Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Mite. Bălăuca
Mite. Bălăuca
Mite. Bălăuca
Cărți electronice562 pagini7 ore

Mite. Bălăuca

Evaluare: 5 din 5 stele

5/5

()

Informații despre cartea electronică

Modelul erotic spiritualizat propus, așadar, de Lovinescu – un Eminescu care n-a iubit femei cu biografie reală, ci un tipar feminin abstract, idealizat, iubind mai degrabă iubirea, langoarea erotică, jarul sentimentului nesatisfăcut, ca prevalență a spiritualului asupra materialului – e consonant cu modelul schopenhauerian al geniului (...). Când Veronica, prin moartea bătrânului ei soț Ștefan Micle, devine liberă, Eminescu nu „acționează“, ci simte doar o „exaltare“ poetică. Nici când dragostea pentru Mite pare a-i fi primejduită de amestecul altora poetul nu se împotrivește: „Murise dragostea pentru Mite? N-o iubise niciodată poate. Murise dragostea de dragoste pentru ea. Dragostea de dragoste va mai renaște în el, căci fără dânsa nu putea trăi…“

LimbăRomână
Data lansării14 iun. 2016
ISBN9786066868815
Mite. Bălăuca
Citiți previzualizarea

Legat de Mite. Bălăuca

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Mite. Bălăuca

Evaluare: 5 din 5 stele
5/5

1 evaluare0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Mite. Bălăuca - Lovinescu E.

    CRONOLOGIE

    1881

    La 31 noiembrie se naște la Fălticeni Eugen, al patrulea copil al Profirei (născută Manoliu), fiică de preot, și al lui Vasile T. Lovinescu, profesor de istorie, deputat și senator liberal.

    Urmează școala primară și gimnaziul Al. Donici din Fălticeni, unde tatăl său era director, printre colegi numărându-se Mihail Sadoveanu.

    1896–1899

    Este elev la Liceul-internat din Iași, pe care îl absolvă primul. În toamna lui 1899 se înscrie, pentru două săptămâni, la Facultatea de Litere din Iași, pe care o abandonează în favoarea Facultății de Litere și Filosofie din București. Aici i-au fost profesori Titu Maiorescu, Nicolae Iorga, C. Rădulescu-Motru, Ovid Densusianu și alții, evocați ulterior în paginile sale de istorie literară și memorialistică.

    Colaborează la ziarul socialist Lumea nouă al lui Ioan Nădejde, unde semnează cu pseudonimul Delmonte. În 1900 scrie la România jună, publicație condusă de A.C. Popovici.

    1903

    Este licențiat al secției de limbi clasice, cu teza O chestiune de sintaxă latină.

    Debutează publicistic în Litere și arte, supliment al cotidianului Adevărul, cu un studiu despre Perșii lui Eschil, intitulat O tragedie antică.

    Portret_de_tinerete.jpg

    Portret de tinerețe

    1904

    Începe să publice în Epoca articolele din care va rezulta debutul său editorial. Obține prin concurs un post de profesor de latină la Școala Comercială și apoi la Liceul Sf. Petru și Pavel din Ploiești, unde va preda până în 1906. Tot în 1904 îi apare lucrarea Pronunțarea latină în epoca clasică și călătorește la München, unde i se declanșează o boală de plămâni de care se va vindeca în iarna următoare, petrecută la Florența.

    1906

    Debutează în volum cu antologia de articole critice Pași pe nisip (I-II).

    1907

    În urma experienței florentine, publică volumul Nuvele.

    1906–1909

    Face studii doctorale la Paris, finalizate cu susținerea doctoratului de stat la 8 decembrie 1909. Teza principală, Jean-Jacques Weiss et son œuvre littéraire, prefațată de Émile Faguet, și teza complementară, Les Voyageurs français en Grèce au XIXème siècle, prefațată de elenistul Gustave Fougères, sunt imprimate în același an. Tot în 1909 îi apare primul volum intitulat Critice, dintr-o serie de zece, reeditate cu variate remanieri până în 1929, când se încheie ediția lor definitivă.

    1910

    Obține docența la Facultatea de Litere din București și e numit profesor de latină la Liceul Matei Basarab din Capitală, unde va preda până în 1928, când se mută la Liceul Mihai Viteazul, de unde se va pensiona în 1938.

    În 1910 i se editează monografia Grigore Alexandrescu. Viața și opera lui.

    1911

    Figurează ca profesor suplinitor la Catedra de literatură română a Universității din Iași, unde predă un curs despre Gh. Asachi, cu speranța de a obține titularizarea. Postul este însă încredințat lui G. Ibrăileanu, în pofida contestațiilor lui Lovinescu, care se considera superior calificat. Contactul criticului cu viața universitară se va limita, de altfel, la sporadice activități de suplinire la Catedra de franceză a Universității din București.

    1913

    Apare monografia Costache Negruzzi. Viața și opera lui, piesa de teatru Cine era? și romanul Aripa morții.

    1914–1918

    După izbucnirea Primului Război Mondial, Lovinescu militează pentru intrarea României în război de partea Antantei, desfășurând în presa din țară (Flacăra, Naționalul) o campanie susținută împotriva filogermanilor sau a pacifiștilor și militând totodată pentru o literatură patriotică. Publică, în același timp, o serie de „revizuiri morale și „literare în vizorul cărora intră Ioan Slavici, C. Dobrogeanu-Gherea, Gala Galaction, dar și Titu Maiorescu, I.L. Caragiale ș.a.

    1915

    Se căsătorește cu Ecaterina Bălăcioiu, profesoară de limba franceză.

    1916

    După intrarea României în război, este mobilizat la Cenzura Militară a Poștei. Se refugiază la Fălticeni, unde predă la gimnaziul local, dar ține și cursuri particulare. Începe traducerea Odiseei, publicată abia în 1935. I se editează traducerea din Tacit, Anale (I, II).

    Impreuna_cu_sotia.jpg

    Împreună cu soția

    1917

    Se refugiază la Odessa, odată cu Parlamentul român, tatăl său fiind la acea vreme senator liberal.

    1918

    Inițiază revista Lectura pentru toți, care își va întrerupe activitatea după război.

