Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Regii blestemați 7. Când un rege pierde Franța

Regii blestemați 7. Când un rege pierde Franța

Citiți previzualizarea

Regii blestemați 7. Când un rege pierde Franța

Lungime:
377 pagini
8 ore
Lansat:
14 iun. 2016
ISBN:
9786067411942
Format:
Carte

Descriere

Vanitos, crud, nehotărât și incompetent, regele Ioan al II-lea cel Bun, din dinastia Valois, stăpânește, comițând greșeală după greșeală, o țară aflată în gravă criză. Sub domnia sa tumultuoasă, Războiul de 100 de Ani se întețește, facțiunile nobililor se luptă între ele, foametea amenință poporul, impozitele sunt zdrobitoare, iar ciuma face ravagii. O epopee nefericită și sângeroasă, la capătul căreia are loc dezastrul de la Poitiers, bătălia în care regele Franței este luat prizonier de către englezi.

Lansat:
14 iun. 2016
ISBN:
9786067411942
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Regii blestemați 7. Când un rege pierde Franța

Cărți conex

Previzualizare carte

Regii blestemați 7. Când un rege pierde Franța - Druon Maurice

Introducere

Tragediile Istoriei îi dezvăluie pe oamenii de seamă, dar cei care provoacă tragediile sunt mediocrii.

La începutul secolului al XIV-lea, Franța este cel mai puternic, cel mai populat, cel mai activ, cel mai bogat dintre regatele creștine, cel ale cărui intervenții au devenit de temut, cel ale cărui arbitraje sunt respectate, cel a cărui protecție este căutată. Așadar, se poate considera că pentru Europa începe un secol francez.

Atunci, ce anume a făcut ca, peste patruzeci de ani, aceeași Franță să fie zdrobită pe câmpurile de bătălie de către o națiune de cinci ori mai puțin numeroasă, iar nobilimea să se dividă în partide potrivnice, burghezia să se revolte, poporul să se prăbușească sub povara dărilor, provinciile să se desprindă unele de altele, cetele de soldați prădători să se dedea ravagiilor și crimelor, autoritatea să fie terfelită, banul să nu mai aibă nici o valoare, comerțul să fie paralizat, mizeria și nesiguranța să domnească pretutindeni? Pentru ce asemenea prăbușire? Ce anume a inversat destinul?

Mediocritatea. Mediocritatea câtorva regi, vanitoasa lor aroganță, nesocotința cu care au tratat treburile țării, incapacitatea de a se înconjura de buni sfătuitori, nepăsarea, trufia și neputința lor de a concepe planuri mărețe sau, măcar, de a le continua pe cele plănuite înaintea lor.

Pe tărâm politic, nimic grandios nu poate fi săvârșit și nimic nu dăinuie fără prezența unor oameni ale căror geniu, caracter și voință să inspire, să adune la un loc și să îndrume energiile unui popor.

Totul se destramă de îndată ce la conducerea unui stat se perindă personaje mediocre. Unitatea piere când măreția se prăbușește.

Franța este o idee care merge mână în mână cu Istoria, o idee acceptată care, cu începere de la anul 1000, stăpânește asupra unei familii domnitoare și care se transmite cu atâta tenacitate din tată în fiu, încât întâietatea primului născut în descendența fiului mai mare devine repede o legitimitate suficientă.

Sigur, norocul a avut aici și el partea lui, ca și cum destinul ar fi vrut să favorizeze, printr-o dinastie robustă, națiunea care se năștea. De la alegerea celui dintâi capețian și până la moartea lui Filip cel Frumos, doar unsprezece regi s-au succedat în trei veacuri și un sfert, fiecare având un moștenitor de parte bărbătească.

Vai! Nu toți acești suverani au fost niște vulturi. Dar aproape întotdeauna, unui incapabil sau unui nefericit i-a urmat imediat, parcă din mila Cerului, un monarh destoinic. Sau chiar un ministru mare a știut guverna în locul unui prinț șovăitor.

Mult prea tânăra Franță fu cât pe ce să piară sub Filip I, bărbat cu mărunte vicii și vastă incompetență. A apărut atunci trupeșul Ludovic al VI-lea, neobositul, care găsește la urcarea pe tron o putere amenințată, până la cinci leghe de Paris, și o lasă, la moartea sa, restaurată și stăpână până în Pirinei. Șovăielnicul, inconsecventul Ludovic al VII-lea împinge regatul în dezastruoase aventuri dincolo de mări, dar abatele Suger menține, în numele monarhului, unitatea și bunul mers al țării.

