Istoria se repetă. Momente, Schițe, Amintiri

CRONOLOGIE

1852

La 30 ianuarie, se naște, în satul Haimanale din județul Prahova (azi – satul I.L. Caragiale), Ion, fiul Ecaterinei (născută Karaboas/Karabas) și al lui Luca Caragiale, avocat și magistrat în Ploiești.

1859

Ion învață „azbuchea" cu părintele Marinache de la biserica Sf. Gheorghe din Ploiești.

Portret de tinerețe

1860–1863

Urmează clasele primare la Școala Domnească nr. 1 (Școala Mare) din Ploiești (de unde își va aminti cu emoție de învățătorul Basil Drăgoșescu și de „magica nuielușe care, va descoperi Caragiale mai târziu, s-ar fi cuvenit să apară și în pragul multor redacții „de revistă literară, enciclopedică, critică ș.c....).

Un interval fast al copilăriei, pe care geniul reconstituirii călinesciene l-a închipuit așa:

„Cât urmă școala primară, stătu la un Hagi Ilie lumânărarul de la Sf. Gheorghe, cu chirie, într-o casă pe care și-o amintea cu mult sentiment. Era o construcție cu acoperiș țuguiat de șindrilă în vârful căruia sta un urcior smălțuit. Pridvor mare, cu două trepte și sub el gârlici de pivniță. Ziduri groase, odăi mari în ferestrele uneia dintre care sunt expuse voluminoase borcane de murături. Ogradă enormă cotropită de bălării uriașe mirosind a răscopt. Alături, grădina cu vișine turcești pe care stăpânul le păzește cu biciul. Pruni, gutui, peri, lilieci, patru salcâmi venerabili. Orașul, plin de bulgari slivineni, abunda în hagii și în jupâni, negustori, oameni cu rosturi, disprețuitori de mațe-fripte și de coate-goale, toți lumânărari, cavafi, căldărari, făinari, băcani. [...] Cetățenii acestei urbe au în această epocă mai toți figurile lui Trahanache, ale lui Farfuridi și Brânzovenescu. Sunt oameni serioși cu favoriți și uneori, ca hagii, cu mătănii în mână, iubitori strașnici de progres și dușmani ai lipsei de moral și de prințipuri." (G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent [1941], ediția a II-a, revăzută și adăugită, ediție și prefață de Al. Piru, Editura Minerva, București, 1985, p. 489)

1863–1864

Frecventează Institutul de băieți al lui Pavel Eliade, un „pensionat privat devenit, ulterior, „gimnaziu.

1864–1867

Își continuă cursurile gimnaziale la nou înființatul Liceu „Sfinții Petru și Pavel" din Ploiești.

1868–1870

Biografii presupun că, în 1868, Caragiale l-ar fi întâlnit, în trupa unchiului său Iorgu Caragiale, pe Mihai Eminescu.

Viitorul dramaturg se înscrie la Conservatorul din București, clasa „de declamație și mimică a altui unchi al său, Costache Caragiali. „Astfel dramaturgia invada din toate părțile sufletul lui Caragiale. Dar și negustoria!, scrie G. Călinescu în Istoria... sa, punctând: „Familia scriitorului este plină de jupâni Dumitrache mândri de calitatea lor de cetățeni onorabili și plini de orgoliul de familiști".

1870

În iunie este angajat copist la Tribunalul Prahova (va fi demis peste câteva luni).

În august se află printre participanții la „revolta inițiată de căpitanul Al. Candiano-Popescu (așa-zisa „Republică de la Ploiești, persiflată, ulterior, în prozele caragialiene).

1871–1872

Este angajat ca sufleur și copist la Teatrul Național din București, la inițiativa lui Mihail Pascaly. Perioada este înregistrată, cu umor, în notele Din carnetul unui vechi sufleor.

1873–1876

Colaborează la revista lui N.T. Orășanu, Ghimpele. Trimite texte și la Telegraful ori la ziarul umoristic Asmodea.

1877

În timpul Războiului de Independență, servește „în garda civică".

Concepe și scrie în întregime revista umoristică Claponul. După câteva numere, publicația va fi sistată din lipsă de fonduri.

La una dintre ședințele „Junimii", Eminescu îl prezintă lui Titu Maiorescu.

Publică în România liberă o serie de trei foiletoane – intitulată „Cercetare critică asupra teatrului românesc" și semnată Luca.

Editează împreună cu Frédéric Damé publicația Națiunea română, unde sunt tipărite corespondențe de pe frontul Războiului de Independență. Publicația este sistată în urma apariției unei știri false, anunțând căderea Plevnei.

1878

Ia parte la ședințele cenaclului „Junimea" (pe timpul cât acesta activa la București).

La inițiativa lui M. Eminescu, începe colaborarea la ziarul Timpul.

Traduce piese ale unor autori dramatici francezi și italieni în vogă (P. Déroulède, E. Scribe, A. Parodi).

La Iași, în cadrul unei ședințe aniversare a cenaclului „Junimea", citește piesa O noapte furtunoasă sau Numărul 9.

1879

În ianuarie, pe scena Naționalului bucureștean, are loc premiera comediei O noapte furtunoasă sau Numărul 9 (piesa va fi publicată peste câteva luni în Convorbiri literare).