    1919

    Lansează revista Sburătorul (prima serie, ca hebdomadar: 19 aprilie 1919 – 22 decembrie 1922 – din 17 septembrie 1921 sub numele de Sburătorul literar; a doua serie, ca mensual: aprilie 1926 – iunie 1927) și cenaclul cu același nume, ținut în casa criticului cu regularitate, până spre sfârșitul vieții acestuia. Revista și cenaclul vor promova – prin filtrul autonomiei esteticului – literatura zisă modernistă și numele de autoritate necesare schimbării de canon în literatura primei jumătăți a secolului XX: Ion Barbu, Hortensia Papadat-Bengescu, Liviu Rebreanu, Camil Petrescu ș.a. Nefiind un apropiat al cercului sburătorist și atacat de Lovinescu pentru predilecția sa spre pamflet, Tudor Arghezi va fi totuși valorizat la superlativ în istoriile literare ale criticului.

    Apare volumul În cumpăna vremii. Note de război.

    Cenaclul_Sburatorul.jpg

    Cenaclul „Sburătorul"

    1920

    Apare piesa de teatru Lulu și romanul Comedia dragostei.

    1921

    Este tipărită monografia Gheorghe Asachi. Viața și opera lui.

    1922

    În suita de articole „Există o literatură română?" apărută în Sburătorul literar, critică opiniile lui B. Fundoianu și N. Davidescu, care chestionaseră originalitatea și substanța literaturii române, îndeosebi înainte de simbolism.

    1923

    La 19 noiembrie se naște fiica sa, Monica Lovinescu.

    Publică studiul Poezia nouă, primul demers de amplă cercetare și de analizare a poeziei postsimboliste românești, de la Ion Minulescu la Ion Barbu. Începe redactarea unor însemnări intime, care coincid, în mare, cu un jurnal de bord al cenaclului.

    1924–1925

    Tipărește Istoria civilizației române moderne (I–III), platforma doctrinară a teoriei sincronismului (și, implicit, a modernismului literar) prin care, contrar teoriei formelor fără fond a lui Titu Maiorescu, geneza și mersul civilizației române sunt explicate printr-un proces preliminar de imitație integrală a modelelor străine, urmat de un proces de „diferențiere" în cadrul culturii naționale (teoria formei stimulatoare de fond).

    1926–1929

    Apare Istoria literaturii române contemporane, gândită în șase volume, astfel: Evoluția ideologiei literare (1926); Evoluția criticei literare (1926); Evoluția poeziei lirice (1927); Evoluția „prozei literare" (1928); Mutația valorilor estetice (1929). Studierea literaturii dramatice va fi întreprinsă în compendiul din 1937, Istoria literaturii române contemporane 1900–1937. Amplul demers istoriografic lovinescian reușește să impună o primă tablă valorică în literatura română a primei jumătăți de secol XX, la care se vor raporta toți istoricii literari ulteriori.

    01.jpg

    Cincinat Pavelescu, Eugen Lovinescu, Victor Eftimiu, Ion Pavelescu, C Nottara

    1927

    Apare romanul Viața dublă.

    1929

    Călătorește la Paris, unde începe redactarea Memoriilor.

    1930–1937

    Publică trei volume de Memorii (încheiate de Aquaforte, 1941), unde întreprinde o analiză caracterologică a scriitorilor pe care i-a cunoscut (mulți dintre ei participanți la cenaclul Sburătorul), ca un pandant al Istoriei literaturii române contemporane: acolo erau analizați autorii și operele, în Memorii sunt luați în vizor oamenii, în diversitatea lor tipologică.

    1932

    Este tipărit romanul Bizu, care inițiază ciclul cu același nume. După ce s-a exprimat anterior în teatru și în proză de amploare diversă (de la nuvele la roman), criticul își propune să se fixeze în istoria literaturii române și ca romancier, drept pentru care ultima parte a carierei sale numără mai multe proiecte romanești vaste, de tipul ciclurilor (ciclul Bizu, ciclul eminescian) sau al frescelor (romanul Mălurenii).

    1933

    Apare Firu-n patru, al doilea roman din ciclul Bizu și traducerea în proză a Eneidei de Vergiliu.

    1934

    Divorțează de Ecaterina Bălăcioiu.

    1934–1935

    Se editează Mite, romanțare a relației lui Eminescu cu publicista germană Mite Kremnitz, cumnată a lui Titu Maiorescu, demers imaginat ulterior ca o primă verigă a unui ciclu eminescian din care va mai apărea, anul următor, Bălăuca, având-o în centru pe Veronica Micle.

    1936

    Se tipăresc Mili și Diana, romane din ciclul Bizu. I se refuză intrarea în Academie, prin intervenția lui Nicolae Iorga.

    1937

    Este puternic afectat de moartea nepotului său de soră, scriitorul Anton Holban, și apoi a mamei sale, Profira Lovinescu.

    Apare compendiul Istoria literaturii române contemporane 1900–1937, o sinteză care confirmă și îmbogățește canonul oferit cu zece ani în urmă, în cele cinci volume din Istorie. Criticul își reafirmă – în descendența lui Titu Maiorescu și împotriva politicilor naționaliste dominante – convingerile favorabile direcției moderniste și delimitării esteticului de factorii etnic și etic, prin unele formulări memorabile ca: „singura pornografie […] în artă e lipsa de talent".

    Colaboratori_Sburatorul.jpg

    Colaboratori la „Sburătorul"

    1939

    Din ciclul Bizu, publică în Revista Fundațiilor Regale romanul Acord final.

    1940

    Apare monografia T. Maiorescu (I–II), prima dintr-un ciclu monografic care urmărește perioada junimistă și moștenirea ideologică a corifeilor săi. În paralel, criticul lucrează la Mălurenii, imaginat drept „cea mai mare lucrare a vieții" sale, un roman-frescă a începutului de secol XX rămas în mare parte în manuscris, din care au apărut câteva fragmente în presa vremii și postum.

    1942

    Tipărește P.P. Carp, critic literar și literat.

    Apare volumul omagial E. Lovinescu – editat de criticii aparținând „celei de-a treia generații postmaioresciene": Șerban Cioculescu, Pompiliu Constantinescu, Perpessicius, Vladimir Streinu și Tudor Vianu, prefațat de o notă autobiografică semnată Anonymus Notarius și postfațat prin conferința radiofonică intitulată Cariera mea de critic.

