Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Citiți previzualizarea

Lungime:
590 pagini
7 ore
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786066863858
Format:
Carte

Descriere

„E limpede că ne aflăm în fața unui roman care nu își propune să facă istoriografie sub acoperire, un roman «despre» deportarea țiganilor în Transnistria, ci despre destinul unei comunități tradiționale care cade sub tirania implacabilă a Istoriei. A unei Istorii, se-nțelege, intrate în delir. Dacă ar fi să căutăm cu tot dinadinsul și un mesaj etic în roman, acesta este antiideologic: iubirea (și reflexul ei inevitabil, moartea) este mai importantă chiar decât tragedia deportării. Căci șatra trăiește sub fascinația luptei din interiorul triunghiului conjugal, în condițiile asprei morale țigănești a cuplului, în timp ce evenimentele istorice – în speță, războiul, cu tot cortegiul lui de nenorociri – se estompează în fundal.“ – Răzvan Voncu
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786066863858
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Șatra

Cărți conex

Previzualizare carte

Șatra - Stancu Zaharia

semnatura.jpg

CRONOLOGIE

1902

La 3 octombrie, se naşte, în comuna Salcia (judeţul Teleorman), Zaharia, fiul lui Tudor Stancu Mitroi şi al Mariei Stancu (născută Delcea Bratu). Amândoi părinţii mai aveau copii din căsătorii anterioare, iar împreună, încă şapte (printre care şi Zaharia).

1907

În memoria micului Zaharia se imprimă imagini dramatice din vremea răscoalei ţărăneşti care cuprinsese şi comunităţile rurale teleormănene.

1911-1915

În timpul şcolii primare (urmată în Salcia natală), elevul Zaharia Stancu citeşte mult – literatură de toate genurile – şi începe să fie interesat de meşteşugul scrisului.

1915

Vara, trece examenul de absolvire a cinci clase primare (unul dintre examinatori, Gheorghe Popescu-Bragadiru, învăţătorul său, va fi evocat în scrierile de mai târziu ale celui care îi fusese, odinioară, elev).

Resursele materiale modeste ale familiei îl împiedică pe viitorul scriitor să-şi continue pregătirea şcolară; în consecinţă, intră ucenic la o tăbăcărie din Roşiorii de Vede.

Zaharia-Stancu-elev.jpg

Adolescentul Zaharia Stancu, „încadrat" de doi colegi de şcoală

1916

Adolescentul Zaharia Stancu se întoarce în satul natal – unde devine martor la ororile şi constrângerile stării determinate de intrarea României în război. Inspirat de situaţia a doi englezi ţinuţi prizonieri în sat, compune Fiii Albionului, un roman de aventuri (care s-a pierdut între timp).

1917

Lucrează ca argat pe moşia Lisa, aflată lângă Dunăre, în proprietatea lui Dinu C. Ioanid (cunoscut în istoria literaturii ca scriitorul Dinu Nicodin).

Devine peregrin în Balcani (silit de autorităţile ocupaţiei străine să ducă, împreună cu alţi tineri, un transport de oi destinat trupelor germane din Serbia), după încercări fără succes de a se stabili în Bucureşti. Întâmplările prin care trece vor fi consemnate în Note de drum (1921) şi, ulterior, în romanul Jocul cu moartea (1962).

Revenit în ţară, este, rând pe rând, vânzător de ziare în Bucureşti, picolo în restaurantul Gării Obor, muncitor la o fabrică de săpun.

Zaharia Stancu îl cunoaşte pe Liviu Rebreanu, autor admirat, care i-a influenţat major viziunea asupra literaturii.

1918-1920

Lucrează ca ajutor de arhivar la Judecătoria de Ocol din Turnu Măgurele, apoi ca bibliotecar la biblioteca oraşului.

1920-1922

Alege să-şi continue studiile şi se înscrie la liceul din Roşiorii de Vede.

În septembrie 1920 trimite la redacţia Universului literar, condus de Nikita Macedonski, poemul Mai sus. Lui N.S., care apare în numărul din 12 decembrie 1920 şi reprezintă debutul absolut al scriitorului (v. Pavel Ţugui, „Zaharia Stancu: începuturile literare" [1983]; reprodus în Pavel Ţugui, File de istorie culturală. Fapte, confruntări, documente, prefaţă de Eugen Simion, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de Teorie şi Istorie literară „G. Călinescu", Bucureşti, 2009, p. 124).

Alte cercetări, bazate pe evocări datorate autorului însuşi, acreditau ca dată a debutului publicistic (şi absolut) al lui Zaharia Stancu tot anul 1920, cu articolul „Mai puţină ingratitudine", apărut în cotidianul Victoria din Turnu-Măgurele (unde tânărul publicist se pronunţa împotriva forurilor care acordaseră o pensie de neacceptat văduvei poetului G. Coşbuc). În File de istorie culturală (ibidem, p. 125), Pavel Ţugui susţine însă că debutul publicistic real al lui Zaharia Stancu s-a produs în cotidianul Victoria, dar cu alte materiale decât des invocatul „Mai puţină ingratitudine", care, de altfel, a apărut în 22 mai 1921, şi nu în 1920.

În scurt timp, tânărul Zaharia Stancu începe să trimită versuri şi la revistele Foaia tinerimii şi România Nouă, apoi la Universul literar, Muguri, Săgetătorul (în coloanele cărora preferă, pentru moment, să semneze cu pseudonime).

Zaharia-Stancu.jpg

Tânăr gazetar gazetar şi poet

1922-1923

În primăvara lui 1922, se mută la Bucureşti („Motivul principal al plecării de la liceu este penuria bănească: n-avea mijloace să se întreţină la şcoală. De aceea, renunţă la frecvenţă şi se înscrie ca elev particular, apoi pleacă în capitală să obţină o slujbă", scrie Pavel Ţugui, op. cit., p. 132). Sosit în Bucureşti, Zaharia Stancu descoperă cu satisfacţie că unii scriitori îl preţuiesc şi chiar îi întind o mână de ajutor. Gala Galaction şi Vasile Voiculescu îi obţin un post la Eforia Spitalelor Civile.

Începe să colaboreze cu poezii la Adevărul literar şi artistic, condus de A. de Herz, unde semnează pentru prima oară cu „Zaharia Stancu".

Angajat la Fundaţia Culturală „Principele Carol", lucrează pentru revista Lamura.

Îşi pregăteşte examenele în particular şi le susţine la liceul din Roşiorii de Vede.

Intră în contact cu viaţa literară a Capitalei, trece pe la cenaclurile literare ale criticilor E. Lovinescu şi M. Dragomirescu.

Călătoreşte în Dobrogea, experienţă de asemenea reflectată mai târziu în literatura sa (Pădurea nebună).

1924

Devine colaborator al revistei Gândirea, moment calificat de scriitor ca „un pas important" în cariera sa.

1925-1926

Întors pentru o vreme în satul natal, se căsătoreşte cu Nicolina Păun.

Se naşte fiul său, Horia.

Tânărul scriitor îşi face stagiul militar la Regimentul 6 Roşiori, din Bălţi.

Societatea Scriitorilor Români îi acordă un premiu pentru sonetul Viaţa, apărut în Ţara noastră, publicaţie clujeană condusă de Octavian Goga.

Nusi-si-Zaharia-Stancu-in1925-imediat-dupa-casatorie.jpg

Împreună cu soţia, imediat după căsătorie

1927

Debutează editorial cu antologia Poeme simple (Editura Cartea vremii), cuprinzând versurile apărute prin revistele epocii şi traduceri din Goethe, Francis Jammes şi Albert Samain. Volumul va fi premiat de Societatea Scriitorilor Români.

1928-1932

Îşi susţine examenul de bacalaureat la Piteşti (preşedintele comisiei de examinare era cunoscutul profesor universitar Ramiro Ortiz).

Se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie de la Universitatea din Bucureşti.

În timpul studiilor universitare face traduceri (din Knut Hamsun), apoi lucrează ca funcţionar la Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, la Fundaţia Culturală „Principele Carol, la „Educaţia poporului – instituţie condusă de Liviu Rebreanu, la Direcţia presei din Ministerul Afacerilor Externe.

1932

Apare mensualul Azi, publicaţie culturală condusă de Zaharia Stancu (revista, care va găzdui preponderent materiale semnate de autori cu vederi de stânga, va fi suprimată, în 1940, de cenzura antonesciană).

1934

Scriitorul lucrează ca redactor la cotidianul Credinţa.

Îi este editat volumul Tălmăciri din Esenin (Editura Cartea Românească), apărut graţie intervenţiei poetului Ion Pillat).

Alcătuieşte şi publică (la Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă) Antologia poeţilor tineri (postfaţă: Ion Pillat; ilustraţii: Margareta Sterian).

1936

Este secretar de redacţie şi reporter la ziarul Tempo.

Zaharia-Stancu-cu-nepotul-sau-Tudor.jpg

Scriitorul, ţinându-şi în braţe nepotul, pe Tudor

1937

Apar volumul de poeme Albe (Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă) şi romanul Taifunul (Editura Naţionala-Ciornei).

Conduce, alături de Constantin Clonaru, nou apărutul cotidian Lumea românească, (suprimat în 1939). Aici va publica articolul „Desculţii" – prolog al romanului care-i va aduce celebritatea.

1939

I se publică volumul de versuri Clopotul de aur (Fundaţia Regală pentru Literatură şi Artă).

1940

Îi apare volumul de versuri Pomul roşu (Editura „Azi").

1941

Înfiinţează şi conduce Revista română (care va apărea până în 1942).

Este tipărit volumul de versuri Iarba fiarelor (Editura Cugetarea-Georgescu Delafras).

Se editează romanul Oameni cu joben (Editura Cultura Românească).

scan0007.jpg

Cu Nicolae Breban şi Alexandru Ivasiuc (în planul doi)

1943

Zaharia Stancu este internat în lagărul de deţinuţi politici de la Târgu-Jiu (experienţă relatată în volumul Zile de lagăr, publicat în 1945).

1944

Apare volumul de versuri Anii de fum (Editura Prometeu).

1945

În contextul schimbării de regim politic, scriitorul îşi reia activitatea publicistică, semnând articole în România liberă, Ultima oră, Scânteia ş.a.

Devine membru al Partidului Comunist Român.

1946

Îi este editat volu-mul de publicistică Secolul omului de jos (Editura Eminescu), cuprinzând articole scrise după 1944.

Face parte din biroul de presă al Blocului Partidelor Democratice.

Îi este încredinţată direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti.

1947

Zaharia Stancu este ales preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români (care, din martie 1948, se transformă în Uniunea Scriitorilor din România).

1948

Obţine mandatul de deputat (de Tecuci) în Marea Adunare Naţională.

În decembrie vede lumina tiparului romanul Desculţ (Editura de Stat).

1949

La Editura de Stat pentru Literatură şi Artă (ESPLA) apare povestirea Brazdă îngustă şi adâncă.

1950

Este exclus din Partidul Muncitoresc Român (PMR), fiind învinuit că în perioada interbelică ar fi fost agent al Siguranţei şi ar fi semnat unele articole cu caracter antisovietic.

Este eliberat din funcţia de preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România.

Publică volumul Călătorind prin U.R.S.S. (ESPLA).

1951

Apar prozele Pentru viaţă şi Primii paşi (ESPLA).

1952

Renunţă la postul de director al Teatrului Naţional din Bucureşti.

Apare romanul Dulăii (ESPLA).

c.jpg

Alături de Alexandru Phillipide şi de George Astaloş (stânga)

1953-1954

Apar nuvelele Adu-ţi aminte şi Florile pământului (ESPLA).

Devine director al săptămânalului Gazeta literară.

Zaharia Stancu este distins cu Premiul de Stat.

1955

Sunt publicate volumele de publicistică Sarea e dulce şi Cefe de tauri (ESPLA) – primele din ciclul Însemnările şi amintirile unui ziarist.

Scriitorul este ales membru al Academiei Republicii Populare Române.

1957

Apar volumul de proze Iarbă (ESPLA) şi volumul de versuri Poeme simple (ESPLA), o antologie cu versuri publicate între 1923 şi 1943.

1958

Se publică romanul Rădăcinile sunt amare, volumele I-IV (ESPLA).

Scriitorul este numit, din nou, director al Teatrului Naţional din Bucureşti.

1959

Apare volumul al V-lea din Rădăcinile sunt amare (ESPLA).

1960

Zaharia Stancu înaintează un memoriu către Gh. Gheorghiu-Dej, solicitând reprimirea în PMR.

Este ales deputat (de Turnu Măgurele) în Marea Adunare Naţională.

Se tipăreşte o nouă versiune a romanului Desculţ, în trei volume: I, Clopote şi struguri; II, Printre stele; III, Carul de foc (Editura pentru Literatură).

Apare nuvela Costandina.

Cu titlul Darie, apar, în colecţia Scriitorii patriei povestind copiilor, fragmente din romanul Desculţ (Editura Tineretului).

scan0009.jpg

Instantaneu din 1970

1962

Se publică romanul Jocul cu moartea şi nuvela Costandina (Editura pentru Literatură).

Este tipărită o selecţie de Versuri, în colecţia Cele mai frumoase poezii (Editura Tineretului).

1963

Iese de sub tipar romanul Pădurea nebună (Editura pentru Literatură). Premisele acestei cărţi – care are în prim-plan iubirea exotică dintre Uruma, „fiica tătarului", şi Lenk (Darie) – fuseseră schiţate încă din ciclul Rădăcinile sunt amare (vol. II).

1964

Al doilea memoriu către Gh. Gheorghiu-Dej se soldează cu reprimirea scriitorului în partid. Este ales deputat în Marea Adunare Naţională (în circumscripţia Roşiorii de Vede).

1965

Îi apare traducerea Ultima călătorie a vasului Port Polis, de André Kédros (Editura pentru Literatură Universală).

1966

Este ales preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România (USR).

1968

Apar romanele Şatra şi Ce mult te-am iubit (Editura pentru Literatură).

Este reales preşe-dinte al USR.

1969

La Congresul al X-lea al PCR, este ales membru supleant al Comitetului Central al PCR Scriitorul este, de asemenea, membru în Consiliului de Stat.

Publică romanul Vântul şi ploaia, I-III (Editura pentru Literatură).

b.jpg

Împreună cu Radu Boureanu, Laurenţiu Fulga, Constantin Chiriţă (premiatul USR), Virgil Teodorescu şi cu Alexandru Ivasiuc, în plan secund.

1970

Apar volumul de versuri Cântec şoptit (Editura Cartea Românească), antologia de proză şi poezie Pagini alese, (I, II), precum şi prozele reunite sub titlul Povestiri de dragoste (Editura Cartea Românească).

1971

Este publicat volumul Pentru oamenii acestui pământ (Editura Cartea Românească) – o colecţie de articole şi alte materiale publi-cistice apărute între 1961 şi 1971.

Zaharia Stancu este distins cu titlul „Erou al Muncii Socialiste; în acelaşi an, scriitorului i se acordă Premiul „Herder.

1972

Apare volumul de poezii Sabia timpului (Editura Eminescu).

Pentru a treia oară, Zaharia Stancu este ales preşedinte al USR.

1974

I se publică volumul Poeme cu lună.

În dimineaţa zilei de 5 decembrie, scriitorul se stinge din viaţă. Este înmormântat la Cimitirul Bellu din Bucureşti.

scan00010.jpg

Zaharia Stancu, George Macovescu, Nichita Stănescu, Alexandru Ivasiuc, Ioanichie Olteanu, Cornel Regman ş.a. (La Casa Scriitorilor, Sala Oglinzilor, în 1973)

*

Pentru alcătuirea prezentei cronologii am coroborat sursele: Zaharia Stancu, selecţia textelor de Zaharia Sângeorzan, cronologie de Ioan Comşa şi Corneliu Popescu, bibliografia operelor şi a traducerilor de Ioan Comşa, Editura Eminescu, Bucureşti, 1972; Dicţionarul scriitorilor români, coord. Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Editura Albatros, Bucureşti, 2002, vol. IV, R-Z; Dicţionarul cronologic al romanului românesc, Editura Academiei, Bucureşti, 2004; Dicţionarul general al literaturii române, coord. Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2007, vol. VI, S / T; Marian Popa, Istoria literaturii române de azi pe mâine, Editura Semne, Bucureşti, 2008, I-II; Pavel Ţugui, File de istorie culturală, prefaţă de Eugen Simion, Academia Română, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Institutul de Teorie şi Istorie literară „G. Călinescu", Bucureşti, 2009.

Zaharia-Stancu-la-masa-de-lucru.jpg

La masa de lucru

ENIGMATICUL STANCU

I se spunea „Padişahul"

Puţine sunt cazurile în care opera să fi fost devorată de personalitatea celui care a creat-o, mai mult decât în cazul lui Zaharia Stancu. Legătura este atât de puternică, încât şi astăzi, la trei decenii şi jumătate de la dispariţie, orice discuţie despre Desculţ sfârşeşte, în cele din urmă, la om, la calităţile şi defectele sale, la compromisurile şi actele sale de curaj, opera rămânând undeva, în urmă, ca un fundal. Dacă e indiscutabil că opera sa este azi aproape uitată¹, e de-a dreptul remarcabilă supravieţuirea acestei legende a fostului preşedinte al Uniunii Scriitorilor (timp de aproape un deceniu: 1966 -1974), cu atât mai mult cu cât Stancu, scriitor din marea generaţie interbelică, nu era ceea ce se cheamă un ins „popular: în orice caz, nu risipea prietenii la colţ de masă, după obiceiul boemei româneşti dintotdeauna. Şi totuşi, umbra sa este şi astăzi evocată, atunci când se discută despre situaţia breslei ori despre condiţia scriitorului într-un regim totalitar: în ambele cazuri, menţionarea „cazului Stancu este obligatorie².

Trebuie spus că portretul omului Zaharia Stancu, atât cât îl putem astăzi reconstitui cu mijloacele biografiei literare, justifică întru totul acest interes al urmaşilor. Încă din tinereţea sa zbuciumată, marcată de oscilaţia între dreapta şi stânga, a fost ceea ce se cheamă un bărbat frumos. Însă vârsta, departe de a-i ştirbi această frumuseţe, i-a aplicat o patină şi mai accentuată de nobleţe ancestrală, transformându-l pe acest fiu de ţăran din Teleorman într-un autentic aristocrat: „Înalt, subţire, cu faţa cretoasă şi ochii extraordinar de vii. Stancu părea un boier de ţară, de viţă veche, refugiat la oraş şi obligat să păstorească câteva sute de scriitori rebeli, îndeosebi tineri, talentaţi şi obraznici..."³ Zaharia Stancu, spunea altcineva, adevereşte acea teorie a antropologilor cu privire la nobleţea ţărănească, singura autentică.

Frumuseţea fizică era potenţată şi de o mare demnitate personală. Nu ştim cum se comporta de faţă cu potentaţii comunişti (din rândurile cărora a făcut parte, n-are rost să escamotăm adevărul), însă în raporturile cu colegii săi de breaslă ştia să păstreze, chiar şi în zilele în care, din pricini misterioase, era morocănos, un ton în acelaşi timp colegial şi distant. O distanţă deloc ostilă, deloc parvenită: distanţa care îi dă şi celuilalt posibilitatea să fie demn. La Uniunea Scriitorilor, instituţie cu al cărei destin s-a identificat – benefic, este opinia unanimă – în ultimul său deceniu de viaţă, „trona" cordial, însoţit de aura unui prestigiu literar ce venea poate mai puţin din voga oficială a romanului Desculţ şi mai mult din parfumul de neuitat al unei epoci interbelice cu care se identifica. Şi pe care se străduia, pe cât posibil, să o reinstaureze ca normă în viaţa literară, după un deceniu şi mai bine de stalinism literar... Dacă scriitorul nu făcea unanimitatea critică, dacă omul public era privit cu mari rezerve, preşedintele Zaharia Stancu era iubit de toţi, indiferent de vârstă sau de grupul literar din care făceau parte. Să obţii sufragiile unei bresle reputate pentru invidiile şi orgoliile care o macină, fără să faci niciun efort particular de „şarmare" demagogică a confraţilor, este o performanţă care depune mărturie despre puterea lăuntrică a acestui om, altminteri, contestat. În viaţă, ca şi azi.

I se spunea, de altfel, Padişahul⁴. Istoria literară nu consemnează cine i-a atribuit această poreclă – poate subalternul său de la Uniune, faimosul, în felul său, Traian „Tata" Iancu –, însă nu cred că i s-ar fi putut găsi una mai bună. Adică mai potrivită cu portretul său psihologic⁵. Scriitorii au rareori putere, mai ales în regimurile totalitare, când până şi cei aflaţi în graţiile puterii nu sunt mai mult decât nişte toleraţi. Însă Stancu avea şi emana putere: o putere interioară şi o putere socială şi politică indiscutabilă, de care însă nu făcea niciodată caz în faţa confraţilor săi, ci doar în favoarea lor.

Era, asemeni oricărui padişah, şi un om misterios, cu o viaţă interioară la care nimeni nu avea acces. Izbucnirile sale ursuze, faimoase, erau doar semnele exterioare ale unor frământări ce rămâneau, altminteri, ascunse. Idiosincraziile sale, la fel de faimoase, nu erau expresia unor capricii de stăpân atotputernic, ci ale unor procese de conştiinţă în care se amestecau deopotrivă trecutul şi prezentul. De altfel, ele nu se soldau niciodată cu prigonirea celui în cauză. Zaharia Stancu a fost un preşedinte cu tact, care a promovat spiritul de corp al breslei⁶. Într-o lume brutală, a arbitrarului decizional, a „decapitărilor şi „rotirilor de cadre, el aducea cu totul alte metode, ostentativ blânde şi, pe cât posibil, democratice.

Marele său merit în fruntea Uniunii Scriitorilor nici nu a fost, în consecinţă, cel care este adesea evocat: şi anume, obţinerea, din partea puterii politice, de avantaje materiale şi sociale pentru scriitori. Din acest punct de vedere, conducerile anterioare – cea a lui Mihai Beniuc, în speţă – au fost mult mai spectaculoase, cu concediile de creaţie la Peleş şi Pelişor, cu onorariile fabuloase la reviste şi cu sumele astronomice ce însoţeau Premiile de Stat. Marele merit al lui Zaharia Stancu e de regăsit în noul Statut al Uniunii Scriitorilor, redactat şi aprobat sub patronajul său în 3 ianuarie 1969: un statut care instituia, în interiorul Uniunii, raporturi democratice. Care includeau votul secret pentru funcţiile de conducere, regula majorităţii, neamestecul organelor de partid şi de stat în viaţa internă de organizaţie⁷, autonomia Editurii Cartea Românească faţă de Consiliul Culturii şi Educaţiei Socialiste ş.a.. Aceste raporturi, de mult excluse din celelalte instituţii ale României comuniste, au făcut posibilă transformarea Uniunii Scriitorilor în cea mai puternică tribună de dezbatere democratică, la care nu o dată s-au auzit opinii curajoase, deloc „pe linie", cu privire la situaţia din ţară, nu numai din cultură.

Fără îndoială că Zaharia Stancu a putut să creeze un soi de „stat în stat pentru că acceptase de mult, încă din 1948, postura de „scriitor oficial. Era membru în tot soiul de comitete şi comiţii şi, mai ales, a scris multe pagini regretabile în literatura sa de ficţiune – cu excepţia scenei culesului strugurilor cu botniţă, care l-a enervat teribil pe Marin Preda⁸, ar mai fi de citat zeci şi zeci de pagini din Rădăcinile sunt amare (1958 -1959), ba chiar şi din Pădurea nebună (1963) – şi a semnat o mulţime de articole şi declaraţii calpe de adeziune. A ţinut, nu în ultimul rând, destule discursuri conformiste. A-i crea acum o aură de dizident, de martir care se sacrifică pentru binele breselei, ar fi şi inutil, şi indecent. Stancu a fost ceea ce se cheamă, în limbaj colocvial, un vulpoi bătrân, care ştia să exploateze slăbiciunile sistemului şi ale oamenilor care îl menţineau în viaţă. A „urlat cu lupii" din motive personale (nici măcar nu sunt sigur că avea convingeri comuniste), dar, când a avut ocazia să scoată Uniunea Scriitorilor de sub dictatul partidului, nu a ratat-o. Preţuia enorm condiţia de scriitor – lucru explicabil, având în vedere biografia sa: ca şi Preda, Stancu nu mai era ţăran pentru că devenise scriitor – şi s-a bătut pentru apărarea ei. Nu a fost nicidecum un rezistent, s-a înclinat sub vremi, cum spuneam, însă a ştiut şi să se folosească de vremuri, atunci când ele au devenit mai favorabile.

Un aspect în jurul căruia a înflorit legenda este relaţia lui Zaharia Stancu cu Nicolae Ceauşescu. Se spunea că îl cunoştea din ilegalitate şi că i se adresa, senin, cu zâmbetul său enigmatic în colţul ochilor, cu „Nicule. Se poate. Însă se ştie sigur că, ori de câte ori situaţia devenea tensionată – cum s-a întâmplat în vara tumultuoasă a anului 1971, al „Tezelor de la Mangalia, pe care Stancu le-a combătut printr-un discurs întortocheat, dar ferm în refuz –, Padişahul nu se ducea niciodată singur la autorităţi⁹. Întotdeauna lua cu el doi-trei confraţi, de regulă vârstnici şi cu autoritate socială. Când relaţiile între ei erau mai calde şi trebuia să se ducă la Ceauşescu, Stancu căuta să îl aibă alături pe Marin Preda¹⁰. Intuise, poate, că, într-un mod inexplicabil, Ceauşescu avea anumite reţineri faţă de prozatorul din Siliştea-Gumeşti. Procedeul – de a nu merge neînsoţit la nişte oameni care nu îşi ţin promisiunile şi de la care te poţi aştepta la orice – e de reţinut şi astăzi. El dovedeşte că, departe de a fi un stăpân atotputernic şi discreţionar, Padişahul era un iscusit politician, care ştia să speculeze plăcerile şi slăbiciunile adevăraţilor tirani, cei de la conducerea partidului şi a ţării.

Există mult mai puţine amintiri despre tânărul Zaharia Stancu decât despre bătrânul ajuns Padişah. Acest proces de estompare are şi o explicaţie, pe care ne-o confirmă, într-un alt plan, evoluţia operei: Stancu, asemeni vinului bun, a crescut şi s-a rafinat, a căpătat pregnanţă, pe măsură ce a îmbătrânit. Poezia sa de senectute, cu toată simplitatea şi chiar vetusteţea formulei, este superioară versificaţiilor de tinereţe. Romanul ultim al ciclului Desculţ, Ce mult te-am iubit (1968), e net superior romanului titular şi, mai cu seamă, falsului episod numit Rădăcinile sunt amare. Pentru cititorul care-i parcurge cronologic opera, e evident că scriitorul se „înţelepţeşte" şi se rafinează pe măsură ce avansează spre senectute. Stilul sacadat, uşor jurnalier (şi adesea... atât de enervant) din Desculţ este înlocuit cu un discurs prozastic mai molcom, de o somptuoasă şi poetică melancolie. Stancu nu scrie roman, de acord, nici în aceste ultime fragmente ale ciclului. Însă calitatea prozei este evidentă¹¹.

Admiraţie prin neînţelegere

E indiscutabil că destinul romanului Desculţ (şi, în consecinţă, şi notorietatea internă şi internaţională a autorului) s-a datorat conjuncturii ideologice instaurate în chiar anul apariţiei, 1948. Fără să fie un roman realist socialist şi, în fond, fără să se refere direct la realităţile transformării forţate a României într-un stat comunist, Desculţ a servit totuşi de minune propagandei momentului. Era un roman despre Răscoala de la 1907, despre exploatare şi sărăcie, în care clasa aristocratică este zugrăvită în culori negre. Anumite scene – deja amintitul cules al strugurilor cu botniţă, dar şi represiunea răscoalei – au fost exploatate pentru zugrăvirea antagonistă şi maniheistă a vechii societăţi româneşti, spre a se trage concluzia „justeţii căii socialiste. Romanul a fost „ajutat să devină ultrapopular, fiind introdus imediat în manualele şcolare, tipărit în nenumărate ediţii şi tiraje până în anul morţii scriitorului, şi a fost ulterior puternic susţinut pentru a-şi crea o carieră internaţională. Mai întâi, în mod logic, în ţările comuniste, apoi şi în Occident. La un moment dat, se spera chiar că va lua Premiul Nobel. Nu s-a întâmplat aşa, însă, oricum, până în 1988 fusese tipărit în douăzeci şi patru de limbi, fiind până azi cel mai intens tradus roman românesc (să ne bucurăm? să regretăm?).

În realitate, însă, marele Stancu nu e de găsit decât pe alocuri şi mai ales din întâmplare în Desculţ. Cu atât mai mult cu cât, de-a lungul anilor şi al (prea) multelor ediţii, scriitorul a „umflat" romanul iniţial şi l-a diluat, fabricându-i tot soiul de continuări, iar în cele din urmă transformându-l într-o impozantă trilogie, la ediţia din 1960, alcătuită din volumele Clopote şi struguri, Printre stele şi, în sfârşit, Carul de foc. O sagă devenită neverosimilă în primul rând ca stil romanesc.

Adevăratul prozator – şi, aş adăuga, chiar marele prozator – Zaharia Stancu trebuie căutat, mai degrabă, în romanele din afara acestui ciclu, care i-a adus mult succes superficial şi puţine beneficii literare şi morale. În afara capodoperei Jocul cu moartea (1962) – care este de departe cel mai reuşit roman picaresc românesc –, două sunt romanele care merită din plin atenţia publicului contemporan: Şatra (din 1968), dintre ultimele volume, iar dintre scrierile de tinereţe, Oameni cu joben. Spun asta, deşi sunt prevenit, din relatările celor care l-au cunoscut pe autor¹², că una dintre celebrele sale idiosincrazii viza tocmai acest roman din 1941, pe care Stancu l-a oprit de la orice reeditare după 1948.

Trebuie spus că motivele erau, probabil, de ordin politic. Oameni cu joben este o operă cu conţinut autobiografic, ce transfigurează destul de transparent relaţia tânărului Stancu cu familia burgheză Manolovici. Stilul este cu totul altul aici decât în ciclurile de după 1948, evocând viguros şi simpatetic literatura „cu huligani" gen Eliade. Romanul este interesant prin cruzimea observaţiei moravurilor – mama şi fiica îl împart pe tânărul profesor al acesteia din urmă –, dar mai ales prin dialogul inedit pe care îl stabileşte cu mai celebrul roman al lui Anton Holban, Jocurile Daniei, al cărui personaj feminin are acelaşi prototip real: Lydia Manolovici. Însă dezvăluirea relaţiilor intense ale scriitorului cu lumea condamnabilă (în optica stalinistă) a burgheziei româneşti interbelice i-ar fi dăunat, desigur, lui Darie şi carierei sale literare şi sociale...

Un roman despre o lume cu legi speciale

Şatra este singura operă epică a lui Zaharia Stancu din care substratul autobiografic lipseşte cu desăvârşire. Şi nu este singura absenţă benefică, datorită căreia romanul este cel mai bine scris din tot ce a creat acest autor, altminteri, prolific. Lipseşte şi intenţia etică, din cauza căreia zeci de pagini din Desculţ sau din Pădurea nebună (1963) sunt înecate în tezism, şi mai ales lipseşte excesul de lirism, care face atât de mult rău naraţiunilor lui Stancu, corupând întâmplări năprasnice, ce ar fi meritat o tratare realistă. Şatra este, prin comparaţie, un monument de echilibru ideatic şi compoziţional.

Spusă simplu – căci simplă se şi doreşte –, povestea romanului este următoarea: în interiorul unei şatre de ţigani, ce urma să fie deportată în Transnistria în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, o femeie năprasnică, Lisandra, declanşează o luptă între doi bărbaţi. Unul este soţul căruia, după legea ţigănească, îi fusese vândută, Goşu, iar celălalt este cel pe care îl iubeşte, Ariston. Lupta dintre cei doi, desfăşurată conform legilor ritualice ţigăneşti, se poartă pe parcursul lungului drum de deportare către Transnistria, într-o indiferenţă totală faţă de destinul crunt care le era hărăzit. Şi care îi va înfrânge şi pe „puternicii" acestui triunghi conjugal: în condiţiile inumane din Transnistria, frumosul Ariston e ucis de slabul Goşu, bulibaşa (care până atunci asigurase respectarea legilor ancestrale şi a ordinii în şatră) moare, iar Lisandra, nemaiavând pentru ce trăi, alege să rămână în stepa transnistreană, să moară de dor...

Criticii au fost unanimi în a saluta reţinerea autorului de a da coloratură tendenţioasă evenimentului istoric al deportării ţiganilor. Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române, remarcă faptul că „Autorul n-a mai repetat eroarea de a transforma sugestia unui timp istoric în evenimente localizabile şi interpretate tendenţios, ca în istoriografia rolleriană"¹³. Într-o altă epocă istorică, în care denunţarea tendenţionismului rollerian nu era chiar simplă, Eugen Simion îndepărtează şi el lectura de descifrarea faptului istoric identificabil, considerând Şatra drept „o iniţiere în moarte"¹⁴.

E limpede că ne aflăm în faţa unui roman care nu îşi propune să facă istoriografie sub acoperire, un roman „despre" deportarea ţiganilor în Transnistria, ci despre destinul unei comunităţi tradiţionale care cade sub tirania implacabilă a Istoriei. A unei Istorii, se-nţelege, intrate în delir. Dacă ar fi să căutăm cu tot dinadinsul şi un mesaj etic în roman, acesta este antiideologic: iubirea (şi reflexul ei inevitabil, moartea) este mai importantă chiar decât tragedia deportării. Căci şatra trăieşte sub fascinaţia luptei din interiorul triunghiului conjungal, în condiţiile asprei morale ţigăneşti a cuplului, în timp ce evenimentele istorice – în speţă, războiul, cu tot cortegiul lui de nenorociri – se estompează în fundal.

Aş adăuga şi că este de salutat faptul că Stancu nu face în Şatra, după cum nu face nici în Ce mult te-am iubit¹⁵, etnografie. În aceeaşi măsură în care nu este un roman „despre" deportarea ţiganilor, Şatra nu este un roman „despre" ţigani. Printr-un discurs bine echilibrat, prozatorul ne face să plonjăm direct în realităţile existenţei cotidiene a şatrei, văzute nu în sine, ci ca obiecte ale unei atmosfere alcătuite la modul realist. Distanţa afectivă a lui Stancu faţă de lumea personajelor sale e de aceeaşi natură ca distanţa afectivă a lui Preda faţă de lumea Întâlnirii din Pământuri.

Ca şi în Jocul cu moartea, şi în Şatra drumul constituie un bun stimulent al naraţiunii. Prozatorul se simte bine urmărindu-şi personajele prin tragicele lor peregrinări. Ţiganii din şatră însă, spre deosebire de Darie din Jocul cu moartea, nu hălăduiesc la voia întâmplării. Drumul pe care îl fac la vreme de război are la capăt doar moartea, deoarece încă de la pornire, Istoria le răpeşte acestor nomazi bunul lor cel mai de preţ: libertatea. În absenţa libertăţii, călătoria, dar şi toate legile şi cutumele care le guvernează existenţa de zi cu zi, se dovedesc moarte, lipsite de forţă morală şi de capacitatea de regenerare. Chiar dacă, prin absurd, la capătul drumului n-ar fi aşteptat-o frigul şi foamea, ci un Paradis terestru, şatra tot ar fi fost spulberată. Deoarece Istoria a mânat-o pe un drum pe care ea nu l-a dorit şi pe care valorile tradiţionale nu mai pot constitui repere de viaţă.

Ca şi în Pădurea nebună, în Şatra se vede bine capacitatea lui Stancu de a crea personaje conform schemei clasice a romanului realist: femei năprasnice, bărbaţi capabili de a sacrifica totul pentru iubire, dar şi personaje slabe, ce îşi trăiesc până la capăt condiţia. De data aceasta, lor le adaugă şi un set de personaje secundare, ce joacă un inedit rol de raisonneuri ai naraţiunii. Cel mai reuşit dintre ei este, evident, bulibaşa Him başa. El îşi păstoreşte cu discreţie şi autoritate tribul, parcă presimţind valul măturător care urmează să vină peste micul grup de ţigani. Nu are în el nimic profetic, nimic magic (Eugen Simion exagerează, fără îndoială, atunci când insistă asupra nivelului iniţiatic al romanului¹⁶), ci doar paternalist-autoritar şi conservator, cum era în fond Stancu însuşi ca preşedinte al Uniunii Scriitorilor...

Romanul, spre deosebire de enormul fluviu poetizant care este Desculţ, este reuşit şi din punct de vedere compoziţional¹⁷. Nu mai întâlnim aici nici „realismul dur, nici „poetul de care vorbea Dumitru Micu în legătură cu ciclul Desculţ¹⁸, sugerând un contrast păgubitor prozei. Şatra are un scenariu perfect verosimil şi este redactat într-un stil echilibrat, în care inevitabila culoare locală, menită a zugrăvi această lume ţigănească şi legile ei speciale, nu este niciodată ostentativă. Episodul unei nunţi decise de Him başa, bunăoară, cea dintre Alimut şi Kera, nu este un pretext pentru un excurs folcloristic, ci doar atât: o nuntă. Întregul roman respiră un remarcabil echilibru stilistic şi compoziţional, care îl face să fie, într-un anume fel, romanul cel mai bine lucrat al scriitorului.

În chip de încheiere

Poate că scriitorul Zaharia Stancu este astăzi mai puţin frecventat decât omul public Zaharia Stancu. Este indiscutabil că o bună parte din creaţia sa este afectată de compromisul ideologic şi nu mai poate fi recuperată decât documentar, pentru uzul istoriei literare. Însă mi se pare evident şi că, prin vârfurile creaţiei sale, Stancu este un autor actual şi, în felul său atât de personal, un mare scriitor. Dacă îl reducem la Desculţ, or, mai grav, la sutele de pagini regretabile din Rădăcinile sunt amare şi chiar din Pădurea nebună, comitem o mare nedreptate. Prin cel puţin trei romane – în ordine, Jocul cu moartea, Şatra şi Ce mult te-am iubit – Stancu şi-a delimitat un teritoriu unic în proza românească postbelică, iar prin varietatea registrelor pe care le-a acoperit, în proza de tinereţe şi în poezie, el este imposibil de redus la un clişeu al prozatorului realist, incapabil să iasă din universul ţărănesc.

Sau, cum spune atât de simplu şi de convingător Nicolae Manolescu, „Ca şi Jocul cu moartea, Şatra ar putea să-i asigure prozatorului o posteritate nesperată, oricum, alta decât aceea la care s-ar fi gândit"¹⁹. Reeditarea de faţă dă o şansă în plus acestei posterităţi, desigur, dacă şi cititorul va fi prezent la întâlnirea cu acest roman remarcabil.

Răzvan VONCU

1 „Stancu pare cu desăvârşire uitat", spune Nicolae Manolescu, în Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, p. 950.

2 „A fost, nu încape îndoială, un mare preşedinte şi, cât timp a trăit el, scriitorii au fost oarecum apăraţi. Ştia pe ce clapă să apese în momentul potrivit, ce mecanism să pună în mişcare, demisiona sistematic sau ameninţa cu demisia şi, până la urmă, obţinea ceea ce vrea", povesteşte Eugen Simion în Fragmente critice, I. Scriitura taciturnă şi scriitura publică, Editura Grai şi Suflet – Cultura Naţională, Bucureşti, 1998, p. 162.

3 Eugen Simion, Fragmente critice, V. Sfârşitul literaturii?, Fundaţia Naţională pentru Ştiinţă şi Artă, Bucureşti, 2007, p. 138.

4 Mircea Micu, Întâmplări vesele cu scriitori trişti, Editura Semne, Bucureşti, 2002, p. 87.

5 Fănuş Neagu, metaforic, l-a numit „Acel Leu de Persia", ceea ce, în fond, e cam acelaşi lucru... (vezi Fănuş Neagu, Cartea cu prieteni, ed. a II-a, Editura Muzeului Naţional al Literaturii Române, Bucureşti, 2009, p. 166 et passsim).

6 Tot Eugen Simion îşi aminteşte că „în situaţiile cele mai dificile pentru scriitori, el a fost de partea scriitorilor" (op. cit., p. 140).

7 Citez din amintirile aceluiaşi Eugen Simion: „Asta reuşise Stancu: să nu cuteze nu ştiu ce secretar cu propaganda să-l jignească pe preşedintele Uniunii Scriitorilor în casa lui Eminescu, să nu-i treacă prin minte cuiva să dispreţuiască munca scriitorului" (ibidem).

8 Vezi Marin Preda, Opere, IV, Viaţa ca o pradă, Imposibila întoarcere, Convorbiri cu Florin Mugur, Articole, Interviuri, ediţie îngrijită de Victor Crăciun, prefaţă de Eugen Simion, Editura Academiei Române, Editura Univers Enciclopedic, col. „Opere fundamentale", Bucureşti, 2003, p. 54.

9 Eugen Simion, op. cit., p. 140.

10 Ibidem.

11 Nicolae Manolescu spune: „În fine, în Ce mult te-am iubit (1968) autobiograficul e mai net stilistic decât în toate, ficţiunea redusă la minimum, iar relatarea are un aer mai firesc decât oriunde înainte" (op. cit., p. 950).

12 Mircea Micu, op. cit., p. 177.

13 Ed. cit., p. 950.

14 Eugen Simion, Scriitori români de azi, vol. II, ediţie de autor, Editura David – Litera, Chişinău, 1998, p. 44.

15 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 950.

16 Eugen Simion, op. cit., pp. 44-45.

17 Mai parcimonios, Nicolae Manolescu concede doar că este „scris cu acurateţe de profesionist" (în op. cit., p. 950).

18 Dumitru Micu, Istoria literaturii române de la creaţia populară la postmodernism, Editura Saeculum I.O., Bucureşti, 2000, p. 442.

19 Nicolae Manolescu, op. cit., p. 950.

ŞATRA

Alimut mi-a povestit întâmplările,

Keva a stăruit să le scriu.

Capitolul I

Him başa isprăvi de mâncat. Isprăvi şi de băut. Oala, care cu puţin mai înainte fusese plină de vin roşu, acrişor, era goală. Îi mulţumi Oarbei.

– Bucatele au fost bune. A fost bun şi vinul.

Obrazul Oarbei se lumină.

Him başa îl privi pe Alimut.

– Te-ai săturat?

– Da, tată. Numai vinul...

– Nu cumva vrei să spui că nu ţi-a plăcut?

– Mi-a plăcut, tată, dar... a fost cam puţin.

Râseră amândoi. Râse şi Oarba.

– Altă dată, fiule, ai să primeşti mai mult.

Stăpânul şatrei ieşi în faţa cortului, se aşeză turceşte în ţărâna alburie pe care o înfierbântase soarele şi bătu din palme. În des-chizăturile corturilor se arătară de îndată capete oacheşe, pletoase, mustăcioase. Câţiva bărbaţi se apropiară. Him başa se uită în ochii lui Uj Hoţul şi-i porunci:

– Cheamă bătrânii la sfat. Odată cu ei să mai vină Ariston, Goşu şi Lisandra.

Uj Hoţul începu să umble printre corturi. Câteva clipe stăpânul şatrei îl urmări cu privirile. Pe urmă ridică ochii şi, clipind des, se uită la cer.

Soarele era tocmai la amiază. Văzduhul era cald, vâscos, apă-sător şi părea încremenit. Caii, măgarii şi catârii şatrei moţăiau ceva mai departe de corturi şi se apărau alene cu cozile de roiurile de muşte care nu le dădeau pace. Câinii, întinşi pe labe, dormitau sub căruţele lungi, cu coviltire. Îi supărau şi pe ei muştele. Doborâţi de greaua zăpuşeală a zilei, urşii nu se mişcau, nu-şi sunau lanţurile şi nici măcar nu mormăiau. Poate se aflau căzuţi adânc în somn şi nu visau nimic. Poate visau pădurile străvechi şi umbroase în care vieţuiseră altădată, pe vremea când fuseseră slobozi. Poate visau stufărişuri pline de afine şi de albine. Poate visau scorburi încărcate cu faguri galbeni plini cu miere limpede şi dulce.

Satul în care şatra poposise chiar în dimineaţa aceea se afla la o depărtare de numai trei-patru sute de paşi. Rămânea tăcut de parcă în întregul lui cuprins nu s-ar fi găsit nicio făptură vie. Tăcută rămânea şi balta din apropiere în care foiau broaştele şi pe care o acopereau în bună parte petice umede de lintiţă grasă şi verde. Aci, şi la acest ceas al amiezii, tăcerea ar fi fost deplină, dacă din când în când nu s-ar fi auzit, venind de departe, ţăcănitul ritmic al secerătorilor care, undeva, acolo unde cerul îşi sprijinea marginile albastre pe pământ, doborau grâul copt şi înalt. Văzdu-hul era prea vâscos şi zăpuşeala amiezii prea grea şi prea groasă ca să străbată prin ea şi să se audă şi glasurile oamenilor. Frânţi de mijloc şi scăldaţi în sudoare, ţăranii adunau grâul secerat, îl legau în snopi şi cu snopii clădeau clăi mari. Văzute de departe, clăile de grâu se asemuiau cu nişte grămezi fabuloase de aur roşcat.

Auzind porunca mai-marelui lor, repetată la fiecare cort de Uj Hoţul, oamenii oacheşi – bătrâni şi tineri – ieşiră din corturile în care abia se tolăniseră pe rogojini şi veniră lenevoşi abia târşâindu-şi paşii. Se aşezară cu toţii în ţărâna fierbinte a luncii, făcând o jumătate largă de cerc în faţa lui Him başa. În dreapta şi în stânga acestuia se aşezară bătrânii. După aceea, în rândul întâi se aşezară, după vârstă, şi ceilalţi bărbaţi. La spatele lor luară loc femeile, iar copiii li se aşezară tuturor în poală, în braţe sau pe umeri. Flă-căiandrii cu mustăţile abia mijite şi fetişcanele care purtau la gât lungi şiruri de mărgele şi în urechi cercei mari ca nişte belciuge se aciuară în spatele femeilor şi întinseră gâturile. Şovăind şi împleticindu-se, veni şi Goşu, de mână cu Lisandra. După Goşu se arătă, mândru şi pieptos, Ariston. În spatele lui, mărunţel la trup însă vânjos şi îndesat, păşea Uj Hoţul. Sudoarea de pe frunte i se scurgea pe obrajii ciupiţi adânc de vărsat şi se pierdea în barba neagră, încâlcită, stufoasă. Toate privirile şatrei se îndreptară spre cei trei. Nu se auzi nicio şoaptă şi nici măcar muştele nu mai bâzâiră. Uj Hoţul strigă:

– Sânge!... Să iasă cu sânge... Socoteala nu se poate încheia decât cu vărsare de sânge!...

Him başa se uita la el mustrător. Uj Hoţul, ruşinat, plecă ochii în jos şi tăcu.

Bărbaţii şatrei, adunaţi aci, aveau toţi chici lungi, mustăţi stufoase, bărbi sălbatice. Foarfeca nu intrase niciodată în părul vreunuia din ei. Pe obrazul niciunuia nu umblase briciul. Pe toţi, fără greşeală, îi împodobise firea cu ochi negri, de smoală, rotunzi, neobişnuit de mari şi plini de o strălucire care – dacă nu te fereai din calea ei – te ameţea şi te adormea. Bărbile, mustăţile şi chicile, unse în fiecare zi cu ulei gras, de nucă, sclipeau de parcă ar fi fost de metal.

Toate privirile erau îndreptate spre Goşu. Dârz, întărâtat, pus pe ceartă, pe bătaie şi poate chiar şi pe omor, omul veni şi se opri în mijlocul cercului. Tot în mijlocul cercului şi destul de aproape de Goşu se opri şi Lisandra. Ariston se răzleţi de cei doi şi înlemni. Goşu se uita în pământ. Tot în pământ se uita şi Ariston. Numai Lisandra căuta fără nicio sfială ochii oamenilor din jur şi, când îi găsea, îi înfrunta nu numai cu îndrăzneală, ci şi cu neruşinare parcă.

Him başa voi să deschidă gura şi să spună ce avea de spus. Dar tocmai atunci în sat sună trist clopotul cel mare de la biserică. După clopotul mare sună şi clopotul mic. Tot rar. Tot trist. Şatra ştiu că acolo, în satul lângă care se aciuase cu câteva ceasuri în urmă, ori de undeva, de departe, de pe front, venise vestea morţii unui bărbat. Nu se închină niciunul dintre ei şi niciunul dintre ei nu şopti printre buze „Dumnezeu să-l ierte pe răposat". Ei, oamenii oacheşi, nu moşteniseră de la înaintaşi acest obicei şi nu practicau nicio credinţă. Se mulţumiră să se uite în pământ – în pământul în care se topeau trupurile tuturor morţilor – şi apoi să-şi arunce ochii spre cer. De acolo, din cer, soarele lumina pământul. Şi tot de acolo, din cer, cădea ploaia care ajuta pămân-tului să se acopere de iarbă, de buruieni şi de păduri, de livezi sau de lanuri nesfârşite de grâu, de porumb, de floarea-soarelui, de rapiţă, de secară.

Faţa lui Him başa se întristă. Stăpânul şatrei spuse:

– Nu este nicio legătură între viaţa omului care s-a stins acum şi viaţa noastră. Totuşi, clopotul ne-a cobit a rău.

Şatra pogorî într-o tăcere şi mai adâncă. Ea era obişnuită din cea mai veche vechime să tacă atunci când mai-marele ei spunea ceva. Niciodată nu se pomenise printre ei om care să se ridice împotriva bulibaşei. Tot aşa aveau să se petreacă lucrurile şi acum.

Clopotul mare sună ce mai sună, osteni şi tăcu. Tăcu şi clopotul mic. În balta acoperită pe alocuri de mari petice de lintiţă grasă şi verde orăcăi o broască. Soarele fulgeră văzduhul încremenit şi vâscos dintre pământ şi cer. Speriată, broasca se trase iarăşi în adânc.

– Ştiţi, spuse Him başa, pentru ce v-am chemat, să luaţi parte la judecată.

– Ştim, răspunseră bătrânii, ştim prea bine.

– Totuşi, am să vă spun pe scurt întâmplarea, după datină, ca totul să fie limpede şi în hotărârea pe care o vom lua să nu se strecoare nicio nedreptate. Legile noastre, păstrate din bătrâni, trebuiesc împlinite fără nicio abatere.

– Te ascultăm, bulibaşă, ziseră într-un glas bătrânii. Te ascultăm.

– Acum doi ani a fost mare bucurie în şatra noastră, zise Him. A fost nu numai bucurie, a fost şi veselie. Vă amintiţi că ne aflam poposiţi într-o luncă, lângă marginea fluviului. Cu capul plecat şi parcă cerându-şi iertare de ceea ce avea de gând să facă, flăcăul Goşu ne-a cerut învoire să se însoare cu Lisandra, fata lui Sedil, din şatra lui Sedil. Şi noi i-am dat învoire s-o aducă în şatra noastră pe Lisandra, fata lui Sedil, din şatra lui Sedil. Mi-am pus obrazul în joc şi m-am tocmit o zi şi o noapte cu Sedil başa. M-am tocmit până am rămas amândoi sitevi²⁰ şi abia atunci ne-am înţeles din preţ. Şi după ce ne-am înţeles din preţ am chemat-o pe Lisandra şi-am întrebat-o dacă-l place pe Goşu şi dacă vrea să-l ia de bărbat pe Goşu. La întrebarea mea dacă-l place pe Goşu, ea nu mi-a răspuns. Iar la întrebarea dacă vrea să-l ia de bărbat pe Goşu, ea mi-a răspuns că vrea. Nu m-am supărat. Pentru că o femeie poate să-şi ia de bărbat şi pe un om pe care nu-l place. Cu vremea se învaţă cu el şi asta e de ajuns ca o căsnicie să meargă bine. Şi-am mai întrebat-o pe Lisandra dacă are ori nu de gând să se supună legilor străvechi ale şatrei noastre. Lisandra a pus mâna dreaptă pe inimă şi-a jurat că are să se supună, oricât de straşnice ar fi ele. Atunci Goşu a zis: „Dacă mă ia de bărbat, o să mă cunoască. Şi dacă o să mă cunoască, o să mă placă. Şi dacă o să mă placă, până la urmă o să ajungă să mă şi iubească. Zicând acestea, Goşu s-a arătat fericit. Şi atunci m-am arătat şi eu fericit că Goşu şi-a ales nevastă frumoasă şi harnică, şi că şatra noastră şi-a mărit numărul şi s-a îmbogăţit cu o femeie din şatra lui Sedil şi chiar din neamul lui Sedil. Goşu i-a plătit în faţa mea şi în faţa voastră lui Sedil başa douăzeci de galbeni de aur turceşti, cu zimţi, ca preţ al Lisandrei. Sedil başa şi-a luat fata de mână şi i-a dat-o lui Goşu pe viaţă şi i-a spus: „Până acum Lisandra a fost fata mea şi mie mi s-a supus. De acum înainte, Lisandra este roaba ta, Goşule, şi nevasta ta, şi ţie şi numai ţie o să se supună, iar la alt bărbat din şatră ori din afara şatrei n-o să se uite nici măcar cu coada ochiului.

Him başa tăcu. Îşi bolovăni ochii rotunzi, neobişnuit de mari şi neobişnuit de negri, peste oamenii oacheşi adunaţi în faţa lui. Şatra îl asculta. Şatra nu-i ieşea din cuvânt. Inima i se umplu de mulţumire. Ieşi din tăcere şi întrebă:

– Am spus până acum adevărul, au l-am ocolit?

– Adevărul l-ai rostit, bulibaşă, adevărul întreg l-ai rostit şi nimic din ce-a fost adevăr n-ai ascuns.

– Atunci, zise Him başa, să mergem mai departe şi să desluşim faptele până la capăt.

– Până la capăt, bulibaşă.

– Aşadar, Goşu i-a plătit lui Sedil başa preţul Lisandrei şi Lisandra a jurat cu mâna pe inimă că va asculta de străvechile legi ale şatrei noastre şi-a trecut Lisandra din şatra lui Sedil başa în şatra noastră. A început nunta.

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Șatra

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor