Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Gențiane
Gențiane
Gențiane
Cărți electronice341 pagini6 ore

Gențiane

Evaluare: 0 din 5 stele

()

Citiți previzualizarea

Informații despre cartea electronică

Cum se percepe o femeie pe sine însăși sau cum – prin ce lentile distorsionante, cu ce preconcepții induse de o educație cvasipatriarhală – îi vede ea pe ceilalți? Care sunt granițele libertății ei de opțiune și ce obstacole întâlnește voința ei de a juca alte roluri decât acelea ce i sunt tradițional atribuite? Poate o femeie – mai bine zis, i se îngăduie – să aspire a fi și altceva decât mamă, soră, fiică, soție etc. – atribute care o descriu doar din perspectiva relațiilor ei cu alții, nu prin ceea ce este ea însăși?! Sunt întrebări identificabile în țesătura narativă a cărților Cellei Serghi. Eroinele acestei autoare se revoltă împotriva unei ordini sociale rigide, vor să și afirme identitatea – feminină și nu doar –, impulsionate nu atât de mult invocata fantasmă a „căutării fericirii“ (temă asociată de critică, în virtutea unei inerții de judecată, așa numitei „literaturi feminine“), cât de o firească, omenească nevoie de integrare și de recunoaștere.

LimbăRomână
Data lansării14 iun. 2016
ISBN9786066868396
Gențiane
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe din Serghi Cella

Legat de Gențiane

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Gențiane

Evaluare: 0 din 5 stele
0 evaluări

0 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Gențiane - Serghi Cella

    CRONOLOGIE

    1907

    octombrie, 22 – Se naște la Constanța, dintr-o familie de vechi dobrogeni, Cella Marcoff – cunoscută sub pseudonimul Cella Serghi, după numele bunicului Serghi Marcoff, de origine bulgară.

    1915–1919

    Urmează clasele primare la Constanța (1915–1916) și București (1916–1919), trăind și experiența refugiului în timpul Primului Război Mondial. Povestește scriitoarea: „M-am născut la Constanța, într-o casă de pe strada Mării, și prezența mării a avut o influență deosebit de puternică asupra copilăriei mele. Despărțirea de mare, din cauza refugiului, a fost un șoc care a lăsat urme adânci. M-a urmărit nostalgia mării, dorul de mare mi-a îndurerat copilăria. Pânza de păianjen – în mare măsură autobiografică – e plină de ecourile mării, de amărăciunea acelei despărțiri. Chiar mai târziu, în fața ei, cântam marea copilăriei mele. Bunicul meu, ceasornicar, era pasionat de descoperirile care se făceau la Constanța cu prilejul săpăturilor și mi-a transmis dragostea lui pentru cioburi, ulcele, sticluțe, figurine și tot felul de obiecte din Antichitate, pe care le căuta și le strângea. Tare aș fi vrut să mă joc cu ele, dar n-aveam voie decât să le mângâi sub privirea lui aspră. – interviu de Michaela Bulgărea, apărut în Tomis, anul II, nr. 6, iun. 1967, p. 11, reprodus în Romanul românesc în interviuri. O istorie autobiografică, antologie și ediție de Aurel Sasu și Mariana Vartic, Editura Minerva, București, 1988, vol. III (R-S), partea II, pp. 409–410.