    1943

    În mai, ziarul Viața publică o scrisoare-manifest prin care membrii Cercului Literar de la Sibiu își exprimă – împotriva neoetnicismelor acutizate de război – afinitatea cu direcția lovinesciană. „Răspunsul d-lui E. Lovinescu la scrisoarea Cercului Literar din Sibiu" nu va întârzia să apară. În aceeași lună, Tudor Arghezi trimite la Informația zilei o scrisoare în care își arată prețuirea pentru critic, căreia Lovinescu îi răspunde cu afecțiune.

    La_maturitate.jpg

    La maturitate

    Se tipăresc T. Maiorescu și posteritatea lui critică, T. Maiorescu și contemporanii lui (I), Antologia ideologiei junimiste și Antologia scriitorilor ocazionali.

    La 16 iulie, E. Lovinescu se stinge din viață în locuința sa din București.

    1944

    Apare volumul al doilea din T. Maiorescu și contemporanii lui.

    Editat postum, cu titlul Sburătorul. Agende literare (I–VI, 1993–2002), jurnalul intim al criticului surprinde generozitatea preocupărilor sale literare și interesul diluat pentru viața de dincolo de literatură.

    ÎN CĂUTAREA ADEVĂRATULUI EMINESCU

    În 1932, când G. Călinescu publică monografia Viața lui Mihai Eminescu, mergând împotriva curentului și oferind imaginea unui Eminescu teluric, vital și robust, în cenaclul „Sburătorul patronat de E. Lovinescu se creează oarece vâlvă. Bebs Delavrancea, una dintre fiicele lui Barbu Șt. Delavrancea, afirmă chiar că monografia cu pricina l-a coborât pe Eminescu „dintr-un cer de legendă în „grajd. Înmulțirea studiilor asupra poetului, de la Titu Maiorescu și C. Dobrogeanu-Gherea, la Mihail Dragomirescu, G. Ibrăileanu, D. Caracostea, Tudor Vianu ș.a., dar și moda investigațiilor psihanalitice asupra omului Eminescu întreprinse de medici specializați, între care un anume dr. Vlad, creează o adevărată presiune asupra criticului de la „Sburătorul și-i cer să se implice neîntârziat în „chestia Eminescu. (Jurnalul său din acea perioadă atestă, de altfel, o neobișnuită febră a consemnării aparițiilor noi privitoare la Eminescu.) Lovinescu, care până atunci nu se ocupase decât incidental și cu rezerve de opera marelui poet – reușind totuși să intre în polemici vizând diferite aspecte ale operei eminesciene cu mai toți criticii importanți ai vremii sale –, decide că a venit momentul să-și spună cuvântul și să se elibereze de ceea ce singur numea un „complex Eminescu: „am voit să stabilesc psihologia erotică a lui Eminescu, luând o poziție definitivă în controversa dintre critici și psihanaliști. Intenția sa este să ofere un punct de vedere irevocabil, o cheie a operei și deopotrivă a omului Eminescu, deconstruind și mitizarea poetului, și procesul invers, al demitizării, așa cum decurseseră ele până la atunci, între idolatrizarea necritică a poetului instrumentată de naționaliști, în frunte cu Nicolae Iorga, și abordările mai realiste, de la opiniile psihanaliștilor la monografia lui G. Călinescu. Forma de discurs aleasă de Lovinescu în acest scop nu este critica sau istoria literară, ci, surprinzător, un gen de consum: romanțarea biografiei erotice a poetului – aspect considerat de criticul de la „Sburătorul definitoriu pentru personalitatea poetului și, în plus, insuficient tratat de Călinescu. Este stimulat în această direcție de recenta apariție a unor însemnări ale lui Mite Kremnitz, Amintiri fugare despre Eminescu, de moda vieților romanțate, venită pe filieră franceză și, poate, de mediile teatral și cinematografic, din care va fi extras modalități de ambalare atractivă a unui mesaj altminteri dificil. Dar cum nici ideea romanțării vieții lui Eminescu nu era nouă – Octav Minar romanțase primul relația dintre Eminescu și Veronica Micle (făcând chiar un film, în 1914), iar Cezar Petrescu va publica primul volum din trilogia sa eminesciană, Luceafărul, în 1935, anul în care apare Bălăuca –, Lovinescu trebuie să-și asigure măcar un unghi de atac original. El întreprinde așadar cele două romane-romanțări (cărora, pe parcurs, le imaginase o încununare, într-un al treilea roman, nerealizat totuși) cu pretenția de a spune, într-o formă literară, adevărul asupra personalității poetului, adevăr pe care demersurile predecesorilor săi îl vor fi ratat dintr-un motiv sau altul: „Nevoind să-i construiesc psihologia erotică din elemente imaginare sau necontrolate, ci după date sigure [...] n-am admis în țesătura poveștii decât numărul neînsemnat de fapte pe care le notează eroina [Mite]. Cel puțin în această privință, am ajuns astfel la rezultate irecuzabile: erotica lui Eminescu este asta, și nu alta [subl. autorului]. Dar pentru că adevărul reieșit din documente și mărturii nu este întotdeauna „eminescian, criticul asigură, în Memorii sau în interviuri, că romanțarea e în folosul cauzei: „situațiile create de mine [...] sunt mai eminesciene decât multe din cele ce i s-au întâmplat în realitate marelui poet, fiindcă „ceea ce am urmărit e numai adevărul psihologic și creația unui Eminescu viabil și integral. Până la urmă, toată greutatea ar sta în echilibrarea intenției de reconstituire veridică („Vreau să dărâm toate afirmațiile neserioase care s-au făcut până acum) cu verosimilitatea unui Eminescu-personaj de roman, căci „Nu-i ușor să-l pui pe Eminescu să vorbească și să-l imaginezi în situații concrete de viață. Altfel spus, în cele două vieți romanțate, Lovinescu intenționa să facă și operă științifică, și literatură, adică operă de ficțiune (de altfel, după terminarea Bălăucăi se mândrea, scriind în jurnal: „Sunt romancier și romanul românesc va conta cu mine") – obiective greu de conciliat, a căror tensiune a ieșit imediat în evidență.

