare în Calea Victoriei. Admirabilă, în schimb, e invenţia epică, chiar dacă nu din ea, ci din lirismul difuz i s-a tras romancierului succesul. Fiecare capitol începe printr-un soi de avertisment metaforic, fără nicio legătură explicită cu conţinutul ulterior. Unele dintre aceste puneri în temă (mai degrabă decât în abis) au într-adevăr structură de anecdote, dar atât de generale, încât propriu-zis nu putem vorbi despre narativitate autentică. Cel mult, despre infuzie de stări de spirit. Procedeul ţine de alegorie, şi substratul vag moralizator se ghiceşte permanent îndărătul lui. Însăşi Calea Victoriei reprezintă, au arătat-o mai toţi comentatorii, un alt nume pentru melanjul de opulenţă, viciu, civilitate, eleganţă, conspiraţie şi tragedie care freamătă în marele oraş. De altminteri, prea puţine lucruri se petrec spaţial pe fostul Pod al Mogoşoaiei.

    Abundă aici scenele de degradare ritualică, de felul aceleia în care decrepitul nobil Antoine Muşat e pus să sărute talpa unei femei de rând. Imaginea e memorabilă, iar Cezar Petrescu îi adăugă la timp o tuşă suplimentară. O necunoscută, anodină până atunci, girează izbucnirea de demnitate de care bătrânul aristocrat cu nervii ruinaţi nu mai e în stare. Nu atât zeul e ex machina, cât prozatorul sau, mai precis, competenţa jurnalistică a prozatorului. Tot de o vulgaritate reţinută, în descendenţa filmelor cu gangsteri, e confruntarea dintre verosul ministru Elefterescu şi versatul industriaş Hagi-Iordan. Momentul e uns cu toate alifiile dialogului alert:

    „Brusc, opintit, îşi îndreptă spatele, coborî piciorul, puse havana pe marginea scrumierei, aşeză amândoi pumnii enormi şi încleştaţi pe masă, privindu-l drept în ochi:

    – Ascultă, mă Gicule! Eu venii acilea de plăcerea mea, fiindcă m-a lovit amorul şi dorul de tine? Nu tu mă chemaşi?

    – Eu, sigur că eu!

    – Pe tine te păli dorul şi amorul! Tu ai ţinut neapărat să mă vezi, nu?

    – Eu!

    – Şi pentru ce anume?

    – Ţi s-a comunicat şi pentru ce anume ţineam neapărat să ne vedem. Pentru o clarificare definitivă... Ţi-am explicat care era situaţia; permite-mi să-ţi explic şi cum văd eu acum situaţia nouă, care... înţelegi... o situaţie, în definitiv, încă nu definitivă, dar care...

    – Mă, Gicule, mă! Nu te mai bâlbâi! Vorbişi destul şi ai obosit. Lasă-mă să vorbesc şi eu. Să te judece banditul!"

    În rest, se trăieşte spectaculos. Se ascultă jazzbanduri sonore. Se mănâncă bine, cegă rasol, ciuperci cu smântână şi, cât să pună capac, sitari. Se conduc maşini scumpe, Austro-Daimler şi Packard, Fordul e deja de mâna a doua. Se merge la spectacole de teatru ca la Mecca. Se ucide cu un singur foc de revolver, direct în tâmplă. Se prizează cocaină şi heroină, indistinct. Asistăm chiar la un trip în penultimul capitol, Mâine mergem la curse, neverosimil, dar oricum mai adecvat decât acela, fragmentar şi stereotip, din Întunecare.(Andrei Oişteanu a publicat nu demult, în serial, un studiu consacrat stupefiantelor în literatura română. Ciudat, Cezar Petrescu lipseşte dintre autorii discutaţi acolo. Oricum, pentru aceste paragrafe, cele opt episoade apărute în revista 22 oferă o foarte bună punere în context.)

    Probabil cea mai frumoasă secvenţă din carte o reprezintă apariţia meteorică a unei tinere fără trecut şi fără identitate în ascetica mansardă a revoluţionarului Costea. Pradă unei anxietăţi ce-i depăşeşte înţelegerea, adolescenta se ţine scai de acesta până-l determină s-o primească la el peste noapte. Odată cu răsăritul, dispare pentru totdeauna din cameră şi din roman. Nimic impudic, precizez din capul locului, doar o tensiune misterioasă şi gratuită, la care nu mulţi s-ar fi aşteptat din partea unui scriitor în general inechivoc.

    Sunt, aşadar, destule de citit în Calea Victoriei.