    1919–1927

    Urmează liceul la București. Îi cunoaște pe Camil Petrescu și pe Mihail Sebastian; împrejurările primei întâlniri cu Camil Petrescu au fost, nu o dată, devoalate cu nostalgie: „Într-o vară, mă găseam la ștrandul Kisseleff, care atunci tocmai se deschisese. Astăzi, ștrandul Tineretului. Eram într-o cabină de sus. Mi-am scuturat o sandală de nisip, fără să-mi dau seama că aș putea deranja pe cineva care se afla dedesubt. M-am uitat să văd cine suferise de pe urma acestei mici neglijențe și am văzut niște ochi albaștri care mă priveau. Era un bărbat abia trecut de treizeci de ani, însoțit de o recentă cunoștință a mea, regizorul A. Finți. «Să ți-l prezint pe scriitorul Camil Petrescu», mi-a zis. Deși în acel moment mă socoteam foarte instruită în materie de literatură, pregătindu-mă pentru un bacalaureat strălucit (aveam șaptesprezece ani, trecusem în clasa a VIII-a de liceu), nu auzisem de Camil Petrescu. Era prin 1924. L-am reîntâlnit după ce mi-am luat bacalaureatul, când eram în anul întâi la Drept. Mărturisesc că, deși făcusem eforturi ca să-i caut cărțile, nu izbutisem să le găsesc. «Camil Petrescu? îmi spuneau cei pe care îi întrebam. Nu există! Poate Cezar Petrescu!» Pentru orice eventualitate, citisem Întunecare și tot ce mai scrisese celălalt Petrescu, cu care lui Camil nu-i plăcea câtuși de puțin să fie confundat. «Ei, ce-ai mai făcut, m-a întrebat, ai intrat la Conservator?» (Finți îi spusese că mă pregăteam pentru teatru). «Nu, i-am răspuns, o să fac teatru la Curtea cu Juri!». Ne-am împrietenit și mult timp după aceea am alcătuit, împreună cu Mihail Sebastian, de care Camil Petrescu era foarte legat, un mic grup de prieteni." – interviu de Boris Buzilă, apărut în Magazin, anul XV, nr. 725, 28 aug. 1971, p. 4, reprodus în ibidem, pp. 411–413.

    1927–1931

    Urmează Facultatea de Drept. Va practica avocatura, în paralel cu preocupările literare.

    1934

    Debutează în „Gazeta" cu reportaje semnate Cella Marin.

    Despre preliminariile debutului său, prozatoarea își va aminti într-un interviu: „La douăzeci și ceva de ani i-am întâlnit pe Camil Petrescu, cu care am avut o mare prietenie, și pe Sebastian. Luam masa în fiecare zi împreună. Ei erau scriitori, eu eram deșteaptă, să zicem și povestitoare. Îmi plăcea să povestesc. Am făcut Dreptul. Povesteam, când eram împreună, felurite întâmplări din tribunal. Aveam, se pare, foarte mult haz. Ei întâi se amuzau, dar până la urmă și unul și altul îmi spuneau: «Da’ de ce nu scrii, de ce nu scrii?» Mai ales Camil m-a îndemnat. Pe el, la un moment dat, a început să-l enerveze faptul că sunt prea vioaie și prea vorbăreață. Atunci mi-a spus: «Nu-i păcat să te risipești? Adună-te și scrie!» «Ce să scriu?» «Uite, scrie un reportaj despre o piesă de teatru, despre un film.» Premierele de film aveau atunci un oarecare fast. Era vremea Gretei Garbo, a lui Valentino. […] Și-atunci m-am hotărât să scriu niște reportaje. Primul pe care l-am scris a fost despre o excursie la munte. Se numea Week-end în Bucegi, iarna. A fost publicat în Gazeta, al cărei director era Ion Pas, pe care Camil Petrescu mi l-a prezentat. A avut succes. Am scris și un al doilea, cu și mai mare succes. Se numea Meci de fotbal! Eram mare amatoare de sport, și de fotbal în special. – Și lui Camil Petrescu îi plăcea fotbalul. – Da, eram nelipsiți de la meciuri. Am fost prezentă și la Balcaniada de fotbal din 1934–1935, cu echipa României, la Balcaniada de la Atena. Articolul meu Meci de fotbal a avut, de asemenea, succes, încât, după 23 August, a fost reprodus în România liberă. Dar am scris atât de greu, că mi-am zis: nu vreau să scriu. Poate că lucrurile ar fi rămas aici. De altminteri, nu-mi dădeau satisfacție. Mi se păreau minore față de ceea ce tindeam eu. Aș fi scris sau o piesă de teatru, dar așa, ca Nora de Ibsen, să fie valabilă peste ani, sau o carte, o singură carte, dar în care să pun tot ce-am trăit [...]" – interviu de Grigore Ilisei, apărut în Convorbiri literare, nr. 9, sept. 1984, p. 3, reprodus în ibidem, pp. 436–437.

    cella-serghi.jpg

    Portretul scriitoarei, de Magdalena Rădulescu (Muzeul de Artă Constanţa)

    1938

    Debutează editorial cu romanul Pânza de păianjen, cel mai bun roman al său, întâmpinat favorabil de Mihail Sebastian, Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Pompiliu Constantinescu, Felix Aderca ș.a. Romanul a fost reeditat, după 1944, cu revizuiri și adăugiri.

    Un aport decisiv în decantarea semnificațiilor romanului l-a avut, se pare, Liviu Rebreanu: „Mie, Liviu Rebreanu nu mi-a spus decât atât: «Pune-l în sertar și scoate-l după șase luni. Ai să mai ai pe urmă de lucru. Poate un an. N-am să-ți spun ce trebuie să scoți și ce trebuie să adaugi. Dacă ai scris cartea asta, ai să fii în stare să găsești ce-i lipsește. Ai talent, dar să știi că pe lângă asta trebuie muncă, răbdare». Atunci am izbucnit în lacrimi... Peste un an i-am mulțumit însă cu gratitudine – Pânza de păianjen era gata pentru tipar." – interviu de Boris Buzilă, apărut în Magazin, anul XV, nr. 725, 28 aug. 1971, p. 4, reprodus în ibidem, pp. 411–413.

    Prozatoarea a colaborat sporadic la publicațiile Reporter, Revista Fundațiilor Regale, Universul, Democrația, Viața românească, Femeia ș.a.

    1945

    Devine secretara „Universității libere populare", angajându-se fără rezerve în procesul de aclimatizare a doctrinei comuniste în cultura și literatura postbelică. Reeditările înnoite ale romanelor sale exprimă urgența adaptării la contextul ideologic, dar și conștientizarea limitelor estetice pe care linia ideologică o imprimase volumelor sale. Accentul cade pe rolul femeii în construcția socialismului.

    1950

    Publică romanul Cad zidurile, reeditat în 1965, cu titlul Cartea Mironei, și în 1972, cu titlul Mirona.

    1950–1954

    Publică romanele realist-socialiste Cântecul uzinei (1950), Cantemiriștii (1954) și prozele S-a dumirit și Moș Ilie (1950), Surorile (1951).

    1958

    Publică romanul Fetele lui Barotă, reeditat, în 1974, cu titlul Iubiri paralele.

    1970

    Publică romanul Gențiane.

    1971

    Publică volumul de memorialistică Pe firul de păianjen al memoriei, cuprinzând efigii ale marilor autori Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu, E. Lovinescu, Mihail Sebastian – mediate de perspectiva subiectivă a memorialistei.

    1980

    Îi apare povestirea pentru copii În căutarea somnului uriaș.

    1983

    Publică romanul Această dulce vară, tinerețea.

    A tradus din Françoise Sagan (în colaborare), Françoise Mallet-Joris, Andrée Chedid.

    1992

    Pe 19 noiembrie, prozatoarea încetează din viață, la București.

    „N-am avut un dascăl, nu-mi recunosc un maestru [se confesa scriitoarea într-un interviu]. Ceea ce mă caracterizează cred că este sinceritatea, curajul de a fi eu însămi."

    UN ROMAN FEMINIST ȘI O ATITUDINE „«REZERVATĂ» POLITICEȘTE"

    Intrată în literatură la sfârșitul anilor ’30, cu un roman ce s-a bucurat, la momentul primei apariții, ca și în deceniile ulterioare, de un impresionant succes de public – e vorba de Pânza de păianjen (1938) – și girată simbolic de prețuirea, chiar dacă ușor condescendentă, a câtorva însemnați scriitori interbelici, între care Liviu Rebreanu, E. Lovinescu, Camil Petrescu și Mihail Sebastian, propulsată de un talent autentic, pe jumătate genuin, și de o dorință irepresibilă de a se exprima, Cella Serghi promitea, la debut, o evoluție scriitoricească nu lipsită de spectaculozitate. Provizoratul anilor de război a împiedicat-o să-și scrie la timp a doua carte, pe care o proiectase ca pe un sofisticat metaroman, după modelul lui Gide din Falsificatorii de bani; apărută în 1950, cartea (intitulată Cad zidurile, rescrisă mai târziu și redenumită Cartea Mironei) a trebuit să se îndepărteze de proiectul inițial, să se adecveze comandamentelor realismului socialist.

    Schimbările de după instaurarea comunismului – un deceniu și jumătate de dogmatism impus literaturii – i-au retezat Cellei Serghi, ca și altor autori, elanul, obligând-o să facă un pas înapoi: odată depășită epoca rafinamentelor autenticiste – amendabile ca „burgheze! – scriitura sa a devenit mai „cuminte. Dar chiar și în aceste condiții, ceva din formula ce a consacrat-o pe autoarea Pânzei de păianjen, formulă agreată și azi de mulți cititori, s-a păstrat în cărțile postbelice ale Cellei Serghi, în Gențiane (1970) sau în Această dulce povară, tinerețea (1983) și, într-o anumită măsură, chiar în volume tributare realismului socialist, precum Cantemiriștii (1954) sau Fetele lui Barotă (1958). Autoarea știe să povestească – firesc, limpede, fără excese literaturizante –, să reconstituie secvențe de viață, să schițeze profiluri umane; de gesturile cele mai mărunte ale personajelor ea se pricepe să atașeze subînțelesuri, nuanțe psihologice. Prozatoarea are, de asemenea, o percepție acută a concretului și o suficient de pătrunzătoare înțelegere a felului cum funcționează relațiile dintre oameni, raporturile de autoritate, tensiunile din interiorul unor microcomunități. Scenele de familie din romanele sale sunt, de aceea, nu de puține ori remarcabile. La fel și capitolele ce aduc în prim-plan, față în față, oameni din straturi sociale diferite – fără o excesivă tendențiozitate ce ar risca să compromită literaritatea cărții.

    Priza la social este și unul dintre atuurile romanului Gențiane. Atu cu atât mai semnificativ cu cât evenimentele romanești se situează într-un interval temporal – sfârșitul anilor ’30 și începutul anilor ’50 – ce pretindea, din partea oricărui prozator, serioase precauții strategice și eschive pentru ca unele tabuuri ideologice să nu fie încălcate. E adevărat că romanul apare în 1970, în plin „dezgheț", într-o perioadă a relaxării postdogmatice, fastă pentru literatură (ca și într-un plan social mai larg), pentru reproclamarea supremației fie și iluzorii a esteticului și recuperarea unor modele interbelice. E adevărat că, în anumite limite, critica exceselor comise în anii ’50 nu doar că nu le mai e interzisă scriitorilor în epoca dezghețului, dar pare că le-ar fi recomandată – după schimbările produse chiar în interiorul regimului comunist la mijlocul deceniului al șaselea. Totuși, curajul scriitoricesc al Cellei Serghi, în Gențiane, nu e de ignorat (deși a fost…), întrucât este curajul cuiva care își îngăduie luxul unei obiectivități reale, neinfluențate prea mult de conjuncturi. Azi, ca și ieri, recunoaștem prozatorul „obiectiv" (în sens naratologic, dar și din perspectiva atitudinii sale față de evenimente, pe care le transferă din realitate în ficțiune) după felul în care înțelege să-și lase personajele să se miște și să vorbească liber, fără a interveni din afară cu comentarii menite a sublinia aprobarea sau delimitarea auctorială – etică, politică ori de altă natură.

    Gențiane este primul roman al autoarei de după sfârșitul epocii realist socialiste. Mai înainte de a scrie această carte, Cella Serghi simțise nevoia să rescrie (sub titlul Cartea Mironei) o alta, Cad zidurile, spre a reda astfel, măcar în parte, demnitatea estetică a unui proiect literar antebelic. Gențiane respiră un aer de relativă libertate și, când accentuez asupra „curajului asumat în paginile acestui roman prin abordarea „obiectivă a unor subiecte legate de problematicii ani ’50 – între altele, șocanta schimbare de componență socială în universități și în diferite instituții culturale sau perpetua amenințare a închisorilor politice –, am în vedere o atitudine auctorială surprinzător de dilematică pentru epoca apariției romanului și pe care o putem aprecia cu justețe abia azi. Cella Serghi atacă subiecte „delicate într-o manieră firească, ocolind nu numai excesele ce ar fi venit din subordonarea față de o teză procomunistă (incluzând criticile acceptate la adresa „erorilor primei faze a regimului comunist din România), dar și excesele de semn contrar, prin care ar fi asumat – implicit, dar apăsat – o lamentație necritică privitoare la „minunata" lume veche iremediabil prăbușită după Al Doilea Război Mondial.

    Simpatiile de stânga ale prozatoarei erau, de altfel, manifeste încă din anii ’30, iar Pânza de păianjen, chiar în prima versiune, se cuvine (re)citită din perspectiva unor asemenea simpatii deloc incriminante. Schimbând ce-i de schimbat, același lucru se poate spune și în legătură cu Gențiane – roman inadecvat citit până acum ca scriere de compromis. O recentă monografie semnată de Doina Rad, Viața ca rescriere. Cella Serghi (2010), plasează acest roman „sub zodia proletcultismului: „Personajele sunt mândre că lucrează la uzinele «23 August», unde organizează «brigăzi artistice de agitație», care «să satirizeze sau să laude momente din uzina noastră». […] Dacă muncitorii par firești în lozincile etalate, intelectualii din lumea teatrului, care afișează formule populiste, sunt destul de ridicoli: «Trebuie să avem curajul să privim greșelile în față. […] Teatrul burghez era un divertisment pentru o clasă restrânsă. Actorii erau priviți ca niște saltimbanci. […] Am crezut că, odată cu Republica, va începe marea tradiție a teatrului pe care l-am visat. […] Nu putem să ne permitem să greșim în continuare»…. Replicile lozincarde citate (oarecum scoase din context) de Doina Rad, sunt însă cât se poate de la locul lor într-un roman despre anii ’50, sunt clișee „firești ale discursului unei epoci ideologizate și aparțin, în chip evident, personajelor, nicidecum autoarei. „Ridicoli și „populiști", așa se exprimă în contexte oficiale (desigur, nu și în propria sufragerie) – că ne place sau nu – în primul rând intelectualii angajați ai epocii. (În treacăt fie zis, urme ale discursului ideologizat – de la un punct încolo inconștient asimilat chiar și de opozanți – sunt recognoscibile, și foarte „autentice", de altfel, în presa culturală românească până târziu, până chiar în primii ani postcomuniști…) O lectură mai atentă ne arată că astfel de replici nu apar în roman de la bun început, ci doar atunci când cadrul acțiunii se schimbă, când personajele trec din decorul antebelic în acela al primilor ani de la instaurarea comunismului.

    Același personaj-intelectual din care citează Doina Rad – regizor și profesor la Institutul de Artă Dramatică, Cirus Hotaru (al cărui model real este, parțial, Camil Petrescu) – face, în alt context, afirmații malițioase la adresa cenușiului anilor ’50: „Moda asta cu șepci și basmale, cu haine de mușama, cum purtau altădată lăptarii, și cu eroi pozitivi și negativi, ca în jocurile cu hoții și vardiștii, o să treacă și Cranah o să rămână. Acest personaj – la fel de critic, de altfel, ca și modelul său real în privința mediocrității burgheze a artei dramatice românești… – are o atitudine „«rezervată» politicește, drept dovadă, „A refuzat să predea la Școala de Literatură. Ba chiar a cerut desființarea ei".

    Gențiane a avut, la apariție, o receptare mai mult decât modestă; prea puțini comentatori s-au pronunțat asupra romanului, și aceia accentuând cu precădere latura sentimentală a narațiunii. Ceea ce se explică, dacă nu cumva suprainterpretez, nu doar prin faptul că, din punct de vedere estetic, cărții i-ar putea fi aduse îndreptățite obiecții (de pildă, se poate spune că e un roman agreabil scris, dar care nu excelează printr-o complexitate compozițională…), ci și prin faptul că, în epoca de glorie a esopismului prozastic și a combativității înfășurate în formule narative mai abile și mai „noi", un roman ca Gențiane putea părea, citit în grabă, și defazat literar și insuficient de critic la adresa socialismului. Cella Serghi nu a știut să-și clameze suficient de abil și de vocal disidența; abil și îndeajuns de echivoc încât să nu lase oficialităților impresia că ar fi prea fățiș „contra, vocal pentru a-și marca mai clar apartenența la categoria scriitorilor „neînregimentați. Stângismul ei autentic (și datând, cum am notat deja, încă de dinainte de război) s-a vădit incomod și pentru regim, și pentru oponenții acestuia. Mi se pare, din acest punct de vedere, grăitor ceea ce spune despre sine chiar eroina Gențianelor: „Trec drept stângistă pentru unii, pentru alții, mic burgheză. «Rada știe să cânte la pian». […] «Rada știe franțuzește». Pentru puținul pe care-l știam îi pusesem sute de ventuze doamnei Greg, îi făcusem atâtea masaje Agatei. Sunt suspectată de unii și de alții".

    Gențiane este istoria unui personaj feminin marginalizat, victimă a discriminărilor unei societăți în care individul e privit în primul rând prin prisma originii sale sociale „superioare". Rada Ionac (înrudită prin multe trăsături cu Diana Slavu din Pânza de păianjen) este o tânără de extracție modestă – fiica unui birtaș de țară și a unei lăptărese frustrate, prin mariaj, de aspirația de a deveni cântăreață –, care încearcă să se ridice, prin puterile proprii, pentru a ocupa în societate locul ce i s-ar cuveni date fiind calitățile ei morale și intelectuale. Ca să-și poată încheia studiile și, în cele din urmă, ca să devină regizor (ocupație prea puțin accesibilă, la vremea respectivă, unei femei, fie și unei femei cu un statut social superior Radei…), muncește ca infirmieră și ca asistentă medicală la un spital, acceptă umilința de a sluji în casele unor cucoane cu ifose, suportă ironii de tot felul, strângând din dinți, ajutată de o forță interioară aproape ascetică. Schimbarea de regim politic este, aparent, propice împlinirii năzuințelor sale. Doar aparent însă! Pentru că, dincolo de marele zgomot de fundal al unei lumi în schimbare și dincolo de impresia anulării unor granițe sociale arbitrare, eroina descoperă cu surprindere că prejudecățile – cele de clasă, ca și cele de gen – se perpetuează, reconfigurate, în noua stare de lucruri, că o parte dintre aceia care o disprețuiau cu câțiva ani în urmă pentru condiția ei modestă se adaptează, transformându-se oportun în susținători foarte vocali ai noului regim.

    Schema conflictuală e simplă și frecvent întâlnită în romanul european din secolul al XIX-lea încoace. Ceea ce se reține de aici – pe alocuri cu pregnanță – este o convingătoare pictură de medii, de moravuri, de caractere, realizată conform strategiilor unui realism prozastic de școală veche, nu atât masiv (ca în tradiția secolului al XIX-lea), cât minuțios. La rându-i, strategia narativă nu este deloc alambicată – cu, ce-i drept, unele complicații de „tăietură și de montaj": Rada Ionac își povestește viața în fața unei scriitoare (fără nume, cu o identitate ficțională foarte discretă), pentru ca aceasta să o aștearnă, în stilul ei, pe hârtie. Narațiunea include, într-o paranteză de câteva zeci de pagini, extrase dintr-un jurnal al unei burgheze Doamne T. (Agata Plopeanu), însemnările acesteia oscilând – convingător literar – între snobism și autenticitate.

    Nu în cele din urmă, romanul Gențiane poate fi citit și ca o clar articulată interogație asupra condiției feminine în epoca de dinainte, dar și de după război. Scrisul Cellei Serghi, ca și al unor congenere precum Anișoara Odeanu, Lucia Demetrius, Ioana Postelnicu, Sorana Gurian ori Sanda Movilă, încearcă să afirme desprinderea de lunga „tradiție a tăcerii feminine, propunând, după modelul lui Katherine Mansfield, o proză de notație, o proză a realităților cotidiene care să recupereze, între altele, aspecte ale unei existențe feminine socotite până atunci mai puțin semnificative literar. Cum decurge o zi din viața unei femei, cu „fleacurile inevitabile, cu incidentele, cu măruntele satisfacții ori dezamăgiri? Cum se percepe o femeie pe sine însăși sau cum – prin ce lentile distorsionante, cu ce preconcepții induse de o educație cvasipatriarhală – îi vede ea pe ceilalți? Care sunt granițele libertății ei de opțiune și ce obstacole întâlnește voința ei de a juca alte roluri decât acelea ce-i sunt tradițional atribuite? Poate o femeie – mai bine zis, i se îngăduie – să aspire a fi și altceva decât mamă, soră, fiică, soție etc. – atribute care o descriu doar din perspectiva relațiilor ei cu alții, nu prin ceea ce este ea însăși?! Sunt întrebări identificabile în țesătura narativă a cărților Cellei Serghi. Eroinele acestei autoare se revoltă împotriva unei ordini sociale rigide, vor să-și afirme identitatea – feminină și nu doar –, impulsionate nu atât de mult invocata fantasmă a „căutării fericirii (temă asociată de critică, în virtutea unei inerții de judecată, așa-numitei „literaturi feminine), cât de o firească, omenească nevoie de integrare și de recunoaștere.

    Bianca BURȚA-CERNAT

    GENȚIANE

    Motto:

    Oh! Ma mémoire!

    Avons-nous assez navigué,

    Dans une onde mauvaise a boir

    Avons-nous assez voyagé

    De la belle aube aube au triste soir.

    Guillaume Apollinaire

    Ah! Memoria mea!

    Am navigat destul,

    Într-o undă rea la gust

    Am călătorit destul

    Din frumoșii zori pân’ la trista seară.

    PARTEA ÎNTÂI

    Motto:

    Cui non riderunt parentes.

    (Copii) cărora părinții nu le-au zâmbit.

    1

    Colegii se îmbulzeau în jurul ei.

    — Bravo, Rada, ai luat examenul!

    Era aprinsă la față, bătăioasă.

    — N-am câștigat la loterie!

    — Examenul e o loterie, orice ai vrea să spui.

    — Și cei trei ani de muncă, ce sunt?

    Pe scenă, nefardat, chipul ei de țărancă bălaie părea spelb. De aproape, îi regăseam fruntea boltită, fața cu reliefuri sculptate, pielea cu reflexe sidefii. Parcă din fiecare unghi bătea altfel lumina pe obrazul ei. Părul, legat de o parte și de alta a urechilor, ca două pămătufuri de ras, lucea în diferite nuanțe aurii și-i dădea un aer copilăros și agresiv. Ochii, apoși, aveau culoarea lacului în care se oglindesc frunzele, pe care îl înverzesc algele. Gâtul se întindea ca un nufăr când vrea să ajungă la suprafața apei. Sânii, strânși prea tare de pieptarul rochiei, se umflau de parcă inima obosită, după urcuș, își căuta ritmul obișnuit. Încinsă cu un cordon de catifea neagră, talia era îngustă și rochia verde se înfoia pe un jupon scrobit. „Nu știe să se îmbrace, spunea Agata, „n-are pic de gust și calcă apăsat, ca un căluț de munte! Acum, cu tocuri înalte, părea mai zveltă, iar autoritatea cu care strigase studentului: „Jos de pe scenă, Florea, am să joc eu rolul tău!" îmi tăiase respirația.

    — Mi-a plăcut curajul dumitale, i-am spus, lăsându-i libertatea de a mă recunoaște sau nu.

    — Nu știu dacă se poate numi curaj.

    — În orice caz, ai jucat o carte mare! interveni Lia, ostilă.

    — Mi-am jucat viața.

    — Sacrificându-l pe Florea?

    — Are proptele, altfel n-ar fi îndrăznit să vină la examen direct de la cârciumă.

    — Ești totdeauna bine informată!

    — Mă informează mirosul de țuică. Florea trăsnea!

    — Nu era un motiv să-l faci de râs.

    — N-avea dreptul să-mi dea peste cap examenul.

    — Ai sărit peste cal, Rada.

    — Eram în plină cursă. Săream peste obstacole. Nimeni n-avea dreptul să-mi stea în cale. Nimeni…

    Ochii îi sticleau de furie reținută. Și parcă ar mai fi vrut să spună ceva, când apăru o fată cu părul scurt, auriu, grațioasă, fragilă și albă, ca o figurină de porțelan. Ochii rotunzi de culoarea pervinței împrăștiau o lumină albăstruie pe fața ei de copil.

    — Sabina!

    Cu bucuria navigatorului rătăcit, căruia îi apare neașteptat pământul, Rada o luă în brațe.

    — Îmi pare rău că am întârziat! i-am spus Liei pe drum, căutând s-o îmbunez.

    — N-ai pierdut nimic, eu am fost într-o dispoziție execrabilă. Fata asta mă scoate din sărite.

    — Rada?

    — E neinteresantă, crede-mă! Și, cu tot acest teatru în teatru…

    — Are stofă de regizor, orice-ai vrea să spui.

    — Are tupeu. N-ai văzut? A îndrăznit să-l dea pe Florea deoparte și să joace în locul lui. N-are simțul ridicolului. În fiecare an, la examen, își pune pantofii de lac, cu tocuri înalte, ascuțiți, ca de mort, și calcă pe scenă ca o îmblânzitoare de lei. Nici nu s-a sinchisit de comisie. Nu știu dacă ai fost în sală când a întrebat-o președintele dacă e convinsă că așa trebuie interpretat rolul. I-a răspuns: „Eu nu sunt actor, sunt regizor". Studentă în anul trei, și se crede regizor! Ei bine, nu vreau să fiu actriță într-un teatru în care Rada Ionac o să fie regizor! Renunț la Institut! Mă retrag…

    — Acum, când ai intrat în ultimul an?!

    — Nu știu dacă am intrat și nu mă interesează. S-au adunat prea multe. Nu mai suport. Am alergie când o văd. Și-am tot văzut-o, trei ani! Zi de zi! Îmi ajunge!

    — Dar studentul acela… Florea, de ce o fi întârziat?

    — Habar n-am! Aseară am băut câte un șpriț împreună. Dar nu era nici douăsprezece când m-a condus acasă. S-o fi întâlnit pe urmă cu un prieten? S-o fi întors la cârciumă? Nu știu! Dar vina o să cadă pe mine! Eu sunt capul răutăților. Fată de general, ce vrei! De fiecare dată când se întâmplă ceva, își aduc aminte că tata a fost general. Anul trecut s-a sinucis un student. Cică din cauza mea. Femeie fatală, ce zici?!

    Despre conflictul pe care îl avusese cu Rada la începutul anului, în legătură cu acel student, nu mi-a vorbit. Se pare că Lia n-a fost la incinerarea lui, iar când și-a manifestat indignarea față de gestul pe care îl făcuse, Rada i-a tras o palmă.

    — Eu nu știu cine i-a băgat în cap că trebuie să intre la Institut. O felceriță. Anul trecut, după examen, Cirus a sfătuit-o să renunțe sau să repete anul. Ce crezi că a făcut? A plecat, ca soră, cu o echipă de filmare. Cirus era regizorul filmului: Luchi, borțoasă, voia să știe ce se întâmplă pe platou și a trimis-o pe Rada. „Ochii și urechile lui Darius." Numai că Rada s-a încurcat cu operatorul și a fost expediată înapoi, la București, tambour battant. Era în anul doi la actorie, m-am pomenit cu ea în anul trei la regie. Dar, ce vrei? Așa se poartă acum, să fii coada vacii! Se tot gargarisește c-a venit de la țară. Dar nu spune c-a nimerit la școala de pe Șoseaua Kiseleff, frecventată de copii aleși pe sprânceană. Noi veneam cu guvernantele, pe ea o însoțea un câine ciobănesc. Stătea de strajă de la opt dimineața până

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1