    Refuzându-l pe „Eminescul lui Călinescu, luptătorul temperamental „înfipt în realitățile vieții, Lovinescu se întoarce la teoria geniului din opera lui Arthur Schopenhauer Lumea ca voință și reprezentare, după care artistul de geniu, egal cu sine, insensibil la datele existenței sale efemere, biologice și sociale, scapă determinismului ce-l marchează pe omul obișnuit (teorie preluată și de Titu Maiorescu). El oferă, prin urmare, un antagonist al viziunii călinesciene, pe „adevăratul Eminescu, surprins în tipicitatea psihologiei sale erotice, un Eminescu dual, în care spiritul contemplativ și universal se luptă neîncetat cu materia dizgrațioasă, a traiului mediocru și limitat – „flacără sfântă, mângâiere și «paladiu» împotriva imensului dezgust al vieții. Iar ceea ce crede Lovinescu că definește psihologia lui Eminescu este inhibiția erotică și, în genere, inhibiția funcțiilor vitale și pesimismul visceral, care nu au legătură cu biografia individului concret, ci cu structura universală a geniului, de la Schopenhauer citire: „în orice condiții ar fi trăit, Eminescu ar fi fost sufletește la fel. Omul s-a născut uriaș și incomplect: intemporal, fără priză la realitate […] indiferent și absent, abstract, imens abstract, ars de pasiuni substanțiale […] sub raport erotic (chestiune importantă nu numai ca amănunt biografic, ci ca una din cheile principale ale operei lui), de o sexualitate neliniștitoare, caracteristică, de o inhibiție evidentă, de o refulare freudiană (pusă în lumină mai de mult, dar, din nefericire, cu o brutală inabilitate de dr. Vlad) […] Așadar, în fața unui Eminescu material, echilibrat, vital și senzual, un Eminescu dematerializat, intemporal, dezaxat, abulic […] și un absolut inhibit sexual".

    Totuși, până la a îndreptăți atari precizări, reunite în Memorii după publicarea celor două romanțări, Lovinescu trebuie să-l pună pe Eminescu să „vorbească" și, în jurul lui, o serie întreagă de personaje nu mai puțin intrate în legendă: două dintre femeile iubite de poet, Mite Kremnitz și Veronica Micle, dar și personalități ca Titu Maiorescu, P.P. Carp, I.L. Caragiale sau Ion Creangă, în două spații la fel de mitizate: Bucureștiul și Iașii lui Eminescu – Mite fiind romanul bucureștean, jucat între Calea Victoriei, strada Batiștei, Cișmigiu, Liceul Lazăr, Lipscani și Gara de Nord, iar Bălăuca – romanul ieșean, unde bojdeuca lui Creangă, dealul Ciricului, Copoul și crâșma lui Tănăsache se întretaie cu amintirea Vienei sau a Berlinului, a marilor parcuri și muzee de artă.

    Deși pare un angajament mai dificil, totuși nu redarea universului interior al poetului solicită cel mai mult efortul criticului-romanțator. Lovinescu nu face în acest sens decât să așeze în proză teoria schopenhaueriană a geniului, delegând-o unui „martor ocular ca Mite Kremnitz, cumnata lui Maiorescu, de care poetul pare a se fi îndrăgostit: „nimic nu mai exista pentru dânsul decât ața flexibilă a gândului, care străbătea adâncimi și depărtări și arunca punți invizibile peste prăpăstii. […] el nu-și lăsa pe pământ decât leșul, iar mintea îi colinda pe alte tărâmuri, departe, prin funduri de oceane, după corali iluzorii; de i-ar fi pus cineva mâna pe umăr s-ar fi scuturat ca dintr-un vis. Spiritul poetului, dominat de contemplativitate și vis, adesea i se „desprindea de materia inertă, iar „ochiu-închis afară, înlăuntru se deșteaptă, ca în visul sultanului din Scrisoarea III: „El se uită poate la dânsa, dar cu siguranță n-o vedea; ochii i se răsfrânseră înăuntru ca ochii statuelor antice; părea luminat interior ca un lampadar și scuturat de o beție sufletească, de o euforie, ce nu-și căută vreun reazim în afară, ci se satisfăcea în sine. Scena sărutului cu Mite se desfășoară, și ea, ca în vis sau ca în închipuire: „nu mai distinse nimic, decât doar simți pe buzele ei tremurânde o gură ce se puse, imaterială aproape, cu o dulceață de soare boreal învăluit într-un văl alburiu. Sărutul cu Mite este imaterial, „posesiunea" Veronicăi, în Bălăuca, are și ea caracterul imaterial al amintirii, chiar glasul poetului – „tărăgănat, dulce baritonat și învăluitor" – pare din alte sfere. Când, în punctul culminant al acțiunii din Mite, Eminescu îi aduce acesteia poezia Atât de fragedă, el n-o închină unei femei concrete, cât unui ideal feminin difuz, unui prototip eminescian al femeii: „Nu-și da nici el seama cine îi inspirase poezia aceasta, ca și pe celelalte: Veronica, Cleopatra ori Mite? Toate și niciuna din ele, deoarece în realitate el nu cântase decât un tip imaginar creat de sensibilitatea lui și identificat sporadic în câteva exemplare întâlnite întâmplător. O poezie începută pentru Veronica putea fi închinată lui Mite, fiindcă amândouă se topeau în tipul ideal al femeii eminesciene: mică, albă, cu ochi albaștri, blondă, cu păr auriu, cu «mânuțe reci», cochetă și frivolă: «floare albă de cireș» cu mersul «ca visul de ușor». Aparenta diferențiere a Veronicăi între alte tinere blonde, vieneze, nu face decât să confirme un tipar, ca și portretul lui Mite: „o tânără doamnă, blondă, cu ochi albaștri, cu părul auriu, învolburat. Ambele produc impresie asupra poetului înveșmântate în rochițe albastre de tul, cu marmoreene brațe dezgolite, în posturi și gesturi compatibile cu imaginea femeii din lirica eminesciană. De fapt, imaginea Veronicăi din Bălăuca coincide și cu imaginea din puținele fotografii cunoscute ale acesteia, iar imaginea Mitei, restituită de oglinda venețiană din salon sau de oglinda ochilor poetului – „un cap fin cu ochi de cobalt înconjurat de incendiul unui păr auriu" –, este și ea o fotografie a femeii eminesciene.