    Cosmin CIOTLOŞ

    CALEA VICTORIEI

    PARTEA ÎNTÂI

    J’ai tout donné pour rien.¹

    Théophile Gautier

    1 Am dat totul pentru nimic. (fr .)

    I

    Bucureşti – Gara de Nord

    Un întuneric dens, materializat, de pâslă. Nicio constelaţie sus. Nici steaua polară. E de mirare din ce noapte cu duhuri vrăjmaşe a descins peste câmpuri o beznă atât de opacă şi grea. E de mirare şi parcă de teamă.

    Numai ferestrele trenului preling dintr-un capăt în altul un şir de lumini, ireal şi fantast. Văzut de departe, arată ca pachebotul-fantomă cu pasagerii-strigoi. Ştiţi, vasul-nălucă din legendele mateloţilor, navigând cu lampioane de bal şi orgie spre naufragiul din fiecare miez de noapte, unde toţi vor pieri, ca toţi să învie în cealaltă seară, până la dezlegarea blestemului rău.

    Dar teama e absurdă şi romantică înşelare. Locomotiva cu picuri roşii pe piept spintecă pârtie în întunericul de smoală, pe-un drum străbătut de o mie de ori. Acolo, în fund, mijeşte o geană fosforică. Şi când a ajuns, nimeni nu mai priveşte înapoi.

    Domnul străin din colţul compartimentului, lângă fereastră, aţipi cu ziarul despăturit pe genunchi, cu tâmpla rezemată în speteaza de pluş vişiniu. Surâse îndată prin somn unui vis şăgalnic, care-i descruntă figura osoasă şi fină, cu profil de medalie.

    Sabina duse degetul la buze în semn de tăcere:

    – Ssst! A adormit Caton Austerul! şi pot să vă spun ce visează de-i atâta de fericit...

    – Sabina! Te rog, linişteşte-te!... Dacă domnul se deşteaptă? se alarmă în şoaptă doamna Elena Lipan.

    Sabina păru că nici n-a auzit admonestarea maternă.

    Continuă:

    – Visează că în sfârşit a căpătat autorizaţie să dărâme Cartagena şi că a pornit cu preafaimosul regizor cinematografic Rex Ingram să filmeze ruinele. Ascultaţi-l ce spune (declamând, cu mâna întinsă): Ceterum censeo Cartaginem esse delendam!² Mania lui. Nu-l lasă nici prin somn...

    Într-adevăr, domnul străin, poreclit de scorniturile Sabinei cu numele bustului de pe biblioteca părintească, Caton Cenzorul, îşi întrerupse surâsul.

    Dormind, şoptise câteva cuvinte neînţelese. Se răsuci foşnind ziarul şi căută o poziţie mai comodă, apărându-se de lumina verticală a becului.

    Sabina rămase cu gestul suspendat, prefăcându-se că-şi orânduieşte, în faţa oglinzii, părul zburlit şi obraznic.

    – Sabina, încetează odată! porunci cu asprime Constantin Lipan.

    – Dar ce fac, papa? se miră cu ipocrizie copila, dovedind încă o dată că nu-şi câştigase stând cu braţele încrucişate reputaţia de marea tartoră a tuturor drăciilor închipuite şi neînchipuite. Ce fac? Mai întâi nu scrie nicăieri că-i interzis să vorbim despre Caton. Citeşte şi mata toate afişele: „Scuipatul oprit. Fumatul oprit. Urcatul cu picioarele pe banchetă oprit!" Despre Caton, nimic! Şi pe urmă, de unde să ştie că el e Caton Austerul sau Caton Cenzorul?... De altfel, e momentul să profităm de ocazie şi să aflăm cu cine am avut onoarea să călătorim...

    Se înălţă în vârful pantofilor şi întoarse rama de piele în care se afla, agăţată de mânerul valizei din plasă, cartea de vizită.

    Citi cu ochii măriţi de mirare: Dr. Mihail Pop-Spătaru. Profesor universitar. Fost ministru de instrucţiune. Fost ministru al sănătăţii publice.

    Atâtea titluri o intimidară mai mult decât toate severele dojeni de mai adineaori. Se aşeză cuminte la loc, tipărindu-şi fustele scurte de uniformă cu mutra cea mai spăsită de pe lume.

    – Ei, ce e cu domnul Catone al tău? întrebă Nellu Lipan cu aerul lui insuportabil de frate cu un an mai mare, trecut de doi ani în cursul superior de liceu.

    Sabina se plecă, şoptindu-i în ureche numele şi titlurile lui Caton Austerul. Ştirea trecu din ureche în ureche, transmisă la toţi membrii familiei Lipan. Şi toţi deveniră deodată de o servilă şi miloagă cucernicie, respectând somnul înaltului personaj.