Apoi, norocul Franței, din nou noroc, a fost acela de a avea, între sfârșitul secolului al XII-lea și începutul celui de-al XIV-lea, trei suverani de geniu sau de excepție, fiecare bucurându-se de o ședere destul de lungă pe tron – patruzeci și trei, patruzeci și unu și douăzeci și nouă de ani de domnie –, pentru ca țelul ei principal să devină astfel ireversibil. Trei bărbați mult diferiți ca fire și virtuți, dar toți trei mult peste niște regi obișnuiți.

Filip August, făuritorul istoriei, începe cu adevărat, în jurul și dincolo de posesiunile regale, să pecetluiască unitatea patriei. Ludovic cel Sfânt, smeritul, începe să statornicească, în jurul justiției regale, unitatea dreptului. Filip cel Frumos, cârmuitor de mare merit, începe a impune, în jurul administrației regale, unitatea statală. Nici unul nu a avut ca primă grijă să placă, ci să fie activ și de folos. Fiecare s-a văzut silit să bea amara licoare a lipsei de popularitate. Dar au fost mai regretați după moarte decât fuseseră ponegriți, batjocoriți ori urâți în timpul vieții. Și mai ales vrerile lor începură a prinde viață.

O patrie, o justiție, un stat: fundamentele decisive ale unei nații. Mulțumită celor trei artizani supremi ai ideii franceze, Franța ieșise din era posibilităților. Conștientă de sine, ea se afirma în lumea occidentală ca o realitate indiscutabilă și rapid superioară.

Douăzeci și două de milioane de locuitori, frontiere bine păzite, o armată foarte ușor de mobilizat, feudali supuși, bine struniți, circumscripții administrative destul de bine controlate, drumuri sigure, un comerț înfloritor… Ce altă țară creștină putea, pe atunci, să se compare cu Franța și care nu o invidia? Desigur, poporul se plângea că simțea asupra lui o mână pe care o socotea mult prea fermă, dar și mai mult avea să se caine când avea să cadă în mâini prea molatice ori prea violente.

Odată cu moartea lui Filip cel Frumos, brusc, apare ruptura. Îndelungata șansă succesorală se isprăvește.

Cei trei fii ai Regelui de Fier se succedă la tron fără urmași de parte bărbătească. Am istorisit mai sus dramele trăite atunci de către curtea Franței în jurul unei coroane care a trecut și a tot trecut prin mezatul veleităților.

În paisprezece ani, patru regi au luat calea mormântului. Iată ceva ce poate ului orice imaginație! Franța nu era învățată să dea fuga la Reims atât de des. Trunchiul arborelui capețian era ca fulgerat. Și a vedea coroana alunecând în ramura Valois, ramură agitată, nu era deloc în măsură să liniștească pe nimeni. Prinți ostentativi, necugetați, de o trufie fără margini, gata de acțiune, dar lipsiți de profunzime, toți cei din neamul Valois își închipuiau că era de-ajuns să surâdă pentru ca regatul să fie fericit. Înaintașii lor își confundau propria persoană cu Franța. Ei confundau Franța cu ideea pe care și-o făureau despre ei înșiși. După blestemul morților rapide, blestemul mediocrității.

Cel dintâi Valois, Filip al VI-lea, poreclit „regele găsit", altfel spus parvenitul, nu a știut să-și asigure în zece ani puterea, de vreme ce la capătul acestui răstimp vărul său primar, Eduard al III-lea al Angliei, s-a hotărât să redeschidă disputa dinastică. S-a declarat de drept rege al Franței, ceea ce i-a îngăduit să o susțină în Flandra, în Bretania, în Saintonge, în Aquitania, toate orașe sau seniorii care aveau a se plânge de domnia cea nouă. În fața unui monarh mai sigur pe el, englezul ar fi continuat desigur să șovăie.

Nici primejdiile nu a știut Filip de Valois să le respingă. Flota i-a fost distrusă la Écluse din vina unui amiral ales, cu siguranță, tocmai fiindcă nu avea habar ce înseamnă marea. El însuși, regele, a rătăcit pe câmpuri, în seara bătăliei de la Crécy, întrucât își lăsase cavaleria să calce în picioare propria infanterie.

Când Filip cel Frumos instituia impozite care stârneau nemulțumiri, o făcea spre binele Franței, ca s-o apere. Când Filip de Valois punea taxe încă și mai împovărătoare, el o făcea pentru a-și plăti înfrângerile.