    Modelul erotic spiritualizat propus, așadar, de Lovinescu – un Eminescu care n-a iubit femei cu biografie reală, ci un tipar feminin abstract, idealizat, iubind mai degrabă iubirea, langoarea erotică, jarul sentimentului nesatisfăcut, ca prevalență a spiritualului asupra materialului – e consonant cu modelul schopenhauerian al geniului (deși se întâlnește întrucâtva și cu „masochismul descoperit poetului de psihanaliști). Când Veronica, prin moartea bătrânului ei soț Ștefan Micle, devine liberă, Eminescu nu „acționează, ci simte doar o „exaltare poetică. Nici când dragostea pentru Mite pare a-i fi primejduită de amestecul altora poetul nu se împotrivește: „Murise dragostea pentru Mite? N-o iubise niciodată poate. Murise dragostea de dragoste pentru ea. Dragostea de dragoste va mai renaște în el, căci fără dânsa nu putea trăi… alt păr blond… alți ochi albaștri. De altfel, rigoarea psihologică a criticului-romanțator care semnalează eșecul sentimental al poetului prin imposibilitatea relației reale cu o femeie și preferința pentru dragostea ideală se întâlnește în chip fericit cu aspectul comercial al romanțării: prima ediție a volumul Mite a purtat o bandă inscripționată „Toate dragostele lui Eminescu într-una singură".

    Dacă femeile lui Eminescu par decupate sau copiate de criticul-romanțator din fotografiile lor sau din prototipul feminin din Venere și Madonă, poetul Eminescu, în schimb, e depărtat tot mai mult de prototipul său fotografic sau imaginar, obligat la o relație tensionată cu propria corporalitate, tinzând mereu spre imaterial și dematerializare. Personajul Eminescu își face, de pildă, intrarea în roman prin ochii lui Mite, care-l așteaptă pentru lecția de limba română: „zărise tăind maidanul silueta greoaie a unui om mai mult scund, adus de umeri de parcă ar fi purtat o povară, ochii pe jos, la umbra unei pălării vechi cu margini mari, obosite. În prima ei amintire despre el, poetul, în vârstă de douăzeci și șase de ani, este însoțit de Maiorescu: „Nu semăna cu tânărul zărit, într-o fotografie mai veche, slab, osos, cu fața prelungă, cu părul revărsat în plete, cu ochii îndreptați spre înălțimi, cap plin de avânt și inspirat, ci un om mai mult matur, voinic, nestrujit chiar, cu un cap prea mare pentru trup, nebărbierit de câteva zile. Nici Veronica nu-l recunoaște, la prima lor întâlnire, pe poet „după fotografia trimisă de el „domnului Negruzzi: „Mihai Eminescu? strigă necunoscuta cu țipăt sugrumat de lăstun deasupra apei – „Se vede că nu seamăn, de nu m-ați recunoscut, răspunde poetul. Mite are același șoc al nepotrivirii dintre real și imaginar: mâna spilcuită, feminină, care, crezuse ea, scrisese poezia Melancolie, nu seamănă cu mâna neîngrijită a lui Eminescu cel real. Nici omul în sine nu se potrivește cadrei ideale: „povestitorul n-avea nimic din poetul palid, romantic, lunatic, plăsmuit de dânsa; nimic din aura tragică, pe care i-o presupusese, deși, mai încolo, în transa lecturii din propriile poezii, portretul poetului recuperează datele unei spiritualități alese: „fruntea minunată, boltită, încăpătoare, cupolă netedă ca o marmură, cu albeața mată desprinsă și mai limpede de sub coama părului negru ca pana corbului și natural ondulat; sprâncenele bine arcuite, tăetura delicată a nasului lăsa numai la întâlnirea nărilor o ușoară urmă de vulgaritate; nu era așa cum i se păruse la început; respira distincția; lectura lui caldă și monotonă îi înnobila, de altfel, figura și i-o spiritualiza. Căci criticul ridică mănușa pe care singur și-o aruncase, și-l face pe Eminescu să vorbească. Iar Eminescu vorbește ca la carte. El i se adresează lui Mite cu „mata, își exteriorizează amărăciunile prin zicerea „neamul nevoii și se întreabă, într-o împrejurare tragică: „Țară-i asta? Moravuri sunt astea? Când îl invoc pe Vlad Țepeș se spune că exagerez. Dacă portretul omului fizic Eminescu nu seamănă cu proiecția lui ideală în spiritul contemporanilor și al urmașilor, „vorba lui Eminescu – fereastră a spiritului, ca și ochii sau fruntea – nu trebuie să fie, crede criticul, prea departe de limba poeziilor sale. (Și această încercare de a-i crea o voce lui Eminescu, pornind de la amprenta scriptică din poezii sau din articolele sale politice, este una dintre dificultățile majore cu care se confruntă – cu mai mult sau mai puțin succes – romanțatorul E. Lovinescu.) Excepționalitatea personalității lui Eminescu se evidențiază, deci, prin antiteză: trupul lui e comun, terestru, doar spiritul (și vocea) îl individualizează, și nu spiritul în sine, cât o anume facultate contemplativă și emotivă ieșită din comun. Contrastul dintre carne și spirit e urmărit până în detalii sordide – vezi aventura de o noapte a poetului cu țiganca Natalița, împrejurările posedării Veronicăi sau ploșnița ivită la un moment dat, pe gulerul său, într-o societate aleasă –, care vor cântări greu în procesul de profanare a mitului eminescian intentat autorului Bălăucăi dinspre tabăra fanaticilor naționaliști. De altfel, Lovinescu distinge disocierea omului de poet, a materiei de spirit, chiar și numai la nivelul aspectului fizic. Fruntea înaltă, boltită, ochii „retrași în sine" par că aparțin doar poetului, că nu fac parte din trupul omului Eminescu, care se arată neîngrijit, insensibil la convenții și atât de depărtat de portretul său idealizat, încât, la o primă vedere, nu poate fi recunoscut nici de către contemporani, nici de către urmași.