Se strâng relațiile cu Maiorescu: criticul îl invită pe scriitor la o călătorie de Paște prin Europa.

Citește, în casa lui Titu Maiorescu, comedia Conu Leonida față cu reacțiunea.

1880

Este publicată, în Convorbiri literare, piesa Conu Leonida față cu reacțiunea.

1881

Prin Decret Regal și la recomandarea lui V.A. Urechia, scriitorul este numit revizor școlar în districtele Suceava și Neamț.

Are o legătură amoroasă cu Veronica Micle (relație ce va fi dezvăluită, iminent, lui Eminescu).

1882

Jenat de pervertirea prieteniei sale cu Eminescu, Caragiale cere să fie mutat revizor școlar în zona Argeș-Vâlcea.

1883

Premiera comediei Soacră-mea, Fifina, la Teatrul Național din București.

1884

Este funcționar la Regia Monopolurilor Statului.

Are loc premiera operei bufe Hatmanul Baltag, scrisă în colaborare cu Iacob Negruzzi și cu compozitorul Eduard Caudella.

În cadrul uneia dintre seratele junimiste, Caragiale are „lipsa de tact" de a-și exprima, în prezența lui Alecsandri, preferința pentru poezia lui Eminescu.

Citește, la „Junimea", O scrisoare pierdută. În noiembrie, are loc, cu mare succes, premiera piesei la Teatrul Național din București (unde O scrisoare pierdută va mai fi jucată încă 11 reprezentații la rând). Piesa va fi pusă imediat în scenă și la Iași, și la Craiova.

1885

La 12 martie, se naște primul său fiu, Mateiu, dintr-o legătură neoficializată cu Maria Constantinescu.

În mai, are loc premiera comediei D’ale carnavalului (publicată peste o lună în Convorbiri literare). Întâmpinată cu fluierături, reprezentația este stânjenită de boicotul organizat de cronicarul dramatic D.D. Racoviță-Sphinx.

Caragiale colaborează cu articole literare și politice la Voința națională, al cărei redactor va deveni ulterior.

Moare Ecaterina Momolo-Cardini, rudă bogată a mamei scriitorului, din averea căreia dramaturgul va avea drept de moștenire a șasea parte.

1888

Este numit, prin Decret Regal, director general al teatrelor, post incomod, care îi va aduce numeroase critici.

Moare Ecaterina, mama scriitorului.

1889

Se căsătorește cu Alexandrina Burelly, fiica arhitectului Gaetano Burelly.

Își prezintă demisia din funcția de director general al teatrelor.

Îi este tipărit volumul Teatru (Editura Librăriei Socec, București), având drept prefață studiul maiorescian Comediile d-lui Caragiale.

La moartea lui Eminescu, scrie articolul „În Nirvana".

Colaborează, semnând cu pseudonime, la ziarul junimist Constituționalul.

Apare, în Convorbiri literare, nuvela O făclie de Paști.

1890

La Teatrul Național din București, are loc premiera dramei Năpasta (publicată în același an, în Convorbiri literare).

Este profesor la Liceul „Sf. Gheorghe" din București, condus de Anghel Demetrescu.

1891

Încetează din viață fiica sa Agata, în vârstă de patru luni.

În urma rapoartelor negative ale lui B.P. Hasdeu și D.A. Sturdza, Teatru (ediția a II-a, 1890) și Năpasta (apărută, de asemenea, în 1890, la Editura Ig. Haimann) nu primesc premiile „I. Heliade-Rădulescu și „Năsturel Herescu ale Academiei Române. Textelor caragialiene li se imputau imoralitatea și lezarea valorilor naționale.

1892

Se editează volumul Păcat, O făclie de Paști, Om cu noroc. 3 novele (Editura Carol Göbl, București).

Caragiale susține, la Ateneul Român, conferința Gaște și gâște literare – îndreptată împotriva „Junimii".

Apare volumul Note și schițe (Editura Librăriei C. Sfetea). Din cuprins: În Nirvana, Grand Hôtel „Victoria Română", Norocul culegătorului, 25 de minute, Temă și variațiuni. Volumul include și articolul Două note, dedicat lui Eminescu. Consecință a acestui articol (în care liderul „Junimii" era învinuit de falsificarea textelor eminesciene), relația cu Maiorescu se rupe, iar colaborarea la Convorbiri literare ia sfârșit.

Conform unui anunț apărut într-o publicație muzicală, Caragiale proiecta un roman – Patria și familia – pe care nu l-a scris niciodată.

1893

Înființează și conduce revista umoristică Moftul român.

Conferențiază la Clubul muncitorilor despre Prostie și inteligență, aruncând noi săgeți împotriva lui Maiorescu.

Se naște cel de-al doilea fiu, Luca Ion Caragiale. Deschide, în asociație, o berărie pe strada Gabroveni. După G. Călinescu (ibidem, p. 491), „Ipostaza asta a fost privită de contemporani ca foarte nepotrivită cu demnitatea unui scriitor. Desigur că la mijloc au fost nevoia și poate dorința de a scandaliza și a mustra în chipul acesta societatea. [...]"

1894

Scoate, împreună cu I. Slavici și G. Coșbuc, revista Vatra.