În ultimii cinci ani ai domniei sale, cursul monedei avea să fie schimbat de o sută șaizeci de ori. Banii au pierdut trei sferturi din valoare. Alimentele, în zadar impozitate, au atins prețuri amețitoare. O inflație fără precedent a iscat nemulțumirea orașelor.

Când aripile nenorocirii se rotesc pe deasupra unei țări, totul se tulbură, iar calamitățile naturale se adaugă erorilor umane.

Ciuma, marea ciumă, pornită din afundul Asiei, a lovit Franța mai crunt decât orice altă regiune din Europa. Străzile orașelor au devenit locul morții, mahalalele, adevărate osuare. În unele locuri a pierit un sfert din populație, în alte părți, o treime. Sate întregi au dispărut, din ele nu se mai vedeau, printre pârloage, decât cocioabe dărăpănate.

Filip de Valois a avut un fiu pe care, din păcate, ciuma l-a ocolit.

Câteva trepte doar îi mai rămăseseră Franței pentru a coborî deplin în ruină și deznădejde. Aceasta va fi opera lui Ioan al II-lea, supranumit din greșeală cel Bun.

Spița aceasta de oameni mediocri fu cât pe ce să înlăture, încă din Evul Mediu, un sistem care încredința naturii nașterea, în sânul aceleiași familii, a deținătorului puterii suverane. Să fie oare popoarele mai ades câștigătoare la loteria urnelor decât la cea a cromozomilor? Mulțimile, întrunirile, chiar și colegiile restrânse nu se înșală mai puțin decât natura, iar providența este, oricum, zgârcită cu măreția.

PARTEA ÎNTÂI

Nenorocirile vin de departe

I

Cardinalul de Périgord își zicea că…

Ar fi trebuit să fiu papă. Cum să nu mă gândesc și să mă tot gândesc la asta când, de trei ori, am ținut în mâinile mele mitra papală? De trei ori! Iar când a fost vorba de Benedict al XII-lea, ori de Clement al VI-lea sau chiar de actualul nostru pontif, tot eu am fost cel care, la sfârșitul bătăliei, a hotărât pe capul cui va fi așezată mitra. Prietenul Petrarca îmi zicea „făcătorul de papi… Nu-s prea bun „făcător, de vreme ce nu pe capul meu am știut s-o pun. În sfârșit, asta-i vrerea Domnului… Ah! Ciudat lucru un conclav! Cred că sunt singurul dintre cardinalii în viață care a asistat la trei. Și poate că-mi va fi dat să fiu de față și la al patrulea, dacă Inocențiu al VI-lea este chiar așa de bolnav după cum se vaită…

Oare ce acoperișuri sunt cele de colo? Da, le recunosc, sunt ale abației Chancelade, în valea apei Beauronne… Prima dată eram prea tânăr, se-nțelege, treizeci și trei de ani, vârsta lui Hristos. Și chiar asta se șușotea prin Avignon, de îndată ce s-a știut că Ioan al XXII-lea…, Doamne, păstrează-i sufletul în sfânta Ta lumină, a fost binefăcătorul meu…, nu s-ar împotrivi. Dar cardinalii nu aveau să-l aleagă pe cel mai tinerel dintre frații lor. Așa și trebuia, o mărturisesc deschis. Într-o asemenea funcție trebuie să ai experiența pe care am câștigat-o eu de-atunci încoace. Totuși, aveam și eu destulă de-acum, astfel încât să nu-mi umplu capul cu zadarnice iluzii… Făcându-i îndeajuns pe italieni să audă că niciodată, niciodată cardinalii francezi nu l-ar vota pe Jacques Fournier, am izbutit să-i îndemn să-i dea voturile și să fie ales în unanimitate. „Ați ales un măgar!" Asta a fost mulțumirea pe care ne-a aruncat-o în față, imediat ce numele i-a fost anunțat oficial. Își cunoștea limitele. Nu, nu tocmai măgar, dar cu atât mai puțin un leu. Un bun conducător al Ordinului, care știuse destul de bine să se facă ascultat cât timp se aflase în fruntea călugărilor cartusieni*¹, ². Dar de aici și până la a conduce întreaga creștinătate… prea tipicar, prea meticulos, prea bănuitor. În cele din urmă, reformele sale au făcut mai mult rău decât bine. Numai că, avându-l pe el, eram siguri că Sfântul Scaun nu avea să se întoarcă la Roma. Din punctul acesta de vedere era zid, era stâncă… și asta era esențial.

