Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Dumineca Orbului
Dumineca Orbului
Dumineca Orbului
Cărți electronice391 pagini7 ore

Dumineca Orbului

Evaluare: 0 din 5 stele

()

Citiți previzualizarea

Informații despre cartea electronică

În Dumineca Orbului acțiunea se întinde de-a lungul unei singure zile și poate fi rezumată în câteva cuvinte: doi tineri se cunosc pe peronul Gării de Nord, se îndrăgostesc și își dau întâlnire pe mai târziu. E o melodramă în care se reflectă cinematograful anilor ‘30, dar și o satiră deloc tandră a vieții din Capitală, cu umbrele, viciile și politicienii ei. Cine așteaptă un happy-end trebuie să știe că autorul este un sadic depresiv și că, în romanul lui Cezar Petrescu, Duminica Orbului cade într-o zi de 13.“ – Mihai Iovănel

LimbăRomână
Data lansării14 iun. 2016
ISBN9786066863513
Dumineca Orbului
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe din Petrescu Cezar

Legat de Dumineca Orbului

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Dumineca Orbului

Evaluare: 0 din 5 stele
0 evaluări

0 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Dumineca Orbului - Petrescu Cezar

    CRONOLOGIE

    1892

    La 1 decembrie, se naşte, la Hodora-Cotnari, judeţul Iaşi, Cezar Petrescu. Este primul născut al profesorului Dimitrie Petrescu, fiu de ţărani olteni devenit doctor în ştiinţe agricole la Paris, şi al Olgăi Comoniţă, fiică de senator liberal, descendentă a unei vechi familii de boieri moldoveni.

    1899-1903

    Primele două clase ale ciclului primar le face „în particular", iar ultimele două la o şcoală din oraşul Roman. Pasionat de lectură, ia cu asalt biblioteca tatălui, atras îndeosebi de creaţiile marilor scriitori – Eminescu, Creangă, Sadoveanu, Goga, Delavrancea ş.a. –, dar şi de media producţiilor literare sămănătoriste.

    1903

    Începe gimnaziul la „Liceul internat" din Iaşi, avându-l ca profesor de română pe Calistrat Hogaş. Tânărul Cezar Petrescu începe să manifeste interes pentru compoziţia literară.

    1904-1907

    Îşi continuă studiile secundare la Roman, unde limba şi literatura română erau predate de profesorul Nicolae Apostol, care va rămâne în memoria viitorului scriitor ca un exemplu de devoţiune şi vocaţie pedagogică. Sub îndrumarea acestuia, elevul Cezar Petrescu compune caiete întregi de schiţe literare; ţine şi un jurnal intim.

    b.jpg

    La anii tinereţii

    1906

    Interesat tot mai mult de fenomenul literar, îi scrie lui Nicolae Iorga, trimiţându-i schiţa Scrisori spre a fi publicată în Floarea darurilor:

    „Am trecut timpul liber ce mi-l oferă ocupaţia mea de elev în clasa a IV-a gimnazială în mici descrieri de impresii ori de închipuiri, scumpe pentru mintea unui tânăr înflăcărat. Şi toate aceste notiţe şi schiţe le-am adunat în două caiete [...]

    Şi încerc acum, îndrăznesc, să trimet spre apre-cierea d-voastră fragmente din ele. Şi aştept – iertaţi-mi îndrăzneala şi întrucâtva obrăz-nicia – aştept, zic, un răspuns, o apreciere fie încurajatoare ori descurajatoare.

    Nu ştiu dacă vor merita aceste încercări să fie cetite de dv. şi să fie publicate în revista ce urmează să apară, Floarea darurilor [...] Vă trimit o schiţă din impresiile ce mi le-a făcut un cimitir; sunt luate pe cripta unui mormânt; a fost cercetată la o compoziţie în clasă şi de profesorul nostru de româneşte N. Apostol, un apostol în împrăştierea iubirii de patrie şi întrucâtva a fost apreciată cu rezerva unui profesor." (Corespondenţa lui Cezar Petrescu, ediţie îngrijită, cu o introducere, note şi indici de Ştefan Ionescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, vol. I, p. 186.)

    1907-1911

    Urmează „Liceul Naţional din Iaşi (cu ultima clasă „în particular).

    Bolnav de tuberculoză, tatăl scriitorului, Dimitrie Petrescu, se stingea din viaţă în primăvara lui 1907; în acelaşi an, pe 26 august, absolventul gimnazial Cezar Petrescu debuta, în Sămănătorul, cu proza Scrisori. După terminarea liceului, se înscrie la Facultatea de Drept a Universităţii din Iaşi.

    1912

    Debutează în publicistică cu suita de articole „După un Congres, „Pentru un scrib naţionalist şi „Răzbunarea lor", apărute în Facla, publicaţia socialistă condusă de N. D. Cocea. Colaborează şi la Opinia (Iaşi).

    1915

    Se căsătoreşte, la Iaşi (soţia, Marcela Petrescu, va muri prematur, în 1921).

    Colaborează la revista ieşeană Versuri şi proză şi la Cronica bucureşteană, cu fragmente literare.

    1916-1918

    Prospătul absolvent de Drept Cezar Petrescu lucrează, pentru o scurtă perioadă de timp, ca „girant de plasă" la Mălini (judeţul Suceava).

    În timpul războiului, bolnav de tuberculoză ganglionară, stă la Iaşi, lângă familie.

    Începe să publice în Iaşul (fără semnătură sau cu pseudonimele C.P., Iago) şi în Depeşa lui N.D. Cocea.

    Descoperirea unor nereguli financiare din vremea când fusese administrator de plasă în comuna Mălini îl face pasibil de închisoare. Cezar Petrescu se disculpă; ca argument suprem şi soluţie ultimă de a scăpa de „haina delincventului de drept comun, încearcă să se sinucidă cu „oxid de carbon. Tentativa este împiedicată de intervenţia paznicilor primăriei.

    1919

    Înfiinţează, împreună cu Pamfil Şeicaru, publicaţia antiliberală Hiena (-1925). Aici, Cezar Petrescu va semna atât materiale publicistice, cât şi producţii literare. Este şi redactor la cotidianele Dimineaţa şi Adevărul. Conduce, pentru scurtă vreme, ziarul Bucovina, din Cernăuţi.

    1920

    Lucrează, alături de Gib Mihăescu, la cotidianul bucureştean Ţară nouă şi apoi la Voinţa, scoasă la Cluj.

    Iniţiază, în revista Hiena, rubrica Scrisorile unui răzeş, semnată C. Robul.

    Îşi consolidează relaţiile cu scriitori importanţi ai vremii – Lucian Blaga, Adrian Maniu, Gib Mihăescu ş.a.

    1921

    La iniţiativa lui Cezar Petrescu, Adrian Maniu şi Gib Mihăescu, pe 1 mai apare, la Cluj, primul număr al mensualului Gândirea. Condusă de Cezar Petrescu, revista se tipăreşte la început ca supliment literar al gazetei Voinţa (odată cu mutarea ei la Bucureşti, director va deveni Nichifor Crainic). Aici vor fi „transmutate" Scrisorile unui răzeş, cărora li se vor alătura texte literare semnate Cezar Petrescu.

    Gândirea oferea tocmai ceea ce lipsea oricărei alte reviste: libertatea – va mărturisi scriitorul peste câţiva ani. N-avea patron, n-avea cadre rigide, nu era legată de nicio şcoală critică, literară şi spirituală, existentă. Eclectismul acesta, atât de necesar momentului, i-a uşurat existenţa, atât faţă de colaboratorii diverşi, cât şi faţă de marele public cititor. Revista a mers odată cu timpul. De aceea, poate, atâtea altele i-au rămas în urmă, pe drum. (F. Aderca, „De vorbă cu d. Cezar Petrescu, Adevărul literar şi artistic, seria II, an. IX, nr. 453, 11 august 1929, p. 1-2; reprodus în F. Aderca, Contribuţii critice, ediţie, prefaţă şi note de Margareta Feraru, Editura Minerva, Bucureşti, 1983, vol. I, p. 171.)

    1922

    Debut editorial cu volumul Scri-sorile unui răzeş (Editura „Cultura naţională"), care reunea texte publicate în rubrica ţinută în Hiena şi apoi în Gândirea. Volumul va fi distins cu Premiul Societăţii Scriitorilor Români.

    Vechea tuberculoză ganglionară îl ţintuieşte la pat, în ghips.

    c.jpg

    1923

    Scriitorul se mută la Bucureşti.

    1924

    Lucrează, câteva luni, la ziarul lui Nicolae Iorga, Neamul românesc.

    Apare al doilea volum de beletristică, Drumul cu plopi, deschizând, astfel, ciclul citadin în literatura prozatorului. Cezar Petrescu

    este cofondator al cotidianului Cuvântul, în paginile căruia se va desăvârşi ca publicist.

    1925

    În Gândirea apar fragmente din viitorul roman, Întunecare. Cezar Petrescu iniţiază, în Cuvântul, o rubrică nouă, Carnet de vară.

    Călătoreşte în Franţa şi Italia, de unde trimite o bogată corespondenţă, publicată parţial în Cuvântul.

    Este tipărit volumul Omul din vis („povestiri cu morţi"), făcând parte din ciclul fantastic.

    Începe şi se accentuează, treptat, despărţirea scriitorului de revista Gândirea, unde vor mai apărea însă, până în 1926, fragmente din Întunecare.

    1927

    Vede lumina tiparului, la Craiova, primul volum al romanului Întunecare, cu titlul Acolo şezum şi plânsem. Este editată şi antologia de nuvele Aranca, ştima lacurilor.

    Texte publicate la rubrica Carnet de vară sunt adunate în volumul cu titlu omonim.

    1928

    Apare volumul al doilea al romanului Întunecare Întoarcerea unde au fost jurămintele.

    Alături de alţi membri ai redacţiei Cuvântului, Cezar Petrescu scoate un ziar nou, Curentul, la conducerea căruia se va afla până în 1936.

    Este ales deputat în Parlamentul României.

    Se tipăreşte un nou volum din ciclul fantastic, Omul care şi-a găsit umbra.

    1929

    Publică romanul Simfonia fantastică.

    1930

    Apar romanul Calea Victoriei şi romanul parodic La Paradis general. Tipăreşte cartea pentru copii Pif, Paf, Puf.

    Activitatea literară a scriitorului este dublată, în tot acest timp, de o substanţială activitate publicistică.

    1931

    Distins cu „Premiul Naţional pentru literatură",

    Cezar Petrescu iniţiază o serie de conferinţe despre Eminescu şi pune pe tapet chestiunea conservării patrimoniului eminescian. Se documentează asupra vieţii poetului, cucerit de ideea scrierii unei biografii romanţate.

    Apar romanul fantastic Baletul mecanic (2 vol.), romanul Comoara regelui Dromichet (primul dintr-o proiectată frescă a petrolului, Pământ şi cer), volumul de nuvele Flori de gheaţă şi romanul de aventuri Kremlin.

    1932

    An prodigios: apar romanul pentru copii Fram, ursul polar, romanul senzaţional Greta Garbo, romanul Plecat fără adresă. 1900 (în introducerea căruia scriitorul îşi expune intenţia de a realiza o „Cronică românească a veacului al XX", respectiv un complex de cicluri romaneşti similare celor balzaciene sau zoliste) şi primul volum, Nepoata hatmanului Toma, al romanului Miss România.

    1933

    Apare romanul Apostol, inspirat de figura emblematică a profeso-rului de română N. Apostol. Mai ies de sub tipar Floarea de agave – al doilea volum al romanului Miss România – şi romanul Oraş patriarhal (2 vol.).

    1934

    Se editează romanul-frescă Duminica orbului.

    Apare Aurul negru, al doilea roman din ciclul petrolului.

    1935

    Publică romanul simbolic Cheia visurilor.

    Apare Luceafărul, primul volum din ciclul Luceafărul sau Romanul lui Eminescu.

    Avântul creator şi multiplele iniţiative ale prolificului autor Cezar Petrescu nu sunt însă primite cu entuziasm de critica literară a vremii. Scriitorul găseşte totuşi destule mo-tive de satisfacţie în succesul la public al cărţilor sale şi, lucru cu care nu mulţi se puteau lăuda, în recenziile favorabile apărute peste hotare. Iată ce-i replica Cezar Petrescu, în 1935, criticului G. Călinescu, luând ca pretext întâmpinarea făcută de acesta Luceafărului…recent apărut:

    „Tipărirea în traducere a celor vreo 60-70 de recenzii apărute în străinătate, după apariţia volumelor mele în Italia, Polonia, Cehoslovacia etc. O carte trecută cu vederea în ţară, ca Simfonia fantastică a fost recenzată, nu în Italia, unde a apărut traducerea, dar în Spania, şi nu în foi de provincie, ci în mari ziare, ca La Libertad sau A.B.C. cu pretenţia de a semnala un... mare eveniment al literaturii neolatine. Alt volum, cum ar fi Calea Victoriei, socotit o bagatelă, a apărut în colecţia italiană condusă de Arturo Farinelli, în compania cu totul jenantă a lui Chateaubriand, Dostoievski, Ibsen, Nietzsche, Shelley sau Tolstoi. Destule pretexte, uşor de exploatat, mai întâi pentru a mă consola de «conspiraţia tăcerii», mai apoi pentru a sili conspiratorii să iasă din bârlog. [...]

    Ideea unui roman biografic al lui Eminescu m-a urmărit de mult – înainte de apariţia primului d-tale volum, înainte chiar de moda vieţilor romanţate. N-a fost o improvizaţie. Cu atât mai puţin o improvizaţie cu obiectivul principal – tirajul.

    A fost ceva mai personal şi ceva mai strâns de întreaga mea viziune epică – indiferent de are vreo valoare ori nu. Când am conceput o serie de romane ciclice: Întunecare, Comoara Regelui Dromichet, Aurul Negru, Apostol, Oraş patriarhal, Dumineca Orbului, chiar acea Greta Garbo de o neguţătorească memorie – am fost preocupat în primul rând de problema românească a inadaptabilului şi a desrădăcinării, a declasării de sus în jos ori de jos în sus." (Corespondenţa lui Cezar Petrescu, ediţie îngrijită, cu o introducere, note şi indici de Ştefan Ionescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, vol. I, pp. 174-175)

    1936

    Este numit secretar la Ministerul Artelor.

    Apar Nirvana şi Carmen saeculare, ultimele două volume din Romanul lui Eminescu.

    1937

    Iese de sub tipar Mane Techel… Fares, primul volum dintr-o trilogie, 1907, închinată răscoalelor ţărăneşti.

    1938

    Este numit director al recent înfiinţatu-lui ziar România şi al hebdomadarului România satelor, ambele publicaţii oficiale în regimul carlist. În paralel, scoate publicaţiile România literară şi La Roumanie (în franceză).

    Apare al doilea volum, Noi vrem pământ!, din ciclul 1907.

    1939

    Scriitorul lucrează la Ochii strigoiului, pe linia iniţiată în romanul Întunecare.

    d.jpg

    La vremea maturităţii

    1940

    Începe reeditarea, în ediţii definitive, la Editura „Cugetarea", a operei literare de până atunci a lui Cezar Petrescu, structurată pe opt cicluri: Rodul pământului; Război şi pace; Târgurile unde se moare; Capitala care ucide; Fantasticul interior; Satyricon; Rădăcinile din celălalt veac; Cărţi pentru copii.

    Sub dictatura de extremă dreapta, ziarul România este suprimat, iar gazetarul Cezar Petrescu este pus sub anchetă.

    Unicul fiu al scriitorului, Aurel Teodor Petrescu, se sinucide (după ce-şi împuşcase iubita), neacceptând dorinţa paternă de a se căsători doar după încheierea studiilor.

    1942

    Apare romanul Ochii strigoiului (3 vol.) – în intenţie, un vast proces al „generaţiei care s-a trădat", după Primul Război Mondial.

    1943

    Apare Pământ, mormânt… –, volumul al treilea al trilogiei 1907.

    Urmăreşte proiectul altui complex de şapte romane, dedicate trecutului istoric al României – Rădăcinile din celălalt veac –, din care realizase deja Romanul lui Eminescu.

    Se lansează şi în teatru, prin dramatizarea romanului Ochii strigoiului. Scrie (în colaborare) piesa Mânzul nebun.

    1944

    Apare romanul Carlton (ecou al tragediei întâmplate la cutremurul din 1940).

    1945

    Sunt publicate romanele Adăpostul Sobolia, explorând dramele războiului, şi Războiul lui Ion Săracul, precum şi romanul pentru copii Omul de zăpadă.

    1946

    Editează romanul Tapirul (2 vol.).

    1947-1953

    Activitate publicistică în presa noului regim, dar şi continuarea proiectelor literare mai vechi (apare, în fragmente, Neamul Vardarilor – din ciclul „celuilalt veac").

    Din 1949, se gândeşte la o nouă trilogie, Vladim sau drumul pierdut, o replică la Întunecare, proiect neterminat (o variantă abreviată va apărea în 1962). Publicarea romanului pentru copii Neghiniţă. Mai sunt publicate culegerile de nuvele (conforme cu ideologia epocii) Două inimi tinere şi Nepoata lui Moş Ursachi.

    1952

    Scrie (în colaborare) scenariul Nepoţii gornistului – distins cu Premiul de Stat. Publică şi un fragment de roman, Statuia libertăţii.

    1953

    Apare antologia de articole şi eseuri Despre scris şi scriitori.

    Scriitorul traduce intens din autori ruşi (M. Şolohov, M. Gorki, Gladkov, Makarenko, Aleksei Tolstoi).

    1954

    Se tipăreşte volumul de nuvele Vino şi vezi!, scrise în acord cu ideologia vremii, şi fragmentul Ajun de revoluţie 1848, din Neamul Vardarilor.

    Este pusă în scenă piesa Pârjolul (dramatizare a unor episoade din ciclul 1907).

    1955

    Este ales membru al Academiei Române.

    Apare romanul Oameni de ieri, oameni de azi, oameni de mâine, variantă (prelucrată în consens cu „directivele" socialiste) a romanului Războiul lui Ion Săracul.

    1956-1957

    Apar volumele de reflecţii şi confesiuni Scriitorul şi epoca sa şi Mărturiile unui scriitor.

    1958

    Se editează volumul de Însemnări de călător, reflecţii de scriitor.

    1959

    Începe lucrul la seria definitivă de Opere rămasă neterminată).

    1961

    La 9 martie, Cezar Petrescu se stinge din viaţă, în urma unor probleme cardiace.

    1962

    Apare Vladim sau Drumul pierdut, ultima verigă din Cronica românească a veacului XX, (al cărei epilog, rămas în stadiu de proiect – Înseninare – urma să reprezinte un contrapunct al romanului care l-a consacrat pe prolificul prozator, Întunecare.

    1978

    Este publicată O întâmplare ciudată, un fragment de roman scris de Cezar Petrescu în colaborare cu G. Călinescu.

    *

    Extraordinara energie creatoare a lui Cezar Petrescu – descifrată de unii ca facilitate, de alţii ca predilecţie spre comercial sau ca perfectă adecvare la orizontul epocii şi al literaturii – n-a exclus conflictul interior, aşa cum reiese dintr-o scrisoare „ciudată" trimisă prietenului Panait Istrati, în 1931:

    „Vezi dumneata, eu dintr-un punct de vedere, din uni-cul punct de vedere valabil, sunt un om pierdut. Un literator. Un profesionist. Ce poate să fie mai iremediabil pierdut? Prins într-un angrenaj de unde nu mai este scăpare, scriu cărţi, scriu una după alta, cu monotonia aproape pasivă a meşteşugarului care bate cuie în talpă, pe scăunaşul lui de la fereastră, în subsol. Şi cu mizeria conştiinţei că fac ceva mai puţin folositor lumii, ca o calfă care bate ţintele în talpă. Nu privesc afară, să nu mă ispitească soarele şi tot ce e liber şi bun. Chiar şi ce-ar fi urât şi trist, căci în a te amesteca în aceasta e încă o voluptate, fiindcă e viaţă trăită. Pe urmă, când vine ziua de plată, după răfuiala cu editorii, îmi folosesc libertatea şi simbria în chipul cel mai ticălos cu putinţă. Beau – de-am devenit o celebritate a rezistenţei în felul meu, joc cărţi disperat, mă ţin grapă de fustele muierilor. Până ce intru iarăşi la scăunaş, pocăit, să nu privesc la viaţa cea vie de afară. [...]

    Ce vrei? M-am trezit fără să gândesc, cu o putere în mână.

    Acea disperare de viaţă, acea însetare de altceva pe care o pun în scrisul de ziar sau în romanele câte le scriu, două sau trei pe an; acea disperare şi însetare pe care le pun şi în patimile mele (nici nu înţe-leg să le înfrânez, fiindcă-mi sunt scumpe), au fără voia mea, fără gândul meu, un răsunet nemeritat în mulţime. Au mers şi ele la inimă. Mă mir, căci scrisul meu e negru şi crud.

    Şi mă simt răspunzător faţă de o mulţime pe care mai mult sau mai puţin o mistific, fiindcă ea vede o durere, e răscolită de o durere, acolo unde eu nu mai pot pune decât un suflet uscat. Poate peste capul meu, numai prin faptul că trăiesc pe lume fără niciun stăpân, fără sgărdiţa niciunui partid, a unei grupări, a unui cenaclu; poate din această independenţă îndârjită care se macină în vid, cititorul, mulţimea dumitale, vede altceva, ce există în mine şi eu nu ştiu să văd. Mi-o spun atâtea scrisori sute şi mii. Mi-o spun atâtea însetări de dreptate, ce mi se spovedesc şi cer deslegare. Ce să fac cu ele? Ce poate o inimă uscată de literator?

    Vezi, ce scrisoare ciudată?" (Ibidem, pp. 188-189)

    e.jpg

    Casa memorială Cezar Petrescu, Buşteni

    *

    Pentru alcătuirea acestei cronologii, am coroborat sursele: Mihai Gafiţa, Cezar Petrescu, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1963; Ion Bălu, Cezar Petrescu, Editura Albatros, Bucureşti, 1972; Cezar Petrescu, Întunecare, postfaţă şi tabel cronologic de Mihai Gafiţa, Editura Albatros, Bucureşti, 1980; Corespondenţa lui Cezar Petrescu, ediţie îngrijită, cu o introducere, note şi indici de Ştefan Ionescu, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986; Dicţionarul cronologic al romanului românesc, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2004; Dicţionarul general al literaturii române, coord. Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006, vol. V, P / R.

    Prefaţă

    Iată o listă a romanelor publicate de Cezar Petrescu de-a lungul a ceva mai mult de un deceniu, între 1927 şi 1938: Întunecare (vol. I: Acolo şezum şi plânsem, 1927, vol. al II-lea: Întoarcerea unde au fost jurămintele, 1928), Simfonia fantastică (1929), Calea Victoriei (1930), La Paradis general (1930), Baletul mecanic (1931), Kremlin (1931), Pământ şi cer (vol. I: Comoara regelui Dromichet, 1931, vol. al II-lea: Aurul negru, 1934), Fram, ursul polar (1932), Greta Garbo (1932), Miss România (1932), Plecat fără adresă (1932), Apostol (1933), Oraş patriarhal (1933), Dumineca Orbului (1934), Cheia visurilor (1935), Luceafărul sau Romanul lui Eminescu (vol. I: Luceafărul, 1935, vol. al II-lea: Nirvana, 1936, vol. al III-lea: Carmen Saeculare, 1936), 1907 (vol. I: Mane, Techel, Fares, 1937, vol. al II-lea: Noi vrem pământ!, 1938).

    Dumineca Orbului apare către sfârşitul acestei perioade de extraordinară prolificitate, căreia nu i se pot găsi multe corespondenţe în literatura română mainstream. Tot ce publică scriitorul după 1938 nu mai contează. De fapt, declinul ireversibil începuse cu cele două trilogii ambiţioase, Luceafărul şi 1907 (ultimul volum al acesteia din urmă, Pământ, mormânt…, va apărea abia în 1943); le va urma, după un hiatus de câţiva ani, o altă trilogie, Ochii strigoiului (1942), complet ratată. Ultimul roman de primă linie publicat de Cezar Petrescu este Oraş patriarhal. Apărut înainte de marele „roman al lui Eminescu", Dumineca Orbului este, s-ar zice, un interludiu, o carte ceva mai uşoară.

    Acţiunea romanului se întinde de-a lungul unei singure zile – duminică, 13 mai 1934, zi cu ghinion, după cum semnalează autorul prin personajul lui Odete, care alege să se mărite la această dată: „13, de care fuge o lume întreagă, mi-a devenit acum un talisman. Eu m-am născut într-o zi de 13 a lunii. Barbu tot într-o zi de 13 a altei luni. Am fost de părere să păstrăm credinţă numărului."

    Cartea face parte din ciclul Capitala care ucide al Cronicii româneşti a veacului XX (titlul balzacian sub care Cezar Petrescu şi-a aşezat romanele) şi se bazează pe două linii de forţă: fatalismul şi contratimpul.

    Fatalismul

    Fatalismul este în punctul de plecare o trăsătură ideologică. Cezar Petrescu reprezintă un caz destul de tipic de modernism made in Romania. Parafrazând o cunoscută butadă, dacă îndepărtezi poleiala unui modernist dai peste un tradiţionalist. Modernismul românesc, inventat în primele decenii ale secolului XX, este un modernism recesiv, manifestat mai mult prin ieşirea din modă a curentelor tradiţionaliste decât printr-un Schwung venit din fondul adânc¹. E. Lovinescu, criticul care şi-a legat numele de câştigarea bătăliei moderniste, era intim nu un clasicist, ceea ce era încă acceptabil, ci un sămănătorist din specia pe care a combătut-o toată viaţa. Cezar Petrescu e în aceeaşi situaţie. Pe de o parte, este din plin un om al epocii lui, un cosmopolit şi un bon viveur. În relaţia cu obiectele de consum ale modernităţii, Cezar Petrescu are o aplicare de scriitor american; la niciun alt prozator român contemporan cu el nu poate fi găsit un repertoriu atât de ostentativ de mărci occidentale. Şi totuşi. Toată proza lui e roasă pe dinăuntru de viermele sămănătorismului. Aceasta se traduce prin următoarele trăsături: mefienţa faţă de modernizarea produsă în societatea românească după Primul Război Mondial, proces în care vede doar trădarea şi „întunecarea" tradiţiei anterioare – care nici ea nu este prea stimată, dovadă că trilogia 1907 surprinde relaţii cvasifeudale de producţie; dispreţul faţă de politică – mediul care orchestrează modernizarea –, în care citeşte exclusiv ţesătura otrăvită, meschină şi egoistă a politicianismului; idealizarea fondului arhaic. Eticheta de sămănătorist, care i-a fost pusă încă de la începuturi de mai toată critica, este incompletă fără aceea de naturalism. De fapt, sămănătoriştii sunt naturalişti (a se revedea şi începuturile lui Mihail Sadoveanu), doar că într-un stil mai mult genuin-instinctiv decât ştiinţific-filozofic. Se poate încerca o apropiere între Cezar Petrescu şi naturalistul Thomas Hardy, şi el un acordor de nefericiri la scară mare. De altfel, în particular Dumineca Orbului poate fi apropiat de cărţi precum Tess d’Urberville sau Primarul din Casterbridge nu doar prin sadismul cu care eroii sunt fierţi în infernul personal, ci şi prin ţesătura diabolică de simetrii în contratimp.

    Contratimpul

    În romanele lui Hardy, contratimpul este principalul instrument de producere a nefericirii. Eroii din Dumineca Orbului care se cunosc şi se îndrăgostesc în primele pagini sunt programaţi să nu se mai întâlnească, deşi îşi pun toată viaţa în dorinţa de a fi împreună. Tot romanul e construit pe contrazicerea aşteptărilor cititorului, care doreşte ca întâlnirea să se producă. Deşi pentru cine-l cunoaşte pe Cezar Petrescu este limpede, tot de la primele pagini, că reîntâlnirea nu va avea loc, autorul plantează la tot pasul capcane şi momeli care să-l facă pe cititor să continue cursa aşteptării happy-end-ului. În pânza ţesută de romancier, totul conspiră să-i apropie pe Sergiu şi Gina. Până şi sfârşiturile de capitol sunt (aproape) identice cu începuturile capitolelor imediat următoare. Este – criticii din epocă nu i-a scăpat – un truc de montaj pe care autorul îl împrumută din cinematograf, aşa cum în Simfonia fantastică exploatase compoziţia în cheie muzicală. Aluzia la Buster Keaton (două personaje, între care un peşte de acvariu – mut precum filmele lui Keaton –, îi împrumută supranumele de „Malec") e cel mai nevinovat dintre semnele presărate în roman. Tipul de cinematograf vizat de Cezar Petrescu este cel melodramatic, de mare succes în epocă, bazat şi el pe contratimp (una dintre numeroasele variante: Ea îl iubeşte pe El, El o iubeşte pe Ea, dar nu în acelaşi timp).

    Deşi creează eficient suspans de-a lungul lecturii, construcţia foarte simetrică a romanului sfârşeşte prin a-l submina, întrucât construieşte (şi reduce) aşteptarea cititorului la reîntâlnirea dintre Sergiu şi Gina. Or, relaţia dintre cei doi reprezintă partea cea mai neinteresantă a romanului.

    Evadarea

    Genul care i se potriveşte structural cel mai bine lui Cezar Petrescu este cel satiric. Asta se poate constata şi în Dumineca Orbului. Dacă pasajele romantice – de pildă, tachinarea dintre Sergiu şi Gina, care deschide romanul – par neconvingătoare, aproape kitsch, secvenţele în care lumea romanului este privită cu ochi sarcastic – al lui Sergiu, în scena înmormântării, al lui Leon Dobrotescu, în scena discuţiei de după înmormântare, ori al „nebunului Ioachim Grult în scena dinspre final a ospăţului de nuntă – sunt remarcabile. Satira nu este dublată de comedie; Cezar Petrescu e mai totdeauna lipsit de simţul umorului, deşi nu şi de al ironiei. În satiră, firea lui Cezar Petrescu se simte cel mai bine. Pesimismul său, deşi avându-şi originea în sămănătorism, este de la un punct încolo transideologic. Cezar Petrescu e de fapt un pesimist în metastază. Pentru el, Bucureştiul e „Capitala care ucide, dar şi provincia e plină de „târguri unde se moare; România interbelică e „conruptă, dar nici Eminescu nu se simte prea bine în epoca lui (v. trilogia Luceafărul sau Romanul lui Eminescu); politicienii autohtoni sunt nepăsători faţă de binele general, dar capitalul străin smulge încă şi mai sălbatic tradiţia (v. dilogia Pământ şi cer). Până şi în Fram, ursul polar, carte pentru copii, lumea circului este demistificată şi redusă la o tristeţe globală. Doar Apostol, variantă de Popa Tanda şi carte scrisă la comandă într-o campanie de culturalizare a satelor, este mai optimistă. Cezar Petrescu nu era un reacţionar, cum îl socotea marxistul Petre Pandrea², pentru că nu opune modernităţii un model anume; îi opune doar un anume idealism, dar acest idealism e mai mult un nucleu obscur care nu capătă o formă anume, nici măcar una utopică. (E motivul pentru care criticii arondaţi realismului socialist nu i-au dat o notă prea mare prozatorului, deşi i-au semnalat critica socială.)

    De aici decurge prezenţa unei teme importante în cărţile lui Cezar Petrescu, şi anume scăparea de sub puterea determinismului social, retragerea sub o formă sau sub alta din „mulţimea dezlănţuită"; îi amintesc aici doar pe Paul I. Năgară din Cheia visurilor ori pe blazatul romancier Teofil Steriu, retras în sine. În Dumineca Orbului, cel care evadează este Leon Dobrotescu. Eliberat, prin moartea soţiei, de o lungă disciplină conjugală care îl înstrăinase de sinele său real, Dobrotescu renunţă la un iminent portofoliu ministerial pentru a pleca în lume şi astfel a se regăsi. Regăsirea lui începe prin vizita pe care o face la mormântul primei soţii, Magda, alături de care acum îşi reaminteşte că fusese fericit, în scurta perioadă boemă pe care o trăiseră împreună. Iată măcar un personaj care se pare că sfârşeşte bine, chiar dacă o face în trecut³.

    Mihai IOVĂNEL

    1 Pentru observaţii percutante pe subiect, v. Eugen Negrici, Iluziile literaturii române, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2008, în special pp. 161-169. Pentru o analiză a romanului românesc interbelic din punctul de vedere al conceptului de „modernism retro", v. Paul Cernat, Modernismul retro în romanul românesc interbelic, Editura Art, Bucureşti, 2009; Cernat face o serie de observaţii interesante, deşi succinte, inclusiv în legătură cu Cezar Petrescu.

    2 Petre Pandrea, „Cezar Petrescu" [1932], în Portrete şi controverse, Editura „Bucur Ciobanul", Bucureşti, 1945, pp. 195-223

    3 Pentru nucleul psihanalitic al prozei lui Cezar Petrescu, v. Mihai Dascal, „PETRESCU Cezar", în Dicţionarul general al literaturii române, coordonator general Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006, vol. al V-lea, P / R, pp. 200-206, reprezentând cea mai inovativă exegeză postbelică dedicată romancierului.

    DUMINECA ORBULUI

    Acceleratul intra în Gara de Nord cu o întârziere de două ceasuri; la unu după miezul nopţii.

    Când au prins a se perinda constelaţiile semnalelor luminoase, discurile semafoarelor oblice şi albastrele panouri de reclame, Sergiu Miclăuş nu-şi mai stăpâni neastâmpărul.

    Înşfăcă valiza uşurică din plasă. Zvârli pardesiul de gabardină pe braţ şi, în loc de politicos salut, o privire asasină de gangster celor două văduve de funcţionari superiori, care tot drumul i-au pus răbdarea la amarnic supliciu cu discuţia lor mai volubilă decât duruitul de ventilator.

    Ambele persoane au rămas pietrificate pe marginea banchetelor.

    Pentru prima oară în decurs de şase ore şi-au pierdut graiul. Iar sincopa aceasta neprevăzută a dat tăcerii o elocvenţă cu atât mai teribilă. Tot astfel se întinde o neliniştitoare acalmie în natura paralizată de panică înainte de a se dezlănţui cicloanele.

    – Şi să mai spui că e magistrat, dragă Doamne! explodă călătoarea cea voluminoasă când îşi recăpătă, în sfârşit, glasul surprinzător de subţire şi şuierat printre buze, cum ţiuie expirând o supapă plesnită. Tocmai cele ce vorbeam noi! Iată în a cui pază încredinţează statul averea şi onoarea noastră în ziua de azi! Altfel era pe vremea lui bietu Iorgu…

    – Magistrat? pufni cealaltă, osoasă şi cu nasul prelung. Arată a magistrat cum arăt eu a mitropolitul Pimen, scumpă doamnă! Poate pretinde, oare, cineva una ca asta?

    Scumpa doamnă recunoscu fără ezitare că tovarăşa ciolănoasă de compartiment nu arăta a mitropolit, deşi pălăria-i înaltă aducea leit cu tiara preacuvioşilor vlădici.

    – Aşa că mai va cu magistratura lui! trase imediat concluzia stăpâna tiarei, dănţuită în echilibru instabil pe frunte la fiecare icnire a macazurilor. Magistratura cere ţinută, scumpă doamnă, demnitate… Nu-i de nasul tuturor zănaticilor de pe lume. Ei, din partea mea, n-aş pune mâna pe cruce să jur că n-a fost cine ştie ce pungaş d-ăştia, de trenuri, cum s-au ivit de la un timp încoace. Avea ceva pe suflet… Prea nu-şi mai găsea astâmpăr locului!…

    Amândouă şi-au pipăit instinctiv poşetele depuse orizontal pe genunchi.

    Au verificat din ochi numărul geamantanelor, cutiilor şi pachetelor.

    Au răsuflat uşurate.

    Nu lipsea nimic din inventar.

    Li s-a părut că au scăpat de o mare primejdie, cu toate că întreg drumul nici nu se clintiseră din compartiment, făcând strajă preţioaselor buclucuri, pe când presupusul pungaş de tren se vânzolise ieşind pe culoar, scoţând capul pe ferestre, să aspire răcoarea nopţii de mai, coborând în gări să cumpere gazetele şi revistele ilustrate acum lepădate vraişte într-un ungher. La această pradă luând aminte, venerabila pensionară care se ştia că nu arată a mitropolit se ridică să exproprieze teancul de foi.

    Căngile degetelor se lungiră şi se încovoiară straniu. Pieliţa mâinii tremura gelatinos pe nodurile vinelor ca o mănuşă prea uzată şi largă. Sub pleoapele de gutapercă, privirea căpătase ceva avid şi fricos: poate în patima senilă care o împingea să culeagă petece de hârtie, ca o emoţie suplimentară, se amesteca şi teama să nu se întoarcă proprietarul de drept al maculaturii ca s-o surprindă asupra faptului.

    Dar pe Sergiu Miclăuş nu-l băteau asemenea griji şi sadice satisfacţii. Era departe, în celălalt capăt de vagon, unde lupta voiniceşte din coate să-şi deschidă cale spre ieşire.

    Nerăbdare lipsită de rost, totuşi irezistibilă.

    După doi ani de exil şi de pocăinţă nu-l aştepta nicio bucurie în Capitală. Dimpotrivă, îl chemase

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1