    Constantin Lipan îşi pipăi involuntar cravata. Elena Lipan îşi verifică în oglinda poşetei obrazul cu pleoapele ostenite de drum şi de fum. Copiii îşi rectificară ţinuta din ce în ce mai dezordonată după atâtea ceasuri de interminală şi plicticoasă călătorie.

    Toţi îşi recapitulară în gând cuvintele şi gesturile care ar fi putut să indispună cumva tovarăşul de compartiment.

    Era o familie crescută în cultul mărimilor şi în respectul înaltelor titluri.

    Un timp se auzi numai ţăcănitul monoton al roţilor în noapte. Vuietul trenului pe poduri sonore de fier.

    Elena Lipan închise poşeta după ce orânduise conţinutul cu toată luarea-aminte de femeie meticuloasă şi terorizată de veşnicul spectru al economiei; apoi cuprinse cu o privire satisfăcută şi tutelară copiii, strânşi în juru-i ca puii de cloşcă în cuibar.

    Aşa îi voia şi ea: cuminţi, ordonaţi şi cuviincioşi.

    Pe figura pretimpuriu veştedă, cu ochii decoloraţi şi cu subţiri cute în jurul buzelor, trecu o lumină de destindere. Viaţa începea în sfârşit să le surâdă.

    După douăzeci de ani, tainica şi suprema lor dorinţă, pe care nici nu se mai încumetau s-o exprime, se afla brusc împlinită. Constantin Lipan, înaintat încă de îndelungată vreme pe loc în somnoroasa şi săraca urbe provincială unde vegetau fără speranţă, era mutat la curtea de apel din Bucureşti, prin bunăvoinţa şi capriciul ministrului de justiţie, fost trecător coleg de şcoală. Cariera lui de magistrat model, felicitată până acum platonic în toate memoriile şi rapoartele forurilor superioare, îşi găsea o încununare mai puţin vagă. Douăzeci de ani, capitala le păruse un pisc inaccesibil, spre care aveau drept să năzuiască numai cutezătorii cu glezna tare şi cu plămânii largi: oamenii înălţimilor. În existenţa lor restrânsă şi mediocră, capturaţi de smârcurile neînsemnatului târg de la marginea ţării, renunţaseră osteniţi să se mai măsoare cu asemenea privilegiaţi ai norocului. Când iată că mutarea neaşteptată, aproape inexplicabilă, le-a căzut ca o recompensă de natură divină!

    Femeia aruncă o privire piezişă bărbatului.

    Îl găsi încărunţit prea devreme, împuţinat şi slăbit, cu trăsăturile amare,

    „Încă doi ani, trei; şi îl dădea gata provincia!" gândi cu ură la tot ce lăsase înapoi: bârfelile şi spionajul cocoanelor adunate la ceai şi la maus; şicanele mărunţilor satrapi locali, iritaţi de rigorile acestui magistrat scrupulos până la manie; necazurile de gospodină în care şi-a mistuit tinereţea cu slugi toante; grija copiilor crescuţi într-un târg cu şcoli puţine şi sărăcăcioase. Toate sfârşeau. Rămâneau un vis urât şi lung, de care şi amintirea va fugi mâine cutremurată.

    – Cât e ceasul, Const?... Nu mai ajungem oare în astă noapte? întrebă, incapabilă să-şi mai biruie nerăbdarea, acum, la capătul drumului.

    Constantin Lipan deschise capacul gravat al cronometrului de aur – cadou de logodnă datând de peste două decenii – şterse cu ticăiala dintotdeauna sticla ochelarilor şi păru că descifrează oracolul cine ştie cărei controversate inscripţii hieroglifice, cu atenţia concentrată a unui egiptolog miop şi covârşit de imensitatea răspunderilor, înainte de a se pronunţa.

    – Încă o oră şi trei sferturi! anunţă, închizând delicat capacul şi introducând ceasornicul în punguliţa de piele mată.

    Amândoi aveau mişcări încete, pline de precauţie, pândiţi parcă de nevăzute şi perfide ameninţări. Cum descoperise Sabina în competenţa ei de jună pasionată a cinematografului, amândoi îşi trăiau viaţa au ralenti³. O economiseau cu avariţie de bătrâni. Şi păreau într-adevăr mult mai vârstnici decât ar fi arătat actul de naştere, cu ochii lor uzaţi, cu mâinile lor pale şi uscăţive, cu hainele lor îngrijit periate, dar păstrând un iremediabil miros de naftalină, de benzină şi de muced garderob întunecos.

    – Numai de-am găsi camere la hotel! Şi numai de-ar sosi mai repede vagonul cu mobile, să ne putem aranja casa!...

    Îşi repetă Elena Lipan îngrijorarea care-o muncise tot timpul cu o săptămână încă înainte de

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1