A doua oară, la conclavul din 1342…, ah, a doua oară toate șansele ar fi fost de partea mea, dacă…, dacă Filip de Valois nu ar fi vrut ca alesul să fie cancelarul său, arhiepiscopul de Rouen. Noi, cei din Périgord, am fost întotdeauna supuși Coroanei Franței. Și-apoi, cum aș fi putut continua să fiu conducătorul partidei franceze, dacă aș fi îndrăznit să mă opun regelui? De altfel, Pierre Roger a fost un papă ilustru, fără îndoială cel mai bun dintre cei pe care i-am slujit. Este suficient, pentru aceasta, să vezi ce a ajuns cetatea Avignon datorită lui, să vezi palatul construit din porunca lui, afluența nestăvilită de literați, de savanți și de artiști… Și apoi, a reușit să cumpere orașul Avignon. Eu am negociat cu regina de Neapole. Pot spune chiar că este opera mea. Optzeci de mii de florini, o nimica toată, o pomană… Regina Giovanna avea mai puțină nevoie de bani decât de indulgențe pentru toate căsătoriile ei, una după alta, fără să-i mai pomenim și pe amanți.

Li s-au pus, firește, cailor mei de povară hamuri noi. Lectica mea nu este confortabilă. Așa se întâmplă întotdeauna la început de drum, mereu așa se întâmplă… Din acea clipă, vicarul Domnului a încetat de a mai fi un fel de chiriaș, așezat cu fundul pe marginea unui tron nesigur. Și curtea pe care am avut-o, un exemplu pentru întreaga lume! Toți regii dădeau buzna într-acolo. Ca să fii papă, nu-i destul să fii preot, trebuie să te pricepi să fii și prinț. Clement al VI-lea a fost un mare om politic. Îmi asculta cu luare-aminte sfaturile. O, liga aceea navală care îi reunea pe latinii din răsărit, pe regele Ciprului, pe venețieni, pe cei din Ordinul ospitalierilor… Am curățat arhipelagul Greciei de pirații din nordul Africii care îl năpădiseră, și puteam face mai mult. Pe urmă a venit războiul acela absurd dintre regii francezi și englezi, încât mă și întreb dacă o să se sfârșească vreodată, război care ne-a împiedicat să ne ducem planul până la capăt, adică să readucem Biserica Răsăriteană în poala Bisericii Romane. După aceea a dat peste noi ciuma… apoi a murit Clement…

A treia oară, la conclavul care a avut loc cu patru ani în urmă, mi-a stat în cale propria-mi origine. Eram un senior prea mare, pare-se, și tocmai avuseserăm un papă de felul acesta. Eu, Hélie de Talleyrand, căruia mi se spune cardinal de Périgord, imaginați-vă, aș fi fost o adevărată insultă pentru săracii care m-ar fi ales! Există momente în care Biserica se vede cuprinsă de un neașteptat acces de umilință, de micime. Lucru care nu-i folosește la nimic. Dacă ne-am da jos podoabele, dacă ne-am ascunde patrafirele, dacă am vinde ciboriile din aur și am oferi trupul lui Hristos într-o strachină de doi bani, dacă ne-am îmbrăca la fel ca niște vagabonzi, cât mai soios cu putință, astfel încât n-am mai fi respectați de nimeni și, în primul rând, de vagabonzi… Și chiar așa! Dacă am fi la fel ca ei, de ce ne-ar mai ridica în slăvi? Am ajunge să nu ne mai respectăm nici noi… Cât despre habotnicii într-ale umilinței, când le vorbești despre asta, îți bagă sub nas Evanghelia, de parcă numai ei ar cunoaște-o, și o țin întruna cu ieslea, între bou și măgar, stăruind asupra dughenei dulgherului… Fiți asemenea Domnului nostru Iisus… Dar Domnul nostru unde este el acum, vanitoșii mei clerici mărunți? Nu oare de-a dreapta Tatălui, un singur tot cu El, în marea Sa atotputernicie? Nu este oare El un Christ în întreaga Lui măreție care tronează în lumina aștrilor și în muzica Cerurilor? Oare nu este El împăratul lumii, înconjurat de oștile serafimilor și ale preafericiților? Cine vă dă dreptul să hotărâți ce anume imagine se cuvine să oferiți credincioșilor, prin persoana voastră, pe cea a imaginii scurtei Sale existențe pământene, ori pe cea a eternității Sale triumfătoare?

