Educația sentimentală

CRONOLOGIE

1821

La 12 decembrie se naște Gustave Flaubert, la Rouen, în Normandia, într-o familie de burghezi. Tatăl său, Achille Cléophas Flaubert, este chirurg-șef la spitalul din oraș, iar mama, Anne Justine Caroline Fleuriot, fiica unui medic. Are un frate, Achille, care urmează cariera tatălui, și o soră, Caroline, care va muri la o vârstă tânără.

1831

La nouă ani intră la Colegiul Regal din Rouen (astăzi Colegiul Corneille), o instituție de tradiție veche, riguroasă, iar tânărul Flaubert este instruit într-un mediu auster, ceea ce îi provoacă o suferință pe care mai târziu va ști să o prefacă în cuvinte. Despre această perioadă va scrie: „Noaptea, ascultam mult timp vântul care sufla lugubru… Auzeam pașii celui care făcea rondul mergând încet cu lanterna și, când se apropia de mine, mă prefăceam că dorm și chiar adormeam, pe jumătate în vis, pe jumătate în halucinație".

1834

Întemeiază o revistă ce se adresează colegilor săi de liceu, numită Artă și progres, al cărei unic redactor este. Acum îi descoperă pe Voltaire, Shakespeare, Rabelais, Walter Scott și Beaumarchais. Tot acum învață greaca, istoria veche, engleza și latina. Fiecare lectură îl convinge de latura sa creatoare și citește din ce în ce mai mult. Viața sentimentală începe să se manifeste cu pregnanță. Tot în acest an, le cunoaște pe fiicele amiralului englez Henry Collier, Gertrude și Henriette, într-o excursie la Trouville. Scrie despre relația cu ele ca despre o dragoste infantilă și inocentă.

1836

Primele încercări literare: povestirile Un parfum de mirosit, Ciuma la Florența, Turbare și neputință, de influență byroniană.

1837

Cu câteva zile înainte de aniversarea a 16 ani, termină redactarea unei povestiri filosofice numite Pasiune și virtute, în care eroina, Mazza, o femeie cu o existență tumultuoasă, dezamăgită de amantul său, decide să se sinucidă.

1838

Termină Memoriile unui nebun, în care povestește vara petrecută alături de Élisa Schlésinger, numită în carte Maria, o femeie mult mai în vârstă decât el care își va pune amprenta atât asupra vieții lui sentimentale, cât și asupra scriiturii sale. Ea ar fi unul dintre modelele eroinei din Educația sentimentală, doamna Arnoux. Acum îi descoperă pe Victor Hugo, Racine, Calderón, Lope de Vega. Corespondează cu cei mai buni doi prieteni ai săi, Alfred Le Poittevin și Ernest Chevalier, iar celui din urmă îi scrie: „Într-adevăr, nu apreciez decât doi oameni, Rabelais și Byron". Scrie Agonii, Dansul morților, Beat și mort.

1839

Semnează scrisori publice împotriva noului profesor de filosofie, domnul Bezout, care îl înlocuia pe domnul Mallet. Părinții decid să îl retragă de la colegiu, pentru a preveni orice fel de sancțiune împotriva sa. Așadar, Flaubert se pregătește singur, acasă, pentru examenul de bacalaureat, pe care îl trece pe 23 august 1840. Acest episod biografic este transpus în Educația sentimentală.

1840

Face o călătorie în Pirinei și în Corsica, unde cunoaște o frumoasă peruviană, Eulalie Foucauld de Langlade, de care își va aminti cu amărăciune mai târziu.

1841

La 10 noiembrie se înscrie la Facultatea de Drept din Paris, în vederea unei cariere pe care o va respinge însă. O scurtă perioadă studiază creștinismul, fiind convins că Iisus Hristos a existat într-adevăr, dar la scurt timp devine ateu.

1842

Începe să scrie un soi de roman personal, Noiembrie, inspirat din Suferințele tânărului Werther de Goethe, de René de Chateaubriand și de Confesiunea unui copil al secolului de Musset. Mai târziu, vorbind despre Noiembrie, Flaubert spune: „opera aceasta a fost sfârșitul tinereții mele". Începe o altă etapă a vieții.

1843

Începe să scrie Educația sentimentală, în februarie. Reia lucrul în septembrie și octombrie. Această eboșă împreună cu Noiembrie și cu Memoriile unui nebun vor rămâne în sertar până în 1910, când sunt găsite de Louis Bertrand. Fragmente din această primă versiune apar în Revue de Paris, din 15 noiembrie 1910 și până în 15 ianuarie 1911. Despre această versiune, îi scrie lui Louise Colet, care se arătase entuziastă la lectură, în 1852: „Educația sentimentală a fost, fără voia mea, un efort de fuziune între două tendințe ale spiritului meu (ar fi fost mai ușor să fac ceva uman într-o carte și ceva liric în alta). Am eșuat. […] În concluzie, ar trebui să rescriu sau măcar să reajustez totul, să refac vreo două sau trei capitole […]".

Îl cunoaște pe Maxime Du Camp, cu care va lega o prietenie solidă și va purta o corespondență bogată. Mai târziu, pleacă împreună într-o excursie pe care Flaubert o vede ca pe una dintre cheile către sensul vieții sale. Este respins la examenul de anul II la Drept și îl cunoaște pe Victor Hugo.

1844

În ianuarie 1844, suferă prima criză nervoasă (se presupune că ar fi fost epilepsie). Cade din trăsura condusă de fratele său Achille, care vreme de un sfert de oră îl crede mort. Este îngrijit conform medicinei vremii, cu bromuri și cu lăsare de sânge, care îl slăbesc. Boala și dezinteresul pentru studii îl fac să rateze un examen și hotărăște să abandoneze facultatea. Casa natală de la Deville cunoaște consecințele modernizării: linia ferată Rouen-Havre trece chiar prin grădină, iar tatăl său primește în schimb o reședință de vară la Croisset, unde Flaubert se stabilește în luna iunie.

1845

Termină prima versiune a Educației sentimentale. La insistențele tatălui său, face o călătorie în Italia, împreună cu familia. La Genova, tabloul lui Bruegel Tentația Sfântului Anton îi reînvie lecturile din Goethe. Aici încolțește ideea romanului Ispita Sfântului Anton.

1846

La 15 ianuarie moare tatăl lui Gustave, în urma unei operații făcute chiar de fratele lui, Achille. Toate scrierile sale din acea perioadă sunt influențate de pierderea dureroasă a tatălui. La 23 martie îi moare și sora, Caroline, a cărei fiică nou-născută rămâne în grija scriitorului și a mamei sale. Tot acum se îndrăgostește de Louise Colet, o poetă cu o viață tumultuoasă bine cunoscută în lumea pariziană, cu care are o relație intensă. Viața lui sentimentală se zbate mereu între femeile pe care le iubește și mama sa, doamna Flaubert, care îi influențează acțiunile. De aici este inspirat și personajul madame Bovary, mama lui Charles, care joacă același rol în viața personajului. În tot acest timp corespondează prin scrisori cu bunul său prieten, Maxime Du Camp, dar și cu Louise Colet. Îl cunoaște pe scriitorul Louis Bouilhet.

1848

Participă la Revoluția din februarie și intră în Tuileries cu revoluționarii.

Începe redactarea lucrării Ispitirea Sfântului Anton. Frecventează celebritățile literare ale Parisului, pe Balzac, pe George Sand, care îl admiră foarte mult, și pe Victor Hugo, pe care îl respectă enorm.

1849

Termină de scris Ispitirea Sfântului Anton, iar Maxime Du Camp și Bouilhet, după ce o termină de citit, îl sfătuiesc să o arunce în foc și să nu mai vorbească niciodată despre ea. Pleacă într-o călătorie, alături de Maxime Du Camp, în Africa de Nord, dar și în Siria, Liban, Turcia, pe care Flaubert o consideră singura lui șansă de a se descoperi pe sine, iar despărțirea de mama sa constituie un tablou emoționant, descris mai târziu de către Du Camp.

1851

Începe să scrie capodopera Doamna Bovary.

1856

Termină de scris, după o perioadă de 56 de luni de muncă asiduă, romanul Doamna Bovary, publicat în șase numere în Revue de Paris, condusă de Maxime du Camp. Sainte-Beuve, cel mai important critic al secolului, îi dedică un studiu. Barbey d’Aurevilly compară vigoarea și precizia scriiturii cu oțelul englezesc fabricat la Birmingham. Romanul trece prin filtrul cenzurii înainte de a fi publicat, dar, încă de la primul număr, povestea femeii care își încalcă legămintele conjugale provoacă un scandal uriaș în epocă. Publicarea romanului este întreruptă, iar Flaubert este pus sub urmărire, prins și încarcerat alături de cel care a tipărit revista. Pentru că provine dintr-o familie burgheză, scandalul provocat de opera sa îi zguduie apropiații. Într-un eseu apărut în 1902, Jules de Gaultier forjează noțiunea de „bovarism, a cărei definiție simplistă este „capacitatea omului de a se concepe altfel decât este. Intrat în vocabularul psihopatologiei, bovarismul devine în 1966, pentru psihanalistul Jacques Lacan, „o funcție esențială a omului și chiar a vieții".

1857

La 29 ianuarie, la 35 de ani, Flaubert participă la prima audiere în procesul ce îi este intentat. În sală se află, alături de el, familia, prieteni și scriitori. Într-o perioadă în care puterea absolută este exercitată de Napoleon al III-lea, numeroși scriitori suferă din cauza regimului politic. În 1853, frații Goncourt sunt puși sub acuzare pentru un articol publicat, iar Charles Baudelaire este obligat să își retragă șase poeme din volumul Florile răului. Procurorul Ernest Pinard folosește ca probă incriminatoare chiar și pasaje dintr-o lucrare mai veche a lui Flaubert, Ispitirea Sfântului Anton, publicate în revista Artistul. Pe 7 februarie, procesul lui Flaubert se încheie cu achitarea acestuia. Doamna Bovary se vinde în 300 000 de exemplare în numai cinci ani, dar Flaubert își regretă opera apărută pe fundalul unui scandal și mai ales simte că, orice ar publica după Doamna Bovary, nu va mai avea nicio valoare pentru cititori. În septembrie începe să lucreze la Salammbô, ce va fi publicat în 1862.

1864

Începe, la 1 septembrie, o a doua versiune a Educației sentimentale, la care lucrează până în luna iunie a anului 1869. Tot acum începe și corespondența sa cu George Sand și este invitat de onoare la curtea împăratului Napoleon al III-lea.

1866

Este numit Cavaler al Legiunii de Onoare.

1869

Este un an nefast pentru Flaubert, care își pierde bunul prieten, pe Louis Bouilhet, iar un an mai târziu acestuia îi urmează Théophile Gautier și Jules de Goncourt. Apare în versiune revăzută Educația sentimentală, primită cu rezerve de public și de critica literară, dar apărată de prietenii săi George Sand, Émile Zola și Théodore de Banville. George Sand îi scrie: „Suntem cu toții de aceeași părere, e o carte frumoasă, cu forța celor mai bune cărți ale lui Balzac, și mai reală, adică mai fidelă adevărului, de la un capăt la celălalt".

1870–1874

După ce Prusia ocupă Normandia, se refugiază la Rouen alături de mama sa. După moartea mamei, în aprilie, Croisset îi rămâne nepoatei, Caroline, cu condiția ca Gustave să locuiască acolo. Pentru a face rost de bani, scrie piese de teatru, dintre care una, Candidatul, este pusă în scenă la 11 martie 1874. Deși contestată de toată lumea, ea este punctul de plecare pentru Bouvard și Pécuchet.

1877

Flaubert își reia bunele relații cu criticii literari prin publicarea operelor Legenda Sfântului Iulian Ospitalierul, O inimă simplă și Hérodias. Unul dintre discipoli este Guy de Maupassant, care are ideea de a reuni într-un restaurant de lângă gara Saint-Lazare mai mulți tineri (printre care Zola și frații Goncourt) care au ideea de întemeia o „școală naturalistă. Deși rezervat față de entuziasmul care-l înconjoară – mai ales din partea lui Zola –, Flaubert va fi considerat pentru multă vreme un scriitor „naturalist . În pofida situației sale financiare precare, începe să lucreze la Bouvard și Pécuchet, ce va fi publicat postum.

1879

Starea sa de sănătate se agravează, mai ales după ce alunecă pe polei și-și rupe un picior. Prietenii lui conspiră pentru a-i găsi o slujbă. Acceptă un post „suplimentar" de bibliotecar la biblioteca Mazarine, după ce se convinge că nu e vorba chiar de o sinecură oferită din milă. Primește 3 000 de franci pe an, fără a fi nevoit să fie prezent în mod regulat.

1880

Continuă să lucreze la Bouvard și Pécuchet. La 8 mai, când începuse capitolul cu numărul zece, moare din pricina unei hemoragii cerebrale. Este condus la cimitirul din Rouen de către cei mai buni prieteni ai săi, printre care Émile Zola, Alphonse Daudet, Edmond de Goncourt, Théodore de Banville și Guy de Maupassant.

1880-1920

Posteritatea Educației sentimentale și a Doamnei Bovary începe prin observații, care se înmulțesc, asupra profunzimii personajelor Frédéric Moreau și Emma Bovary. Paul Bourget, în Eseuri de psihologie contemporană (1883), vede în primul „un suflet de o calitate rară. Și dintre toate obiectele pe care un tânăr le poate dori, le-a ales pe cele mai dezirabile, cele pe care merită într-adevăr să trăiești ca să le ai: o mare putere de artist și o mare iubire. […] Dar el își va rata destinul pentru că facultățile lui erau superioare mediului în care trăia. Te poți vindeca oare vreodată de propriile facultăți? Adevărata notorietate o va căpăta odată cu apariția termenului de „bovarism, care-l consacră ca pe unul dintre puținii scriitori capabili de a oferi un tip uman nou, la fel de puternic și universal precum „quijotismul, „harpagon, „Don Juan sau „dandysmul, căruia îi este într-un fel simetric și congener. Excelența literară a romanului a trebuit să aștepte însă apariția și impunerea pe scena literară a lui Marcel Proust. De atunci încoace, Flaubert este considerat primul scriitor modern al literaturii franceze. Imensa biografie a lui Sartre, Idiotul familiei, din 1983, confirmă importanța covârșitoare a scriitorului și a lumii pe care a creat-o asupra felului de a se practica și a se înțelege literatura.

CÂND NU AFLI CUM POȚI FI FERICIT ÎN ZECE PAȘI

Flaubert nu e doar un autor, e o idee. Nu e doar o idee filosofică, e o idee sensibilă. Există mulți autori-idei, dar și autori-clișee. În cazul nostru, însă, e greu de definit ideea sensibilă pe care o reprezintă Flaubert. Pentru că el stă undeva între Balzac și Proust, acolo unde literatura care plecase cu gândul de a spune adevărul despre lume își dă seama că adevărul la care poate ajunge îi aparține, stă în stil și nu poate fi decât autenticitate. La fel, Educația sentimentală. Publicat în 1869, romanul fusese deja conceput cu mai bine de cincisprezece ani înainte, marcat de diverse influențe, livrești (între care cea a unei nuvele a criticului Sainte-Beuve) și, desigur, personale. Educația sentimentală este, de asemenea, o idee sensibilă. Tot greu de formulat. E vorba despre un roman realist care nu crede în propriul realism, dar care, prin această îndoială manifestată ironic, spune ceva despre o lume pe cale să apună, în Europa Occidentală: cea care crede că adevărul se poate obține prin cunoaștere. La sfârșitul secolului al XIX-lea va fi din ce în ce mai clar, pentru intelectuali și nu doar, că Revoluția trebuie reluată. Aveam să intrăm în era ideologiilor.

„Lăsați-mă în pace cu realitatea voastră hâdă! Ce înseamnă realitatea? Unii văd totul în negru, alții în albastru, mulțimea vede tâmpit. Nimic nu e mai puțin natural decât Michelangelo, și nimic nu e mai puternic ! Grija pentru adevărul exterior dovedește josnicia contemporană [...] – așa declamă un bătrân pictor, Pellerin, personaj secundar al romanului, prin care autorul ne învață cum să-l citim. Asta voi încerca să explic acum, și anume cum se poate citi un roman care parcă ar fi scris de Balzac, dar e de fapt mai degrabă al lui Proust. Ca orice roman realist, și acesta începe banal: „La 15 septembrie 1840... plasează acțiunea. „Un tânăr de optsprezece ani introduce protagonistul: Frédéric Moreau. Nu mult mai încolo, apare Ea: „Fu ca o apariție. Ea era așezată în mijlocul băncii, singură. Lucrurile sunt atât de bine înlănțuite, totul e atât de transparent, încât romanul pare hiper-realist: convenția și adevărul se îngemănează, ca și cum niciodată nimic nu le-ar fi despărțit.

Și totuși, Flaubert nu e Balzac. Nici romantismul nu mai e în putere, iar lumea în care și pe care o scrie Flaubert pare să se clatine. În felul acesta, ea-și dezvăluie dedesubturile și se descoperă fragilă. Sau, cum ar spune filosofii, își dezvăluie finitudinea, faptul că e vie și că, fiind o lume vie, poate oricând să moară. Prima ironie evidentă la adresa literaturii pe care Educația sentimentală pretinde că o reprezintă: „Semăna cu femeile din cărțile romantice", scrie naratorul despre Mme Arnoux, adică Ea, această Madame Bovary opacă, despre care nu putem afla nimic, pentru că e mai mereu absentă. Nu mult mai încolo, în roman, Charles Deslauriers, cel mai bun prieten al lui Frédéric, îi strigă acestuia: „Dar mi se pare că îți spun lucruri clasice! Adu-ți aminte de Rastignac din Comedia umană. Ai să reușești, sunt sigur!" Iarăși o referință literară, de unde sugestia că eroii lui Flaubert nu sunt niște prototipuri, ci niște imitații conștiente de condiția lor. Acel discurs care nu e adevărat, dar care mărturisește că nu e pentru că adevărul absolut nu poate fi atins este autentic.

Avem așadar o carte în care naratorul se joacă cu literatura. Influența lui Cervantes e prima remarcată. Așa cum Don Quijote încearcă să trăiască după modelul cavalerilor din romanele pe care le devora, dar eșuează, Educația sentimentală e un roman realist alcătuit după convențiile realismului, dar unul care își dă seama că realismul este convenție și eșuează deci în a fi cu totul real. Educația sentimentală a lui Frédéric este ea însăși un eșec, după cum romantismul care colorează tot ceea ce îi aparține eroului – viziunea, sentimentele, Parisul, relația cu prietenii, cu familia, cu instituțiile – are ceva artificial.

Realitatea, altfel spus, e un fake, cam asta ne transmite Flaubert. Acesta este, spus direct și emfatic, adevărul acestui roman. Literatura flaubertiană nu se mulțumește să o nege și să o înlocuiască, așa cum făceau romanticii. Nu-i destul să proclami hidoșenia realității și să o parfumezi cu spray-ul stilului pentru a o transcrie, pentru că parfumul va fi resimțit ca aditiv. Altfel spus, odată cu Flaubert, conștiința scriitorului suferă – uneori – drama de a nu-și găsi expresia autenticității, iar ceea ce devine autentic este de-acum căutarea, îndoiala, ironia. Vremea lui Balzac, a autorului care încă se voia o oglindă fidelă a unei realități ce poate fi descrisă pentru că totul poate fi scos la suprafață, etalat și pus în pagină, apusese. În cazul lui Balzac, sugerează naratorul printr-o altă ironie, fusese vorba despre o iluzie pe care o putem numi „voință de adevăr. Cum funcționează ea? Se dau niște fapte, niște lucruri și o conștiință care le percepe și care încearcă să (și) le facă inteligibile. Nu atât prin puterea înțelegerii abstracte, cât prin putere afectivă. Lumea e împărțită în fapte și lucruri care plac sau displac, pe care le iubim sau le urâm. Ceea ce ne este indiferent nu există pentru noi. Iată cât de clar este enunțată voința de adevăr care dă viață realismului, într-una dintre frazele memorabile ale romanului nostru: „Cum nu văzuse niciodată lumea decât prin febra dorințelor lui lacome, și-o închipuia ca pe o creație artificială, care funcționa în virtutea unor legi matematice. Este vorba în mod explicit despre perspectiva pe care o are asupra vieții (sociale) Charles Deslauriers, dar autorul trimite cititorul, implicit, la acel tip de roman balzacian pe care l-am numit realist și care nu are nicio îndoială că lumea este așa cum o descrie el, iar personajele lui sunt tipuri ideale ale oamenilor „așa cum sunt ei".

Această iluzie a transparenței este la rându-i privită ca o convenție. Cum? Prin ceea ce avea să se cheme „roman psihologic", adică o poveste ce nu rămâne la suprafața faptelor și lucrurilor care sunt cele mai evidente și care pot fi combinate narativ, ci care urmărește existența cotidiană a unui personaj, ca și cum naratorul ar fi o conștiință aflată în același timp înăuntrul și în afara trupului acestui personaj, înăuntrul și în afara minții sale. Aici funcționează strălucit pastișa romantismului. Frédéric este un romantic, adică un bovaric, în felul lui, iar Flaubert îl așază într-o galerie livrescă: „prețuia mai mult decât orice pasiunea. Îl entuziasmau în egală măsură Werther, René, Frank, Lara, Lélia și alte lucruri mai mediocre. Urmează sugestia instabilității lui: „Uneori numai muzica îi părea în stare să-i exprime tulburările interioare, atunci visa simfonii sau îl cucerea înfățișarea lucrurilor și voia să picteze. Totuși scrisese versuri. Deslauriers le găsi foarte frumoase, dar nu-i mai ceru altă poezie. Fără să ajungă la ceea ce, în secolul XX, avea să se numească „behaviorism – adică o prezentare a personajelor prin comportament, și nu printr-o falsă sondare sufletească a caracterelor din partea unui scriitor iubitor de cuvinte mari –, Flaubert reușește deja să strecoare în tot eșafodajul retoricii narative a epocii virusul ironiei: o boală autoimună lovește, astfel, literatura, ce nu mai poate rosti lucruri ca acestea decât cu jumătate de gură, ca și cum le-ar asculta spuse de cineva în care nu poți avea prea multă încredere, ca și cum ar trebui să lupte împotriva a ceea ce este, de teamă că altfel moare. Iată deci ce gândește Frédéric, cu cuvintele lui – puse între ghilimele, adică –, care nu-s totuna cu vorbele autorului: „Dragostea e hrană și un mediu propice pentru geniu. Emoțiile extraordinare zămislesc opere sublime.

De unde știm că tot acest limbaj romantic, dar și toată voința realistă – care împreună definesc romanul pe vremea lui Flaubert – sunt un fake? Pentru că tot ceea ce se întâmplă în Educația sentimentală nu duce la nimic. Realitatea nu ascultă de legile mecanicii, iar Flaubert nu mai e acel războinic înarmat cu hârtie și peniță care își croiește drum prin hățișurile realității pentru a-l invita pe cititor la o cursă palpitantă, ci un asistent care stă, observă tot – detalii și evidențe – și notează ce vede în ordinea percepției. Acum haideți, nu mă credeți chiar pe cuvânt, Flaubert nu e totuși un scriitor experimental în ale cărui romane nu se întâmplă nimic, dar logica după care funcționează Educația sentimentală nu e una a surprizei – a șocului, a lui senzațional, incredibil și alte superlative din presa de azi –, ci a unei savante dezumflări. Ceea ce stă umflat e așteptarea. Așteptarea este cea care ne umflă circumvoluțiunile, imaginea obiectului care ne afectează ne irită nervii, ne augmentează sau ne micșorează existența, dar el, obiectul, ce fel de existență are? Cea pe care i-o conferim noi. Educația sentimentală – care poartă subtitlul Povestea unui tânăr – nu este educația lui Frédéric Moreau, ci a cititorului. Cititorului îi spune Flaubert că tot ceea ce ne poate învăța literatura este că lucrurile se petrec în imaginația noastră. Și nu-i vorba neapărat de iubire, ci de ceea ce pasiunea face din noi și mai ales din lumea în care trăim. Spre deosebire de realismul clasic, cel ironic, flaubertian, se realizează printr-un soi de bruiaj (la același nivel al scriiturii, desigur) care face ca faptele și lucrurile să nu apară niciodată altfel decât mânjite de conștiința personajului care simte, așa după cum orice obiect nu ne apare ca atare, ci doar într-o atmosferă, ca prins în chihlimbar, ca văzut prin apă sau într-o oglindă anamorfotică, așa după cum niște plopi sunt fie cu, fie fără soț, dar niciodată pur și simplu plopi.

În ultimul rând, trebuie spus că această poveste neterminată a unui amor singuratic este, în pseudoromantismul ei, încă romantică. Există aici o retorică a literaturii care astăzi apare vintage – depinde de cum o porți. Atunci când Frédéric e pe punctul de a se sinucide, în umbra lui stă Werther, dar însuși plictisul – sictirul, am spune noi, balcanicii – care îl împiedică să se arunce în Sena face parte dintr-o estetică a existenței pe care un mare sociolog francez – Pierre Bourdieu – a pus-o la căpătâiul unei cărți despre locul și statutul artistului în societatea franceză în secolul al XIX-lea. Poezia unor fraze nu e umbrită de ironie, Flaubert își lasă uneori liberă măiestria, pentru că ideea de a crea opere mărețe nu era încă, atunci, o pretenție depășită. Subtilitatea, de asemenea, atinge finețuri neegalate până atunci: scena în care Frédéric cumpără un bilet de teatru „din dezamăgire" tematizează aceeași delăsare ce revine și devine, astfel, semn de noblețe. Cititorul trebuie să remarce astfel de semne și, ca într-un joc pe computer, să le culeagă pentru a-și înfrumuseța lectura. Dar să nu sufere pentru că nu se poate identifica cu narațiunea. Caution, that’s all folks! Iar motivul lecturii trebuie să fie literatura, nu ficțiunea.

O lectură ce nu poate fi oarecare, pentru că nu mănânci caviar cu franzelă și nici trufe cu bere.

Alexandru MATEI

EDUCAȚIA SENTIMENTALĂ

Povestea unui tânăr

PARTEA ÎNTÂI

I

La 15 septembrie 1840, către orele șase de dimineață, La Ville-de-Montereau, gata de plecare, scotea vârtejuri groase de fum în fața cheiului Saint-Bernard.

Oamenii soseau cu sufletul la gură. Butoaie mari, cabluri, coșuri cu albituri împiedicau circulația; marinarii nu răspundeau nimănui. Oamenii se izbeau unii de alții. Coletele urcau între cele două tambururi și gălăgia se topea în fâsâitul aburilor care, ieșind printre plăcile de tablă, înfășurau totul într-o ceață alburie, în vreme ce în față clopotul bătea fără contenire.

În sfârșit, vaporul plecă. Cele două maluri semănate cu prăvălii, șantiere și uzine alergară ca două panglici pe care le desfășori.

Un tânăr de optsprezece ani, care avea părul lung și ținea un album sub braț, stătea neclintit lângă cârmă. Privea prin ceață clopotnițe, clădiri ale căror nume nu-l cunoștea, apoi îmbrățișă cu o ultimă privire insula Saint-Louis, La Cité, Notre-Dame. Curând, când Parisul pieri, suspină din adânc.

Domnul Frédéric Moreau, care își trecuse de puțin timp bacalaureatul, se întorcea la Nogent-sur-Seine, unde avea să tânjească vreme de două luni, înainte de a pleca să-și facă Dreptul. Maică-sa îl trimisese, cu o sumă de bani strict necesară, la Le Havre să vadă un unchi care spera ea că îl va lăsa moștenitor. Se întorsese abia în ajun și se despăgubea de faptul că nu putuse sta în capitală, întorcându-se în provincia lui pe calea cea mai lungă.

Frământarea se liniștea. Toți se așezaseră. Câțiva, în picioare, se încălzeau în jurul mașinii și coșul scuipa cu un horcăit rar și ritmic o trâmbă de fum negru. Picături de rouă curgeau pe arămuri, puntea tremura de o mică vibrație interioară și cele două roți băteau apa învârtindu-se iute.

Râul era mărginit de plaje de nisip. Întâlneai plute care începeau să șerpuiască legănate de valuri sau o barcă fără pânze în care pescuia un om așezat jos. Apoi cețurile călătoare se topiră, soarele se ivi, colina care urma pe dreapta cursul Senei coborî încet-încet și se arătă alta, mai apropiată, pe malul dimpotrivă.

Era încununată de copaci între casele joase, cu acoperișuri în stil italian. Aveau grădini în pantă, despărțite între ele prin ziduri noi, grilajuri de fier, pajiști, sere calde și ghivece de mușcate, puse la distanțe egale pe terasele pe care te puteai rezema în coate. Văzând aceste reședințe cochete, atât de liniștite, mulți ar fi dorit să le fie proprietari ca să trăiască acolo până la sfârșitul zilelor, cu un biliard bun, o șalupă, o femeie sau alt vis. Plăcerea nouă a unei excursii pe apă înlesnea efuziunile. Poznașii își și începuseră glumele. Mulți cântau. Erau veseli. Își turnau câte un păhărel.

Frédéric se gândea la odaia pe care ar ocupa-o acolo, la planul unei drame, la subiecte de tablouri, la pasiuni viitoare. I se părea că fericirea meritată de desăvârșirea sufletului său întârzia să vină. Își recită versuri melancolice: mergea pe punte cu pași repezi, înaintă până la capăt pe partea clopotului și, într-un cerc de pasageri și de marinari, văzu un domn care îi spunea vorbe dulci unei țărănci, răsucindu-i crucea de aur pe care o purta pe piept. Era un zdrahon de vreo patruzeci de ani, cu părul creț. Trupul lui voinic umplea o jachetă de catifea neagră, două smaralde îi străluceau pe cămașa de batist, iar pantalonii largi, albi, îi cădeau peste niște cizme ciudate, roșii, de piele fină, împodobite cu desene albastre.

Prezența lui Frédéric nu-l stingheri. Se întoarse către el de câteva ori, îi făcu cu ochiul ca să intre în vorbă. Pe urmă, oferi țigări de foi tuturor celor care îl înconjurau. Dar, plictisit de tovărășia lor, fără îndoială, se duse să se așeze mai departe. Frédéric îl urmă.

Conversația se desfășură la început cu privire la diferite soiuri de tutun, apoi, firește, la femei. Domnul cu cizme roșii îi dădu sfaturi tânărului. Expunea teorii, povestea anecdote, se cita pe el însuși drept exemplu, le înșira pe toate pe un ton părintesc, cu o nevinovăție deocheată și amuzantă.

Era republican. Călătorise, cunoștea interiorul teatrelor, restaurantelor, redacției ziarelor și pe toți artiștii celebri, cărora le spunea familiar pe numele mic. Frédéric îi mărturisi repede proiectele lui, pe care străinul le încurajă.

Dar se întrerupse ca să observe coșul mașinii, apoi mormăi iute un calcul lung, ca să știe „cât ar trebui ca fiecare lovitură de piston, de atâtea ori pe minut, să…" Și după ce găsi suma, admiră mult peisajul. Mărturisea cât e de fericit că scăpase de afaceri.

Frédéric simțea un anume respect pentru el și nu rezistă dorinței de a-i ști numele. Necunoscutul răspunse dintr-o suflare:

— Jacques Arnoux, proprietar al Artei industriale, din bulevardul Montmartre.

Un servitor cu galon de aur la caschetă veni să-i spună:

— Domnul ar vrea să coboare? Domnișoara plânge.

Pieri.

Arta Industrială era o întreprindere hibridă, care cuprindea o revistă de pictură și o prăvălie de tablouri. Frédéric văzuse acest titlu de mai multe ori în vitrina librarului din locul lui de baștină, pe prospecte uriașe, pe care numele lui Jacques Arnoux se desfășura cu măreție.

Soarele ardea din miezul cerului, făcea să strălucească inelele de fier în jurul catargelor, plăcile bastingajului și fața apei care, la provă, se despica în două brazde ce se desfășurau până la marginea pajiștilor. La fiecare cotitură a râului întâlneai aceeași perdea de plopi palizi. Câmpia era goală. Pe cer se opriseră câțiva norișori albi, și plictiseala, răspândită vag, părea a încetini mersul vaporului și a face și mai neînsemnată înfățișarea călătorilor.

În afară de câțiva burghezi la clasa întâi, se aflau acolo muncitori, oameni din comerț cu nevestele și copiii lor. Cum pe atunci era obiceiul să te îmbraci cu haine foarte proaste în călătorie, aproape toți purtau tichii vechi grecești sau pălării decolorate, haine negre prăpădite, roase de frecușul biroului, sau redingote cu nasturii crăpați pentru că fuseseră prea folosite la prăvălie. Ici și colo, câte o jiletcă cu guler șal lăsa să se vadă o cămașă de stambă, pătată de cafea. Ace de metal auriu erau înfipte în cravate zdrențăroase; curele cusute sub talpă ca să le țină târlicii împletiți din fâșii; două sau trei pușlamale care țineau bastoane de bambus cu curele de piele aruncau priviri piezișe și tații de familie holbau ochi mari și puneau întrebări. Unii stau de vorbă în picioare sau chirciți pe bagaje, alții dormeau prin colțuri, câțiva mâncau. Puntea era murdărită de coji de nucă, de mucuri de țigară, de coji de pere, de resturi de mezeluri aduse în hârtie. Trei ebeniști îmbrăcați în bluze stăteau în fața cantinei. Un harpist în zdrențe se odihnea, rezemat cu coatele de instrumentul lui. Din când în când se auzea zgomotul cărbunelui în cuptor, o voce ridicată, un râset. Și căpitanul mergea pe pasarelă de la un tambur la altul fără să se oprească. Frédéric, ca să ajungă la locul lui, împinse grilajul clasei I și deranjă doi vânători cu câinii lor.

Fu ca o apariție.

Ea era așezată în mijlocul băncii, singură de tot, sau cel puțin el nu desluși pe nimeni, uluit de privirea ochilor ei. Când trecu el, ea ridică fruntea; el își strânse umerii fără să vrea. După ce se așeză ceva mai departe pe aceeași latură, o privi.

Avea o pălărie mare de paie, cu panglici roz care-i palpitau în vânt la spate. Bandourile negre îi conturau coada sprâncenelor lungi, coborau foarte jos și păreau a-i strânge drăgăstos ovalul chipului. Rochia de muselină de culoare deschisă, stropită cu picouri mici, se răspândea în multe cute. Broda ceva. Și nasul drept, bărbia, toată făptura ei se profila pe fondul cerului albastru.

Cum stătea mereu în aceeași atitudine, el făcu câteva ocoluri la dreapta și la stânga ca să-și ascundă manevra, apoi se instală foarte aproape de umbrela ei rezemată de bancă și se prefăcu a privi o șalupă pe râu.

Nu văzuse niciodată o piele brună atât de frumoasă, o talie atât de cuceritoare, nici degete atât de fine, străbătute cum erau de lumină. Se uita uluit la coșul ei de lucru, ca la un obiect extraordinar. Care îi erau numele, locuința, viața, trecutul? Dorea să cunoască mobilele din odaia ei, toate rochiile pe care le purtase, oamenii pe care îi frecventa. Până și dorința posesiunii fizice pierea sub o nevoie mai adâncă, într-o curiozitate dureroasă care n-avea limite.

O negresă cu capul legat într-un fular veni ținând de mână o fetiță măricică. Copila tocmai se trezise, ochii îi înotau în lacrimi. O luă pe genunchi.

— Domnișoara nu era cuminte, cu toate că în curând avea să împlinească șapte ani. Maică-sa n-avea s-o mai iubească. I se iertau prea mult toanele.

Și Frédéric se bucură auzind aceste lucruri, de parcă ar fi făcut o descoperire, o achiziție.

Presupunea că e de origine andaluză, poate creolă. Adusese cu ea din insule această negresă?

Un șal lung cu dungi violete era așezat în spatele ei, pe bordajul de aramă. De multe ori, în mijlocul mării, în serile umede, trebuia să-și fi înfășurat cu el mijlocul, să-și fi acoperit picioarele, să fi dormit în el! Dar, tras de franjuri, luneca încet-încet, avea să cadă în apă. Frédéric făcu un salt și-l prinse. Ea îi spuse:

— Vă mulțumesc, domnule.

Ochii lor se întâlniră.

— Nevastă, ești gata? strigă domnul Arnoux ivindu-se sub acoperișul scării.

Domnișoara Marthe alergă la el și, agățată de gâtul lui, îl trase de mustăți. Răsunară sunetele unei harpe, fetița vru să-l vadă pe muzicant și în curând cântărețul la harpă, adus de negresă, intră la clasa întâi. Arnoux îl recunoscu, era un fost model; îl tutui, ceea ce îi surprinse pe cei de față. În sfârșit, harpistul își scutură pe spate pletele lungi, întinse brațele și începu să cânte.

Cânta o romanță orientală în care era vorba de pumnale, flori și stele. Omul în zdrențe o cânta cu o voce pătrunzătoare. Bătăile mașinii tăiau melodia în contratimp. El ciupea corzile și mai tare, acestea vibrau și sunetele lor metalice păreau a scoate suspine și ceva asemănător cu geamătul unei iubiri orgolioase și învinse. Pe cele două maluri ale râului păduri se aplecau până pe marginea apei. Trecea o adiere de aer proaspăt. Doamna Arnoux se uita pierdut în depărtare. Când muzica încetă, clipi de câteva ori de parcă ar fi ieșit dintr-un vis.

Harpistul se apropie smerit de ei. În vreme ce Arnoux căuta gologanii, Frédéric întinse pumnul strâns spre cascheta lui și, deschizându-l cu sfială, lăsă să cadă un ludovic de aur. Nu vanitatea îl împingea să facă această pomană în fața ei, ci un gând de binecuvântare la care o asocia și pe ea, o pornire aproape religioasă a inimii.

Arnoux, arătându-i drumul, îl invită prietenește să coboare. Frédéric spuse că tocmai mâncase, pe când, dimpotrivă, murea de foame; și nu mai avea niciun ban în fundul pungii.

Pe urmă se gândi că avea dreptul, ca oricare altul, să stea în acea încăpere.

Burghezii mâncau în jurul meselor rotunde, un chelner alerga de colo-colo. Domnul și doamna Arnoux se aflau în fund, pe dreapta. El se așeză pe o banchetă lungă, tapițată cu catifea, după ce luă un ziar care se afla acolo. Ei trebuiau să ia la Montereau diligența de Châlons. Călătoria lor în Elveția avea să dureze o lună. Doamna Arnoux își dojeni bărbatul pentru slăbiciunea lui față de copil. El îi șopti la ureche o amabilitate, fără îndoială, pentru că ea zâmbi. Pe urmă se sculă de la locul lui ca să tragă perdeaua ferestrei din dreptul cefei ei.

Tavanul scund și foarte alb reflecta o lumină crudă. Frédéric, în fața lor, îi deslușea umbra genelor. Ea își muia buzele în pahar, fărâma puțină pâine între degete. Medalionul de lapislazuli agățat cu un lănțișor la încheietura mâinii se lovea din când în când de marginea farfuriei. Cei care erau acolo nu păreau totuși s-o bage de seamă.

Uneori se vedea prin hublouri marginea unei bărci care luneca și se lipea de vapor ca să ia sau să depună călători. Cei de la mese se aplecau peste deschizături și numeau localitățile de pe mal.

Arnoux se plângea de calitatea bucatelor. Protestă cu putere în fața notei de plată și făcu să fie redusă. Apoi îl luă pe tânăr la provă ca să bea groguri, dar Frédéric se întoarse repede sub umbrarul sub care revenise doamna Arnoux. Citea un volum subțire cu coperți cenușii. Uneori colțurile gurii i se ridicau și o rază de plăcere îi ilumina fruntea. Frédéric fu gelos pe cel ce născocise acele lucruri de care ea părea absorbită. Cu cât o privea mai mult, cu atât simțea cum se cască prăpăstii între el și ea. Se gândea că va trebui s-o părăsească definitiv acum, în curând, fără să-i fi smuls un cuvânt, fără să-i fi lăsat măcar o amintire!

La dreapta, se întindea o câmpie, la stânga o pășune cobora încet ca să întâlnească o colină, se zăreau vii, nuci, o moară în verdeață, și dincolo de ele cărărui desenând zigzaguri pe stânca albă ce atingea marginea cerului. Ce fericire să urci alături, cu brațul în jurul mijlocului ei, în vreme ce rochia ar mătura frunzele îngălbenite, ascultându-i glasul, sub strălucirea ochilor ei! Vaporul se putea opri, n-ar fi avut decât să coboare împreună, dar lucrul acesta foarte simplu nu era totuși mai ușor decât a mișca soarele din loc!

Ceva mai departe descoperiră un castel cu acoperișul ascuțit, cu turnulețe pătrate. În fața lui se întindeau răzoare de flori și aleile se înfundau, ca niște bolți negre, sub teii înalți. Și-o închipui trecând pe potecile mărginite de carpeni. În clipa aceea o doamnă tânără și un domn tânăr se iviră pe peron, între hârdaiele cu portocali. Apoi totul pieri.

Fetița se juca în jurul lui. Frédéric voi s-o sărute. Ea se ascunse în spatele dădacei. Maică-sa o certă că nu e drăguță cu domnul care îi salvase șalul. Era deschiderea pe ocolite a unei căi? „Are să-mi vorbească în sfârșit?" se întrebă el.

Timpul se scurta. Cum să obțină o invitație la Arnoux? Nu găsi altceva mai bun decât a-i atrage atenția asupra culorii toamnei, adăugând:

— În curând va veni iarna, sezonul balurilor și al dineurilor.

Dar Arnoux era ocupat cu bagajele. Se ivi coasta de la Surville, cele două poduri se apropiau, trecură pe lângă o fabrică de funii, pe urmă pe lângă un șir de case scunde. Mai jos se aflau cazane de gudron, țăndări de lemn. Copii alergau pe nisip făcând roata. Frédéric recunoscu un om cu o jiletcă cu mâneci, îi strigă:

— Grăbește-te.

Ajungeau. Îl căută anevoie pe Arnoux în mulțimea de călători, acesta îi răspunse strângându-i mâna:

— La revedere, dragă domnule!

Când se află pe chei, Frédéric se întoarse. Ea stătea în picioare lângă cârmă. El îi trimise o privire în care încercase să-și pună tot sufletul. Ea rămase neclintită, de parcă el n-ar fi făcut nimic. Apoi Frédéric îi vorbi servitorului fără să ia aminte la salutul lui:

— De ce n-ai adus trăsura până aici?

Omul se scuză.

— Ce nedescurcăreț! Dă-mi niște bani!

Și se duse să mănânce la un han.

Peste un sfert de ceas avu poftă să intre ca din întâmplare în curtea diligențelor. Avea poate s-o mai vadă? „La ce bun?" își spuse el.

Plecă în trăsură. Caii nu-i aparțineau amândoi maică-sii. Îl împrumutase pe cel al domnului Chambrian, casierul, ca să-l înhame lângă al ei. Isidore, care plecase în ajun, se odihnise la Bray până seara și se culcase la Montereau, așa că animalele, odihnite, mergeau ușor în trap.

Miriștile se prelungeau cât vedeai cu ochii. Drumul era mărginit de două șiruri de copaci, maldărele de pietre se succedau. În curând Villeneuve-Saint-Georges, Ablon, Châtillon, Corbeil și celelalte ținuturi, toată călătoria îi reveni în memorie, atât de limpede încât acum deslușea amănunte noi, particularități mai intime. De sub volanul rochiei îi răsărea piciorul încălțat cu o gheată îngustă de mătase, de culoare cafenie. Umbrarul de doc forma un baldachin mare deasupra capului ei și ciucurașii roșii de pe marginea lui tremurau necontenit în vânt.

Semăna cu femeile din cărțile romantice. N-ar fi vrut să adauge nimic, să scadă nimic din făptura ei. Universul se lărgise dintr-odată. Ea era punctul luminos spre care convergea totalitatea lucrurilor. Și, legănat de mișcarea trăsurii, cu pleoapele pe jumătate închise, cu privirea spre nori, se lăsa pradă unei bucurii visătoare și nesfârșite.

La Bray nu așteptă să se dea cailor ovăz, porni înainte pe drum, singur. Arnoux o numise „Marie!" Strigă foarte tare.

— Marie!

Vocea i se pierdu în văzduh.

La apus, o culoare purpurie revărsată înflăcăra cerul. Clăi mari de grâu, care se ridicau în mijlocul miriștilor, aruncau umbre uriașe. Departe, într-o gospodărie, un câine începu să latre. Se înfioră, cuprins de o neliniște fără pricină.

Când Isidore îl ajunse din urmă, se urcă pe capră, să mâne el. Îi trecuse slăbiciunea. Era hotărât să se introducă, cu orice mijloace, la familia Arnoux și să se împrietenească cu ei. Casa lor trebuie să fi fost amuzantă, de altfel Arnoux îi plăcea. Pe urmă, cine știe? Atunci un val de sânge îi urcă în obraz: tâmplele i se băteau, plesni din bici, scutură hățurile și mâna caii așa de repede, încât bătrânul vizitiu repetă:

— Încet! Mai încet! O să-i îmbolnăviți de tignafes.

Treptat Frédéric se liniști și ascultă ce povestea servitorul. Domnul era așteptat cu mare nerăbdare. Domnișoara Louise plânsese cerând să vină și ea cu trăsura.

— Cine e domnișoara Louise?

— Fetița domnului Roque, nu știți?

— Ah, uitasem! răspunse Frédéric nepăsător.

Totuși cei doi cai erau istoviți. Șchiopătau amândoi. Bătea ora nouă la Saint-Laurent când ajunse în Piața Armelor, în fața casei maică-sii. Casa asta încăpătoare, cu o grădină ce da spre câmpie, sporea considerația de care se bucura doamna Moreau, persoana cea mai respectată din partea locului. Cobora dintr-o veche familie boierească, azi stinsă. Bărbatul ei, un om de rând cu care o măritaseră părinții, murise dintr-o lovitură de sabie în timpul sarcinii ei, lăsându-i o avere compromisă. Primea de trei ori pe săptamână și dădea din când în când o cină frumoasă. Dar numărul de lumânări era socotit dinainte și își aștepta nerăbdătoare arendele. Strâmtorarea asta ascunsă ca un viciu o făcea să fie serioasă. Totuși își practica virtutea fără aere de ipocrizie, fără acreală. Cele mai mici gesturi de caritate ale ei păreau