Cântice țigănești și alte poeme

CRONOLOGIE

1911

La 2 octombrie se naşte, la Zimnicea, Miron Radu Paraschivescu, fiul Paulinei Paraschivescu (născută Scorţeanu) şi al lui Romulus Paraschivescu, amândoi învăţători.

?1918-1922

Urmează ciclul primar la Vălenii de Munte, unde fuseseră mutaţi cu serviciul părinţii.

1926

Miron Radu Paraschivescu debutează în revista prahoveană Povestea – „foaie de expoziţie literară în versuri" – cu poemul Iubire (semnat Emil Soare).

?1926-1930

Frecventează Liceul „Sfinţii Petru şi Pavel", din Ploieşti.

1930

Colaborează la Gazeta învăţătorilor prahoveni, din Ploieşti.

Anii ’30

Studiază artele plastice la facultăţile de profil din Cluj şi din Bucureşti. Se înscrie şi la Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti. Se apropie de revistele româneşti de avangardă (poemele scrise în acest răstimp, antologate mai târziu sub titlul Primele, vor fi dedicate grupului avangardist de la revista unu).

1933

Se înscrie în Partidul Comunist Român (aflat în ilegalitate), începând, în acelaşi timp, să colaboreze sistematic la publicaţii de stânga ale vremii.

În tinereţe

1936

Este secretar de redacţie la revista Era nouă.

Începe redactarea unui jurnal intim, apărut, postum, sub titlul Jurnalul unui cobai (1940–1954), ediţie îngrijită de Maria Cordoneanu, prefaţă de Vasile Igna, Editura Dacia, Cluj, 1994.

1936-1938

În calitate de redactor la ziarul Timpul, răspunde de pagina „a doua" – de literatură şi artă – a publicaţiei şi semnează cu pseudonimul Paul Scorţeanu (după numele bunicului din partea mamei).

În 1938 debutează editorial cu volumul Oameni şi aşezări din Ţara Moţilor şi a Basarabilor, apărut la Craiova.

1939

Este numit şef al Biroului Presei, la Cluj.

Împreună cu Ion Vinţe, redactează Gazeta satului, arătând interes şi grupului de la revista Ţara nouă (Bucur Şchiopu, Mihai Beniuc, Zevedei Barbu ş.a.).

1940-1943

Revine la Timpul bucureştean, unde se ocupă din nou de pagina culturală.

1941

Îi apare primul volum de poezie – care l-a şi consacrat, de altfel, în istoria literaturii române –, Cântice ţigăneşti (Editura Prometeu, Bucureşti) – sinteză personală a unor influenţe spaniole (Federico García Lorca, Romancero gitan) şi balcanic-valahe, în descendenţa lui Anton Pann şi a cântecului de lume care circula prin mahalale. Critica a remarcat în acest volum „gustul rafinat şi „estet al prelucrării unui material brut, nu întotdeauna elegant, şi capacitatea poetului de a transcende trivialul surselor de la care porneşte şi se inspiră.

În ediţiile apărute ulterior (la Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, în 1957 şi 1958, la Editura Tineretului, în 1969, şi la Editura Cartea Românească, în 1972, dar şi în volumul I, din Scrieri, Editura pentru Literatură, 1969), sumarul Cânticelor ţigăneşti va fi îmbogăţit cu poeme noi.

O însemnare de jurnal, datată 5 sau 6 februarie 1941: „Îmi vine să bat în lemn: merge bine. Am scris o poezie ţigănească bună şi sunt în plină «vână» de inspiraţie. Îi spuneam, la 19 ianuarie, lui Traian [Şelmaru] că încep să am îndoieli despre valoarea şi puterea artei. Într-adevăr, arta vine după viaţă; ea este o formulare a lucrurilor trăite mai întâi de artistul care formulează. Dar poate ea comunica un adevăr revelat mie, cuiva care n-a trăit, cu mine odată, această revelaţie? De ce, cu toate adevărurile scrise şi rescrise, noi avem nevoia de a experimenta pe pielea noastră aceste adevăruri, oricât de simple ar fi ele? Îmi dau seama că acest fel de a considera arta se apropie de optica fascistă. În măsura în care spun că arta nu mă interesează decât dacă vine să confirme o experienţă a mea, eu nu fac decât să osândesc la rug toată gândirea dinaintea mea. Dar este şi un orgoliu aici: fiindcă nu socotesc arta decât ca pe un potenţial maxim al existenţei omeneşti. Dar eu gândesc în poet. Şi aici e o greşeală. În fond, tot ce fac mai bun oamenii: inginerul, avocatul, medicul, lucrătorul, este condiţionat de o stare de poezie; trebuie să fi ajuns la o încordare, la o încununare a celor mai înalte calităţi umane (care, la urma urmelor, tot în poezie sunt cuprinse) pentru ca, din meşteşugar într-un domeniu oarecare, să devii inventator. Doar Malraux definea atât de bine, à propos de «inginerii sufletului», condiţia asta: «da, ingineri ai sufletului; şi să nu uităm că inginerul este, dincolo de constructor, un inventator»." (Jurnalul unui cobai, ed. cit., pp. 93-94)