… Uite, dacă trec prin vreo dioceză unde îl văd pe episcop cam prea dornic să-l coboare pe Dumnezeu, îmbrățișând idei cu totul noi, iată ce aș propovădui… Nu-i ușor să mergi îndurând douăzeci de livre de împletitură din aur, și mitra, și cârja, nu-i ușor în fiecare zi, mai cu seamă când o faci de treizeci de ani. Dar este o obligație.

Nu cu oțet atragi sufletele. Când un păduchios le spune altor păduchioși „frații mei", asta nu are mare efect asupra lor. Este cu totul altceva dacă le-o spune un rege. A le insufla oamenilor puțin respect față de ei înșiși, iată cel dintâi act de caritate de care nu au știință fraticelli*³ și alți călugări rătăcitori. Tocmai fiindcă oamenii sunt săraci, suferinzi, păcătoși și mizerabili trebuie să le dai un motiv să spere în lumea de apoi. Ei, da, cu tămâie, cu lucruri aurite, cu muzică. Biserica trebuie să le ofere credincioșilor o viziune a împărăției cerești și orice preot, începând cu papa și cu cardinalii săi, trebuie să reflecte puțintel imaginea împăratului lumii pictată pe pantocrator…

La urma urmei nu e un lucru rău să-mi vorbesc astfel mie însumi. Găsesc în asta argumente pentru viitoarele mele predici. Dar prefer să le găsesc în tovărășia altora… Sper că Brunet nu a uitat să-mi pregătească bomboanele. A, nu, iată-le. De altfel, nu uită niciodată…

Eu, care nu sunt un mare teolog, precum aceia cu care cam plouă peste noi de pretutindeni în vremurile noastre, dar care am sarcina de a ține în bună ordine și curăție casa bunului Dumnezeu pe pământ, refuz să renunț la suită și la palat. De altfel chiar papa, care știe cât de mult îmi datorează, nici nu se gândește să mă constrângă la asemenea lucru. Dacă lui îi place să facă pe modestul pe tronul lui, e o chestiune care îl privește. Dar eu, care îi sunt ambasador, veghez în a-i păstra gloria sacerdotală.

Știu că unii glumesc pe seama litierei mele mari, purpurii, cu măciulii și cuie aurite, cu care călătoresc acum, pe seama cailor cu valtrapuri roșii, pe seama celor două sute de lăncieri din escorta mea și pe cea a celor trei lei de Périgord brodați pe baniera mea și pe seama livrelei sergenților mei. Dar datorită acestui fapt, când intru într-un oraș, întreg poporul aleargă să mi se închine, vine să-mi sărute poala mantiei, iar eu îi silesc pe regi să îngenuncheze… întru gloria Ta, Doamne, întru gloria Ta.

Numai că nu astea erau lucrurile care pluteau în atmosfera ultimului conclav, și m-au făcut să o simt prea bine. Voiau un om de rând, unul simplu, umil, sărac. Abia am reușit să evit să nu fie ales Jean Birel, un sfânt, desigur, un sfânt, dar care nu avea nici un dram de știință a conducerii și care s-ar fi dovedit un al doilea Pierre de Morone. Am știut să le arăt cu destulă elocință confraților mei din conclav cât de primejdioasă ar fi fost, în starea în care se găsea Europa, greșeala de a alege un alt Celestin al V-lea. Vai, nu l-am menajat deloc pe Birel! L-am elogiat atât de tare, arătând cât de mult îl împiedicau admirabilele sale calități să guverneze Biserica, încât l-am strivit de-a dreptul. Și am reușit să fie proclamat Étienne Aubert, care avea o obârșie destul de săracă, dinspre partea neamului Pompadour, a cărui carieră era destul de lipsită de strălucire pentru a putea aduna toată lumea în jurul numelui său.

Ni se spune mereu că Sfântul Spirit ne luminează întru desemnarea celui mai bun dintre toți. De fapt, cel mai adesea votăm pentru a-l îndepărta pe cel mai rău.

Mă decepționează Sfântul nostru Părinte. Geme, șovăie, hotărăște, se răzgândește. Altfel aș fi condus eu Biserica! Și-apoi ideea asta de a-l trimite cu mine pe cardinalul Capocci, ca și cum ar fi fost nevoie de doi legați, ca și cum nu aș fi putut fi în stare și singur să duc lucrurile la bun sfârșit! Rezultatul? Ne certăm încă de la sosire, fiindcă îi arăt cât de prost este. Atunci Capocci al meu o face pe ofensatul, se retrage și, în timp ce alerg de la Breteuil la Montbazon, de la Montbazon la Poitiers, de la Poitiers la Bordeaux, de la Bordeaux la Périgueux, el nu face altceva decât să scrie, de la Paris, în toate părțile, ca să-mi dea peste cap negocierile. Ah! sper să nu nimeresc din nou peste el la Metz, la împărat.

Périguex, dragul meu Périgord… Dumnezeule, să le fi văzut oare pentru ultima oară?

Mama era aproape convinsă că voi ajunge papă. Nu o dată mi-a dat de înțeles treaba asta. Este și motivul pentru care m-a supus tonsurii la vârsta de șase ani și a obținut de la Clement al V-lea, care îi purta o mare și frumoasă prietenie, să fiu degrabă înscris ca școlar papal și îndreptățit să mă bucur de toate drepturile. Oare ce vârstă aveam când m-a dus mama la el?…

— Fie ca fiul dumneavoastră, doamnă Brunissande, pe care îl binecuvântăm în mod deosebit, să dovedească, în cariera ce i-ați ales-o, virtuțile pe care le putem aștepta de la neamul din care se trage și să se poată ridica grabnic spre cele mai înalte funcții ale sfintei noastre Biserici.

Nu, nu aveam mai mult de șapte ani. M-a făcut canonic la Saint-Front. Prima mea pelerină clericală. Sunt de-atunci aproape cincizeci de ani… Mama mă și vedea papă. Să fi fost doar vis născut din ambiție maternă sau, într-adevăr, viziune profetică, așa cum uneori li se întâmplă femeilor să aibă? Dar, vai, cred că nu voi fi niciodată papă.

Și totuși… și totuși, în zodia mea Jupiter se întâlnește cu Soarele, în culminație la mijlocul cerului, ceea ce este semn de putere și de domnie în bună pace. Nici un alt cardinal nu are aspecte planetare atât de frumoase. Configurația planetelor mele era mult mai bună decât aceea a lui Inocențiu în ziua alegerii. Dar, poftim… domnie în bună pace, domnie în bună pace, iar noi ne aflăm în război, în tulburare și furtună. Prea frumoase sunt stelele mele pentru timpurile pe care le trăim. Cele ale lui Inocențiu, care vestesc greutăți, greșeli, înfrângeri, s-ar fi potrivit mai bine cu perioada asta întunecată. Dumnezeu realizează o armonie între oameni și evenimentele lumii, alegându-și papii care convin planurilor Sale, unul pentru măreție și glorie, altul pentru umbră și prăbușire…

Dacă nu eram om al Bisericii, așa cum a dorit-o mama, aș fi fost conte de Périgord, întrucât fratele meu cel mare s-a stins fără să aibă urmași, exact în anul primului meu conclav, astfel încât coroana, pe care n-am mai putut-o purta, a trecut la fratele meu mai mic, Roger-Bernard… Nici papă, nici conte. Ce mai încoace și încolo, trebuie să acceptăm locul în care ne așază providența și apoi să ne străduim a ne face cât mai bine datoria. Sigur voi fi unul dintre acei bărbați care au îndeplinit un rol mare și au închipuit o figură importantă în secolul lor, dar care vor fi dați uitării de îndată ce vor fi dispărut. Memoria popoarelor este leneșă. Nu reține decât numele regilor… E voia Ta, Doamne, voia Ta…

La urma urmei, nu folosește la nimic să mă tot gândesc la astfel de lucruri pe care mi le-am repetat de sute și sute de ori… Acum, ceea ce-mi tulbură sufletul este faptul că am revăzut Périgueux, locurile copilăriei, iubitul meu colegiu clerical de la Saint-Front și pentru că din nou le-am părăsit. Să privim mai degrabă peisajul pe care poate că-l văd pentru ultima oară. Îți mulțumesc, Doamne, că mi-ai prilejuit asemenea bucurie…

Dar pentru ce mă poartă ăștia atât de repede? Am și trecut de Château-l’Évêque. Urmează Bourdeilles, așa că peste două ore am și ajuns. În ziua plecării nu trebuie să zăbovești decât foarte puțin. Luările de rămas-bun, ultimele jalbe ce ți se aduc și ultimele binecuvântări care ți se cer, bagajul uitat. Nu pleci niciodată la ora hotărâtă. Dar de data aceasta chiar că a fost o oprire scurtă…

Brunet!… Hei, prietene Brunet! Du-te în față și spune-le să mai încetinească puțin. Cine ne poartă cu o asemenea grabă? Să fie Cunhac sau La Rue? Nu e deloc nevoie să mă scuture atât de tare. Și-apoi spune-i monseniorului Archambaud, nepotul meu, să coboare de pe cal și că-l invit să vină lângă mine, în lectică. Îți mulțumesc, hai, du-te…

La reîntoarcerea de la Avignon îl luasem cu mine pe nepotul meu, Robert de Durazzo. S-a dovedit un foarte plăcut tovarăș de drum. Aceleași trăsături ca ale surorii mele, Agnès, ca ale mamei noastre. De ce s-o fi dus la Poitiers, ca să moară acolo ucis de bădăranii ăia de englezi în bătălia regelui Franței! O, dar nu-l dezaprob, chiar dacă de ochii lumii am făcut-o. Cine-ar fi crezut că regele Ioan o să plătească atât de scump? Și-a aliniat cei treizeci de mii de oameni împotriva a șase mii, iar seara s-a pomenit prizonier. Ah! stupidul, nătângul prinț! Când ar fi putut foarte bine să câștige fără luptă, dacă ar fi acceptat convenția pe care i-am prezentat-o ca pe o tavă cu ofrande!

Archambaud îmi pare a fi mai puțin vioi și mai puțin sclipitor decât Robert. N-a cunoscut Italia, cea care dă aripi tinereții. În fine, el o să fie conte de Périgord, dacă Domnul o va voi. Faptul că mă însoțește în călătorie o să-l formeze pe tânărul ăsta. Are multe de învățat de la mine… Nu-mi place să rămân singur după ce mi-am încheiat meditația.


¹* Sfântul Bruno împreună cu alți șase călugări dornici de o mai mare reculegere întemeiază în anul 1084, în masivul muntos de la Grande Chartreuse, la poalele Alpilor, în sudul Franței, Ordinul călugăresc al cartusienilor (în franceză, Ordre des chartreux). Viața lor era împărțită între rugăciune, munca manuală și munca intelectuală, care consta în copierea de manuscrise.

² Cifrele din text se regăsesc în „Note istorice, pagina 285. Cititorul va găsi la sfârșitul volumului, de la pagina 289, „Repertoriul biografic al personajelor. (n.a.)

³* Fraticelli (Frățiorii) sau franciscani spirituali, călugări susținători fanatici ai regulii Sfântului Francisc de Assisi, mai ales în privința sărăciei, considerând că bogăția Bisericii este scandaloasă, iar bogăția personală a clericior încalcă regula. S-au revoltat pe față împotriva autorității Bisericii și au fost declarați eretici, în 1296, de către Bonifaciu al VIII-lea.

II

Cardinalul de Périgord se destăinuie

Nu că nu mi-ar plăcea să călăresc, Archambaud, nici că vârsta m-ar fi făcut neputincios pentru asta. Pot să bat de minune cele cincisprezece leghe călare, crede-mă, și știu foarte mulți, mai tineri decât mine, pe care i-aș lăsa în urmă. De altfel, după cum vezi, mă urmează întotdeauna un cal de paradă, gata înhămat, pentru situația în care aș avea poftă sau chiar nevoia să-l încalec. Dar îmi dau prea bine seama că o zi întreagă de săltat în șa deschide mai degrabă pofta de mâncare decât mintea și te îndeamnă mai mult să bei și să mănânci decât să-ți păstrezi capul limpede, așa cum trebuie să-l am eu când adesea e nevoie să inspectez, să fiu autoritar sau să negociez de cum sosesc undeva.

Mulți regi, și cel al Franței înainte de toți, și-ar conduce mult mai bine statele dacă și-ar osteni mai puțin șalele și mai mult creierul și dacă nu s-ar încăpățâna să trateze problemele cele mai de seamă la masă, la sfârșitul unui popas sau la întoarcerea de la vânătoare. Ține minte că nu te deplasezi deloc mai încet cu lectica, așa cum fac eu, dacă ai somiere bune între loitre și prudența de a le schimba des… Nu vrei o bomboană, Archambaud? Le găsești în cufărașul ce-ți este la îndemână… ei, bine, dă-mi și mie una…

Știi câte zile mi-au trebuit ca să ajung de la Avignon la Breteuil, în Normandia, unde mă duceam să-l văd pe regele Ioan, care punea la cale acolo un asediu absurd? Ce zici?… Nu, nepoate, mai puțin, mult mai puțin. Am plecat la 21 iunie, ziua solstițiului, și nici măcar la prima oră. Fiindcă știi, sau mai degrabă nu știi, cum are loc plecarea unui nunțiu, sau doi, pentru că de data asta eram doi… Bunul obicei cere ca, după slujbă, tot colegiul cardinalilor să-i escorteze prin oraș pe cei care pleacă, cale de o leghe. Lume puzderie se ține după ei sau privește de o parte și de alta a drumului. Și trebuie mers în pas de procesiune, pentru a imprima demnitate cortegiului. Pe urmă se face o oprire, cardinalii se aranjează în rând, aliniați în ordinea importanței, iar nunțiul acordă fiecăruia sărutul păcii. Toată ceremonia asta lasă mult în urmă zorii zilei… Așa că am plecat în 21 iunie. Și am ajuns la Breteuil în 9 iulie. Optsprezece zile. Nicola Capocci, și el legat, la fel ca mine, era bolnav. Drept este că-l cam zgâlțâisem pe delicatul ăsta. Nu mai călătorise niciodată cu o asemenea viteză. Dar la o săptămână după aceea, Sfântul Părinte primea, adusă de mesageri, relatarea primei mele convorbiri cu regele.

De data asta nu avem a ne grăbi atât de mult. Mai întâi, în această perioadă a anului, zilele sunt scurte, chiar dacă ne bucurăm de un anotimp plăcut… Nu-mi amintesc ca noiembrie să fi fost vreodată în Périgord atât de blând ca ziua de astăzi. Ce lumină frumoasă! Dar se prea poate ca vremea să se strice de îndată ce vom înainta spre nordul regatului. Am socotit că avem nevoie de o lună întreagă ca să ajungem la Metz de Crăciun, dac-o vrea Domnul. Nu, nu mă zoresc ca vara trecută, de vreme ce, în pofida strădaniilor mele, războiul acesta tot a avut loc, iar regele Ioan este prizonier.

Cum de s-a putut întâmpla asemenea nenorocire? O, nu ești singurul care se miră, nepoate. Europa întreagă este uluită și dezbate de luni întregi cauzele și motivele… Nenorocirile regilor vin de departe și adesea luăm drept un accident al destinului lor ceea ce de fapt nu reprezintă decât o fatalitate a propriei lor naturi. Și cu cât nenorocirile sunt mai mari, cu atât rădăcinile acestora sunt mai adânci.

Povestea aceasta o știu cu de-amănuntul… Trage puțin spre mine cuvertura…, și o așteptam, îți spun. Așteptam ca o lovitură grea, o înjosire să-l lovească pe acest rege și, vai!, prin urmare, țara. La Avignon suntem datori să cunoaștem tot ceea ce are legătură cu o curte sau alta. Toate intrigile și comploturile vin năvală spre noi. Nici o căsătorie nu se pune la cale fără ca noi să nu avem cunoștință, chiar înaintea logodnicilor… „în cazul în care doamna care aparține unei anumite Coroane ar putea fi dăruită domnului unei alte anumite Coroane, care îi este văr de-al doilea, oare Sfântul Părinte ar binevoi să-i acorde dispensă?"… Nici un tratat nu se negociază fără ca, din amândouă părțile, să nu ne fie trimise câteva persoane care să le reprezinte interesele. Nu există nici o crimă care să nu-și caute aici iertarea… Biserica oferă cancelari regilor și prinților, precum și pe cei mai mulți dintre legiuitori…

De optsprezece ani casele regale ale Franței și Angliei se află în luptă deschisă. Și lupta asta, care e cauza ei? Desigur, pretențiile regelui Eduard la coroana Franței! Acesta ar fi pretextul, un bun pretext juridic, sunt de acord, căci se poate dezbate la nesfârșit, dar nu acesta e singurul și adevăratul motiv. De când lumea, există hotare deloc bine stabilite între Guyenne și comitatele învecinate, începând cu al nostru, cu Périgord, toate acele cotloane care nu sunt înscrise clar, în care se încalecă tot soiul de drepturi feudale. Există și dificultățile de înțelegere de la vasal la suzeran, când amândoi sunt regi. Mai sunt și rivalitățile în negoț, în primul rând pentru lâneturi și țesături,

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Regii blestemați 7. Când un rege pierde Franța

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor