Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

De la Bârca la Viena și înapoi
De la Bârca la Viena și înapoi
De la Bârca la Viena și înapoi
Cărți electronice337 pagini5 ore

De la Bârca la Viena și înapoi

Evaluare: 3.5 din 5 stele

3.5/5

()

Citiți previzualizarea

Informații despre cartea electronică

„Adrian Păunescu scrie proză cu degetele arse de miracolul poeziei, și de aici succesul tulburător, care, în loc să mântuie, înspăimântă, obligă și rătăcește. Poet al fluențelor de liliac în gârle de piatră rară, al brumelor de bronz, al căderii în rănile dorului și în hohote de chihlimbar, grav despicat de neiertare și de răzvrătire, Adrian Păunescu intră în hotarele prozei prin vijelia reportajului. (...) Puțin îi pasă dacă lumea îl aplaudă sau îl înjură, el vrea să răstoarne și să clădească, și n-are timp să căpieze stând într-un picior, viața e scurtă și, dacă nu vrea să se îndrepte prin cântec (și nu vrea), trebuie rezidită din mers și învățată să cânte. Reportajul lui Păunescu e, înainte de toate, unul de atitudine, adevărul sare din pagină ca miezul dintr-o ceapă zdrobită cu pumnul (...), fulgerul, aparent liric și aparent hrănit de curcubeie, e un arc al îndoielii, un cârlig veninos umblând prin crăpăturile pământului, strigătul doare, suspinul are ghimpi în creștet, gerul frige, apăsarea îngheață.

Durabila forță a reporterului Adrian Păunescu vine de acolo că el n-are chef, în nici o pagină, să fie râu de băut în șapte linguri, ci numai fluviu azvârlindu-se în mare, cu toate aluviunile și războaiele sufletului.“

LimbăRomână
Data lansării14 iun. 2016
ISBN9786066863568
De la Bârca la Viena și înapoi
Citiți previzualizarea

Legat de De la Bârca la Viena și înapoi

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru De la Bârca la Viena și înapoi

Evaluare: 3.5 din 5 stele
3.5/5

2 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    De la Bârca la Viena și înapoi - Păunescu Adrian

    DE LA BÂRCA LA VIENA ŞI ÎNAPOI

    O carte în luptă cu un sistem, pornită de la dorinţa tatălui de a-şi uimi copilul

    De cele mai multe ori, părinţii le fac copiilor cadouri care se strică sau se consumă repede. Nu e nimic vinovat şi nefiresc: jucăriile, vacanţele, îmbrăcămintea şi dulciurile durează puţin, deşi produc bucurie mare. Mie, la nouă ani, tata mi-a făcut cadou o călătorie şi, apoi, o carte, care nu au termen de valabilitate şi care mi-au şi produs, pe loc, un şoc pozitiv, care mi-a schimbat cursul vieţii, inclusiv prin aceea că m-a făcut părtaş la construirea cadoului, punându-mă să lucrez, să desenez, să văd, să gândesc şi să ţin minte. Copiii nu prea iubesc darurile de mare însemnătate, semnele serioase din partea celor mai mari, pentru că nu au cum să le înţeleagă. Dar povestea acestui cadou primit de la tata este cu totul ieşită din comun, pentru că şi relaţia noastră tată–fiu era ieşită din comun, deşi abia începuse cu adevărat.

    Totul a pornit în toamna anului 1978, la final de octombrie cred, când l-am însoţit pe tata în biroul lui Octavian Paler de la ziarul România liberă, în fosta Casă a Scânteii. Eram în primele zile de după ce tata mă luase să mă crească, de fapt, mă răpise de pe stradă, ca să pună în aplicare o hotărâre judecătorească, ani şi ani obstrucţionată, prin care, după divorţul de mama, eu îi eram încredinţat lui, iar sora mea, Ioana, mamei. Eram încă inadaptat la modul cu totul diferit de viaţă, de tip Adrian Păunescu, şi mă refugiam în desen şi în cele câteva maşinuţe de fier pe care le aveam şi le divinizam. Acolo, în timp ce tata şi domnul Paler discutau de-ale lor, de-ale ţării şi se lăudau reciproc că, unul în faţa altuia, se simt mai deştepţi, m-am retras la o măsuţă şi am început să desenez. Primul desen reprezenta harta pământului, pe care o ştiam pe de rost, fascinat de geografie de pe la şase ani, iar al doilea, un om care trăgea cu arcul, săgeata ocolea pământul şi îl ucidea, din spate, pe însuşi arcaşul. Tata a văzut foile, s-a lăudat imediat marelui său prieten cu isprava fiului, iar redactorul-şef al ziarului România liberă a decis pe loc să publice desenul cu săgeata în primul număr din suplimentul săptămânal Magazin. Aşa am debutat eu, cu pile, fără să ştiu, în presă, cu o caricatură, girat de Octavian Paler.

    Pe drum spre casă, tata, care voia să-mi treacă mai repede perioada de tristeţi, de dor de mama şi de acomodare la noua familie în care urma să trăiesc alături de el, mi-a spus că e impresionat că ştiu să desenez planiglobul din minte, fără să am în faţă o hartă, şi m-a întrebat ce aş vrea să-mi dăruiască, să fiu mai puţin trist. I-am spus, fără să ezit, deşi eram un mare timid, cum sunt şi azi în adâncurile mele: maşinuţe de fier şi să plecăm în Occident! Visam să ajung în lumea capitalistă, despre care ştiam că e mai strălucitoare decât a noastră şi că are magazine cu jucării mai frumoase decât la noi.

    După câteva zile, tata a venit acasă, cu zâmbetul triumfătorului care vrea să arate prada puiului din culcuş, şi mi-a promis că nu va trece iarna 1978–1979 şi le va rezolva pe toate, dintr-o lovitură: deşi nu îi place să plece în străinătate, îşi va călca pe inimă, va accepta o invitaţie mai veche şi mă va lua într-o călătorie în Austria, unde va scrie o carte şi unde îmi va cumpăra maşinuţe de fier. Stilul abrupt „Adrian Păunescu" mi se arăta în faţă şi speram să se şi întâmple ce era în stadiu de promisiune. Restul este povestea pe care cartea De la Bârca la Viena o cuprinde, jurnalul nostru de drum din ianuarie 1979, căruia eu i-am fost motivaţie, martor, ilustrator şi, uneori, subiect sau obiect.

    După întoarcerea în ţară de la Viena, la final de ianuarie 1979, tata a dat notiţele la dactilografiat secretarei de la Flacăra, Reghina Vârvici, ajutată, cred, şi de colega ei, Ana Cahane. Manuscrisul a tot fost studiat de cenzură, completat de autor şi analizat de toate organele şi organismele statului, timp de vreo doi ani, şi a fost terminat pentru a fi publicat, la Poiana Braşov, în toamna–iarna lui 1981, fiind trimis la tipar în decembrie 1981. Acolo, lângă Braşov, printre partide de fotbal cu tata, cu tânărul cantautor de atunci Victor Socaciu (cu care A.P. scria aproape zilnic cântecele excepţionale care azi sunt evergreenuri ale folkului românesc) şi cu alţi oameni din echipa de la Flacăra, am terminat şi eu desenele în alb-negru pentru volum. Tot acolo, autorul a decis ca titlul cărţii să nu fie doar De la Bârca la Viena, ci De la Bârca la Viena şi înapoi, ca semn că este important nu numai drumul spre Vest, la care visau atâţia români atunci, într-o Românie cu graniţele rigide, ci şi întoarcerea acasă, unde ţara aştepta mai binele din partea intelectualilor săi care străbat lumea şi pot propune modele economice şi sociale noi, care să uşureze viaţa omului de rând. Modelul Titu Maiorescu l-a obsedat mereu pe Adrian Păunescu.

    De altfel, aceasta a şi fost marea problemă a cărţii, marele obstacol din cauza căruia apariţia a şi întârziat atâta: că Adrian Păunescu laudă părţile bune ale capitalismului, sistem-inamic oficial al României socialiste din acei ani. Singura editură unde s-a găsit o breşă pentru includerea în planul editorial a fost Editura Sport-Turism, deşi numai despre sport şi turism nu era vorba în acest adevărat manifest al lucidităţii unui intelectual român care se luptă cu dogmele monopartitismului, ale economiei mortificate şi ideologiei unice oficiale şi pretinde de la politicieni, economişti, gânditori şi istorici să dea României şansa a celei de-a treia căi.

    Atâta teamă a produs conţinutul curajos al volumului, în care se scria (şi se scrie, după cum lesne se poate vedea în paginile ce urmează) că România are nevoie de un alt fel de societate, încât, dacă se uită cineva în caseta tehnică a ediţiei din 1981, observă că ea nu are redactor!, fapt unic în viaţa editorială românească, mai ales în epoca dogmatismului ideologic şi a controlului total al statului. Redactorul care a citit, iniţial, cartea şi-a declinat răspunderea, apoi nici un alt redactor nu şi-a asumat răspunderea pentru a semna, ca lector al lucrării, astfel că directorul editurii, Gheorghe Constantinescu, a semnat cu mult curaj şi solidaritate pentru apariţie, riscându-şi scaunul. Tehnoredactor al ediţiei princeps a fost Mihail Cârciog (cel care avea să devină, după 1989, un important editor de presă). Cuvântul înainte a fost scris de Fănuş Neagu, fotografia de pe copertă a fost făcută de marele artist fotograf Aurel Mihailopol, ilustraţiile mi-au aparţinut mie, copilul de atunci, Andrei Păunescu, iar tirajul declarat oficial a fost de 75 000 de exemplare.

    Pentru ca jurnalul din Austria să poată apărea atunci, în 1981, editura i-a cerut lui Adrian Păunescu un „Cuvânt înainte de facerea bagajelor, intitulat „Dragi salutări dintr-o căruţă (datat simbolic 1 decembrie 1981, zi pe care, încă în acei ani, Adrian Păunescu o declara la Cenaclul Flacăra şi în revistă „Adevărata sărbătoare naţională a românilor – fapt confirmat de istorie, în 1989), şi două capitole-tampon, care să mai ascundă conţinutul dur, critic, ironic şi de mare violenţă analitică al capitolului central. Astfel, prima parte a ediţiei din 1981 (care nu apare în volumul de faţă din 2013) este un set de 46 de reportaje şi eseuri, sub titlul „Un drum prin România, care, pe alocuri, sunt la fel de pline de probleme ca materia jurnalului pe care încearcă să o mai atenueze. Aşa era Adrian Păunescu: cenzura îi scotea din cărţi zeci de pagini dure, iar el le înlocuia cu alte zeci de pagini şi mai dure. Norocul creatorului cu operă şi cu sertarele pline! A doua parte, cea pe care o reproducem în acest volum din 2013, se numeşte „Un drum în Austria cu băiatul meu şi constituie nucleul incendiar al volumului „De la Bârca la Viena şi înapoi, fiind tipărită aici, cu tot cu fragmentele eliminate de cenzură în 1981, reconstituire făcută de autor în ultimii ani ai vieţii, când a publicat cartea în serial, necenzurată, în Jurnalul naţional al lui Marius Tucă. Al treilea capitol al volumului din 1981, nereprodus aici (va face şi el obiectul unui volum de publicistică a lui Adrian Păunescu) se numeşte „Încotro m-a purtat gândul şi reuneşte alte 67 de articole ale lui Adrian Păunescu. Cele câteva poezii, inserate în jurnal, au fost reproduse în monumentala „Cartea Cărţilor de Poezie din 2003, în capitolul „De la Bârca la Viena şi înapoi – poemele".

    La finalul cărţii din 1981, Adrian Păunescu a pus în pagină un semn de mare încredere, care m-a responsabilizat pe durata întregii vieţi: „Aici se încheie cartea scrisă de Adrian Păunescu şi desenată de Andrei A. Păunescu".

