Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Costandina. Uruma. Ce mult te-am iubit
Costandina. Uruma. Ce mult te-am iubit
Costandina. Uruma. Ce mult te-am iubit
Cărți electronice539 pagini7 ore

Costandina. Uruma. Ce mult te-am iubit

Evaluare: 0 din 5 stele

()

Informații despre cartea electronică

„Mesajul ascuns al cărții ne face să credem că, de această dată, Zaharia Stancu n-a mai fost doar un polemist social, un jurnalist plin de furie și de indignare, n-a mai fost vocea suferinței, acută și vindicativă, cum s-a arătat în toate scrierile unde apare și nu apare Darie. De această dată, Zaharia Stancu a depășit propria limită de înțelegere și a înțeles. Cu această carte, este opinia mea, Zaharia Stancu intră în rândul marilor scriitori. Intră în rândul marilor scriitori pentru că a înțeles că o carte nu doar descrie lumea, ci creează o lume nouă, o lume care este crezută, acceptată, uneori mai puternic decât lumea reală. Lumea din Ce mult te-am iubit aparține unei părți din sufletul românesc. Poate nu cea mai luminoasă, dar sigur o parte importantă. Practic, această carte este un act de afirmare a libertății spiritului și a creației. [...] Pentru a ști ce a scris Zaharia Stancu nu trebuie să citiți istorii literare, trebuie să citiți măcar Ce mult te-am iubit.“ – Eugen Uricaru

LimbăRomână
Data lansării14 iun. 2016
ISBN9786066863452
Costandina. Uruma. Ce mult te-am iubit
Citiți previzualizarea

Legat de Costandina. Uruma. Ce mult te-am iubit

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Costandina. Uruma. Ce mult te-am iubit

Evaluare: 0 din 5 stele
0 evaluări

0 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Costandina. Uruma. Ce mult te-am iubit - Stancu Zaharia

    CRONOLOGIE

    1902

    La 3 octombrie, se naşte, în comuna Salcia (judeţul Teleorman), Zaharia, fiul lui Tudor Stancu Mitroi şi al Mariei Stancu (născută Delcea Bratu). Amândoi părinţii mai aveau copii din căsătorii anterioare, iar împreună, încă şapte (printre care şi Zaharia).

    1907

    În memoria micului Zaharia se imprimă imagini dramatice din vremea răscoalei ţărăneşti care cuprinsese şi comunităţile rurale teleormănene.

    1911-1915

    În timpul şcolii primare (urmată în Salcia natală), elevul Zaharia Stancu citeşte mult – literatură de toate genurile – şi începe să fie interesat de meşteşugul scrisului.

    1915

    Vara, trece examenul de absolvire a cinci clase primare (unul dintre examinatori, Gheorghe Popescu-Bragadiru, învăţătorul său, va fi evocat în scrierile de mai târziu ale celui care îi fusese, odinioară, elev).

    Resursele materiale modeste ale familiei îl împiedică pe viitorul scriitor să-şi continue pregătirea şcolară; în consecinţă, intră ucenic la o tăbăcărie din Roşiorii de Vede.

    Zaharia-Stancu-elev.jpg

    Adolescentul Zaharia Stancu, „încadrat" de doi colegi de şcoală

    1916

    Adolescentul Zaharia Stancu se întoarce în satul natal – unde devine martor la ororile şi constrângerile stării determinate de intrarea României în război. Inspirat de situaţia a doi englezi ţinuţi prizonieri în sat, compune Fiii Albionului, un roman de aventuri (care s-a pierdut între timp).

    1917

    Lucrează ca argat pe moşia Lisa, aflată lângă Dunăre, în proprietatea lui Dinu C. Ioanid (cunoscut în istoria literaturii ca scriitorul Dinu Nicodin).

    Devine peregrin în Balcani (silit de autorităţile ocupaţiei străine să ducă, împreună cu alţi tineri, un transport de oi destinat trupelor germane din Serbia), după încercări fără succes de a se stabili în Bucureşti. Întâmplările prin care trece vor fi consemnate în Note de drum (1921) şi, ulterior, în romanul Jocul cu moartea (1962).

    Revenit în ţară, este, rând pe rând, vânzător de ziare în Bucureşti, picolo în restaurantul Gării Obor, muncitor la o fabrică de săpun.

    Zaharia Stancu îl cunoaşte pe Liviu Rebreanu, autor admirat, care i-a influenţat major viziunea asupra literaturii.

    1918-1920

    Lucrează ca ajutor de arhivar la Judecătoria de Ocol din Turnu Măgurele, apoi ca bibliotecar la biblioteca oraşului.

    1920-1922

    Alege să-şi continue studiile şi se înscrie la liceul din Roşiorii de Vede.

    În septembrie 1920 trimite la redacţia Universului literar, condus de Nikita Macedonski, poemul Mai sus. Lui N.S., care apare în numărul din 12 decembrie 1920 şi reprezintă debutul absolut al scriitorului (v. Pavel Ţugui, „Zaharia Stancu: începuturile literare" [1983]; reprodus în Pavel Ţugui, File de istorie culturală. Fapte, confruntări, documente, prefaţă de Eugen Simion, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de Teorie şi Istorie literară „G. Călinescu", Bucureşti, 2009, p. 124).

    Alte cercetări, bazate pe evocări datorate autorului însuşi, acreditau ca dată a debutului publicistic (şi absolut) al lui Zaharia Stancu tot anul 1920, cu articolul „Mai puţină ingratitudine", apărut în cotidianul Victoria din Turnu-Măgurele (unde tânărul publicist se pronunţa împotriva forurilor care acordaseră o pensie de neacceptat văduvei poetului G. Coşbuc). În File de istorie culturală (ibidem, p. 125), Pavel Ţugui susţine însă că debutul publicistic real al lui Zaharia Stancu s-a produs în cotidianul Victoria, dar cu alte materiale decât des invocatul „Mai puţină ingratitudine", care, de altfel, a apărut în 22 mai 1921, şi nu în 1920.

    În scurt timp, tânărul Zaharia Stancu începe să trimită versuri şi la revistele Foaia tinerimii şi România Nouă, apoi la Universul literar, Muguri, Săgetătorul (în coloanele cărora preferă, pentru moment, să semneze cu pseudonime).

    Zaharia-Stancu.jpg

    La vârsta când îşi „exersa" condeiul de gazetar şi, deopotrivă, de tânăr poet

    1922-1923

    În primăvara lui 1922, se mută la Bucureşti („Motivul principal al plecării de la liceu este penuria bănească: n-avea mijloace să se întreţină la şcoală. De aceea, renunţă la frecvenţă şi se înscrie ca elev particular, apoi pleacă în capitală să obţină o slujbă", scrie Pavel Ţugui, op. cit., p. 132). Sosit în Bucureşti, Zaharia Stancu descoperă cu satisfacţie că unii scriitori îl preţuiesc şi chiar îi întind o mână de ajutor. Gala Galaction şi Vasile Voiculescu îi obţin un post la Eforia Spitalelor Civile.

    Începe să colaboreze cu poezii la Adevărul literar şi artistic, condus de A. de Herz, unde semnează pentru prima oară cu „Zaharia Stancu".

    Angajat la Fundaţia Culturală „Principele Carol", lucrează pentru revista Lamura.

    Îşi pregăteşte examenele în particular şi le susţine la liceul din Roşiorii de Vede.

    Intră în contact cu viaţa literară a Capitalei, trece pe la cenaclurile literare ale criticilor E. Lovinescu şi M. Dragomirescu.

    Călătoreşte în Dobrogea, experienţă de asemenea reflectată mai târziu în literatura sa (Pădurea nebună).

    1924

    Devine colaborator al revistei Gândirea, moment calificat de scriitor ca „un pas important" în cariera sa.

    1925-1926

    Întors pentru o vreme în satul natal, se căsătoreşte cu Nicolina Păun.

    Se naşte fiul său, Horia.

    Tânărul scriitor îşi face stagiul militar la Regimentul 6 Roşiori, din Bălţi.

    Societatea Scriitorilor Români îi acordă un premiu pentru sonetul Viaţa, apărut în Ţara noastră, publicaţie clujeană condusă de Octavian Goga.

    Nusi-si-Zaharia-Stancu-in1925-imediat-dupa-casatorie.jpg

    Împreună cu soţia, imediat după căsătorie

    1927

    Debutează editorial cu antologia Poeme simple (Editura Cartea vremii), cuprinzând versurile apărute prin revistele epocii şi traduceri din Goethe, Francis Jammes şi Albert Samain. Volumul va fi premiat de Societatea Scriitorilor Români.

    1928-1932

    Îşi susţine examenul de bacalaureat la Piteşti (preşedintele comisiei de examinare era cunoscutul profesor universitar Ramiro Ortiz).

    Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie de la Universitatea din Bucureşti.

    În timpul studiilor universitare face traduceri (din Knut Hamsun), apoi lucrează ca funcţionar la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, la Fundaţia Culturală „Principele Carol, la „Educaţia poporului – instituţie condusă de Liviu Rebreanu, la Direcţia presei din Ministerul Afacerilor Externe.

    1932

    Apare mensualul Azi, publicaţie culturală condusă de Zaharia Stancu (revista, care va găzdui preponderent materiale semnate de autori cu vederi de stânga, va fi suprimată, în 1940, de cenzura antonesciană).

    1934

    Scriitorul lucrează ca redactor la cotidianul Credinţa.

    Îi este editat volumul Tălmăciri din Esenin (Editura Cartea Românească), apărut graţie intervenţiei poetului Ion Pillat).

    Alcătuieşte şi publică (la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă) Antologia poeţilor tineri (postfaţă: Ion Pillat; ilustraţii: Margareta Sterian).

    1936

    Este secretar de redacţie şi reporter la ziarul Tempo.

    Zaharia-Stancu-cu-nepotul-sau-Tudor.jpg

    Scriitorul, ţinându-şi în braţe nepotul, pe Tudor

    1937

    Apar volumul de poeme Albe (Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă) şi romanul Taifunul (Editura Naţionala-Ciornei).

    Conduce, alături de Constantin Clonaru, nou apărutul cotidian Lumea românească, (suprimat în 1939). Aici va publica articolul „Desculţii" – prolog al romanului care-i va aduce celebritatea.

    1939

    I se publică volumul de versuri Clopotul de aur (Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă).

    1940

    Îi apare volumul de versuri Pomul roşu (Editura „Azi").

    1941

    Înfiinţează şi conduce Revista română (care va apărea până în 1942).

    Este tipărit volumul de versuri Iarba fiarelor (Editura Cugetarea-Georgescu Delafras).

    Se editează romanul Oameni cu joben (Editura Cultura Românească).

    scan0007.jpg

    Cu Nicolae Breban şi Alexandru Ivasiuc (în planul doi)

    1943

    Zaharia Stancu este internat în lagărul de deţinuţi politici de la Târgu-Jiu (experienţă relatată în volumul Zile de lagăr, publicat în 1945).

    1944

    Apare volumul de versuri Anii de fum (Editura Prometeu).

    1945

    În contextul schimbării de regim politic, scriitorul îşi reia activitatea publicistică, semnând articole în România liberă, Ultima oră, Scânteia ş.a.

    Devine membru al Partidului Comunist Român.

    1946

    Îi este editat volu-mul de publicistică Secolul omului de jos (Editura Eminescu), cuprinzând articole scrise după 1944.

    Face parte din biroul de presă al Blocului Partidelor Democratice.

    Îi este încredinţată direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti.

    1947

    Zaharia Stancu este ales preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (care, din martie 1948, se transformă în Uniunea Scriitorilor din România).

    1948

    Obţine mandatul de deputat (de Tecuci) în Marea Adunare Naţională.

    În decembrie vede lumina tiparului romanul Desculţ (Editura de Stat).

    1949

    La Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (ESPLA) apare povestirea Brazdă îngustă şi adâncă.

    1950

    Este exclus din Partidul Muncitoresc Român (PMR), fiind învinuit că în perioada interbelică ar fi fost agent al Siguranţei şi ar fi semnat unele articole cu caracter antisovietic.

    Este eliberat din funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România.

    Publică volumul Călătorind prin U.R.S.S. (ESPLA).

    1951

    Apar prozele Pentru viaţă şi Primii paşi (ESPLA).

    1952

    Renunţă la postul de director al Teatrului Naţional din Bucureşti.

    Apare romanul Dulăii (ESPLA).

    c.jpg

    Alături de Alexandru Phillipide şi de George Astaloş (stânga)

    1953-1954

    Apar nuvelele Adu-ţi aminte şi Florile pământului (ESPLA).

    Devine director al săptămânalului Gazeta literară.

    Zaharia Stancu este distins cu Premiul de Stat.

    1955

    Sunt publicate volumele de publicistică Sarea e dulce şi Cefe de tauri (ESPLA) – primele din ciclul Însemnările şi amintirile unui ziarist.

    Scriitorul este ales membru al Academiei Republicii Populare Române.

    1957

    Apar volumul de proze Iarbă (ESPLA) şi volumul de versuri Poeme simple (ESPLA), o antologie cu versuri publicate între 1923 şi 1943.

    1958

    Se publică romanul Rădăcinile sunt amare, volumele I-IV (ESPLA).

    Scriitorul este numit, din nou, director al Teatrului Naţional din Bucureşti.

    1959

    Apare volumul al V-lea din Rădăcinile sunt amare (ESPLA).

    1960

    Zaharia Stancu înaintează un memoriu către Gh. Gheorghiu-Dej, solicitând reprimirea în PMR.

    Este ales deputat (de Turnu Măgurele) în Marea Adunare Naţională.

    Se tipăreşte o nouă versiune a romanului Desculţ, în trei volume: I, Clopote şi struguri; II, Printre stele; III, Carul de foc (Editura pentru Literatură).

    Apare nuvela Costandina.

    Cu titlul Darie, apar, în colecţia Scriitorii patriei povestind copiilor, fragmente din romanul Desculţ (Editura Tineretului).

    scan0009.jpg

    Instantaneu din 1970

    1962

    Se publică romanul Jocul cu moartea şi nuvela Costandina (Editura pentru Literatură).

    Este tipărită o selecţie de Versuri, în colecţia Cele mai frumoase poezii (Editura Tineretului).

    1963

    Iese de sub tipar romanul Pădurea nebună (Editura pentru Literatură). Premisele acestei cărţi – care are în prim-plan iubirea exotică dintre Uruma, „fiica tătarului", şi Lenk (Darie) – fuseseră schiţate încă din ciclul Rădăcinile sunt amare (vol. II).

    1964

    Al doilea memoriu către Gh. Gheorghiu-Dej se soldează cu reprimirea scriitorului în partid. Este ales deputat în Marea Adunare Naţională (în circumscripţia Roşiorii de Vede).

    1965

    Îi apare traducerea Ultima călătorie a vasului Port Polis, de André Kédros (Editura pentru Literatură Universală).

    1966

    Este ales preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România (USR).

    1968

    Apar romanele Şatra şi Ce mult te-am iubit (Editura pentru Literatură).

    Este reales preşe-dinte al USR.

    1969

    La Congresul al X-lea al PCR, este ales membru supleant al Comitetului Central al PCR Scriitorul este, de asemenea, membru în Consiliului de Stat.

    Publică romanul Vântul şi ploaia, I-III (Editura pentru Literatură).

    b.jpg

    Împreună cu Radu Boureanu, Laurenţiu Fulga, Constantin Chirilă (premiatul USR), Virgil Teodorescu şi cu Alexandru Ivasiuc, în plan secund.

    1970

    Apar volumul de versuri Cântec şoptit (Editura Cartea Românească), antologia de proză şi poezie Pagini alese, (I, II), precum şi prozele reunite sub titlul Povestiri de dragoste (Editura Cartea Românească).

    1971

    Este publicat volumul Pentru oamenii acestui pământ (Editura Cartea Românească) – o colecţie de articole şi alte materiale publi-cistice apărute între 1961 şi 1971.

    Zaharia Stancu este distins cu titlul „Erou al Muncii Socialiste; în acelaşi an, scriitorului i se acordă Premiul „Herder.

    1972

    Apare volumul de poezii Sabia timpului (Editura Eminescu).

    Pentru a treia oară, Zaharia Stancu este ales preşedinte al USR.

    scan00010.jpg

    Zaharia Stancu, George Macovescu, Nichita Stănescu, Alexandru Ivasiuc, Ioanichie Olteanu, Cornel Regman ş.a. (La Casa Scriitorilor, Sala Oglinzilor, în 1973)

    1974

    I se publică volumul Poeme cu lună.

    În dimineaţa zilei de 5 decembrie, scriitorul se stinge din viaţă. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

    *

    Pentru alcătuirea prezentei cronologii am coroborat sursele: Zaharia Stancu, selecţia textelor de Zaharia Sângeorzan, cronologie de Ioan Comşa şi Corneliu Popescu, bibliografia operelor şi a traducerilor de Ioan Comşa, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972; Dicţionarul scriitorilor români, coord. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Editura Albatros, Bucureşti, 2002, vol. IV, R-Z; Dicţionarul cronologic al romanului românesc, Editura Academiei, Bucureşti, 2004; Dicţionarul general al literaturii române, coord. Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007, vol. VI, S / T; Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Editura Semne, Bucureşti, 2008, I-II; Pavel Ţugui, File de istorie culturală, prefaţă de Eugen Simion, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de Teorie şi Istorie literară „G. Călinescu", Bucureşti, 2009.

    Zaharia-Stancu-la-masa-de-lucru.jpg

    La masa de lucru

    PRECARITATEA FIINŢEI, PERENITATEA SUFERINŢEI

    Înainte de a fi un scriitor contestat, Zaharia Stancu este un mare scriitor, contestările sale venind din alte lumi decât literatura, valoarea sa venind cu totul din lumea ficţiunii ce a creat-o, nu atât de veridică pe cât de credibilă. Atât de credibilă încât uneori a înlocuit în conştiinţa publică lumea adevărată, lumea reală, sau ceea ce credem noi că este realitatea.

    Prin 1990, la o emisiune cu subiect rural a Televiziunii Române, în care tema principală era revenirea proprietăţilor funciare la adevăraţii proprietari, un ţăran semiurbanizat, cum erau şi cum sunt mai toţi ţăranii României, depunea mărturie că în copilăria sa fusese obligat să culeagă via boierului purtând botniţa pe faţă. Omul era născut în anul reformei agrare, după propria mărturie. El nu trăise, el citise. Îl citise pe Zaharia Stancu. Şi nici măcar nu minţea, o viaţă trăise cu botniţa pe faţă şi chiar în acea emisiune o mai purta încă. Nu minţea, doar fabula. Atunci mi-a trecut prin minte ideea că Desculţ ar avea o soartă mai bună şi azi dacă am crede că nu e un roman scris în limba română de scriitorul Zaharia Stancu, ci este o traducere, o traducere excelentă, realizată de Zaharia Stancu. Am scăpa astfel de capcana veridicităţii ficţiunii, ce ne împiedică să înţelegem credibilitatea ficţiunii, până la urmă singura măsură a talentului unui creator.

    După cel de-al Doilea Război Mondial, pe măsura instalării noii ordini sociale şi economice, sub presiunea brutală a trupelor sovietice de ocupaţie, viaţa românilor a devenit tot mai confuză şi mai grea. Lumea literară nu a fost scutită nici de convulsii şi nici de violenţă, la propriu şi la figurat. Mari nume literare, dacă nu au intrat în puşcării, au fost înghiţite de întunericul cenzurii. După o scurtă perioadă de efervescenţă şi agitaţie, care a durat până la abdicarea regelui, toate gradele de izolare şi întuneric au fost aplicate culturii. Deoarece la manetele aparatului de presiune şi represiune se găseau inşi mediocri şi resentimentari, victimele au fost alese fără regulă. Ne referim aici la cei al căror destin nu s-a intersectat niciodată cu politica directă. Nu este vorba de acei mari intelectuali care au ocupat câtăva vreme funcţii în regimul carlist sau în cel antonescian. Ne gândim la cei care, fiind fie oameni de stânga, fie de dreapta, aveau talent şi convingeri antitotalitare. Cercul se deschide cu, să zicem, Petre Pandrea şi se încheie cu Vasile Voiculescu ori Mircea Vulcănescu. Pe întunecatul coridor se află Blaga, Arghezi sau Ion Barbu.

    Zaharia Stancu a fost un om de stânga înainte de război, când nu putem spune că era simplu sau folositor să fii de stânga, şi a rămas un adept al stângii şi după război. Şi cum fără număr au fost cei care au suferit pentru că nu erau susţinători ai regimului, nenumăraţi au fost cei de stânga ce au căzut sub sentinţele aceluiaşi regim.

    În perioada interbelică, Zaharia Stancu era un ziarist de faimă şi un poet important. După război, a fost multă vreme autorul unei sigure cărţi, Desculţ. A trebuit să vină momentul de dezgheţ politic, cu toate iluziile şi deziluziile sale, pentru ca romancierul să-şi dea proba adevăratului său talent.

    În anul 1968 el publică Ce mult te-am iubit şi Şatra.

    Despre Şatra pot să spun doar atât – traducerea suedeză din 1981 a fost declarată „cartea lunii" de sindicatul editorilor suedezi, având cea mai bună primire critică şi cele mai mari vânzări. Poate a fost un succes al literaturii române, poate a fost un noroc. Sigur este faptul că Şatra merită să fie citită. Cum cu şi mai mare justificare merită din plin să fie citită Ce mult te-am iubit.

    Dar ce este această carte? Este un roman? Nu. Este o nuvelă? Nu. De fapt, nici Zaharia Stancu nu a specificat, aşa cum se obişnuieşte, sub titlul cumva înşelător, ce anume este scrierea sa. De aceea, o să-mi permit să cred ce este. O lamentaţie. Un text iniţiatic şi o lamentaţie. Poate fi, cel puţin, o exagerare. Zaharia Stancu pare un autor foarte străin de un text iniţiatic. În general, este considerat un „primitiv", atras de comportamente şi stări primare, un soi de ziarist cu talent fabulatoriu. S-ar putea, dar în niciun caz nu este vorba despre Ce mult te-am iubit. Din această carte lipseşte Darie şi în această carte se află ascuns un fior metafizic şi un mesaj mistic.

    Acolo, în satul Omida, aşezat pe „lunga, îngusta şi săraca Vale a Călmăţuiului, Zărică, jurnalist la Bucureşti, întors pentru trei zile pentru a participa la înmormântarea mamei, are parte de o iniţiere întârziată. Întârziată, deoarece plecase de acasă înainte de a o căpăta. Sau pentru că plecase cu totul, ieşind din spaţiul izolat, separat de restul lumii de o peliculă străvezie şi protectoare, şi intrând într-o lume fără credinţe. „Ţi-ai pierdut credinţa, Zăricuţă. Acolo unde trăieşti, printre străini, ţi-ai pierdut credinţa – constată mama, cea care nu mai este pe pământ, dar e încă vie în memoria fiului.

    Lumea aceasta a Omidei, care nu va deveni niciodată fluture, e populată de fiinţe ciudate şi de credinţe. Nu de o credinţă, nici de Credinţă, ci de interpretări foarte anapoda ale Scripturilor şi de mituri păgâne care alcătuiesc un sistem de valori şi credinţe fantasmagoric.

    La căpătâiul mamei moarte plâng femeile satului, rudele, dar fiecare îşi plânge propriul mort, fiecare se plânge pe sine că a mai rămas încă la Omida şi nu a trecut dincolo. Mamei i se dau mesaje pentru a fi transmise celor plecaţi de mult, cu încrederea că morţii între ei se întâlnesc şi se înţeleg. Aşa cum se întâlnesc oamenii după înmormântare la cârciumă, să se vadă şi să se numere. Sunt cei care încă nu au plecat . Tatăl, Tudor, soţul mamei moarte, repetă obsedant „ Ce mult te-am iubit eu, Mărio!", aşa după cum Evanghelina, una dintre surorile lui Zărică, repetă înfricoşată că îşi va pierde vederea. Tudor şi-a iubit nevasta, dar nu i-a spus-o niciodată. În această lume populată de pitici care beau zdravăn, de femei care îşi povestesc una alteia cum sunt bătute de bărbat, de personaje stranii care fură caprele, le sacrifică şi aruncă peste gardul păgubitului căpăţânile jupuite, pentru a se şti şi a se ameninţa, unde un bătrân e ucis de nepot pentru că mănâncă prea mult, unde se flămânzeşte cum se respiră şi se moare cum se flămânzeşte, jurnalistul înstrăinat de la Bucureşti descoperă misterul continuităţii vieţii şi al permanenţei morţii. Lumea este o stare de trecere continuă de la viaţă la moarte, de petrecere de la un regim la altul, de la o formă la alta, într-o continuă curgere. Intelectualul care şi-a pierdut credinţa observă plin de o mută uimire cum tatăl său aşază pe pământ, în vie, un ciorchine de strugure, pentru a fi la îndemâna furnicilor. Acele furnici roşii, negre şi galbene, cum îl lămureşte tatăl său, stăpânesc pământul. Pe ele le-a văzut mişunând în sicriul coborât în groapă, în care mama sa era rece şi lipsită de viaţă.

    În tot acest vălmăşag de personaje primitive, de impresii şi de simţuri aspre, în această lume aflată sub orice linie de orizont, personajul-martor descoperă ceea ce avea mai puţin de descoperit acolo – existenţa unei reguli singure, grave, ca pulsaţia Soarelui sau a inimii: viaţa e suferinţă şi nu se ştie dacă moartea nu înseamnă acelaşi lucru, prelungirea la nesfârşit a suferinţei. În această perpetuă suferinţă, măcar viaţa îţi îngăduie să iubeşti. Este un privilegiu pe care trebuie să-l consumi în tăcere, pentru că, în fapt, este o răzvrătire a omului în faţa nesfârşitului şir de suferinţe ce-i este hărăzit în toate lumile şi în toate existenţele sale. Neaşteptat pentru Zaharia Stancu, dar nu şi pentru literatura română, apare în această carte o nelinişte orientală – relaţia între fericire şi uitare. Stancu răspunde într-un autentic spirit budist – fericirea este uitare. Cei vii beau şi se pierd în amănunte pentru a uita. Iar asta se întâmplă în „săraca, lunga şi îngusta Vale a Călmăţuiului", nu a Gangelui!

    Mesajul ascuns al cărţii ne face să credem că, de această dată, Zaharia Stancu n-a mai fost doar un polemist social, un jurnalist plin de furie şi de indignare, n-a mai fost vocea suferinţei, acută şi vindicativă, cum s-a arătat în toate scrierile unde apare şi nu apare Darie. De această dată, Zaharia Stancu a depăşit propria limită de înţelegere şi a înţeles. Cu această carte, este opinia mea, Zaharia Stancu intră în rândul marilor scriitori. Intră în rândul marilor scriitori pentru că a înţeles că o carte nu doar descrie lumea, ci creează o lume nouă, o lume care este crezută, acceptată, uneori mai puternic decât lumea reală. Lumea din Ce mult te-am iubit aparţine unei părţi din sufletul românesc. Poate nu cea mai luminoasă, dar sigur o parte importantă.

    Practic, Ce mult te-am iubit este un act de afirmare a libertăţii spiritului şi a creaţiei. La nici trei ani de la acest moment fericit, Zaharia Stancu îi spune secretarului general al PCR: „Dacă reintroduceţi realismul socialist, eu mă sinucid, tovarăşe Secretar General!"

    Pentru a şti ce a scris Zaharia Stancu nu trebuie să citiţi istorii literare, trebuie să citiţi măcar Ce mult te-am iubit.

    Eugen URICARU

    COSTANDINA

    Sătui de somn, cu foamea împlinită ori numai amăgită, ne simţim grozav de bine. Ba chiar ne desfătăm. Clipind des, şi printre clipiri trăgând din când în când cu coada ochiului la mine, mătuşa Uţupăr îi povesteşte mamei cum se ciorovăieşte, şi până la urmă, cum se împacă ea cu Laurenţ Piele.

    – Ne certăm uneori din cine ştie ce fleac şi ne despărţim supăraţi, hotărâţi s-o rupem. Trece ce trece şi mă pomenesc că mă întâlnesc cu el ziua nămiaza mare pe uliţă. Mă fac că nu-l văd. Mă uit în pământ. Aud că mă strigă. Nu-i răspund. Nu ridic nici măcar din umeri. După ce cade întunericul şi se potoleşte satul, vine la uşă. Aciră ca un biet câine bătut şi îngheţat să-i dau drumul să intre în casă.

    – Cioc! Cioc!

    – Cine e acolo?

    – Eu, Laurenţ.

    – Vrei să vorbeşti cu bărbatu-meu? E plecat la Turnu. Încarcă grâu în şlepuri.

    – Dacă aş fi ştiut că e acasă, n-aş fi venit.

    – Pleacă. Nu mai am ce să vorbesc cu tine, Laurenţ.

    – Nu plec. Mă culc cu capul pe pragul tău. Îngheţ aici. Mă găseşti mâine dimineaţa mort.

    – Măcar de-ai îngheţa. Măcar de te-ai culca şi nu te-ai mai scula. M-am săturat de tine ca ogarul turcului de mere acre.

    – Nu plec, Uţupăroaico. Vino şi-mi deschide.

    – Pleacă, omule, că ies şi-ţi măsor spinarea cu beldia.

    – Tu, mie? Îmi măsori tu mie spinarea cu beldia?

    – De ce să nu ţi-o măsor? Că doar n-oi fi împăratul…

    Tace Laurenţ. Îşi înghite mânia. Se apropie de fereastră şi-mi şopteşte dulce:

    – Ţi-am adus un testemel, Uţupăroaico.

    – Dar Diţei? Diţei ce i-ai adus?

    – O pungă cu stafide.

    – Stai. Stai, că viu şi-ţi deschid.

    Prefăcându-mă că-mi dau singur în bobi – am învăţat să ghicesc în bobi de la mătuşă-mea Unturica – şi că mă aflu cu gândurile pe alt tărâm, ascult cu urechile ciulite, cum ascultă iepurele de pârloagă, ascuns sub tufă, chefnetele ogarilor care vor să-i dea de urmă. Nu e basm născocit ceea ce spune mătuşă-mea Uţupăr. E întâmplare adevărată. Basmele îmi plac. Îmi plac până la sminteală. Cui nu-i plac? Poate numai nătărăilor. Însă ce e drept e drept, şi nu pot să trec sub tăcere. Întâmplările adevărate mă atrag mai mult. Mă vrăjesc chiar. De aceea nu e de mirare că mă omor să le aud. Însă acum – ceasul rău – am pocinog! Tocmai când îmi e lumea mai dragă, şi mătuşă-mea Uţupăr, încălzită până la fierbinţeală, povesteşte mai cu haz şi mai cu şart, ne calcă pragul şi ne cade în vatră, colac peste pupăză, dida Costandina, soră-mea vitregă, de la Saiele. Băgându-şi, pe neaşteptate şi pe nepoftite, nasul la noi în odaie, zice cu glas sfios, umilit:

    – Sărut mâna, mamă. Sărut mâna, mătuşă Uţupăr.

    Pe mine, pe vară-mea Diţa, pe toţi ceilalţi nu ne ia în seamă. Parcă nici n-am fi de faţă. Mama, cum o vede, se şi posomorăşte. Cerul dacă s-ar fi spart şi i-ar fi căzut în cap nu s-ar fi posomorât mai mult. Îi răspunde numai moţăind din cap. Mătuşa Uţupăr, mai de treabă, mai mieroasă la inimă, rânjind însă acru şi clătinându-şi dinţii mari ca lopeţile şi galbeni ca şofranul, spune:

    – Bună ziua, Costandino. Bine c-ai venit. Numai tu mai lipseai. Îţi duceam dorul.

    Eu, ca un năpârstoc neînsemnat ce sunt, tac chitic. Privesc însă cu o mie de ochi şi ascult cu o mie de urechi. Azi-dimineaţă, când a plecat de la ea de acasă, dida Costandina a călcat cu stângul.

    Afară, toamna târzie s-a ticăloşit pe neaşteptate. Norii vineţi care se împungeau şi se vânzoleau de câteva zile s-au hotărât să se destrame. Plouă. Cu găleata plouă. Nu-ţi vine să dai afară din casă mici măcar un câine. Acoperişul de şindrilă duruie. Geamurile mici şi vinete: zur! zur!… Pe vatră focul arde mocnit. Îl pătrunde şi parcă-l bolnăveşte şi pe el umezeala.

    Costandina, mărunţică, slăbuţă de mă minunez cum de mai întârzie sufletul în ea, cu obraz pământiu şi cu ochi cenuşii, e udă leoarcă din creştet până în tălpi. Cum o fi avut tărie să vină, singură, pe o asemenea ploaie, peste câmp, tocmai de la Saiele? N-o întreabă nimeni şi nici ea nu găseşte cu cale să ne spună. Stârcită, aşteaptă lângă uşă, dârdâind, s-o poftească mama să ia loc pe marginea patului ori pe scăunaşul scund, cu trei picioare, de lângă sobă. Mama, mânioasă, rămâne tăcută. Nici măcar nu se uită la ea. Îşi ţine gura strânsă şi buzele pungite. Mătuşa Uţupăr râgâie şi priveşte prin geam năprasnica ploaie care începe să se schimbe într-un adevărat potop.

    Îmi trece supărarea că venirea didii Costandina i-a întrerupt mătuşii Uţupăr vinovatele-i şi păcătoasele-i mărturisiri. Acum ard tot de dorinţa de a vedea ce-o să se petreacă la noi în casă. Nu ştiu de ce, dar mi se pare că tărăboiul mocneşte ca jarul sub cenuşă. Din clipă în clipă poate să izbucnească. Până atunci aş pofti-o eu pe dida Costandina, cu dragă inimă, să ia loc, dar nu am căderea s-o fac. Cum îmi cunosc lungul nasului, dacă n-am căderea s-o fac, n-o fac.

    Trece un timp, care mie mi se pare a fi nesfârşit de lung, în care ascultăm chiotele vântului, duruitul ploii pe acoperiş, zuruitul ei sălbatic în geamurile vinete. Pe urmă, dida Costandina îşi ia inima în dinţi şi aruncă în odaie sămânţă de vorbă.

    – Cred, mamă, că azi-dimineaţă când am plecat de acasă într-un ceas rău am plecat.

    – Trebuie să ţi-o spun pe şleau, Costandino, că n-ai greşit când ai zis ce-ai zis. Aşa este. Ai plecat într-un ceas rău. Mai bine rămâneai la casa ta, fetico, lângă bărbat şi lângă copii.

    – N-am plecat de buna mea voie, mamă. M-a îndemnat la drum Digă. Nu mi-a dat pace până n-am plecat.

    – Şi dacă te-a îndemnat Digă la drum şi pace nu ţi-a dat, ce? N-aveai decât să pui picioarele în prag şi să nu-l asculţi. Ştii şi prea ştii că n-ai de ce să ne mai calci în casă.

    – N-am găsit în mine putere să mă împotrivesc. M-a bătut măr. Şi după ce m-a bătut măr, m-a trimis:

    – Du-te, mi-a strigat. Du-te la Omida.

    – Plouă, dragule, plouă, Digă.

    – Şi dacă plouă? N-o să te înece ploaia.

    Mătuşa Uţupăr râgâie iarăşi, rânjeşte iarăşi, o iscodeşte:

    – Te-a bătut rău, Costandino? Te-a bătut chiar aşa de rău, că a trebuit numaidecât să-l asculţi şi s-o porneşti la drum pe ploaie?

    – Măr, mătuşă Uţupăr. M-a bătut rău de tot. Numai că nu m-a omorât.

    Mama ascultă mărturisirea Costandinei. Inima nu i se moaie. Ochii nu i se îmblânzesc. În schimb, obrazul i se încrâncenează şi mai mult. Zice:

    – Îmi pare rău că nu te-a omorât, Costandino. Zău că-mi pare rău, fetico! Era mai bine dacă te otânjea până te omora.

    Mătuşa Uţupăr încearcă, în felul ei, să îndulcească asprele cuvinte ale mamei.

    – Pe mine, fată dragă, pe mine nu m-a atins bărbatul nici cu vârful degetului.

    – Dumneata! Cine mai e ca dumneata, mătuşă Uţupăr! Ai virtute cât şapte bărbaţi. Ţi s-a dus buhul până dincolo de Olt. Una e Uţupăroaica de la Secara pe lume!

    Mătuşa Uţupăr tace. Tace şi Costandina. Nu ghicesc, deşi îmi bat capul, la ce cugetă mama. Dar, cu cât se înteţeşte ploaia, cu cât înnebuneşte vântul, cu atât mi se pare că i se îmblânzeşte obrazul. Dacă ar vorbi, glasul ei ar fi acum lin, plin de milă. Dar îşi cunoaşte slăbiciunea. Strânge din fălci şi se ţine tare. Nu vorbeşte.

    – Costandino, zice mătuşa Uţupăr, mie parcă tot nu-mi vine să cred că te-a mursecat Digă. Ţi-o fi dat şi el, acolo, o palmă, două.

    – Nu mă crezi? Dacă ţi-aş arăta cât sunt de stâlcită m-ai crede?

    – Te-aş crede… Dar aşa… Numai pe spuse… Numai pe spuse mi-e greu să te cred, fetico.

    Costandina, mâhnită că n-a fost crezută pe cuvânt, îşi scoate scurteica udă. O agaţă de uşă. Se dezbracă de ghiurt. Leapădă şi cămaşa. Rămâne goală până la brâu. Sânii, mici şi rotunzi, sunt sângeraţi. Pieptul, zob. Vinete coastele. Vânătă şi umflată spinarea.

    – Vezi, mamă? Vezi, mătuşă Uţupăr?

    Mama tace. Mătuşa Uţupăr îi răspunde:

    – Văd, fetico. Văd. Vai şi amar de zilele tale.

    Costandina nu se mulţumeşte cu atât. Vrea să-şi ridice poalele să ne arate şoldurile şi şezutul. Mama o sfătuie:

    – Ajunge, Costandino. E de faţă băiatul. Ţi-ai pierdut ruşinea.

    Mătuşa Uţupăr râde de-a binelea. Pântecul i se clatină.

    – Şi ce dacă? A văzut el până acum destule dosuri goale. Şi n-a murit. Nici măcar nu i s-a aplecat. Aşa e, Darie? Spune drept.

    – Aşa e, mătuşă Uţupăr. Am văzut tot ce poate să vadă un om.

    Costandina se îmbracă. Dârdâie. Zice:

    – Mă doare carnea. Pielea mă ustură. Mă dor şi oasele. Parcă ar fi sparte.

    Mătuşa Uţupăr râde ce râde. Când dă cu ochii de privirile Costandinei, râsul i se stinge. Cu glas trist mama spune fără să se uite la Costandina:

    – Digă e câine, nu om. Câine…

    Soră-mea vitregă sare opărită la mama. Îi vâră pumnul negru şi noduros sub nas. Îi strigă:

    – Ba nu e câine. Bărbatu-meu nu e câine. E om. De ce-mi faci dumneata mie bărbatul câine. De-un câine m-am îndrăgostit eu? C-un câine m-am măritat eu? C-un câine am câştigat eu până acum trei copii? Să nu-l faci dumneata pe Digă câine. Să nu spui dumneata că bărbatul meu e câine. N-ai trăit cu el în casă. Nu-l cunoşti.

    Mama încearcă să se apere:

    – Te-a bătut! N-ar fi trebuit să te bată.

    – Adineauri ai spus c-ar fi făcut bine să mă omoare.

    – Asta e altceva. De omorât, făcea bine dacă te omora. Uşura pământul de tine. Dar să te bată… Nu trebuia să te bată.

    – Pentru pământ m-a bătut. M-a bătut şi mi-a zis: „Du-te la Omida la oamenii care te-au crescut. După obiceiurile din vechime, eşti fata lor. Să-ţi dea partea de pământ care ţi se cuvine…"

    – Şi tu, toanta, ţi-ai luat picioarele la spinare şi-ai venit! Credeai că te aşteptăm cu masa pusă…

    – Cum era să nu viu? Am venit. Am venit să-mi daţi dreptul meu. Am venit să-mi daţi partea mea de pământ. După legea veche. După dreptate.

    – Pământ? De unde să-ţi dăm pământ? N-avem. N-avem nici pentru noi. De unde să-ţi mai dăm şi ţie?

    – De unde aveţi, de unde n-aveţi, să-mi daţi partea mea. Nu plec de aici până nu-mi daţi partea mea de pământ. Nu plec nici moartă.

    Acum, mamei îi scapără ochii. Buzele îi tremură. Obrazul îi albeşte. Ochii i se tulbură. Abia se stăpâneşte. Îi vine să se năpustească asupra Costandinei, s-o apuce de umeri, s-o arunce în potopul de afară. Mătuşa Uţupăr, văzând că se îngroaşă şi se înteţeşte cârcota, nu mai are chef de râs.

    – Las-o, Mărio. Nu vezi că a zmintit-o-n bătăi bărbatul? Strică şi ea o vorbă, ca să nu se cheme c-a luat drumul în picioare prin ploaie degeaba.

    – Stric vorba? Nu ţi-e ruşine, mătuşă, să spui c-am venit tocmai de la Saiele numai ca să stric o vorbă? Pentru atâta, nici Digă nu s-ar fi ostenit să mă bată, nici eu nu m-aş fi trudit să calc atâta drum.

    – Tine-ţi gura, neruşinato! Ai noroc că mă aflu în casă străină. Altfel…

    – Altfel, ce? Nu cumva vrei să mă baţi şi dumneata? Pe lumea asta, numai Digă are dreptul să mă bată, numai el mi-e bărbat.

    – Ţi-aş arăta eu. Te-aş învăţa eu cum să te porţi în lume şi cum să vorbeşti.

    – M-a învăţat destul Digă. Şi ce nu m-a învăţat încă o să mă înveţe.

    – Ai noroc, puchinoaso, ai noroc că mă aflu în casă străină. Neobrăzato!

    Costandinei puţin îi pasă de cuvintele pietroase ale mătuşii Uţupăr. Îi ţine piept, ţanţoşă:

    – Pentru dumneata, mătuşă, casa asta o fi străină, nu însă şi pentru mine. Mă aflu aici la părinţii mei şi-mi cer dreptul meu, partea mea de pământ. Şi nu plec de aici până nu mi se dă dreptul meu. Nu plec de aici până nu mi se dă partea mea de pământ.

    Mătuşa Uţupăr o măsoară din ochi pe Costandina, de parcă acum ar vedea-o întâia oară.

    – Scârbotenie!… Cum cutezi să vorbeşti aşa? Scârba pământului!

    – Poţi să-mi zici cum vrei şi să mă spurci cât pofteşti, mătuşă. Eu una nu plec de aici până nu mi se dă pământul meu, partea mea de pământ. Îmi cer dreptul meu, de la părinţii mei. Dreptul meu mi-l cer, pământul meu.

    Mamei i s-a sfârşit răbdarea. Izbucneşte:

    – Părinţi! Haida-de! Dar ce fel de tată îţi este ţie omul meu? S-o fi culcat el cu multe. Pe multe le-o fi tăvălit prin iarbă. Dar pe maică-ta de la Saiele nu. Du-te şi-o-ntreabă. A cunoscut-o când te-a cerut pe tine de suflet, nu te-ar mai fi cerut… Şi eu! Eu! Ce fel de mamă îţi sunt eu ţie? Lepădătură!… Nici în pântec nu te-am purtat, nici la sân nu te-am alăptat, nici în braţe nu te-am ţinut!

    Costandina, săraca, parcă i-ar fi turnat mama un hârdău de apă rece în cap. Se strânge. Se face şi mai mică decât e. Vrea să se ascundă, toată, undeva, înlăuntrul ei, să nu se mai vadă. Se domoleşte. Zice, abia şoptit, blajină:

    – Nu vorbi aşa, mamă. Nu vorbi aşa. E păcat de Dumnezeu. Sunt fata voastră. Ştii bine că sunt fata voastră. Odată ce m-a luat taica, de la părinţii mei, să mă crească, sunt fata voastră…

    – Ba nu eşti. Oricât te-ai milogi tu şi oricât te-ai da cu fundul de pământ, n-am să recunosc că eşti.

    – M-a luat de mică tata şi cu cealaltă mamă, cu Dumitra, de la părinţii mei, de la Saiele, şi m-au crescut. Dumitra nu năştea copii. I-am adus noroc. După ce m-au luat pe mine de suflet, Dumitra l-a născut pe frate-meu Gheorghe şi mai pe urmă a născut-o pe soră-mea Leana. Aşa că…

    – Dacă te-a luat Dumitra de suflet, du-te la Dumitra. Cere-i Dumitrei pământ. S-ar putea să-ţi şi dea. Acolo, lângă ea.

    – Dumitra a murit. Cum să mă duc la Dumitra?

    – Cum ştii. Până acum n-a ajuns nimeni la morţi, să vorbească cu ei. Poate ajungi tu. Poate te şi întorci. În orice caz, la mine n-ai ce să cauţi, fată.

    – Ba am, mamă. Am. Dumneata i-ai luat Dumitrei locul în casa asta. Dumneata te-ai măritat cu tata. Şi dacă te-ai măritat cu tata, vrei, nu vrei, îmi eşti mamă.

    Costandina, oricât ar fi ea de uricioasă şi de încăpăţânată, are dreptate. Mama, ca să n-o mai ocărască, îşi muşcă buzele. Soră-mea vitregă îşi moaie şi îşi îndulceşte şi mai mult glasul:

    – Eu, mamă, am crescut în casa asta. Prin aria asta mi-am târât câţiva ani umbra după mine. Am plecat de aici numai de nevoie şi numai după ce a murit Dumitra.

    – Ştiu, Costandino. Cunosc tot ce-mi spui. Nu e întâia oară când vii să ceri pământ. Nu e întâia oară când te apuci să ne tulburi casa şi să ne otrăveşti sufletul.

    – Ştiu că ştii. Dar ce altceva vrei să-ţi spun? Am venit pentru pământ. Digă m-a bătut până m-a smintit şi m-a trimis după pământ. Nu plec de aici până nu-mi daţi partea mea de pământ. Nu plec nici dacă ştiu că mă tăiaţi în bucăţi şi mă aruncaţi la câini.

    În faţa dârzeniei, încăpăţânării şi stăruinţei Costandinei, mamei îi trece mila, care, împotriva voinţei ei, o năpădise cu numai câteva clipe înainte. Se ridică şi se năpusteşte la Costandina. O apucă de bărbie:

    – Ce-ai zis? Mai zi o dată. Mai îndrăzneşte o dată. Hai…

    Costandina rămâne neclintită. Nu încearcă să scape din mâinile mamei. Nici nu dă semne că s-ar fi speriat.

    – Am zis că am venit pentru pământ.

    – Şi altceva? Ce-ai mai zis altceva? Adu-ţi aminte.

    – Am mai zis, mamă, că nu plec de aici până nu-mi daţi partea mea de pământ.

    – Ba ai să pleci, Costandino. Chiar acum ai să pleci.

    – Nu plec, mamă. Nu plec nici moartă.

    Mama iese în tindă şi se întoarce cu vătraiul în mână. Stă gata s-o lovească în cap. Numai teama c-ar putea s-o omoare o împiedică s-o lovească. Mătuşă-mea Uţupăr zice:

    – Las-o, Mărio, nu intra în păcat pentru nebună.

    – Cum s-o las? N-am cum s-o las. Vrea pământ. Trebuie să-i dau pământ. S-o satur de pământ. Am să-i dau eu ei pământ. La cimitir.

    Întorsătura pe care o ia întâmplarea mă nelinişteşte. N-aş vrea să se facă moarte de om în casa noastră. Dar nu… N-o să fie moarte. Începe să-mi placă. Acum… Acum nu mai îmi pare câtuşi de puţin rău că prin venirea ei neaşteptată dida Costandina a întrerupt-o pe mătuşa Uţupăr din povestit. O să aud eu altă dată şi poate chiar până la capăt povestea cu Laurenţ Piele.

    În inima Costandinei se rupe ceva, ori, poate, încolţeşte ceva. Îşi pierde stăpânirea de sine. Urlă ca ieşită din minţi:

    – Da! Să-mi daţi dreptul meu. Să-mi daţi pământul meu. Să nu mă mai duceţi cu vorba. Astăzi să-mi daţi pământul. Cu acte să mi-l daţi. Astăzi.

    Spume albe i se adună la gură. Se fac clăbuc. Costandina nu simte clăbucul, care i se scurge pe bărbie. Nu-l şterge.

    Mama uită că mai înainte l-a făcut câine pe Digă. Şi uită că i-a spus Costandinei că bărbatu-său nu trebuia s-o bată, că nu e bine ca un om să lovească alt om. O prinde zdravăn pe Costandina. Cu amândouă mâinile o prinde şi, furioasă, începe s-o izbească cu capul de perete. În timp ce-o izbeşte, şi peretele gros sună înfundat, mama îi spune printre dinţi:

    – Na pământ! Satură-te de pământ! Na pământ! Satură-te de pământ!

    Costandina iarăşi se moaie. Parcă ar fi făcută din cârpe. Nu se apără. Nici nu ţipă. Îşi strânge fălcile şi tace. Tac şi eu. Tace şi mătuşa Uţupăr. Tace şi vară-mea Diţa, cea cu buză de iepure.

    – Na pământ! Satură-te de pământ! Na pământ! Satură-te de pământ!

    Soră-mea de la Saiele dă ochii peste cap. I se moaie încheieturile. Mama îi dă drumul. Costandina cade şi se strânge ghem lângă perete.

    – Toarnă-i o vadră de apă în cap, spune mătuşa Uţupăr. O să se trezească. N-are nimic.

    – Se va trezi şi fără să-i torn apă în cap, îi răspunde mama. Ce să mă mai ostenesc!

    Afară, ploaia a ajuns o adevărată urgie. Pe uliţa potopită nu umblă ţipenie de om. Pereţii casei, reci, uzi. Rece soba. Griva costeliva s-a adăpostit şi s-a făcut covrig sub pătul. Vrăbiile pe sub streşini şi-au găsit azăvadă. Ciorilor nu le duc grija. Sunt învăţate cu ploile. Sunt învăţate şi cu viscolele.

    Peste puţin se isprăveşte toamna. Vin viscolele. Aduc zăpezi albe, înalte. De unde vin zăpezile? Viscolele de unde vin?

    Costandina suspină prelung. Ca dintr-un somn adânc se trezeşte. Nu se mişcă. Numai din ochi clipeşte des, de parcă ar încerca să-şi dea socoteală unde se află, ce s-a petrecut cu ea. O vede pe mama. O vede pe mătuşa Uţupăr. Mă vede şi pe mine. Cum dă cu ochii de mine, obrazul pământiu i se luminează. Poate că i se pare că sunt îngerul ei păzitor. Ca din fundul unei gropi adânci, îmi şopteşte:

    – Darie, dă-mi, te rog, un căuş cu apă…

    Căuş nu avem. Când ni se face sete bem apă cu cana, o cană mare, roşcată, de pământ

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1