Deseori invocat în jurnal, André Malraux este, în această perioadă, unul dintre reperele intelectuale ale autorului Cânticelor ţigăneşti.

1942

La iniţiativa lui Miron Radu Paraschivescu, se produce, la Timpul, debutul publicistic al lui Marin Preda, cu proza Pârlitu’. „[Fie şi] numai faptul de a-l fi descoperit pe Marin Preda îmi dă dreptul de a intra în istoria literaturii române", se pare că ar fi afirmat mai târziu scriitorul.

1943

La Craiova este publicat volumul de reportaje Pâine, pământ şi ţărani (în care Miron Radu Paraschivescu valorifică experienţe şi rezultate ale cercetărilor monografice întreprinse „pe teren", în satele româneşti, de echipele de sociologi coordonate de Dimitrie Gusti).

În această vreme activitatea publicistică desfăşurată de Miron Radu Paraschivescu în coloanele periodicelor de stânga – Facla, Cuvântul liber, Meridian, Societatea de mâine, Azi, Korunk, Lumea românească, Reporter – vizează un spectru larg de idei, probleme, subiecte etc.

„Din aceeaşi vreme datează contractarea unui sifilis insuficient tratat, care contribuie la accentuarea unui dezechilibru psihic după război şi a unor internări [ale scriitorului] în spitale psihiatrice", susţine Marian Popa (în Istoria literaturii române de azi pe mâine, versiune revizuită şi augmentată, Editura Semne, Bucureşti, 2009, vol. II, p. 301).

1943-1944

Responsabil al secţiunii culturale la cotidianul Ecoul (condus de Mircea Grigorescu), Miron Radu Paraschivescu se preocupă de promovarea tinerilor scriitori, cărora le rezervă o rubrică specială. Are, se pare, flerul descoperirii autorilor cu potenţial (Marin Preda şi Geo Dumitrescu sunt poate cele mai importante nume) şi suficient altruism încât să ofere o mână de ajutor şi un spaţiu tipografic creatorilor aflaţi la început de drum. Calitatea de descoperitor şi protector de talente n-a fost una întâmplătoare sau conjuncturală – dovadă fiind exersarea ei, în epoci şi regimuri diferite, asupra unor scriitori cu opţiuni stilistice extrem de variate (realistul Preda, în anii ’40, evazioniştii „onirişti" Vintilă Ivănceanu, Virgil Mazilescu, Sorin Mărculescu sau Leonid Dimov, în anii ’60).

1945

Publică, în România liberă (ziar comunist, unde, imediat după 23 august 1944, lucrează ca redactor), articolul „Un impostor: dl Tudor Arghezi, aducând acuzaţii grave poetului – pe care, din pricini mai mult sau mai puţin obscure, îl dispreţuieşte, considerându-l: „rău credincios, după cum a fost şi rău cetăţean şi mincinos tovarăş, „niciodată, nici o singură clipă-n viaţa sa, dl Tudor Arghezi n-a fost şi nu este socialist [...] Astăzi, când toată naţia face politică, politica ei, a drepturilor şi a nevoilor ei, [...], astăzi, cântăreţul cu flaşneta disponibilă să-l elogieze pe Hitler, Vaida, Goga, Moţa şi Marin a devenit mai indisponibil ca oricând: el nu face politică. El face doar provocări deocamdată. Se aranjează. Se instalează în jilţ. Exersează puţin, andante, piano. Cine ştie?... Deocamdată se păstrează. Şi contează pe amnezia publică" (apud Cronologia vieţii literare româneşti, coord. Eugen Simion, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureşti, 2010, vol. I, 1944–1945, pp. 434-435).

Atacurile la adresa lui Arghezi vor fi reluate, peste doi ani, în ziarul Scânteia.

O însemnare de jurnal, datată 11 iulie 1945, atestă însă – pe fondul sfârşitului de război şi al accederii regimului comunist la putere – o criză interioară, „etică a scriitorului comunist-troţkist, dublată de una „politică: „Încerc să-mi dau seama: niciodată până la hitlerism n-a fost mai dependentă viaţa psihică de situaţia şi jocul politic; sau, mai bine spus, niciodată n-a fost atât de evidentă dependenţa psihologiei de politic. Şi totuşi, meritul unui bun regim politic este să facă nesimţită tocmai această dependenţă. Dar cu asta mă-ntorc chiar la mine. N-am fost eu şi n-am continuat să fiu până mai ieri apologetul artei înfeudate politicii? Am crezut şi mi-a plăcut să cred că politica poate atinge culmi omeneşti – şi o cred încă. Cred încă într-o politică inteligentă care să-şi facă un punct de program din a păstra (dacă se poate s-o şi sporească) «valoarea omului». Termen vag şi pretenţios, el are totuşi un înţeles precis: de-ar fi numai interdicţia sau excluderea din legile ţării a pedepsei cu moartea, şi încă ne-am apropia în mod concret de premisele unei asemenea politici. De aceea antifascismul poate fi salutar, în măsura în care el luptă împotriva concepţiei hitleriste de dispreţuire a omului, de asasinare a adversarului politic. Dar, oare, numai în măsura în care i se opune, antifascismul este şi o etică faţă de politica fascismului? Asta e prima mea întrebare. Îmi dau totuşi seama că fascismul şi hitlerismul – ca practici politice – sunt desăvârşirea la maximum a tehnicii politice. Şi întrucât o privim separat, în sine, ca pe o tehnică de luare şi păstrare a puterii, şi nu ca pe una de a păstra valorile omeneşti, politica permite şi practica asasinatului. Superioritatea comunismului – superioritatea lui etică – stă în aceea că repudiază atentatul ca tehnică politică. Dar ceea ce aştept încă de la el este să repudieze chiar legislaţia pedepsei capitale. Comunismul trebuie să devină o teologie creştină – cum şi este în principiu – în care dreptul de a lua viaţa oamenilor să fie exclusiv al lui Dumnezeu; altfel, rămâne doar o excelentă practică de luare şi menţinere a puterii [...] Şi ajung cu asta chiar la sentimentul cel mai intim, cel mai profund afectiv pe care mi l-am surprins în ultima vreme şi împotriva căruia am încercat să lupt fără prea mare izbândă: este vorba de discrepanţa, inerentă dacă nu şi fatală, dintre principiul democraţiei comuniste şi aplicarea ei. Dintre o ideologie şi nişte oameni care-o reprezintă." (Jurnalul unui cobai, ed. cit., pp. 191-192)

Să fi fost acestea aşteptări pe care poetul le avea de la noul regim sau – deja – nişte îndoieli majore?

1946

I se tipăreşte, la Fundaţia Regele Mihai I, volumul Tălmăciri după opt poeţi europeni, cu portrete de Mircea Alifanti.

1947

Este redactor-şef la Revista literară.

1949-1952

Îndeplineşte funcţia de redactor-şef la Almanahul literar, editat la Cluj.

1951

Apare volumul-poem Cântarea României. „Sub titlul clasic se despleteşte într-o mare bogăţie metrică istoria luptelor naţionale devenite de clasă, jalonată de evenimente cruciale indicate de noii istorici sovietizanţi: 1784, 1848, 1907, P.C.R. în ilegalitate, 23 august 1944, pentru finalizarea triumfalistă. Dacă viziunea asupra faptelor şi selecţia n-ar fi acelea specifice recuperării lacunar-deformate prin dogmatismul rollerist, maniera descriptivă şi entuziasmul civic ar aminti de paşoptişti", scrie Marian Popa (op. cit., p. 302). Poemul va fi, ulterior, inclus în volumul Laude.

1953

I se tipăreşte volumul de poeme Laude (Editura de Stat pentru Literatură şi Artă). „Titlul e împrumutat de la spaniolul Juan Margall; poemele justifică anii relaxării, când oficialitatea consideră că socialismul a devenit dominanta traiului cotidian utilitar, dar fără nevoia de eroism tranşant." (Marian Popa, idem)

1956

Primeşte premiul „G. Coşbuc" al Academiei Republicii Populare Române, pentru traducerea amplului poem epic Pan Tadeusz, de Adam Mickiewicz.

1959

Publică volumul Laude şi alte poeme (ESPLA).

1960

Apare, la Editura Tineretului, volumul de versuri Declaraţia patetică, ce reuneşte poeme umanist-whitmaniene şi militantist-proletare scrise între 1935 şi 1948.

1961

Este publicată culegerea de Poezii, cu o prefaţă de Dumitru Micu (Editura Tineretului).

1963

La Editura pentru Literatură, în colecţia „Biblioteca pentru toţi", apare volumul-antologie de reeditări Declaraţia patetică. Cântice ţigăneşti. Laude şi alte poeme, cu o prefaţă de Radu Popescu.

1964

Se tipăreşte volumul de proze-reportaj Bâlci la Râureni (Editura Tineretului).

1965

Apare, la Editura Tineretului, volumul Versul liber, cuprinzând poeme scrise în anii 1931-1964; „[...] cu maturele poeme din Versul liber, autorul încerca să scape de primejdia rutinei şi abilităţii în care se temea că ajunsese în elaborarea de laude. Încercare prilejuită şi favorizată de contactul cu poezia lui Giuseppe Ungaretti, pe care l-a tradus în colaborare cu Al. Balaci", consideră Ilie Constantin (în prefaţa la Miron Radu Paraschivescu, Poeme, alese şi comentate de Ilie Constantin, Editura Timpul, Iaşi, 2000).

1966

Înfiinţează Povestea vorbii – un supliment al revistei craiovene Ramuri, unde va proteja o „celulă de poeţi evazionişti de la dogmele literare ale epocii, printre care Vintilă Ivănceanu, Sebastian Reichmann, Valeriu Sîrbu, Sorin Mărculescu şi Virgil Mazilescu. În urma unor sesizări ale organelor „de poliţie a poeziei, sub pretextul că ar fi favorizat publicarea unor poeme care degradau imaginea femeii, Miron Radu Paraschivescu este îndepărtat formal de la conducerea suplimentului (de care se ocupă totuşi până în 1969).

Împreună cu soţia

1967

La Editura pentru Literatură apare volumul de proză-reportaj Drumuri şi răspântii, cu texte ce datau din anii 1937–1944.

1968

Publică volumul de poeme Tristele – o antologie cuprinzând şi poemele (din ciclul Primele) scrise în perioda 1926–1932 şi dedicate prietenilor avangardişti de la unu.

Apar, în mai multe publicaţii din ţară (printre care Luceafărul), fragmente „croşetate din jurnalul intim al lui Miron Radu Paraschivescu. În ciuda vechilor afilieri de stânga şi a înregimentării comuniste de după 1944, aceste însemnări atestă convingeri din ce în ce mai şubrede privitoare la realităţile vieţii în comunism. De altfel, încă din 1940, scriitorul nota: „jurnalul meu este, sigur, singurul lucru pe care-l scriu eu, cu adevărat. (Jurnalul unui cobai, ed. cit.)

1968. La Uniunea Scriitorilor, în Sala Oglinzilor, împreună cu Vintilă Ivănceanu

1969

Începe, la Editura pentru Literatură, publicarea seriei Scrieri (I–IV), ce va continua până în anul 1975 şi va conţine poezia, proza şi dramaturgia lui Miron Radu Paraschivescu.

Nemulţumit de „politica din ultimul timp a Partidului Comunist Român", scriitorul nu se rezumă la notele din jurnalul intim, ci îi trimite o scrisoare fără eufemisme (reprodusă, ulterior, în România literară, nr. 40, 2001) chiar lui Paul Niculescu-Mizil – pe atunci „un tânăr secretar de partid":

Vălenii de Munte, 30 Oct., 1969

Tovarăşe Paul Niculescu-Mizil,

Se va împlini îndată anul de când încerc fără răgaz să te văd spre a căpăta din gura dumitale lămuririle cuvenite cu privire la politica din ultimul timp a Partidului Comunist Român. (Aceasta, conform capitolului II, art. 2, aliniatul e, din Statutul P.C.R.)

Regret că, cu toate mult repetatele mele stăruinţe, nu ţi-ai putut găsi ceasul necesar pentru o astfel de convorbire şi – întrucât asupra multor chestiuni