Polemizează cu Vlahuță, plecând de la „șarja de atelier" Cum să înțeleg țăranii.

Se naște Ecaterina I. Caragiale (Tușchi), fiică a scriitorului.

1895

Ia în antrepriză restaurantul gării din Buzău.

Introduce acțiune în justiție împotriva reprezentării piesei O scrisoare pierdută, fără avizul autorului la Teatrul Național.

Colaborează, fără semnătură, la foaia liberală Gazeta poporului.

Se înscrie în Partidul Radical, al lui G. Panu.

Încercările lui P. P. Negulescu de a reînnoda colaborarea lui Caragiale la Convorbiri literare rămân fără rezultat.

La masa de lucru

1896

Colaborează la revista lui V.A. Urechia, Lumea veche.

Publică în Ziua lui G. Panu pamfletul „Culisele chestiunii naționale, semnat cu inițiala „L.

Se înscrie în gruparea radicală (din care nu făceau parte P.P. Carp și T. Maiorescu) a Partidului Conservator.

Este editat volumul Schițe ușoare (Editura Librăriei Carol Müller), cuprinzând, printre altele, schița Un pedagog de școală nouă.

Solicită direcția Teatrului Național din Iași, dar este refuzat de primarul N. Gane.

Colaborează cu seria de articole literare și politice „Cronica de joi" (articole literare și politice) la cotidianul Sara, din Iași. Colaborează și la Epoca.

1897

Apare poemul burlesc Sfânt-Ion. Baladă haiducească (nesemnat), la tipografia Epoca.

Ziarul Opinia anunță volumul de versuri Flori otrăvite (incluzând parodiile din Moftul român).

Caragiale publică volumele Schițe. Traduceri și originale (Editura Frații Șaraga, Iași) și Notițe și fragmente literare (Biblioteca pentru toți).

Încetează colaborarea la Epoca.

Sunt tipărite, în „Calendarul «Dacia»" pe 1898: Karkaleki, Baioneta inteligentă, C.A. Rosetti, Politică și delicatețe, Boborul!, Garda civilă ș.a. În același număr apar două traduceri din Poe.

1898

Pe scena Naționalului bucureștean, actorul Ion Brezeanu oferă o interpretare remarcabilă în rolul Cetățeanului turmentat.

1899

Se reprezintă la Teatrul Național din București „revista istorică națională a secolului XIX, „aranjată de I.L. Caragiale, cu titlul 100 de ani.

Numit, prin decret regal, registrator clasa I în administrația centrală a Regiei Monopolurilor Statului.

Revista Floare albastră anunță o nouă piesă de Caragiale, Rotativa, inspirată din moravurile presei românești.

Începe, la invitația lui Luigi Cazzavilan, colaborarea cu Universul, unde publică suita „Notițe critice", șantier al viitoarelor Momente.

Prin Decret Regal, este numit membru delegat, din partea Primăriei Capitalei, în Comitetul Teatral (la acea dată, primar al Bucureștiului era scriitorul B. Șt. Delavrancea).

1900

Colaborează la ziarul Universul (aici apar schițele din Momente).

1901

Împlinirea a 25 de ani de activitate literară a lui I.L. Caragiale este celebrată printr-un banchet oferit de societatea „Ateneul Român", tipărirea unui număr festiv și unic de revistă – intitulat Caragiale – și înmânarea unui condei de aur sărbătoritului.

Apare seria a doua a Moftului român.

Scriitorul ia în antrepriză berăria „Cooperativa (ulteror, lichidată și transformată, peste câteva luni, în berăria „Gambrinus).

Este editat fundamentalul volum de proză scurtă Momente (Editura Librăriei Socec & Co.), la apariția căruia s-a lansat și fericita definiție formulată G. Ranetti: „nu Momente, ci Monumente".

Caragiale intentează proces lui C.A. Ionescu (Caion), calomniatorul care îl acuzase de plagiat în Năpasta. Calomniile lui Caion erau secondate de Al. Macedonski. O pledoarie exemplară a susținut, cu acest prilej, B. Șt. Delavrancea, în calitate de avocat al scriitorului. Procesul va fi câștigat, în anul următor, de Caragiale, dar calomniatorul, deși condamnat la trei luni de închisoare corecțională, va fi achitat.

Caragiale îi scria lui Delavrancea în octombrie 1907:

Frate Barbule,

Am părăsit amândoi de mici umilul acoperământ părintesc și care dincotro – tu din prăfăria Delei-vechi, eu din mocirlele Ploeștilor – am pornit sub paza Unuia singur de sus. Aspre cărări am bătut: amorțiți la-ncheieturi, însângerați la tălpi, loviți peste obraz – pe când eram departe de odihna cu icoana la căpătâi și de mâna care să fi mângâiat cu milă fruntea pălmuită de străini. În momente când după îndelungi tenebre se aprindeau pe vaste orizonturi zorile, după cum socoteam epocei de lumină, am ajuns copii încă în Forum, să reclamăm toga virilă... Acolo, trâmbița Patriei chema din toate depărtările pe toți bravii – pe cuminți, la strălucitoare triumfuri; pe creduli la jertfă crudă. Acolo ne-am întâlnit așa de tineri și cu pieptul nainte, fără să stăm o clipă la-ndoială, ne-am luat locul [...] Întâi ne-am înțeles fără să ne iubim; apoi ne-am iubit fără să ne-nțelegem; și tocmai târziu, spre bătrânețe, după atâtea lupte, am ajuns, dar biruiți, să ne-nțelegem fiindcă ne iubim – și să ne iubim fiindcă ne-nțelegem. Și sper că și tu gândești, ca și mine, că întâlnirea, apropierea și prietenia noastră a fost o favoare – eu cred, mare. (I.L. Caragiale către B. Șt. Delavrancea [octombrie 1907]; reprodus în I.L. Caragiale, Opere IV. Corespondență, ediție îngrijită de Stancu Ilin și Constantin Hârlav, prefață de Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002, p. 56)

1902

Apare broșura Mitică (Editura Berăriei „Gambrinus", București), text ce nu va fi retipărit în timpul vieții autorului.

Volumul Momente este respins de la Premiul „Năsturel-Herescu" al Academiei Române.

1903–1904

Caragiale călătorește, împreună cu familia, în Italia, Franța și Germania, dorind să se stabilească în străinătate.

1904

Se stabilește temporar la Berlin. Va mai reveni însă în țară, menținând contactul cu viața politică și culturală din Regat și legând prietenii cu românii veniți la studii în Germania.

1905

Se stabilește definitiv la Berlin. Resorturile exilului voluntar al lui Caragiale, întoarse pe toate fețele de contemporani și de exegeții ulteriori, sunt explicate de Șerban Cioculescu astfel:

„Împins așadar la actul în fond disperat al exilului, căldura căminului, deprinsă din copilărie și adolescență, și realizată de el însuși la maturitate, i-a fost insuficientă ca să se simtă în apele sale la Berlin, cu tot confortul ce-i putea oferi drojdia faimoasei moșteniri a Momuloaiei, vara primară a mamei lui. Ros până-n măduvă de dorul de țară, ținea casa deschisă tuturor compatrioților în trecere prin capitala Reichului, coresponda săptămânal cu inteligentisimul Paul Zarifopol, ginerele lui Gherea, făcea foarte des naveta Berlin-Lipsca, unde ședea mai tânărul său nou și ultim prieten, melomanul nelecuit abondându-se oarecum la concertul de la Gewandhaus, cerea și primea scrisori din țară, interesându-se de tot ce se petrecea în patria din care încercase să se rupă [...]

Defetist, prin definiție, este cel care fuge de la postul său, sustrăgându-i-se mișelește, adică și de frică, și din lipsa sentimentului de onoare. Or, când cel mai mare scriitor în viață părăsea cu inima ulcerată țara – și prin acest cuvânt înțelegem a trage la răspundere exclusiv pe cea oficială –, Caragiale avea calitatea unui mare clasic, alături de Eminescu și de Creangă, așadar cultura română îi era incalculabil debitoare". (Șerban Cioculescu, Situația lui Caragiale [1982]; reprodus în Șerban Cioculescu, Caragialiana, Editura Eminescu, București, 1987, p. 70)

La rândul său, Paul Zarifopol scrisese pe marginea exilului lui Caragiale:

„S-a întrebat adesea lumea noastă de ce se așezase Caragiale în Berlin? Din trebuință de ordine și confort, pot spune eu, după câte am auzit de la dânsul. Confortul era deplin și, pe atunci, mai ieftin mult decât în orice alt oraș mare european, inclusiv Bucureștiul. Iar ordinea îl încânta pe Caragiale, pur și simplu. În adevăr, gospodăria prusiană, publică și particulară, trebuia să fie un delicios răsfăț omului care îmbătrânise în o țară ce, în acest punct, contrasta eclatant cu Prusia.

Alături de George Coșbuc

Însă, de la început, cumintele Gherea îi repetase lui Caragiale că Bucureștiul și România au să-i fie acolo, foarte de lipsă; și pe Caragiale îl irita semnificativ acest pronostic pe care-l respingea aproape indignat. S-a văzut apoi că fiecare ocazie – mai drept – orice pretext – îi era bun ca «să se repează» pentru o zi, două, trei, șapte – la București. Totuși l-am găsit într-o vară la Friedrichroda, în inima Pădurii Turingiene, popular cum ar fi fost în Brașov sau la Sinaia. În piața minusculă a târgușorului german, îl interpelau, pe întrecute, zarzavagioaicele, ceasornicarul și librarul, și aproape îl aclamau, atât de mult suplinea cu puterea lui de comunicare, cu humorul și fantazia lui slaba cunoaștere a limbii germane. Fusese mult adevăr în precizarea lui Gherea, dar și în pornirile instinctivului Caragiale". (Paul Zarifopol, Caragiale, pe scurt. Douăzeci de ani de la moartea lui, Adevărul literar și artistic, nr. 605, 10 iulie 1932; reprodus în Paul Zarifopol, Pentru arta literară, Editura Fundației Culturale Române, București, 1998, vol. II, p. 307)

Dramaturgul lucrează la Titircă Sotirescu & C-ia, o piesă în care voia să exploateze ascensiunea tipurilor din O noapte furtunoasă și O scrisoare pierdută – proiect rămas nerealizat.

Începe să corespondeze cu Paul Zarifopol și continuă tradiția epistolieră cu C. Dobrogeanu-Gherea, dezbătând chestiuni de interes planetar, ce trec obligatoriu prin conceptul de „datorie umană".

Mai puțin obișnuită cu idilismul și exaltarea fără temei, morala caragialiană își desfășoară rezervele într-o epistolă trimisă de „nenea Iancu d-lui „Costică [Dobrogeanu-Gherea], din Berlin, în vara lui 1905:

Trebuie să te aerisești, să te dezmorțești, să te dezruginești făcând și un altfel de sport decât sportul îndeplinirei datoriei pe un teren atât de ingrat, în mijlocul unei lumi, pe care, oricât de optimist ai fi, e vreme să-ncepi a o cunoaște, în sânul unei societăți umane pentru care – te-ai convins, în sfârșit, de vorbele mele – e atât de necunoscută noțiunea „datorie umană".[...]

Iată ce crez eu. Și mai crez, iarăși, că altruismul, ca să fie în adevăr efectiv, nu trebuie să însemneze anihilarea absolută a egoismului, ci conciliarea bine echilibrată cu acesta. Să nu zici repede că astea sunt numai vorbe goale și jocuri de cuvinte fără fond. Ai răbdare... Cum poate cineva concepe ideea de datorie față cu lumea prin negațiunea aceleiași datorii față cu sine însuși, care este o parte a lumii, parte demnă de atenție cu atât mai mult cu cât ea are mai multă atenție pentru necazurile altora, supusă și ea acelorași dezastre, doritoare și ea de aceleași delicii? – Un suflet întreg, tocmai printr-un fel de egoism delicat și iperiritabil, devine altruist: îi este milă de durerile altora și vrea, cu paguba lui, să le liniștească, și dorește să facă bine altora, chiar sacrificând binele lui; fiindcă acele dureri ale altora sunt supărătoare pentru simțirea lui, îi turbură binele lui [...] își împlinește o datorie cătră sine, îndeplinind alta cătră ceilalți. Când văd o nedreptate care personal pe mine nu m-atinge deloc, pentru ce mă revolt și caut s-o reprim și să-i împiedic recidiva? Pentru că este pentru mine o ofensă intolerabilă care trebuie reparată: îmi tulbură liniștea pe care trebuie să mi-o recapăt. Mă simț dator cătră nedreptăți, simțindu-mă dator cătră mine însumi. Așa crede și bunul nostru vechi amic Don Quijotte, care poate nu este un tip atât de neînțeles, și încă și mai puțin ridicul, cum gândesc toți cei de seama burtosului său scutier. (I.L. Caragiale, Opere, IV, ed. cit., pp. 82-83)

Și, mai jos, o mostră de „anarhism" caragialian:

Și acum, să trecem la câteva divagațiuni politice de actualitate.

Ei, domnule legalist! așa că teoriile noastre anarhiste nu sunt așa de absurde cum ziceți dv.? Așa e că, odată ș-odată, când voi, legaliștii de toate soiurile, ați încurcat lumea și n-o mai puteți descurca, tot noi anarhiștii, trebuie să aruncăm câteva bomboane cu surprize, ca să mai îndulcim situația? Îți place cum d. conte Lev Tolstoi îndeamnă pe Bratușca Nicolae să împartă pământul la țărani? Înțelegi la ce tinde ingenioasa propunere a dlui conte. Ți-am spus eu odată și despre dumnealui ce om de treabă e! Ții minte? – Apoi, de! N-ar merita d. conte o mică petrecere boborană la Yasnaia-Poliana? – o vizită entuziastă a vreo câteva mii de mujici beți muscălește, cu parul, cu securea, cu masalaua, să-nceapă de acolo realizarea visului politic al nobilului apostol neochristian? (Ibidem, p. 84)

1907

În publicația Die Zeit din Viena, sub semnătura „Un patriot român, apare prima parte din articolul politic „1907, ecou al răscoalelor țărănești din Regat. În câteva luni, este editată broșura 1907 – Din primăvară până-n toamnă (Editura Adevărul).

1908

Caragiale îi trimite o scrisoare de felicitare lui Titu Maiorescu, cu ocazia zilei de naștere. Gestul său a însemnat un pas spre reluarea relațiilor dintre cei doi. Apare prima ediție de Opere complete (Editura Minerva, București).

Se înscrie în Partidul Conservator Democrat, condus de Take Ionescu, și participă la câteva turnee de propagandă.

Scrisoare către Delavrancea, din februarie 1908, elocventă nu pentru opțiunea politică punctuală a scriitorului, ci pentru oglindirea de sine conținută:

Tu faci stăruitor politică de atâta vreme; tu ești o forță personală prin talentul tău și prin popularizarea ce ți-ai cucerit-o cu talentul; forța ta e cotată [...] Dar eu? Eu ce forță am? Proprietate, nu; relațiuni de familie puternică, nu; talent, trecut politic, nu – Atunci?

Atunci, m-am gândit să mă duc la Take, să mă cufund în grămadă – în tramcar, acolo unde și cum i se cade unei valori absolut neglijabile ca... – și m-am dus cu dragă inimă. Sunt bătrân firește și știu că de la vârsta mea-ncolo nu se mai reface o viață trăită; orice regret pentru vremea pierdută ar fi nu numai de prisos, dar și de mauvaise grâce. Cariera unui om este o indisolubilă căsătorie mistică: soțul nu poate beneficia, mai ales cătră declin, de corectivul divorțului; ba, orice plângere tardivă din parte-i ar fi gratuit ridiculă. Nu crede că-mi fac cumva iluziune că voi găsi acolo unde mă duc vreo strălucită compensare la adversitatea ce m-a bătut pân-acuma. Mă voi mulțumi cu foarte puțin. Acolo cea mai mică atențiune, o privire binevoitoare, o strângere de mână, dată nu în silă cu un singur deget fricos de mânjire cu contactul plebeian, mă vor plăti de extrema nesocotire sub apăsarea căreia am îmbătrânit; o recunoaștere cât de platonică a unei mici calități, ce poate cu bunăvoință mi s-ar găsi și mie, m-ar mângâia de umilirea ce am îndurat-o o viață-ntreagă întâmpinând mereu numai inventarierea amănunțită a marilor mele lipsuri și cusururi.

Frate Barbule, eu cred că de când mă cunoști n-ai dovedit la mine nici o clipă de vanitate; gândește-te bine și vezi că afirmația mea nu este de tăgăduit. Dar între vanitate și renunțare perpetuă la demnitate, între îngâmfare nelimitată și desăvârșită supunere la nesocotire și la despreț, sunt, mi se pare, destule trepte – multe. Când intru într-o casă, nu pretind să mi se dea la masă un anume loc în vază; mă mulțumesc și la coada mesei să stau; căci, oriunde m-or pune, mai mic decât sunt n-am să fiu; [...] Dar dacă nu mi-a plăcut deloc să mă vâr spre partea de sus a mesei, iarăși nu pot primi să fiu trimis la bucătărie a linge talerele ca un nepoftit, numai ca să pot spune a doua zi celor de teapa mea că am avut cinstea să intru sub acoperământ de casă boierească. Și asta, cred eu, e o dovadă că nu sufăr de trista infirmitate a vanității. (Ibidem, pp. 58-59)

1909

Salută apariția companiei teatrale a lui Al. Davila printr-un articol în Noua revistă română.

Reîncepe colaborarea la Universul, cu povestiri, schițe și scrisori. Cum standardele gramaticale ale „tinerilor din redacția ziarului erau, se vede treaba, destul de joase, Caragiale-„Moș Virgulă trimite, fără alt protocol, de la Berlin, o admonestare consistentă:

[...] am primit și numărul 77 al „Universului", cu articolul meu, Greu, de azi pe mâne, în care am găsit mult respect pentru manuscrisul meu, adică nu mai multe greșeli decât următoarele:

Coloana I – 7 greșeli

——" - II – 16 "

——"- III – 51 "

——"- IV – 18 "

——" - V – 34 "

——" -VI – 30 "

——---------------

Total 156 (adică una sută cincizeci și șase)

Daca ți se pare că exagerez, te rog de curiozitate păstrează manuscriptul, și dacă vrei ai să ne prindem: pentru fiecare exagerație, eu să-ți dau 50 de franci, iar d-ta să-mi dai pentru fiecare greșeală 50 de bani. – Dar ce să fac? am hotărât să tac și să-nghit; băieții mă pot maltrata de acum cât poftesc, să știe bine că deocamdată n-am să mă plâng; dar le promit că prin chiar coloanele Universului o să mă răzbun, așa încât să mă pomenească; fiindcă n-am să mă las eu multă vreme călcat în picioare de niște tineri, care-și închipuiesc că, dacă știu carte românească mai multă ca mine, au dreptul să-și bată joc de ignoranța mea în materie de publicistică literară, și încă într-un mod așa de desprețuitor. Adică, fiindcă eu am apucat școlile din vechime, când se-nvăța gramatica cu atâta bătaie de cap (și... de altceva), iar dumnealor au avut parte să-nvețe în școlile moderne unde nu se mai pierde vremea cu așa învățături inutile au dumnealor dreptul să mă umilească? (Ibidem, pp. 154-155)

1910

Apare volumul Schițe nouă (Editura Adevărul, București) – ultimul volum antum – care include texte tipărite, cele mai multe dintre ele, în Universul. Din acest volum fac parte povestirile Kir Ianulea, Pastramă trufanda și Calul dracului.

1911

Colaborează la revista Românul din Arad.

Are în intenție să scrie o dramă istorică, în versuri, inspirată din viața Didonei, regina Cartaginei.

Apare, la Leipzig, teza de doctorat Ion Luca Caragiales Leben und Werke, a lui Horia Petra-Petrescu.

1912

În ianuarie, Societatea Scriitorilor Români (al cărei președinte era Emil Gârleanu) dorește să-l omagieze pe Caragiale, cu ocazia implinirii vârstei de 60 de ani. Sub pretextul unei crize de sciatică, dramaturgul își declină participarea. Celebrarea are totuși loc, sub patronajul principesei Maria și în prezența regelui Carol I. Aniversarea lui Caragiale este consemnată și de presa vremii; sunt organizate adunări festive.

Nenea Iancu, după cum îi spuneau apropiații

Scriitorul revine în țară, însă cu o lună mai târziu.

La 22 iunie, Ion Luca Caragiale moare subit – probabil, în urma unei crize cardiace – în locuința sa din Berlin. Este înmormântat într-un cimitir protestant din Schöneberg-Berlin. Ulterior, rămășițele sale pământești vor fi aduse în țară și reînhumate la Cimitirul Bellu din București.

*

Intuind lunga vitalitate a lecturilor de identificare cu lumea și arta lui Caragiale, neepuizate până astăzi, Șerban Cioculescu scria în 1944:

„Caragiale este unul dintre acei scriitori meniți să stârnească neistovite comentarii, după unghiurile neașteptate de perspectivă pe care și le vor însuși generațiile succesive. Aceasta este soarta glorioasă a scriitorului „cu mesaj, fie chiar cu un „mesaj indirect cum a fost marele ironist, care n-a dăruit societății românești nimic altceva decât o oglindă perfidă, pentru chipurile ei nefardate. Posteritatea, față de un asemenea scriitor, e o continuă replică, cu jocul de oglinzi întors asupră-i, ca un omagiu de reciprocitate." (Șerban Cioculescu, Medalion [1944], reprodus în Șerban Cioculescu, Caragialiana, Editura Eminescu, București, 1987, pp. 7-8)

*

Notă: În alcătuirea acestui tabel cronologic am folosit edițiile: Șerban Cioculescu, Viața lui Caragiale. Caragialiana, Editura Eminescu, București, 1977, I.L. Caragiale, Opere I. Proză literară, ediție îngrijită și cronologie de Stancu Ilin, Nicolae Bârna, Constantin Hârlav, prefață de Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, București, 2000, Opere IV. Corespondență, ediție îngrijită de Stancu Ilin și Constantin Hârlav, prefață de Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, București, 2002, și Dicționarul general al literaturii române, coordonat de Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004.

ITACA, REGATUL LUI ULISE ȘI LITERATURA ROMÂNĂ

Se spune că, în Odiseea, Ulise se ducea spre Itaca, adică, spre Kefalonia.. Insula are, azi, două porturi importante: Luxuri și Argostoli. Din Luxuri, se știe, a venit la Brăila tatăl lui Panait Istrati. În urma unor investigații de arhivă, aici și în insula Kefalonia, am descoperit, cu ceva timp în urmă, că din Argostoli a venit la noi (prin Constantinopol) familia lui I.L. Caragiale. Ce i-a determinat pe tatăl, respectiv, bunicul celor doi mari scriitori români să ia calea exilului dintr-o insulă frumoasă ca Afrodita? Turcii stăpâneau Grecia, își plimbau fesurile prin Argostoli și Luxuri, mănăstirea cu moaștele Sfântului Gherasim (Aghios Gherasimos) se închisese, coastele pârjolite n-aveau destulă iarbă pentru cele câteva capre salvate de satârul turcesc, spahiii și ienicerii le luau tot peștele. Le-a mai rămas credința și speranța că, plecând spre nord, vor găsi frați întru ortodoxie mai puțin turciți; i-au găsit, în adevăr, în Țara Românească. Pentru istoricii literari români, originea familiei lui Caragiale a fost mereu sursa unor supoziții, a unor ipoteze niciodată confirmate. G. Călinescu, Paul Zarifopol, Șerban Cioculescu – cei mai importanți istorici literari și specialiști în opera și în biografia lui Caragiale, din secolul trecut – au afirmat că Idria (un oraș din Slovenia de azi, cu circa 7 000 de locuitori) ar putea fi locul de origine al familiei marelui dramaturg. Iată ce spune G. Călinescu în Istoria literaturii române de la origini până în prezent: „Cel mai vechi ascendent al lui I.L. Caragiale este bunicul său Ștefan, adus în țară de Caragea, zice-se, ca bucătar. Ce era? Grec, arvanit? Caragiale scriitorul se socotea idriot (dacă se poate pune temei pe confesiunile lui de levantin), adică din insula Idria, din spațiul grec, dar cu locuitori albanezi. Arvaniții au reputația, gratuită, de a fi căpățânoși (o enormă țeastă ca o turlă se constată și la scriitor), tăcuți, greoi la înțelegere, cam crunți, fideli în chip obtuz. Caragiale, dimpotrivă, e zglobiu ca un palicar, gălăgios ca un barcagiu, sarcastic, mistificator. Trebuie să fie amestecătură în sângele lui, poate și după mamă. În definitiv, Ștefan era un balcanic numaidecât adaptabil la câmpia dunăreană. Cum se vede, G..Călinescu pune sub semnul întrebărilor și al ipotezelor originea dramaturgului; pe urmele acestor ipoteze, istoricii literari fie au admis originea idriotă, fie au ocolit pur și simplu acest subiect sensibil. Mai mult, Caragiale însuși se pare că nu știa adevărul despre locul de unde au plecat bunicul Ștefan și tatăl său, Luca. Despre mama sa, Caragiale știa mai multe. Fiica unui negustor din Brașov, Ecaterina Karaboas era de origine greacă. Luca Caragiale și Ecaterina Karaboas n-au fost însă niciodată căsătoriți; astfel, I.L. Caragiale e, cum se spune, un „fiu din flori, un copil natural. Această situație a familiei și incertitudinile privind originea bunicului și a tatălui (despre care tot G. Călinescu spunea că ar fi fost născut la Constantinopol), a numelui, în fond, a identității, au creat numeroase efecte directe în opera scriitorului.

De exemplu, soarta copilului nelegitim este subiectul prozei Păcat; într-un alt text, semnalat de G. Călinescu, copilul vorbește mamei aparente pentru mama cea adevărată: sunt multe asemenea contexte literare în opera lui Caragiale, astfel încât putem vorbi de un complex al rădăcinilor în cazul marelui dramaturg: viața și opera sa au și această dimensiune, obiect de studiu pentru psihocritică, psihanaliză și critica genetică. Această structură a operei a fost neglijată de exegeții lui Caragiale, deși ea este evidentă și, mai ales, foarte productivă, atât în teatru, cât și în proză, dar și în multe din faptele ce compun biografia lui Caragiale. Între altele, dorința de a călători, „nomadismul", lipsa unui spațiu securizant – făclia, originea, numele, identitatea stau sub zodia impreciziei, a provizoratului și a ipotezei –, soarta celor doi copii, Luca și Matei, ei înșiși scriitori, exilul în Germania: într-un cuvânt, dimensiunea tragică a operei și a biografiei celui mai mare dramaturg român a rămas mereu în plan secund. Toată familia, în fapt, atât de importantă pentru istoria culturii române, repetă acest „scenariu. Unchii lui Caragiale – Iorgu și Costache –, actori, autori dramatici, conducători de trupe de teatru și-au trăit viața în instabilitate socială și ipoteză. Costache Caragiale călătorește în toate regiunile Principatelor Române de atunci, înființează trupe de teatru la București, Iași, Botoșani, Craiova, conduce Teatrul Mare din București, se ceartă cu Matei Millo și părăsește direcția, călătorește în Franța de două ori, este învinuit că nu a participat la Revoluția română de la 1848, scrie poezii, proză, teatru, unde explorează mediul micii burghezii din mahalaua bucureșteană și unde caută, mai ales, personajul comic, caricatura și „culoarea limbajului – elemente ce vor putea fi regăsite, mai târziu, în opera ilustrului său nepot. Iorgu Caragiali (care își spunea „Caragiale III) a vrut să fie actor dar nu și-a găsit loc în niciuna din trupele bucureștene, a dorit antrepriza Teatrului Național din Iași, dar a fost refuzat, este mereu pribeag, călătorește mult, ca și fratele său, prin țară, face trupe de teatru care au o existență efemeră; e „histrion prin vocație și un „actor boem", cum spune teatrologul Florin Faifer în Dicționarul literaturii române de la origini până la 1900. Pe scurt, aceștia au fost unchii lui I.L. Caragiale. Dar fiii săi? Luca își petrece copilăria și adolescența la Berlin, însoțindu-și familia în exil, scrie un roman și e acuzat de pornografie, scrie versuri și reușește mai mult, dar aprehensiunile tatălui său în privința artei pun ceea ce E. Lovinescu numea „o frână paternă, moare tânăr și cu un destin neîmplinit. Celălalt fiu, Matei, e conceput cu o altă femeie, Maria Constantinescu; fiu natural, tatăl, fiu natural, iată, și fiul lui Caragiale: scrie o capodoperă a prozei românești (un recent „top literar al secolului trecut, în România, plasa Craii de Curtea-Veche pe primul loc), începe alte cărți pe care nu le termină și își inventează o origine ilustră: susține că este „prince Basaraba-Apaffy și ultimul descendent al contelui Caracioni, cu care se petrece „l’extinction de ma race. Motivul? Ereditatea e intransmisibilă și, în consecință, eventualii urmași ar putea duce în deriziune desăvârșirea stirpei ilustre: o viață care identifică într-un orizont modernist amintitul complex al originii pe care îl mărturiseau opera și biografia tatălui său. Aceasta este familia pe care au întemeiat-o pentru cultura română Ștefan și Luca Karaialis din Kefalonia. Karaialis, în limba greacă, înseamnă „oglindă neagră (și câte asociații se pot face între numele originar grecesc și esența operei dramaturgului!). Ioan Gheorghe Caragea, venit în Țara Românească la 1812, a adus cu sine nu numai „Legiuirea Caragea (o politică fiscală excesivă și o rentă feudală apăsătoare pentru țărani), și memoria sa nu se leagă acum doar de „ciuma lui Caragea" (o epidemie de ciumă a bântuit în timpul domniei sale); i-a adus și pe Ștefan și Luca Karaialis, primul, om de încredere – crednicer se chema (într-o vreme a tuturor conspirațiilor, bucătarul trebuia să fie, cu adevărat, un om de încredere), care, probabil, și-a luat nume românesc – Caragiale –, păstrând rădăcina și sonoritatea numelui grecesc, adăugând însă, poate, câte ceva și din numele celui pentru care pregătea masa: Karaialis – Caragea – Caragiale. Sigur că această descoperire nu mai poate schimba nimic din biografia și din temele operei lui Caragiale și a fiilor săi;