    Adesea, copiii le cer părinţilor lucruri trăznite. Uneori, părinţii îi iau în seamă şi le ascultă dorinţele. Adrian Păunescu a fost unul dintre aceşti puţini părinţi, iar cadoul său pentru mine a devenit de mult istorie, publicistică, literatură, manifest politic şi iată că străbate bibliotecile, timpurile, memoria şi se (re)instalează, cu prospeţime, în cultura românească a noului mileniu.

    ANDREI PĂUNESCU

    Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii.

    DRAGI SALUTĂRI DINTR-O CĂRUŢĂ

    Cuvânt înainte de facerea bagajelor

    Mi-amintesc, în clipa aceasta, când cartea mea De la Bârca la Viena şi înapoi pare a pleca spre tipar şi când, făcându-mi toate socotelile cu privire la mine, constat că, din toate câte am fost în această viaţă de până azi, eu cel mai mult am fost călător, mi-amintesc o vorbă pe care i-o spunea maica mare fiului ei, care e tatăl meu: „Măi băiete, parcă te-am făcut în căruţă! Bunica mea se referea la permanenta stare de agitaţie în care a trăit tata şi în care trăieşte şi azi, şi-i doresc să trăiască încă mult timp, aşa „făcut în căruţă cum a fost. Iar eu nici poet n-am fost atâta cât s-ar fi cuvenit, nici prozator, nici gazetar, nici profesor de română, ci am fost mai ales călător. Am bătut drumurile Ţării Româneşti cum cred că nu le-au bătut mulţi dintre colegii mei la un loc. Am ajuns ca, dormind într-o maşină, să mă pomenesc că-i strig prin somn şoferului, după 30–40 de kilometri străbătuţi de el cu ochii deschişi şi de mine cu ochii închişi: „Vezi că urmează o groapă în şosea!" Mi-au intrat în reflex drumurile ţării, trăiesc într-o permanentă cursă halucinantă după o himeră. Mi-am înnodat sufletul de mii de ori ca să ţin minte ce văd şi unele lucruri le şi ţin minte. Şi, ca să le ţin bine minte, le-am şi scris. Mi-a plăcut şi-mi place, încă, să călătoresc prin ţara mea. Cred că România este la fel de puţin descoperită, mai ales de noi, românii, ca şi America înainte de Columb. Ce erori de suflet facem închipuindu-ne că ştim totul despre România şi de fapt nu ştim aproape nimic. Străbatem câteva şosele principale şi, în loc să citim peisajul, citim numerele de înmatriculare ale maşinilor din faţă sau pe ale celor care ne depăşesc. Mergem ca nişte cai cu apărători laterale la ochi, să nu cumva să vedem peisajul, să nu cumva să înţelegem oamenii.

    Când eram mai tânăr, nu exista prilej public şi chiar nu exista prilej intim în care să nu visez să călătoresc în străinătate. Am trăit un an în Statele Unite ale Americii, am şi scris pagini ale unei cărţi pe care poate o voi publica vreodată, dar îmi dau seama ce ridicol eram, ajungând să cunosc îndeaproape viaţa din Chicago fără a cunoaşte până la ora aceea nimic din Vatra Dornei. În fine, probabil că toţi trecem printr-o asemenea stare de exaltare în faţa perspectivei depărtărilor geografice. Să fiu sincer, cred că nici Cristofor Columb nu-şi cunoştea bine localitatea de baştină şi totuşi a luat-o spre America. Nu aduc învinovăţiri nimănui, dar parcă mi-e puţin jenă că nu reuşim, cu experienţa câştigată, să convingem generaţiile care vin de necesitatea de a-şi cunoaşte întâi ţara şi apoi lumea. Mai exact, nu convingem până la capăt aceste generaţii. Iată, băiatul meu, care este micul erou al uneia din cele trei cărţi cuprinse în acest volum, eroul călătoriei mele în Austria, nu e doar personajul despre care e vorba, este şi cel care m-a instigat să plec într-o călătorie în străinătate. Înainte ca el să fie cu mine şi să mă pună la dispoziţia lui, refuzasem şanse foarte apetisante. Fusesem invitat pentru o perioadă mai lungă în Japonia şi mi se păruse că am treabă la Bârca şi nu m-am dus în Japonia, în ciuda mirajului pe care-l exercită această ţară asupra oricui numai prin simpla rostire a numelui ei. Fusesem invitat al fostului preşedinte al Republicii Federale Germania, Heinemann, într-o călătorie care se intitula „Vizitaţi o lună Republica Federală Germania la invitaţia preşedintelui Heinemann! Mi s-a părut că nu e cazul, că am de făcut altceva în ţara mea. Mă mai chemaseră prietenii mei intelectuali din Statele Unite să mai trec o dată oceanul şi parcă mi s-a părut mai uşor să trec definitiv Styxul decât să survolez Oceanul Atlantic şi să mă întorc înapoi. Cred că anual, în ultimii zece ani, am dat cu piciorul câtorva şanse de a călători pe acolo pe unde nici cu visul nu visau cei din neamul meu. Trebuia să conduc o delegaţie de ziarişti români în Mexic şi am preferat să rămân să conduc o delegaţie de ziarişti români, numită „Flacăra, în Munţii Apuseni, ai României. Mă invitase un ziarist din conducerea unei mari reviste sovietice să vizitez URSS şi nu m-am dus. Am refuzat să merg la un mare festival de poezie din Iugoslavia. Dar, dacă mi-aduc bine aminte, n-am refuzat nici o invitaţie de a merge în ţara mea. Am devenit, cred, un tradiţionalist şi un sedentar vioi în cuprinsul aceloraşi graniţe. Până a venit băiatul meu la mine, cu candoarea neclintită a copilăriei lui, şi mi-a zis: „Hai, tată, să mergem şi noi undeva, să ne plimbăm, într-o altă ţară. „Bine, Andrei, dar n-ai văzut încă ţara ta! „Hai, tată, să mergem" – mi-a mai spus Andrei. Şi am răspuns astfel, atunci, unei invitaţii de a merge în Austria. Parcă s-a deschis în mine dorinţa de a merge din când în când peste graniţă. Dar constat că şi în această călătorie m-am comportat ca un gospodar român. Am adus cu mine de acolo bruma de experienţă câştigată, în puţinul timp trăit printre austrieci, şi am pus-o în această carte, nu ca să dau sfaturi cuiva sau ca să laud sau ca să critic, ci pur şi simplu pentru a informa pe cei care vor avea răbdarea să mă citească despre o realitate ce nu mi se pare neinteresantă. Eu cred că un om e cu atât mai puternic cu cât ştie mai multe. Eu chiar cred că asta trebuie să-i aducă omului cultura, acea fervoare a variantelor posibile, să-l deschidă spre întrebări, să se frământe şi să vrea să fie şi el ca un erou de roman, să vrea să-şi organizeze viaţa ca-ntr-o filă de carte care citează un cadru organizatoric exemplar. Eu cred că în parcurgerea culturii se poate petrece o anumită defulare cu consecinţe pozitive a diverselor plăceri de a exista. Cunosc oameni care n-ar face un pas în lume, dar citesc toate cărţile de călătorie din lume.

    În fine, băiatul meu m-a făcut să-mi reconsider puţin ideea fixă, şi ea a devenit uşor mobilă, de a nu mai călători niciodată în străinătate. Mă şi enerva, în vechile călătorii pe care le făcusem, să văd că în Elveţia, de exemplu, pământul e lucrat cu grija cu care sunt lucrate piesele de avion, că-n Elveţia vacile produc lapte şi la noi nu prea, că-n Elveţia îngrăşământul natural e la mare preţ şi că în România îngrăşămintele chimice par cine ştie ce descoperire şi multă lume zice: „Ei, domnule, dacă am avea noi îngrăşămintele chimice ale ălora...". Mă enerva să văd că la alţii se poate şi civilizaţie, şi natură, în vreme ce noi trebuie să străbatem, în prea multe cazuri, circumstanţele drumului nenorocit pe care l-au străbătut americanii, în anumite zone ale ţării lor, spre a-şi face industrie, distrugând echilibrul naturii, cum e cazul oraşului Detroit. În fine, mă enerva cel mai mult că vedeam la alţii lucruri care stăteau şi în puterile noastre şi noi nu le făceam, ca într-un blestem programat, noi, fiii, posesorii, lucrătorii, garanţii simpli, dar cu puteri depline, prin sistemul social pe care îl clădeam şi-l clădim, ai uneia dintre cele mai bogate ţări din lume. Şi-ntrucât nu mi-am închipuit niciodată că aş putea fi altceva decât sunt, cetăţean român, şi întrucât mi se păreau zadarnice călătoriile prin care aflam, dar nu puteam împărtăşi, sau împărtăşeam, dar nu puteam convinge, şi întrucât odată cu dumneavoastră toţi mă simţeam îmbătrânind, hotărâsem pentru mine un destin de apă într-o ţeavă. Mă mulţumeam cu ce simţeam aici şi chiar şi acum mă mulţumesc cu ce simt aici. Numai că a venit acest băiat, care probabil că va ajunge şi el la vârsta mea să gândească la fel cum gândeam eu înainte de şocul produs de întâlnirea cu el, şi m-a convins să plecăm în Austria.

    Am fost, am văzut, m-am întors. Am scris acestea, însoţindu-le cu alte două cărţi de călătorie: una în ţara mea şi alta, de călătorie cu gândul în problematica lumii.

    Cititorii mei sunt rugaţi să reţină că volumul de faţă e compus din scrieri întâmplate de-a lungul unei mai lungi perioade şi că, deşi unele probleme la care mă refer şi-au găsit rezolvarea, le-am lăsat mărturiile trecerii mele prin lume. În felul cum le-am gândit, în vremea când le-am gândit.

    Graţie generozităţii Editurii Sport-Turism şi directorului ei, Gheorghe Constantinescu, cu care n-am căzut de acord în toate privinţele şi care n-a căzut de acord cu mine în toate privinţele, dar cu care am găsit calea fertilă de a transforma o dactilogramă într-o carte pe care, eventual, cineva să şi-o pună în bibliotecă, pot, la sfârşitul anului 1981, să depun mărturie la marele proces de conştiinţă pe care orice om de pe pământ trebuie să şi-l facă în legătură cu destinul său, al colectivităţii din care face parte, al lumii şi al valorilor ei.

    De bună voie şi nesilit de nimeni, încredinţez compatrioţilor mei această carte de călătorie scrisă când în trap, când în galop, după cum biata bunică îi spunea tatălui meu, stigmatizându-mă şi pe mine şi văd că şi pe băiatul meu şi, probabil, neam de neamul nostru: „Mă băiete, tu parcă te-ai născut în căruţă".

    Salutări, deci, dintr-o căruţă uneori judeţeană, alteori continentală.

    ADRIAN PĂUNESCU

    1 decembrie 1981

    UN DRUM ÎN AUSTRIA CU BĂIATUL MEU

    AM ÎNCEPUT DECI, AZI, 3 IANUARIE 1979, CARTEA DE FAPTE ŞI GÂNDURI UN DRUM ÎN AUSTRIA CU BĂIATUL MEU – JURNAL –

    3 ianuarie 1979

    După-amiază. Vreau să intru în casă. Mă grăbesc. Nu-mi răspunde nimeni la sonerie. Elena, Andrei şi taică-meu cumpără, în oraş, haine noi pentru Andrei. S-a lungit mult băiatul meu. Hainele de acum o lună îi sunt scurte.

    Forţez cu piciorul, cu talpa, poarta curţii. Mi se urcă sângele-n cap. De fapt, n-am chef de acest drum. Mi se pare inutil. Plec doar pentru că îl iubesc nebuneşte pe acest puşti de nouă ani şi jumătate care în ziua de 4 octombrie 1978, revenind la mine, mi-a schimbat viaţa. Probabil că multe erori, multe acte eroice, multe trădări şi multe gesturi de caracter pleacă de la dragostea faţă de copii. Ceea ce mi se pare inflexibil în mine nu mai e inflexibil. A venit Andrei înapoi la tatăl său, acesta nici nu-şi mai aminteşte promisiunea că nu va pleca în străinătate câtă vreme e la Flacăra.

    El vrea totul, repede, repede. Eu n-am vrut? La fel eram. Dar ţintele erau altele. Mici şi înnebunitoare. Eu visam să ajung cu tata la moară, în capul satului. El vrea Austria, iarna. Pot să i-o ofer. Pot, cu toată sărăcia copilăriei mele. Şi cu forţa a ce m-a ajutat neamul meu să fiu. Pot.

    După-amiaza mi-e groaznică. Mă doare capul. Dar surâd spre delirul lui Andrei care vine fericit şi-mi spune că are haine noi şi că ne-au mai rămas ore puţine până la plecare.

    – Austria! strigă. Auustriaaa!

    Vorbeşte cu surioara lui mai mare, Ioana, la telefon. Până de curând el i-a fost supus. Acum, îi vorbeşte superior, detaşat, puţin plictisit. [Mama copiilor mei a dorit să mă despartă de aceşti copii, aţâţându-i împotriva mea. Băiatul a trecut, în trei luni (căci trei se vor împlini mâine, de când e cu mine), de la ura faţă de mine la o dragoste posesivă, emoţionantă şi, uneori, exclusivistă.] Vechea dispută (firească până-ntr-un punct) dintre el şi Ioana se ascute. Andrei n-o vrea la noi. Îl agasează ideea de a împărţi cu ea fericirea de orice fel.

    – Spui minciuni! îi şopteşte (cred că pentru prima oară în viaţă), la receptor, Ioanei.

    Dansează prin casă, şi uită cuvintele, le reia abrupt. Şi-a distrus mănuşile, bătându-se cu zăpadă. Acum, îşi dă seama că nu poate pleca fără mănuşi. E mulţumit că Elena i le dă pe-ale ei. Se apropie ora plecării. E tandru şi distrat.

    Mie îmi vine să urlu. Aveam nevoie de două luni de munte, acasă, în ţară, să-mi termin cărţile. Plec împotriva simţirii mele. Dar aud în adâncul inimii că trebuie.

    Andrei îi dăruieşte femeii mele păpuşa-maimuţă care i-a făcut deliciul copilăriei şi pe care mama lui i-a redat-o de Crăciun.

    Ieşim din casă. Ai mei plâng.

    Urc în maşină. Când să închid uşa, mi se rupe nasturele de la haină. Vreau să intru, să mi-l coase cineva, nu mă lasă ai mei. Mi-e frig, dar (cu o aţă în gură) accept să mi se coase nasturele la haina de care nu mă dezbrac.

    E frig şi e dezolare pe strada mea. Ca şi la plecarea în America, acum opt ani, îmi spun că, totuşi, spre deosebire de tata care, la aceste vârste, pleca ba pe front, ba în puşcărie, ba să facă rost de mâncare pentru casă, eu plec într-un voiaj plăcut, plec într-o direcţie fertilă şi periculoasă numai în măsura în care viaţa însăşi e periculoasă.

    Gara de Nord.

    Andrei parodiază un cântec la modă:

    Lume, lume şi iar lume

    Păuneştii pleacă-n lume,

    Noi plecăm şi ei rămân

    Pentru două săptămâni.

    Hei, hai, tot aşa

    Să cânte toată lumea

    Hei, hai, tot aşa

    Ce bine e a pleca

    Hei, hai, tot aşa

    Mergem în Austria.

    Pâclă uşoară. De fapt nu atât de uşoară. Pâclă ca o dilatare a ochilor mei vinovaţi de lacrimi, de lacrimi nedeclarate.

    Noroi pe peron. Mizerie inexplicabilă. Aşteptăm trei sferturi de oră. Vin câţiva prieteni. Andrei dansează. Face piruete prin frig. Ce să-i spun? Nimic. Îl privesc şi mă pun în situaţia lui. Ce e mai frumos decât să pleci cu tatăl tău în străinătate?

    Ce să-i spun Elenei pe care-o las acasă, tristă, demnă, luptând cu cancerul şi cu singurătatea? Taică-meu şi-a luat căciula fumuriu-albicioasă şi e liniştit. Liniştit nu din cauza căciulii.