    De recunoscut, în acord perfect cu „fotografia" propriei legende, sunt, în schimb, celelalte personaje-personalități ale culturii române prezente în aceste romanțări. Titu Maiorescu, monarhul absolut al criticii, e premers în Mite, de imaginea unui băiat care face legea într-un grup de copilandri puși pe joacă. Caragiale e ghicit după „silueta masivă după „brutala lui luciditate, ce nu cruța nimic și pe nimeni, dar mai ales după verva dialogului. Autorul Momentelor pică la momentul oportun, când se cer risipite meandrele sentimentului incert. El e antagonistul visătorului Eminescu, spiritul cu picioarele pe pământ, corupătorul momentelor oniric-contemplative, judecata pedestră, vulgară, și „mizoghinia" incompatibilă cu idealizarea eminesciană a erosului: „Femeia e mamă de familie – zice autorul lui D-l Goe – n-are ce căuta în viața profundă și cu atât mai puțin în procesul de creație al artistului. Sau: „În amor, domnule, toate femeile sunt la fel: ce mi-i Mite, ce mi-i Mița! toate procedează la fel: cu fasoane la început și cu «vitrion» la urmă, de nu mai poți scăpa de ele. Bărbatul să fie bărbat; să știe ce vrea și să meargă de-a dreptul la țintă. Scenele unde apare „oboreanul Caragiale – care, de altfel, nu se numără printre scriitorii prețuiți la superlativ de Lovinescu – seamănă cu o barbară trezire din vis. El pare că-l urmărește mereu pe poet, îl acostează violent, îl somează în delicatele clipe de restriște. Riposta ori eschiva poetului sunt zadarnice în fața acestui hărțuitor cinic, interogativ („O luași razna printre ziduri, numai să scapi de întrebarea mea), dar și angelic-protector – căci el e „umbra ce-l însoțește pe Eminescu în infernul drojdiilor sentimentale: „Vrai să te scobori?... Ia-o înainte și te urmez ca o umbră chiar și în infern. Creangă este o altă „umbră a poetului – însă nu una disonantă, ci una complementară psihologiei lui Eminescu – o călăuză în infernul Iașului nocturn, redescoperit după mulți ani de poet, în povestea amorului cu Bălăuca-Veronica. Și el pare descins din propriul portret-fotografie: „Pe pragul bojdeucei ieșise tocmai atunci un om gras, burtos, neras, îmbrăcat în haine de doc alb, necălcate, ponosite, în cap cu o pălărie mare de iută și în mâini cu un băț noduros. Omul se ștergea de nădușeală pe frunte cu o batistă mare, popească; privi mirat ca și cum nu i-ar veni să-și creadă ochilor, și întorcându-se spre o femeie din spate grăi gros: – Ce-ți spuneam eu ție, Tinco, că bețivului și dracul îi iese cu o cană plină – uite că a picat și bădița Mihai!

    Prin aceste repetate reglări ale distanței dintre proiecția și realitatea personajelor, Lovinescu își propune deci, pe de o parte, să combată nefericitele efecte ale mitului eminescian – și, în genere, clișeul poetului romantic – asupra unui public paralizat într-o inoportună canonizare a „sfântului" Eminescu, prin identificarea periculoasă a omului cu Luceafărul via faimosul portret al poetului de la nouăsprezece ani. Pe de altă parte, dorește să întrețină, împotriva unui G. Călinescu, convingerea unei puternice disocieri între omul Eminescu și creatorul cu același nume, adică între materie și spirit.

    Consecințele acestor opere asupra carierei lui Lovinescu n-au fost însă cele scontate. Romanțatorul nu s-a impus acolo unde criticul a ezitat să se impună – anume ca eminescolog –, iar succesul relativ de public al celor două romane a fost „compensat de un scandal pe măsură, sporit pe fondul sensibilităților naționaliste interbelice (este perioada ascensiunii politicilor legionare care făcuseră din Eminescu un portdrapel). În locul „adevăratului Eminescu, comentatorii celor două romane-romanțări au descoperit în ele un Eminescu „masochist, un Eminescu „proletar, un Eminescu „antisemit abstract, iar în locul psihologului fin și al romancierului talentat, au fost detectați un Lovinescu „filantrop sau, dimpotrivă, „lipsit de etică, un antijunimist, un cinic, un „sadic, un „filosemit sau un Lovinescu „neogeneraționist, apropiat de vederile Noii Generații a lui Mircea Eliade și Eugen Ionescu. Adversarii ideologici ai criticului din tabăra naționalistă, pe de o parte, și critica specializată, care a întâmpinat cu rezerve ciclul eminescian, pe de altă parte, au pus la bătaie argumente depreciative diametral opuse: iconoclastia vulgară și „decadentă" față de simbolul moral și național Eminescu imputată de primii nu se coordona cu reproșurile de sămănătorism și de metodă învechită venite din partea Noii Generații; sau cu reproșul că procesul de identificare camuflat în cele două romanțări – după care Eminescu ar fi o mască a lui Lovinescu însuși – n-ar dovedi, în realitate, decât incapacitatea criticului-romancier de a scrie obiectiv, așa cum recomanda altora, adică disociind autorul de personaj. Cert este că, după apariția Bălăucăi, în 1935, și pe tot parcursul anului următor, Lovinescu înregistrează ecourile nefaste ale „ciclului eminescian în cariera sa. Acuzat de pornografie, într-o campanie orchestrată de N. Iorga, i se refuză intrarea în Academie și suportă infinite calomnii. Paradoxal, tocmai opțiunea scindării subiectului între spirit și materie pare să fi dăunat romanțărilor lovinesciene: partea „animalică a omului Eminescu – materia – a ieșit mai bine în evidență.

    Constrânse la confruntarea cu propria legendă, personajele din Mite și Bălăuca sunt, în realitate, mai mult decât o cale de reabilitare sau de profanare a mitului eminescian. Ele devin purtătoarele de cuvânt ale criticului E. Lovinescu. Forma expunerii romanțate poate fi înțeleasă și ca o altă formă de persuadare ideologică, după Istorie și Critice: un canal de diseminare a opiniilor și teoriilor sale spre un public mai larg, o formă de popularizare a ceea ce Istoria civilizației române moderne sau Istoria literaturii române contemporane încercaseră să impună pe piața ideilor. Astfel, personajul P.P. Carp, „feudalul cu șase mii de fălci, crescut în puf și lux", sintetizează, de pildă, doctrina conservatoare așa cum o expusese Lovinescu în Istoria civilizației, doctorul Wilhelm Kremnitz, soțul lui Mite, vorbește din perspectiva materialistului, ca un C. Dobrogeanu-Gherea sau ca un G. Ibrăileanu, ori ca istoricul francez, pe atunci în vogă, Hippolyte Taine, iar Maiorescu e fixat de Mite, de Eminescu sau de Caragiale în perspective ce vor face sumă în viitoarea monografie T. Maiorescu scrisă de Lovinescu însuși. Inapetența criticului de la Junimea față de „vaporos, „fluid și „inconsistent, constatată la un moment dat de personajul Mite, travestește, de fapt, convingerile aceluiași critic E. Lovinescu, care observase mai de mult opacitatea bătrânului Maiorescu față de „poezia nouă, simbolistă. Într-un sensibil decalaj ucronic, personajele ating teme „de anticipație", care vor face obiectul unor teorii susținute decenii mai târziu de criticul E. Lovinescu.

    Romanțarea amorurilor lui Eminescu într-o viziune opusă tipologiei călinesciene din Viața lui Mihai Eminescu se întâlnește, așadar, cu dramatizarea în scop didactic-popularizator a Istoriei civilizației, a Istoriei literaturii române contemporane și a teoriilor lovinesciene despre Maiorescu și Junimea deja tipărite sau aflate în proiect. Nu personaje par să forfotească în scenele și dialogurile, în amintirile sau în reveriile din Mite și Bălăuca, ci ideologii ambulante, antrenate în dialoguri revelatoare, care „fac reclamă stilului critic lovinescian și soluțiilor sale în diverse polemici (cele două romanțări ar putea, de altfel, să poarte inscripția: „toate teoriile lui Lovinescu într-una singură). Felul în care e pus în scenă „pesimismul înnăscut al lui Eminescu și temperamentul său contemplativ ireductibil, visătoria fără leac, desincronizarea vieților lui materiale și spirituale, de pildă, sunt menite să dea la o parte interpretările materialiste, care mizau pe un pesimism dobândit, intelectual, al poetului, generat de o societate injust alcătuită (așa cum credea C. Dobrogeanu-Gherea), dar și „vitalismul viziunii lui Călinescu. Un Eminescu care „singur se numea «omul din lună» și care afirmă, cu de la sine putere: „Pesimismul meu nu e aici (și se lovi pe frunte), ci aici (și se lovi peste corp), în organe, în sânge, în celule sau: „Uneori nu mai simt realitatea; totul îmi pare o proiecție a simțirii mele s-ar putea imprima în conștiința publicului mai convingător și mai credibil decât polemicile descărnate a doi-trei critici, și această forță a dramatizării ideilor, prin delegarea lor unor personaje „autentice aduse într-un context „original", constituie o reușită incontestabilă a celor două romanțări lovinesciene.

    Teodora DUMITRU

    MITE

    I

    De la fereastră, ea privea la frunzele castanilor stropite de promoroaca prafului prematur de pe ulița vopsită de ripolinul proaspăt al soarelui de mai. Pe maidanul chel din față, copiii jucau arșice; aruncau osul torturat și-l urmăreau apoi încordați; când cădea, nu se mai vedeau decât douăzeci de spete încovoiate.

    — Om bun! strigau unii.

    — Om rău! îi înfruntau alții.

    Ori:

    — Împărat!

    — Ba nu, călău!

    Se porneau discuții aprige; se schimbau vorbe grele și parabola pumnilor descrisă în văzduh s-ar fi prefăcut în încăierare, dacă, de mai departe, de lângă un copac, nu s-ar fi desprins silueta zveltă a unui copil mai mare care pășea hotărât, destins ca un arc, sporovăind grăbit într-o năvală de vorbe amenințătoare punctate de ghionți arbitrari. Decreta sentențios „om bun ori „călău și, după câteva clipe, spatele se descovoiau. Resemnați, ochii copiilor priveau din nou lacomi spre osul aruncat în aerul limpede. Femeia de la fereastra deschisă nu înțelegea aproape nimic din ce țipau copiii, dar priveliștea o interesa; în jocul de pe petecul chel al maidanului ripolinat de soare și prematur prăfuit, ea descifra înseși datele jocului vieții; în copii citea prezența tinerelor energii dovedite prin afirmare de sine și prin ciocniri eliminatorii; pentru dânșii, arșicul căzut reprezenta mărul de aur al destinului, în care se concentrau ca în ghiocul soartei toate valorile omenești. Femeia constata supremația necontestată a copilului sprijinit de copac: mai înalt decât ceilalți, cu părul creț și vâlvoi, negru-tuciuriu, cu ochii scânteietori, cu buzele groase, cu nasul turtit, cu gura largă și botoasă, luminată de fildeșul unor dinți ascuțiți, rău îmbrăcat, zdrențuit aproape, cu pantaloni largi și mereu ridicați printr-o mișcare reflexă, cu fundul peticit – el îi domina pe toți prin repeziciunea gesturilor, prin glasul răgușit și categoric și prin nu știu ce flacără a ochilor imperioși. Stătea, de obicei, în spatele copiilor, proptit de copac, nepăsător ca orice forță conștientă de puterea sa, cu un alai de vasali mai plăpânzi; când se întâmpla însă ca destinul să nu fie primit cu resemnare, ci în contestarea obișnuită tuturor lucrurilor omenești, și cearta se întețea, apariția lui era hotărâtoare: cu o palmă dată ușor în dreapta, cu un pumn zvârlit discreționar în stânga, cu câteva înjurături, dar, mai ales, cu o simplă încruntare metalică a ochilor – liniștea se restabilea; de mai stăruia vreunul în pretenții, cu o palmă mai grea peste ceafă, urmată de un scâncet de javră lovită, discuția se curma; palma venea însă rar, căci autoritatea lui era recunoscută. În viermăritul copiilor de toate felurile, de cuconași în pantaloni scurți și cu gulere brodate, de infanți spanioli, de haimanale bucureștene, desculți, negri și nespălați, cu mișcări de pisică ațintită asupra păsării din copac, în această promiscuitate, valorile nu se selecționau după condiție socială ori după inteligență, ci după criteriul forței, al inițiativei, al instinctului de dominație recunoscut, indiscutabil, din atâtea elemente. De pe urma lor, copilul cu fundul peticit al pantalonilor păstorea, fără rival, peste un popor întreg de camarazi, pe care femeia îi urmărea de jumătate de ceas… Crescută la Berlin, adică într-un oraș cu case aliniate, grenadiri pomeranieni încremeniți la inspecția generalului, cu străzi atât de lustruite încât unei catane din Moldova i se păruseră pavate cu oglinzi, și cu câte o scuipătoare la fiecare colț: „ca să nu spurce ulița rumânul prost, că de nemți, nici vorbă de una ca aiasta (așa-i povestise nu demult impresia despre Berlin Ilie Colțun de la Costâna, ordonanța unui colonel în misie în Germania), crescută în ordinea străzii prusace, femeia se adaptase repede priveliștii bucureștene, cu simulacrul de trotuare, cu maidane în fața palatelor, unde copiii ridicau nori de praf și spintecau liniștea după-amiezii cu țipete voioase. Domnul gardist se afla de obicei departe, în popasuri dese pe la cârciuma din colț, cu un vânător deșirat pe firmă; când se întâmpla să vină, îi privea părintește, ca un adevărat tată de șapte copii lăsați și ei acasă, în praful altei ulițe mai dosnice. Era un om scund, rotund, roșcovan și împăciuitor. Scăpată la un moment dat de sub autoritatea „conducătorului plecat pe alt maidan, lupta începuse să se dezlănțuie acum cocoșește; cu mâinile pe burtă, gardistul o privea mulțumit, ca de obicei, lăsând să-i cadă blajin din gură:

    — Nu te da, măi piciule!

    Și, în adevăr, piciul pe care-l îndemnase izbuti să se smucească din mâna dușmanului; nepărtinitor, domnul Preda îl îndemna acum pe celălalt:

    — Ia-te după el, mototolule, că-ți scapă!

    Încăierarea se lățise și copiii se rostogoleau în praf, reptilă cenușie cu noduri și încovoieri de spate, ghem de vipere cu trupuri încolăcite. Ghemul se desfăcu însă brusc; un copil o zbughi schelălăind. Speriați de sânge, ceilalți se deteră la o parte; fără emoție, gardistul bătu însă din palme, nemulțumit:

    — Ci starăți, măi dracilor!

    Femeia de la fereastră îi auzi cuvintele, dar nu le prinse bine înțelesul; se trase înăuntru spre un colț al odăii, unde se afla o măsuță de lemn de trandafir de culoarea tutunului, cu picioare delicate, arcuite ca o coapsă de fată, incrustată cu medalioane de smalț, cu miniaturi; pe marginea măsuței și a picioarelor alerga ușorul tiv al unor frunze de aramă roșcată, încă prea greoi pentru linia zveltă a întregului; mobila venea de la o domniță bătrână, urmașă a unei familii domnitoare, și i-o cumpărase bărbatu-său de ziua ei. Ea basculă puțin oglinda prinsă de tăblia măsuței prin coloane răsucite și se privi o clipă într-însa; părul blond, învâlvorat aruncă paie de aur în tutunul sumbru al lemnului și al aramei. Ca și cum s-ar fi surprins într-o atitudine nepotrivită preocupării momentului, ea basculă din nou oglinda venețiană de-i întoarse apa oblică spre tavan; scoase apoi din săltăraș un carnet cu scoarțe de piele albastră cu închizătoare de aramă prinsă printr-un creion de sidef; îl deschise pentru a însemna cu atenție: „ci starăți. Se chibzui o clipă: vine, negreșit, își zise în gând, de la verbul „a sta. Nu-i putea însă găsi nici timpul, nici modul… Îl va întreba pe dânsul; la gândul acesta, se lumină deodată ca de o nouă bucurie apropiată. Mai avea de altfel să-l întrebe și alte lucruri notate în carnet… Privi la ceasul de pe masă: cinci; s-ar putea să vină mai devreme: și alaltăieri sosise la cinci jumătate; e drept că plecase apoi mai curând la redacție. Ca și cum și-ar fi adus aminte de ce-i rămăsese de făcut, liniile feței ei fine i se concentrară; trase un scaun și luă de pe măsuță un număr din Convorbiri literare; îl deschise la o pagină însemnată cu un fir gros de mătase, unde reciti titlul Dănilă Prepeleac, obiectul lecției de azi. Deschise din nou carnetul cu scoarțe albastre și își recapitulă, subliniind cu creionul, punctele ce urmau să fie discutate; pe fața ei de păpușă i se întipări o atenție voită. Nu mai era visătoarea de la fereastră, ci o școlăriță încordată pe o foaie de hârtie plină de note; era metodică și prin rasă, firește, și prin mediul universitar berlinez, unde își petrecuse copilăria; își mai păstra și acum fișele, pe care tatăl său o deprinsese să-și facă extrasele din cărțile citite. Le uitase de când se măritase și venise într-o țară unde se vorbește mult și se uită tot atât de repede; renunțase și la ziarul „evenimentelor fixate în cadrul material al fiecărei zile: cu ora sculării și a culcării, cu variațiile temperaturii și ale presiunii atmosferice. De curând însă și-l reluase; în vederea lecției, își schița apoi de mai înainte programul ei; se simțea cuprinsă de zelul de a ști tot și de a-și mulțumi „profesorul.

    Își cercetă din nou carnetul: nedumerirea asupra naturii eroului poveștii lui Creangă era notată la locul cuvenit. Dănilă e un nătâng „căruia îi mâncau câinii din traistă". Își duce boii de vânzare la târg, dar pe drum îi schimbă pe un car; carul, pe o capră; capra, pe o gâscă și gâsca, pe o pungă – totul, rămășiță, probabil, a unei vechi povestiri milesiene – dar, deodată, după ce ucide din prostie și boii lui frate-său, apare alt Dănilă, care, isteț nevoie mare, răpune pe drac prin deșteptăciunea sa; o fi dracul prost, dar prea e hâtru Dănilă ca să-l admitem. E un punct întunecos și o soluție bruscă în concepția caracterului eroului; chestiunea trebuie lămurită… Revăzu apoi o listă întreagă de cuvinte căutate în dicționar și găsite, cu înțelesul trecut alături; o altă listă cuprindea cuvinte pe care nu le găsise:

    costoroabe

    drughineață

    tumurugi

    treampa etc.

    Le numără; erau vreo douăzeci… Totul se afla acum în ordine; cu satisfacția datoriei împlinite, ea basculă atunci din nou oglinda venețiană, în a cărei apă strânsă de chenarul de lemn de trandafir cu tiv de aramă roșcată, în locul festoanelor severe ale tavanului, apăru silueta mică a unei copile îmbrăcate într-o rochie simplă de crep albastru și alb, din al

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1