    1183.jpg

    Urcăm toţi, buluc, în tren. Nu mai ştiu nici să citesc un bilet de tren de când n-am ieşit din ţară. De opt ani. Cu excepţia unei călătorii de patru zile însoţindu-mi Preşedintele în RFG. M-am provincializat. Sunt stângaci în expresul internaţional.

    Cuşeta noastră e rece. Pe geamul îngheţat îi privim pe cei de-afară. Ne vorbim fără a ne auzi. Elena e frumoasă, e dumnezeiască. E tristă şi mândră. Deodată, ochii ei blânzi şi incendiaţi de suferinţă izbucnesc în lacrimi. Mă gândesc brusc la o catastrofă. Dacă i se întâmplă ceva? Cancerul ei poate evolua brusc, iar eu mă plimb. Mă simt răstignit pe dragostea faţă de Andrei şi pe dragostea faţă de ea.

    Lacrimile Elenei!

    Trenul pleacă încet. Pe geam rămân parcă lacrimile ei să îngheţe şi să vegheze, curate, drumul nostru pân-la Viena.

    Andrei e tensionat. Urechile îi sunt roşii, aprinse, face socoteala, privind întunericul, cam pe unde suntem.

    Îl trimit la culcare. Merge. Revine.

    – Tati, îţi pare rău că plecăm?

    – Îmi pare şi bine, şi rău.

    – Ţi-ar plăcea să se întoarcă trenul deodată la Bucureşti?

    – Da, Andrei!

    – Tati!… are mirare şi reproş în glas.

    – Somn uşor, băiatul meu!

    4 ianuarie 1979

    Pe la unu şi jumătate, cum stau eu în patul de jos, aud bătăi în uşă. „Trebuie să fie vama" îmi spun, reamintindu-mi vag că, în jurul acestei ore, urma să urce vama de la Simeria.

    Iar bate cineva şi, în întuneric, eu zic: „Un moment", dau să mă scol şi deodată îl aud pe Andrei clinchetind de râs.

    – Tati, eu băteam. Te-ai speriat?

    – Nu m-am speriat, dar m-am trezit. Deşteptule, îi zic, de ce nu mă laşi să dorm?

    – Pentru că sunt deştept.

    Toată noaptea se foieşte.

    Şi cum o să fie? Chiar mergem în Austria? Chiar aşa? Nu-mi vine să cred! Austria! Auustriiiaaa! O să vedem noi Austria?

    Sare din patul de deasupra şi-mi cere (lucru rar pentru el!) ceva de mâncare. Îi dau friptură rece făcută de maică-mea, dar vrea chiftele. Apoi, mănâncă multe, foarte multe mandarine.

    Fusesem mai devreme la celălalt vagon de dormit şi luasem cinci sticle de apă minerală ungurească, pentru 45 de lei. Cam scumpă viaţa în tren! Vrea şi apă băiatul. Îi dau, dar aveam să constat că emoţia sau hrana, nu ştiu ce, i-a făcut puţin rău la stomac.

    Vameşul şi grănicerul urcă la noi târziu. Au o nobleţe excepţională în felul cum se poartă, glumesc cu pasagerii, nu deranjează vagonul decât atât cât trebuie. Îl salută pe Andrei ca nişte rude. Andrei mă întreabă, într-un târziu, mult mai târziu:

    – Tati, când vin vameşii?

    – Au şi venit, Andrei.

    Dar e bine aşa – gândesc în tăcere –, e bine că nu ţi-ai dat seama. Să nu mai vină, pentru tine şi pentru cei de vârsta ta, niciodată vremurile în care să simţi paza, controlul, poliţia, securitatea, vama! E minunat că, vigilenţi şi serioşi, vameşul şi grănicerul români nu fac decât o operaţie discretă, fără ofense la adresa nimănui. Ceilalţi călători, cetăţeni din RFG, olandezi, români, par mulţumiţi. E o atmosferă de pace, încredere (concrete) în acest vagon.

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1