Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Cântecul păsărilor

Cântecul păsărilor

Citiți previzualizarea

Cântecul păsărilor

Lungime:
668 pagini
10 ore
Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786067412031
Format:
Carte

Descriere

Amiens, Franța, 1910. Stephen Wraysford, un tânăr englez de douăzeci de ani, întâlnește dragostea vieții lui în persoana lui Isabelle Azaire, soția unui proprietar de fabrici textile cu care a fost trimis să stabilească relații de afaceri. Stephen își convinge iubita să părăsească împreună cu el atmosfera sufocantă a vieții de familie provinciale, dar lucrurile iau o întorsătură neașteptată. După ce rămâne însărcinată, Isabelle hotărăște brusc să se întoarcă la părinți, înainte să-i dea vestea că vor avea un copil. Profund marcat de această relație, Stephen o va duce cu el, îngropată în adâncul sufletului, în tranșeele marelui război care cuprinde Europa șase ani mai târziu.

Experiența radicală a celui mai cumplit conflict din istoria de până atunci a omenirii îl transformă lăuntric și îi deschide perspectiva unei noi vieți – paradoxal, prin întoarcerea la Amiens pentru a regăsi iubirea și apoi prin salvarea lui, în urma unei explozii în subterane, de către un ofițer neamț cu care fraternizează.

Cu o galerie de personaje memorabile, de o mare complexitate psihologică, cu o scriitură de o intensitate și o frustețe tulburătoare, cu episoade capabile să răscolească sufletul oricărui cititor, romanul lui Sebastian Faulks este o emoționantă meditație asupra naturii umane și un omagiu adus soldaților britanici participanți la Primul Război Mondial.

Lansat:
Jun 14, 2016
ISBN:
9786067412031
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Cântecul păsărilor

Cărți conex

Previzualizare carte

Cântecul păsărilor - Faulks Sebastian

(n.tr.)

INTRODUCERE

Văd din manuscrisul adnotat, de 673 de pagini, care își duce zilele într-o cutie de carton dezmembrată din pod, că am început să scriu Cântecul păsărilor pe 10 iunie 1992 și l-am terminat în dimineața zilei de 9 ianuarie 1993. În aceeași cutie se găsește un borcănaș de gem, pe a cărui etichetă scrie cu litere de tipar CONFITURE À L’ANCIENNE, GELÉE DE CASSIS² și, de mâna mea, „Pământ din Drumul dintre Câmpuri, Beaumont Hamel, Franța".

Dedesubt este un caiet studențesc de dictando, liniat mărunt, cu copertă cartonată albastră, care conține câteva însemnări haotice pentru o carte numită provizoriu Ultimul iulie. Găsesc o pagină pe care sunt mâzgălite nume ale unor personaje secundare, inclusiv „comandantul companiei, căpt. Woodwiss. Numele acesta este tăiat și peste el este scris cel de „Gray, o decizie care va avea consecințe pentru fiica lui³. În fine, tot aici sunt o diagramă a rețelei de tuneluri în care sunt prinși Stephen și Jack și o încercare de cronologie, cu o notă pe post de concluzie: „De schimbat vârstele fetelor Fourmentier în pt. 1".

Ceea ce mă frapează în retrospectivă este cât de puțin, s-ar părea, m-am pregătit pentru a scrie ceea ce, oricum ai lua-o, este un roman foarte ambițios; dar poate că mă pregăteam de multă vreme, fără să-mi dau seama. Aveam treizeci și nouă de ani când am scris Cântecul păsărilor, dar mă gândeam, intermitent, la Primul Război Mondial din ziua când, elev fiind, în vârstă de doisprezece ani, mi s-a cerut să citesc cu voce tare în fața adunării generale a școlii de pe data de 11 noiembrie⁴ numele foștilor noștri elevi care muriseră în cele două războaie mondiale. Era o școală foarte mică, dar lista a fost atât de lungă, încât a doua zi am fost scutit de ore din cauza durerii în gât. Ceva se întâmplase acolo, m-am gândit, ceva aproape literalmente de ne-spus. Când profesorul nostru de istorie, atât de expansiv când venea vorba de legile despre cereale⁵ și despre Stuarți, a ajuns la subiectul Primului Război Mondial, am avut impresia că nu-i mai ajungea aerul; a clătinat din cap cu tristețe și a părut grăbit să treacă mai departe. M-am întrebat dacă nu cumva își pierduse vreun frate în luptă; în orice caz, ceva se întâmplase acolo, și în mintea mea s-a născut atunci o mică hotărâre: într-o zi aveam să încerc să înțeleg.

În timp ce scriam The Girl at the Lion d’Or (Fata de la Lion d’Or), roman apărut în 1989, am făcut o serie de incursiuni în istoria franceză a anilor ’30. Personajul principal, o ospătăriță de douăzeci și ceva de ani, suferise o traumă în copilărie, care, printr-un simplu calcul de scădere, trebuia să se fi petrecut în timpul Primului Război Mondial. Inițial n-am vrut să leg acest eveniment din roman de marea conflagrație, pentru că războiul era o cutie a Pandorei pe care nu mă simțeam pregătit s-o deschid; până la urmă însă, am ajuns la concluzia că era mai bine să nu mă feresc de ea, și am abordat-o prin intermediul unei cărți numite Les Mutineries de 1917 (Revoltele din 1917) de Guy Pedroncini, pe care am găsit-o în biblioteca Universității din Nantes (înainte de apariția internetului, cercetarea presupunea mai multe călătorii), și al volumului The Price of Glory (Prețul gloriei) de Alistair Home, o relatare a Bătăliei de la Verdun, care (împreună cu Vichy France [Franța de la Vichy] de Robert Paxton) mi-a schimbat viziunea asupra Franței din secolul al XX-lea. În 1988 eram redactor pe probleme de literatură al ziarului The Independent din Londra, și, la a 70-a aniversare a armistițiului, ne-am pomenit la sediu cu o avalanșă de cărți noi. Una dintre ele m-a intrigat în mod particular. Era o descriere a operațiunilor din subteran. Habar n-avusesem până atunci că între linii, în tuneluri atât de scunde încât nu puteai sta drept în picioare, fusese purtat un alt război: un iad în interiorul altui iad. Cartea aceasta conținea de asemenea povestea unui canar care scăpase sub pământ și care trebuise adus la suprafață de un ofițer suferind de ornitofobie. Dată fiind frecvența cu care ciripitul păsărilor apărea în momentele mai liniștite ale războiului în toate relatările la prima mână pe care le citisem, povestea aceasta mi s-a părut simbolică într-un mod suficient de complex.

În noiembrie 1988, ca parte a muncii mele ziaristice, am fost trimis în delegație împreună cu un grup de veterani pe frontul de vest, într-o vizită organizată de istoricul Lyn Macdonald. Am stat în noroi la Neuve Chapelle⁶ și pe dealurile Aubers cu oameni care luptaseră acolo în 1915; unul dintre ei mi-a luat mâna în timp ce-mi povestea cum culesese bucățile rămase din prietenul său, „nici una mai mare decât o pulpă de miel, și le pusese într-un sac, pe care-l îngropase într-o gaură săpată înainte să se mute de acolo, odată cu linia frontului. Și, în dimineața aceea de iarnă de acum șaisprezece ani, războiul a încetat să mai fie pentru mine „istorie și a devenit un lucru real și viu; era acum; era acest bătrân care-și ținea mâna caldă și vie într-a mea; era carne și sânge; și, pentru mine, dintr-un motiv pe care nu l-am priceput, devenise absolut vital să-l înțeleg. În după-amiaza aceea, am umblat împreună cu prietenul meu cel vârstnic în lungul unui șir de pietre funerare dintr-un cimitir de o frumusețe stranie. Brusc, el a tresărit. Corpul fărâmițat al tovarășului său, pe care el îl crezuse pierdut, fusese dezgropat și depus într-un mormânt adevărat de război; acolo, în fața noastră, numele lui era inscripționat pe o piatră albă curată. „Ei, ca să vezi! a bălmăjit el, față în față, pentru prima oară după aproape șaptezeci de ani, cu prietenul său cel mai bun. „Ei, ca să vezi!

În următorii trei ani am mai citit despre război, deși nu intensiv, pentru că scriam o altă carte. Majoritatea romanelor mi s-au părut dezamăgitoare, iar memoriile faimoase am avut impresia că fuseseră scrise cu o ironie tipică de ofițer, care îndepărta cititorul. O carte numită Death’s Men (Oamenii morții) de Denis Winter mi-a semnalat bogăția materialului arhivistic și m-a îndreptat către Muzeul Imperial al Războiului, unde am petrecut mai apoi ore în șir. Descoperisem deja, la vremea aceea, un paradox remarcabil. Simțeam, pe de o parte, că experiența acestui război scăpase cumva înțelegerii publicului larg; chiar și oamenii educați păreau să știe numai lucruri vagi despre el. Faptul acesta se datora în parte reticenței celor care luptaseră în război. Nimeni, în toată istoria umanității, nu mai pomenise un asemenea măcel, așadar cum ar fi putut oamenii aceia să vorbească despre el? Apoi, numai douăzeci de ani mai târziu, o a doua nebunie zguduise lumea din temelii, iar un anume aspect al ei fusese atât de bine rememorat la insistența victimelor, încât părea să nu mai lase loc în memoria publică pentru vreun holocaust anterior. Pe de altă parte, Primul Război Mondial a produs o mare literatură (Owen, Renn, Barbusse, Remarque și alții) și era în mod limpede bine înțeles de o anumită categorie de oameni.

Am ținut minte un sfat oferit poeților aspiranți de către scriitorul James Fenton: pune în poezia ta ceva ce oamenii nu știu. Simțeam că, dacă aș fi putut să aduc ceva nou relatării mele despre război, ea ar fi reținut chiar și atenția celor bine informați, și povestea tuneliștilor părea să îndeplinească acest criteriu. Aveam încă de răspuns, pe de altă parte, unei întrebări legitime a cititorului: de ce trebuia să-mi pese? Ce legătură avea toată această oroare îndepărtată cu viața mea modernă? Am decis să abordez această problemă introducând în carte un personaj mai mult sau mai puțin contemporan – pe Elizabeth – care să-și pună exact asemenea întrebări.

Până în primăvara lui 1992 reușisem să formulez majoritatea elementelor principale ale romanului, în timp ce tema lui de bază reieșise în mod natural din lecturile mele. Ea era aceasta: cât de departe se poate merge? Care sunt limitele firii umane? Fusesem întotdeauna intrigat de faptul că niciodată în cursul acelei absurde exterminări a zece milioane de oameni, nici unul dintre ei nu a spus: „De ajuns, nu putem să continuăm astfel și să rămânem oameni". De fapt, armata franceză s-a răzvrătit în 1917, dar, deși revolta a fost larg răspândită, ea nu s-a concretizat decât în refuzul de a ataca; o serie de mitraliori germani au încetat să mai tragă în 1916, îngroziți de ceea ce făceau. Dar marea întrebare fundamentală rămânea, și răspunsul părea să fie că nu există limite dincolo de care oamenii să nu poată fi siliți să treacă.

Am fost de mai multe ori pe frontul de vest, unde istoria părea în mod salutar uitată; o notă minusculă într-un muzeu cu două săli din Albert le amintea vizitatorilor că nu numai francezii luptaseră în războiul din 1914–1918, dar localnicii cu care am stat de vorbă au părut surprinși să afle că englezii fuseseră și ei în zonă. În aprilie am vizitat linia frontului de pe Somme înarmat cu o hartă a câmpului de bătaie luată de la Muzeul Imperial al Războiului. Eram de multă vreme interesat de felul cum arătau locurile de tristă faimă înainte de a-și câștiga cumplita lor reputație: portul însuflețit al Hiroshimei, barăcile mici, abandonate, din Auschwitz, într-o regiune idilică de la poalele Carpaților. Cum fusese valea râului Somme înainte de a deveni câmpul „Bătăliei de pe Somme? Dacă romanul avea să fie despre cât de departe pot fi împinse trupul și spiritul omenesc să ucidă, atunci el trebuia să pună aceeași întrebare și despre iubire. De la bun început plănuisem să am o primă secțiune care să se petreacă pe timp de pace, cu evenimente descrise foarte carnal ce aveau să fie corolarul devastării fizice despre care eu – dar nu și personajele – știam că se apropie. M-am oprit într-o mică pensiune la o fermă, în spatele liniei britanice a frontului, pe Ancre. Eram foarte aproape de ceea ce voiam, îmi dădeam seama, dar scânteia întârzia să se producă; nu vedeam nici un motiv pentru care englezul meu ar fi ajuns în sătucele acestea agricole. M-am întors deznădăjduit în searbădul Amiens, cu muzica lui ușoară care răsună pe străzi și catedrala vag înfricoșătoare. Sub titlul „Istoria orașului, o broșură turistică mă informa că nu mai rămăsese nimic din el după dezastrele a două războaie mondiale; trebuia însă să vizitez faimoasa grădină acvatică.

Am plutit pe canale, într-o barcă, împreună cu câțiva alți excursioniști, întrebându-mă dezolat dacă aveam să reușesc vreodată să scriu cartea aceasta. Apoi am văzut un șobolan pe malul unui canal îmbrăcat în scânduri de lemn – „căptușit", cum i-ar fi spus săpătorii de tuneluri. Pe marginea apei era multă vegetație în descompunere – și dintr-odată am văzut totul: o după-amiază fierbinte a anului 1910, piciorul femeii lăsându-se greu pe al iubitului ei, războiul prefigurat de canalele umede, pline de putreziciune. Când călătoria cu barca a luat sfârșit, m-am repezit la mașină, pe care o parcasem lângă catedrală, și am scris în grabă pe o bucată de hârtie scoasă din torpedo: Isabelle, o cameră roșie, o fiică adolescentă, câteva dintre cuvintele cu care urma să descriu scenele de dragoste fizică... Am luat-o apoi pe strada vecină, Boulevard du Cange, și am văzut casa în care avea să se petreacă totul: sobră, masivă, acoperită de iederă; și, firește, Stephen nu avea să fie fermier, ci urma să lucreze în industria textilă, care unea în mod firesc Amiens și Anglia. În seara aceea, în timpul cinei de la pensiune, un alt oaspete pompos a luat-o de sus pe soția fermierului și apoi, sub ochii aprobatori ai propriei soții, o femeie planturoasă, a început, cu falsă modestie, să cânte. Totul în jurul meu părea deja făcut să ajungă în carte.

Am petrecut câteva zile plimbându-mă în lungul frontului britanic de pe Ancre și parcurgând distanța jenant de mică pe care trupele au avansat atunci, cu prețul a 60 000 de morți și răniți într-o singură zi. Am stat ore întregi în micile cimitire. Nu știam foarte bine ce căutam; voiam să mă îmbib, pur și simplu, de această lume, sperând poate să capăt autoritatea de a scrie despre ea. Uneori simțeam că mă înec de furie și de indignare; alteori mi se părea că sentimentul acela ferm al scopului pe care mi-l formasem încă din copilărie îngheța, imobilizat. Câteodată, sub soarele primăverii, printre pietrele mortuare, mă simțeam ciudat de liniștit și de relaxat, ca în compania unor prieteni vechi. Era oare starea aceasta de spirit potrivită pentru scrierea romanului? Puteam oare să-l duc la bun sfârșit? Îndoiala mă rodea, și pe bună dreptate, simțeam, dată fiind amploarea a ceea ce plănuiam și lipsa calificărilor necesare pentru îndeplinirea unei asemenea misiuni (chiar și în mărunțișuri: nu mă interesau, de pildă, regimentele sau insignele de pe șepci). Într-o pădure din spatele colinei de la Thiepval, am dat de un înveliș de obuz. Deci era încă acolo, totul era acolo. Apoi am luat pământ de pe Drumul dintre Câmpuri, din raza tunurilor germane de la Beaumont Hamel; cu el lângă mine, ca să-l pot atinge oricând aveam nevoie în timp ce scriam, urma să fiu cu siguranță conectat la trecut. Am stat, în fine, sub marele arc de la Thiepval, unde numele celor dispăruți – nu ale morților, ci numai ale celor din care nu s-a mai găsit nici o urmă – sunt scrise ca niște note mărunte de subsol pe cer. M-am întors la mașină și am plecat spre Canalul Mânecii.

Stephen trebuia să treacă prin tot războiul – asta știam sigur. Era în mod evident important să semene cât mai puțin cu tipul ofițerului cu sânge albastru sau al soldatului vesel și fără griji. Subiectul romanului mi-a dictat narațiunea, în timp ce desfășurarea evenimentelor a determinat într-un fel sau altul tipul de om care ar fi putut să le reziste, așa încât firea lui Stephen mi-a fost cumva dată. Aceasta este ordinea ideală, cred – de la subiect la evenimente și apoi la personaj –, deși ea este arareori atât de limpede. Personajele lui Jeanne și Gray, de pildă, au crescut cu o rapiditate spontană și aproape alarmantă pentru a satisface nevoile povestirii, pe măsură ce ea se desfășura, fără ca eu să le fi prevăzut. Am hotărât să-i atribui lui Isabelle o familie, o copilărie și o anumită bogăție a istoriei personale într-un mod care se întâlnește arareori în romanele contemporane, dar care mi s-a părut important pentru ca ea să poată reprezenta tot ceea ce aveam nevoie să reprezinte. Michael Weir și Jack Firebrace au contrabalansat în mod armonios personalitatea lui Stephen: inocenți când el este trecut prin viață, speriați când el este doar rece, deznădăjduiți când el rămâne în continuare curios. Elizabeth a existat la început pentru a pune întrebări din partea cititorului și pentru a satisface o cerință a romanului: ca trecutul și prezentul, sfera publică și cea privată să fie înfățișate în interdependența lor primordială – o preocupare a mea care a dominat toate cele trei volume ale grupului format din The Girl at the Lion d’Or, Cântecul păsărilor și Charlotte Gray, trilogia mea franceză. Pentru mine însă, contribuția cea mai interesantă a lui Elizabeth a fost la structura narativă a romanului – momentele când îl vizitează pe Brennan la azil, când decodează jurnalul lui Stephen și povestea sare înapoi la el, în 1917, sau când îl sună pe Gray în casa lui din Scoția și aude pe fir vocea vie a trecutului sunt, mi se pare, simboluri a ceea ce eu și, speram, cititorul încercam să facem: gesturi de dragoste și de răscumpărare față de trecut.

În cadrul strategiei oricărui roman, scriitorul are o tactică, și cea din Cântecul păsărilor a fost simplă: atac frontal. Romanul meu anterior fusese construit cumva oblic, fără să respecte ordinea cronologică, pentru că mi se păruse că așa putea fi formulată cel mai bine miza sa. În Cântecul păsărilor am adoptat calea inversă: dacă aveam de ales, am înclinat întotdeauna balanța; n-am ezitat, n-am ocolit, am mers drept la țintă; iar piesa de rezistență a secțiunii despre război a fost ziua cea mai neagră din istoria militară britanică. Nu că aș fi de părere că toate romanele ar trebui scrise astfel, am avut doar sentimentul că așa era cel mai bine în acest caz. Cântecul păsărilor este în mare parte o carte lipsită de ironie; numai în titlu mi-am permis să fiu ușor ironic: este un titlu timid pentru un roman de o asemenea anvergură. (Întrucât am fost întrebat uneori, ar trebui poate să arăt că, în carte, cântecul păsărilor nu este menit să simbolizeze o „viață nouă sau o „nouă speranță; el are mai multe sensuri, dar cel mai important este indiferența lumii naturale față de cea umană – umană, așa cum spunea Philip Roth, în sensul cel mai rău al cuvântului.)

În prima parte am vrut ca textura prozei să susțină sentimentul de claustrofobie socială și sexuală și să sugereze un anumit convenționalism al vremurilor. M-am gândit de asemenea că ar fi fost potrivit să recunosc – fără să recurg la „referințele în care se complace adolescentul postmodernist mândru de sine – că îmi cunoșteam predecesorii literari, că nu mă închipuiam primul scriitor care descrie o poveste de dragoste în Franța provincială. Ideea era să ofer un braț consolator pe după umeri tuturor cunoscătorilor acestei literaturi – în timp ce restul n-aveau să piardă nimic semnificativ. Puțini au părut să observe ceva, deși numele lui Flaubert a fost invocat ocazional. Uneori mi se pare că asta s-a datorat faptului că Flaubert este singurul romancier francez citit în Anglia, deși bănuiesc că orice scriitor interesat de folosirea detaliilor realiste în circumstanțe încărcate emoțional s-ar putea să fi învățat ceva, fie și indirect, de la Flaubert; de fapt, cei doi romancieri francezi cărora le-am fost în mod conștient îndatorat au fost Stendhal și Zola. În fragmentele despre război, am încercat să sugerez o stare de echilibru labil prin diferite mijloace gramaticale, între care reducerea numărului de adjective și folosirea frecventă a diatezei active; în cea mai mare parte a secvențelor contemporane am fost interesat de o calitate mai neutră, mai seacă a prozei, pentru a sugera ceea ce Elizabeth numește „lipsa de intensitate a vieții ei moderne.

Am redactat Cântecul păsărilor (al doilea titlu de lucru, Carne și sânge, a fost abandonat cam pe la jumătatea drumului) într-un soi de transă, scriind aproximativ 1 500 de cuvinte în fiecare dimineață, apoi luând metroul până la Muzeul Imperial al Războiului și citind documente din enorma lor colecție până la închiderea sălii de lectură. Noaptea mă visam în tranșee. Nu se trăgea asupra mea și nici nu mi se ordona să ies la atac; pur și simplu acolo părea că locuiam. Au fost momente, în timp ce scriam, când m-am simțit copleșit de emoție, dar în asemenea clipe aveam o regulă fermă: mă opream. Scopul meu nu era să inund pagina cu propriile mele emoții, ci să selectez acele detalii care ar fi putut stârni în cititor reacții similare. Deși ultima oară am citit romanul acum zece ani, cred că faptul că a fost scris în viteză este evident; unele fire narative rămân nerezolvate (majoritatea în mod intenționat), pe alocuri scriitura are o textură aspră, necizelată; dar la vremea aceea pur și simplu nu am putut să rezist avântului de care eram cuprins.

După ce l-am terminat, i-am trimis manuscrisul lui Martin Middlebrook, un fermier din Lincolnshire din a cărui carte The First Day of the Battle of the Somme (Prima zi a Bătăliei de pe Somme) adoptasem câteva detalii sugestive. Comentariile sale marginale au fost la început destul de violente („Imposibil!, „Sunt dintr-un corp de armată, nu dintr-o divizie!), dar s-au potolit treptat. L-am consultat, de asemenea, pe profesorul Douglas Johnson de la Universitatea din Londra, de ale cărui cunoștințe în materie de istorie și cultură franceză profitasem în timp ce scriam The Girl at the Lion d’Or. În fine, am trimis textul editurii, unde a fost citit de trei oameni, care au căzut de acord asupra sugestiilor de schimbare a textului: în principal, Elizabeth trebuia să dea un exemplu feminist având mai mult succes în carieră și, în al doilea rând, trebuia să lămuresc cine ce comanda atunci când ea și colegii ei mergeau la cafeneaua locală să ia prânzul. Am fost atât de ușurat că nu fuseseră îngrețoșați de scenele descrise în detalii fizice, atât de dificile, încât am fost bucuros să le fac pe plac. A schimba „a luat metroul de la Arcul de Marmură până acasă cu „a luat un taxi de la aeroport, a crește cifra de afaceri a companiei lui Elizabeth cu aproximativ cincizeci la sută pe an și a menționa că într-adevăr Irene era cea care comandase lasagna a fost pentru mine ceea ce Bertie Wooster⁷ ar fi numit poate „o treabă de o clipă".

Am folosit pe post de epigraf versul din Rabindranath Tagore pe care Wilfred Owen l-a citat în ultima sa scrisoare trimisă mamei înainte de a se întoarce pe front, unde a fost ucis în noiembrie 1918. Pentru copertă, eu și soția mea am găsit o pictură dintr-un album de la Luvru; nu era nemaipomenită, dar sugera ceva brut. Am revăzut manuscrisul redactat, m-am relaxat și am așteptat; dar, înainte ca romanul să apară, am făcut o călătorie cu avionul la New York, unde se publica romanul meu anterior, A Fool’s Alphabet (Alfabetul unui neghiob). Editorul m-a chemat în biroul ei, undeva foarte sus deasupra Manhattanului, și m-a privit cu tristețe. Avea în față manuscrisul meu, introdus la calculator. Era mult prea lung, mi-a spus; nu-l putea publica decât dacă tăiam drastic din scenele de război. Ba, mai mult, nu mă gândisem să plasez acțiunea în timpul unui conflict mai recent? Nu, am spus, nu mă gândisem, și am ieșit pe Sixth Avenue, descurajat și amețit de diferența de fus orar.

Ne-au trebuit aproape trei ani ca să găsim un editor în Statele Unite, până când Random House a cumpărat drepturile combinate pentru ediția broșată și cea cartonată pe o sumă ceva mai mică decât cea pe care tocmai o primisem în schimbul unui „interviu cu o celebritate" redactat pentru o revistă de scandal. Faptul nu m-a deranjat; eram fericit să văd manuscrisul pur și simplu publicat, și a fost în cele din urmă publicat din convingere. În Marea Britanie a apărut pe 1 septembrie 1993, și văd din jurnalul meu că singurul interviu mi s-a luat în ziua aceea la ora două după-amiază, la o stație de radio locală; am acordat, de asemenea, un interviu ziarului londonez Evening Standard, dar care a apărut numai într-o ediție specială dedicată curselor de cai, sub titlul „Acesta să fie autorul unei cărți care-ți întoarce stomacul pe dos?" Am primit câteva scrisori încurajatoare de la cititori, au fost câteva cronici prin ziare (cu reacții diverse, și nu toate la fel de interesante), dar nimic altceva; cartea n-a apărut pe nici o listă de bestselleruri, nici pe vreuna dintre numeroasele liste lungi sau scurte compilate de arbitrii premiilor literare din anul acela. Vânzările de aproximativ 9 000 de exemplare cartonate au fost considerate acceptabile pentru un roman atât de intens, cu un subiect atât de dificil; așa că în decembrie, când ciclul editorial se încheiase, iar eu ieșisem din spital după o pneumonie, am început să lucrez la următoarea mea carte, o biografie numită The Fatal Englishman (Englezul fatal).

Sarcina mea finală – și foarte plăcută – în legătură cu Cântec de păsări a fost aceea de a-l închina cuiva. Jonglasem cu ideea de a scrie o dedicație celor morți în război, dar mi s-a părut că ar fi sunat a îngâmfare; așa că i l-am dedicat fratelui meu mai mare, Edward, în al cărui cabinet am scris fiecare cuvânt al cărții în timp ce el era la muncă, care mi-a fost un prieten atât de minunat și la bine, și la rău, și a cărui viață imaginativă pe vremea când eram amândoi copii m-a ajutat să mi-o încep pe a mea. Data meciului de golf jucat de tatăl lui Elizabeth îi este, fără îndoială, cunoscută lui Edward drept propria zi de naștere, scorul destul de slab, pe de altă parte, poate mai puțin...

© Sebastian Faulks, 2004


² Dulceață tradițională, jeleu de coacăze negre (în limba franceză în original) (n.tr.)

³ Eroina unui alt roman al lui Faulks, Charlotte Gray (n.tr.)

⁴ Ziua în care, în 1918, s-a semnat armistițiul dintre Germania și forțele aliate în Primul Război Mondial. Armistițiul a intrat în vigoare în aceeași zi la ora 11 (din ziua a unsprezecea a lunii a unsprezecea). Este sărbătoare oficială în SUA. (n.tr.)

⁵ Legi date în Marea Britanie între 1815 și 1846, care protejau producătorii interni de concurența importurilor de cereale (n.tr.)

⁶ Localitate unde trupele britanice au purtat o bătălie neconcludentă cu germanii în Primul Război Mondial (n.tr.)

⁷ Personaj al multor și celor mai cunoscute romane satirice ale scriitorului englez P.G. Wodehouse (1881–1975) (n.tr.)

PARTEA ÎNTÂI

Franța, 1910

Boulevard du Cange era o stradă largă și liniștită care delimita latura estică a orașului Amiens. Căruțele care veneau dinspre Lille și Arras și se îndreptau către nord intrau direct printre tăbăcăriile și morile din cartierul Saint-Leu, fără să fie nevoite să treacă pe strada aceasta brăzdată de făgașe și străjuită de vegetație. Partea dinspre oraș era mărginită de grădini întinse, împărțite în pătrate și alocate cu o civică precizie caselor învecinate. Din iarba jilavă creșteau castani, tufe de liliac și sălcii, cultivate pentru umbra și tihna pe care le dădeau proprietarilor. Grădinile păreau sălbatice, năpădite de verdeață, iar iarba înaltă și gardurile vii luxuriante dinăuntru ascundeau ici-colo mici luminișuri, oaze tăcute și locuri în care nu ajungeau nici măcar proprietarii și unde, la picioarele copacilor cu coroane învoalte, se lăfăiau petice de iarbă și flori sălbatice.

În spatele grădinilor, râul Somme se răsfira în canale mici, care dădeau un aer pitoresc cartierului Saint-Leu; pe cealaltă parte a bulevardului, pe canale fusese amenajată o grădină acvatică, mici insule de fertilitate jilavă, separate de brațele râului ramificat. Duminica după-amiaza, locuitorii orașului pluteau pe aleile de apă în bărci lungi cu fundul plat, împinse cu prăjini. Pe toată lungimea râului și a canalelor lui ședeau pescari încovoiați peste undițe; cu haină și pălărie în dreptul catedralei sau numai în cămașă pe malurile grădinii acvatice, își afundau undițele în apă în căutarea crapului sau a păstrăvului.

În spatele unui gard cu zăbrele de fier, casa familiei Azaire etala pe partea dinspre stradă o fațadă pompoasă impresionantă. Oricine ar fi trecut pe bulevard în jos, către râu, n-ar fi avut nici o îndoială că era proprietatea unui om cu dare de mână. Acoperișul de ardezie plonja în unghiuri contradictorii peste silueta neregulată a casei. Sub unul dintre ele, o lucarnă privea spre bulevard. Etajul unu era dominat de un balcon de piatră, peste ale cărui balustrade iedera roșie se strecurase până sus pe acoperiș. Ușa monumentală de lemn de la intrare era încrustată cu ornamente de fier.

Înăuntru, casa era în același timp mai mică și mai mare decât părea. Deși nu avea camere care să intimideze prin măreție sau săli de bal aurite, cu candelabre revărsate deasupra podelelor, ici și colo descopereai în ea spații neașteptate și coridoare care dădeau în colțuri neștiute, de unde câteva trepte coborau în grădină; din holuri de trecere nebăgate în seamă se deschideau salonașe dotate cu mese de scris și scaune tapițate. Chiar și de pe peluză era greu să-ți dai seama cum se înscriau camerele și coridoarele în dreptunghiurile placide de piatră. Peste tot, podelele scoteau un sunet aparte sub picior, așa încât, cu unghiurile ei închise și ecourile vagi adăstând parcă în aer, casa era un loc al pașilor nevăzuți.

Cufărul de metal al lui Stephen Wraysford fusese trimis înainte și îl aștepta la picioarele patului. El își despachetă hainele și își atârnă costumul de rezervă în uriașul șifonier sculptat. Sub fereastră găsi un lavoar emailat și un rastel de lemn pentru prosoape. Trebui să se ridice pe vârfuri ca să se uite afară peste bulevard, unde o birjă aștepta pe cealaltă parte a străzii. Calul își scutura hamul și întindea gâtul să prindă cu gura ramurile unui lămâi verde. Stephen încercă elasticitatea patului, apoi se întinse pe el, rezemându-se de capătul ușor ridicat. Camera era simplă, dar decorată cu oarecare atenție. Văzu pe masă o vază cu flori de câmp, iar de o parte și de alta a ușii două postere cu peisaje de stradă din Honfleur⁸.

Era o seară de primăvară, cu un soare zăbovind pe cer în spatele catedralei și cu mierle cântând de jur împrejurul casei. Stephen se spălă în grabă și încercă să-și netezească părul negru în oglindă. Puse câteva țigări într-o tabacheră de metal pe care o vârî în sacou și își goli buzunarele de obiectele de care nu mai avea nevoie: bilete de tren, un carnet de note cu coperte din piele albastră și un cuțit cu o singură lamă, ascuțită cu scrupulozitate.

Coborî la cină, speriat de sunetul propriilor pași pe scările dinspre palierul de la etajul unu, în care dădeau dormitoarele familiei, și apoi de aici în jos până în holul de la intrare. Se simțea nădușit sub haină și jiletcă. Rămase o clipă dezorientat, nesigur pe care dintre cele patru uși cu panele de sticlă de pe hol trebuia să intre. Întredeschise una și dădu cu ochii de o bucătărie plină de abur, în mijlocul căreia o servitoare încărca de zor cu farfurii o tavă așezată pe o servantă.

— Pe aici, monsieur. Cina e servită, spuse fata, strecurându-se pe lângă el în pragul ușii.

În sufragerie, familia se așezase deja. Madame Azaire se ridică.

— Ah, monsieur, luați loc aici!

Azaire mormăi o prezentare din care Stephen auzi numai cuvintele „soția mea". Îi luă mâna și înclină scurt din cap. Doi copii se holbau la el de pe cealaltă parte a mesei.

— Lisette, spuse madame Azaire, arătând spre o fată de vreo șaisprezece ani, cu părul negru prins cu o fundă, care zâmbi strâmb și-i întinse mâna – și Grégoire.

Mezinul era un băiat de vreo zece ani, al cărui căpșor abia se vedea deasupra mesei sub care dădea energic din picioare.

Servitoarea zăbovea cu supiera lângă umărul lui Stephen. Acesta își puse un polonic în farfurie și adulmecă mirosul unor ierburi necunoscute. Sub cercurile concentrice de verdeață mărunțită, supa fusese îngroșată cu cartofi.

Azaire și-o terminase deja pe a lui și acum bătea insistent darabana pe masă cu mânerul de argint al cuțitului. Stephen ridică o privire iscoditoare pe deasupra lingurii de supă în timp ce sorbea lichidul printre dinți.

— Câți ani ai? îl întrebă băiatul.

— Grégoire!

— Nu face nimic, vorbi Stephen către madame Azaire. Douăzeci.

— Vrei puțin vin? întrebă Azaire, ridicând sticla deasupra paharului lui Stephen.

— Mulțumesc.

Amfitrionul turnă câteva degete de băutură pentru Stephen și pentru soția sa și puse sticla la loc.

— Deci, ce știi despre industria textilă? întrebă el.

Avea numai patruzeci de ani, dar putea foarte bine să fi avut încă zece. Trupul lui era de soiul acela care nici nu se întărește, nici nu devine puhav cu vârsta. Ochii îl fixau pe musafir cu o privire alertă, lipsită de veselie.

— Știu câte ceva, răspunse Stephen. Lucrez în breaslă de aproape patru ani, deși în general m-am ocupat de chestiuni financiare. Patronul meu vrea să aflu mai multe despre procesul de fabricare.

Servitoarea luă farfuriile de supă, iar Azaire începu să vorbească despre industria locală și despre dificultățile pe care le avea cu propriii angajați. Deținea o fabrică în oraș și încă una la câțiva kilometri depărtare.

— Organizarea oamenilor în sindicate îmi lasă foarte puțin spațiu de manevră. Se plâng că își pierd slujbele fiindcă introducem mașini, dar, dacă nu putem face față concurenței din Spania și Anglia, n-avem nici o speranță.

Servitoarea aduse o friptură tăiată felii într-un sos subțire, pe care o puse în fața doamnei Azaire. Lisette începu să povestească o întâmplare din ziua aceea de la școală. Își dădea capul pe spate și chicotea. Era vorba de o farsă jucată de o fată unei colege, dar Lisette o relata cu subînțeles, ca și când ar fi recunoscut caracterul infantil a ceea ce povestea și ar fi vrut să le sugereze lui Stephen și părinților ei că ea însăși era prea matură pentru asemenea lucruri. Părea totuși nesigură de interesele și gusturile ei; se bâlbâi puțin înainte să încheie cam dezlânat și se întoarse spre fratele ei să-l certe că râdea.

Stephen o privi în timp ce vorbea, cercetându-i chipul cu ochii lui întunecați.

Azaire o ignoră, servindu-se cu salată și trecând castronul soției sale. Își șterse apoi cu o bucată de pâine marginea farfuriei de orice urmă de sos.

Madame Azaire nu-l privise pe Stephen direct în ochi. El o evitase la rândul lui, de parcă ar fi așteptat ca ea să i se adreseze, dar îi vedea cu coada ochiului volbura părului castaniu-roșcat, prins astfel încât să-i lase fața descoperită. Purta o bluză albă de dantelă, cu o piatră roșie la gât.

În timp ce terminau cina, se auziră soneria la ușa din față și apoi, în hol, o voce masculină energică.

Azaire zâmbi pentru prima dată în seara aceea.

— Dragul de Bérard! Punctual ca de obicei!

— Monsieur și madame Bérard, spuse servitoarea, deschizând ușa în sufragerie.

— Bună seara, Azaire! Madame, încântat!

Bérard, un bărbat trupeș, grizonant, de peste cincizeci de ani, își lipi buzele de mâna doamnei Azaire. Soția sa, aproape la fel de voinică, cu părul des rotit într-un coc pe vârful capului, dădu mâna și-i sărută pe copii pe obraz.

— Scuză-mă, nu ți-am auzit numele când René a făcut prezentările, i se adresă Bérard lui Stephen.

În timp ce Stephen îl repeta și îl spunea apoi pe litere, copiii fură trimiși din sufragerie și locul lor fu luat de soții Bérard.

Azaire părea întinerit de sosirea lor.

— Vrei puțin lichior, Bérard? Și pentru dumneavoastră, madame, puțină tizană, cred, nu? Isabelle, sună, te rog, să aducă și cafea. Așa deci...

— Înainte să continui, zise Bérard, ridicând o mână cărnoasă, am să vă dau o veste proastă. Vopsitorii cheamă la grevă începând de mâine. Șefii lor de sindicat s-au întâlnit cu reprezentanții patronilor azi după-amiază la cinci, și ăsta-i rezultatul.

Azaire pufni.

— Credeam că întâlnirea trebuia să fie mâine.

— S-a ținut mai repede. Nu-mi place să-ți aduc vești proaste, dragul meu René, dar nu cred că mi-ai fi fost prea recunoscător dacă ai fi aflat de la șeful tău de echipă mâine. Presupun cel puțin că nu va avea efecte imediate asupra fabricii tale.

De fapt, lui Bérard părea să-i fi făcut plăcere să comunice vestea. Chipul lui exprima satisfacția tăcută a importanței pe care i-o conferise această inițiativă. Madame Bérard își privi soțul cu admirație.

Azaire continuă să-și înjure angajații și să întrebe cum se așteptau ei ca fabrica să funcționeze mai departe. Stephen și doamnele ezitară să-și exprime vreo opinie, iar Bérard, după ce adusese vestea, păru să nu mai aibă nici un comentariu de făcut pe tema aceasta.

— Așadar, spuse el la un moment dat, după ce Azaire perorase destul, o grevă a vopsitorilor. Deci așa stau lucrurile.

Și toată lumea, inclusiv Azaire, luă această concluzie drept semn că subiectul fusese epuizat.

— Cum ai călătorit? întrebă Bérard.

— Cu trenul, spuse Stephen, presupunând că lui i se adresase. A fost o călătorie lungă.

— Aaa, trenurile, spuse Bérard. Ce sistem! Noi aici avem un mare nod feroviar. Sunt trenuri spre Paris, spre Lille, spre Boulogne... Ia spune-mi, în Anglia aveți trenuri?

— Da.

— De când?

— Stați puțin... De aproape șaptezeci de ani.

— Dar sunt probleme în Anglia, cred.

— Nu știu. Eu nu am auzit de nici unele.

Bérard surâse fericit, sorbind din lichior.

— Ei, deci vedeți! Acum au trenuri și în Anglia.

Cursul conversației depindea de el; considera de datoria lui să se comporte ca un dirijor, să invite diferite voci, apoi să sintetizeze contribuția fiecăreia.

— Și în Anglia mâncați carne la micul dejun în fiecare zi, nu? spuse el.

— Cred că da, majoritatea oamenilor mănâncă, zise Stephen.

— Imaginați-vă, dragă madame Azaire, friptură la micul dejun în fiecare zi!

Bérard o invita pe stăpâna casei să vorbească.

Ea refuză, dar murmură ceva despre deschisul unei ferestre.

— Poate într-o bună zi o să facem și noi la fel, eh, René, ce zici?

— Ah, mă îndoiesc, mă foarte îndoiesc, răspunse Azaire. În afară de cazul în care, într-o bună zi, o să avem și noi ceața de la Londra.

— A, da, și ploaia, râse Bérard. Am impresia că la Londra plouă cinci zile din șase, continuă el, uitându-se din nou către Stephen.

— Citeam într-un ziar că anul trecut a plouat totuși ceva mai puțin la Londra decât la Paris...

— Cinci zile din șase, radia Bérard. Îți poți imagina?

Papa nu suportă ploaia, i se adresă madame Bérard lui Stephen.

— Și cum ați petrecut această frumoasă zi de primăvară, dragă madame Azaire? spuse Bérard, invitând-o din nou pe amfitrioană să vorbească.

De data aceasta avu succes, și madame Azaire, din politețe sau din entuziasm, îi răspunse direct.

— Azi-dimineață mă aflam în oraș cu niște treburi. La o casă de lângă catedrală, fereastra era deschisă și cineva cânta la pian.

Vocea doamnei Azaire era joasă și reținută. Descrise o vreme ceea ce auzise.

— Suna minunat, conchise ea, deși erau doar câteva note. Îmi venea să mă opresc, să bat la ușa casei și să-l întreb pe cel care cânta cum se numește piesa.

Monsieur și madame Bérard părură nedumeriți. În mod evident, nu era genul de relatare la care se așteptau. Azaire vorbi pe tonul liniștitor al celui obișnuit cu asemenea fantezii:

— Și ce melodie era, draga mea?

— Nu știu, n-am mai auzit-o până acum. Semăna cu... Beethoven sau Chopin.

— Mă-ndoiesc că era Beethoven dacă n-ați recunoscut-o dumneavoastră, madame, spuse Bérard galant. Pun prinsoare că era vreo melodie populară.

— Nu părea să fie, spuse madame Azaire.

— Nu pot să suport melodiile astea populare de care se face atâta caz în ultima vreme, continuă Bérard. Când eram tânăr, lucrurile stăteau altfel. Bineînțeles, totul era altfel pe atunci, râse el puțin crispat, conștient de sine. Dar aș asculta oricând o melodie adevărată, creată de unul dintre marii noștri compozitori. Un lied de Schubert sau o nocturnă de Chopin, ceva care să te umple de fiori! Rolul muzicii e să elibereze în sufletele noastre sentimentele pe care în mod normal le ținem ascunse în adâncul inimii. Marii compozitori din trecut erau capabili de așa ceva, dar muzicienii de azi se mulțumesc cu câteva note pe care le poți vinde pe o partitură la colțul străzii! Geniul nu-și găsește recunoașterea chiar atât de ușor, dragă madame Azaire!

Stephen se uită cum madame Azaire își întoarce încet capul până când ochii ei îi întâlniră pe ai lui Bérard. Îi văzu lărgindu-se, concentrându-se asupra feței lui zâmbitoare, pe care picături mici de sudoare ieșeau la iveală în aerul imobil al sufrageriei. Cum era posibil, se gândi el, ca femeia aceasta să fie mama fetei și a băiatului care fuseseră cu ei la cină?

— Cred că totuși ar trebui să deschid fereastra, spuse ea rece și se sculă cu un foșnet mătăsos al fustei.

— Și tu ești un tip muzical, Azaire? întrebă Bérard. Într-o casă în care cresc copii e bine să fie muzică. Eu și madame Bérard întotdeauna i-am încurajat să cânte.

Mintea lui Stephen fu cuprinsă de euforie în timp ce Bérard îi dădea înainte. Fusese superb felul cum madame Azaire îl dăduse deoparte pe omul acesta. Era numai un mic tiran de provincie, adevărat, dar deprins în mod evident să aibă ultimul cuvânt.

— Am fost la concerte în oraș și mi-au plăcut, spuse Azaire cu modestie, deși n-aș îndrăzni să spun că sunt un tip muzical pentru atâta lucru. Nu fac decât...

— Prostii! Muzica e o artă democratică. N-ai nevoie de bani ca s-o cumperi și nici de educație ca s-o studiezi. Nu-ți trebuie decât astea. Bérard se apucă de urechile mari și roz și trase de ele. Urechi. Darul Domnului din născare. Nu trebuie să-ți fie rușine de preferințele tale, Azaire. Prin eșecul unei false modestii, nu vei face decât să încurajezi triumful prostului gust.

Bérard se lăsă pe spătarul scaunului și aruncă o privire către fereastra acum deschisă. Curentul părea să-l împiedice să savureze maxima pe care avea pretenția c-o inventase.

— Dar iartă-mă, René, spuse el. Te-am întrerupt.

Azaire avea de lucru cu pipa sa din lemn de erica⁹ – îi tasa tutunul cu degetele și o testa zgomotos să vadă cum trage. Când obținu un rezultat mulțumitor, aprinse un chibrit și, pentru o clipă, o spirală albăstruie de fum îi încercui chelia. În clipa de tăcere dinainte să răspundă, auziră cu toții păsările din grădina de afară.

— Cântecele patriotice, spuse Azaire. Mi-s foarte dragi. Sunetul fanfarei și o mie de voci intonând ca una Marseilleza, în timp ce armata pleacă la luptă cu prusacii¹⁰. Ce mai zi trebuie să fi fost!

— Dar, dacă îmi permiteți, spuse Bérard, acesta este un exemplu de muzică folosită cu un anumit scop – de a inspira în inimile soldaților noștri dârzenia în luptă. Atunci când arta, de orice fel, este pusă să slujească unor scopuri practice, ea își pierde puritatea esențială. Nu am dreptate, madame?

— Înclin să cred că aveți, monsieur. Ce părere are monsieur Wraysford?

Tresărind preț de o secundă, Stephen se uită la madame Azaire și pentru prima dată îi întâlni privirea.

— Nu am nici un fel de părere, madame, spuse el, recăpătându-și calmul. Dar cred că, dacă un cântec e în stare să atingă sufletele oamenilor, atunci probabil trebuie prețuit.

Bérard întinse brusc mâna.

— Puțin lichior, Azaire, te rog. Mulțumesc. Deci așa. Am să încerc acum ceva cu care risc să mă fac de râs și să vă inspir Domniilor Voastre o părere proastă despre mine.

Madame Bérard râse neîncrezătoare.

— Am să cânt. Nu, nu are rost să mă convingeți să renunț. O să cânt un cântecel care era la modă în copilăria mea – lucru care, vă asigur, s-a întâmplat cu multă vreme în urmă.

Ceea ce-i luă prin surprindere pe ascultători fu repeziciunea cu care, după ce făcu această declarație, Bérard se apucă să cânte. Cu numai o clipă în urmă purtau de zor conversația politicoasă de după cină, pentru ca acum să devină pe neașteptate publicul prizonier al lui Bérard, care, aplecat înainte pe scaun, cu coatele pe masă, cânta cu o voce susurată de bariton.

Își pironi ochii asupra doamnei Azaire, instalată vizavi de el. Incapabilă să-i susțină privirea, ea se uita în jos, în farfurie. Stinghereala ei nu-l abătu pe cântăreț. Azaire își făcea de lucru cu pipa, iar Stephen studia peretele de deasupra lui Bérard. Madame Bérard privea cu un zâmbet mulțumit cum soțul ei îi dăruia cântecelul său amfitrioanei. Madame Azaire se îmbujoră și se fâțâi stingherită pe scaun sub căutătura neclintită a cântărețului.

O mișcare apăsată din cap, cu care sublinie o parte emoționantă a cântecului, îi cutremură lui Azaire straturile de gușă de pe gât. Era o baladă sentimentală despre vârstele din viața unui om, cu un refren care spunea: „Dar pe atunci eram tânăr, și streșinile erau verzi, / Acum porumbul e cules, iar mica barcă a dispărut în zare".

De fiecare dată când încheia refrenul, Bérard făcea o pauză dramatică, și Stephen își permitea o scurtă aruncătură de ochi ca să vadă dacă terminase. Preț de o clipă, în sufrageria încinsă se instala o liniște deplină, dar în scurt timp se auzeau aerul tras în piept și o nouă strofă.

„Într-o zi flăcăii s-au întors din război, / Porumbul era cât un stat de om, iar mândrele ne așteptau."

Capul lui Bérard se răsucise puțin în timp ce cânta, și vocea i se încălzise, dar ochii injectați îi rămăseseră ațintiți asupra doamnei Azaire, ca și cum capul i s-ar fi putut roti numai pe axa privirii. Cu un efort de voință, ea păru să-și regăsească sângele rece și adoptă o postură țeapănă în fața agresiunii intime pe care o reprezenta atenția lui.

— „... și mica barcă dispăru în zare-e-e." Ei, asta a fost! încheie brusc Bérard. V-am spus eu că o să mă fac de râs!

Ceilalți protestară toți că, din contră, cântecul fusese remarcabil.

Papa are o voce superbă, spuse madame Bérard, împurpurându-se de mândrie.

Chipul de obicei palid al doamnei Azaire era și el rozaliu, dar nu de aceeași emoție. Azaire deveni fals jovial, iar Stephen simți o picătură de sudoare scurgându-i-se pe interiorul gulerului. Numai Bérard însuși părea lipsit de orice fel de stinghereală.

— Ei, Azaire, ce-ai zice acum de un joc de cărți? Ce jucăm?

— Scuză-mă, René, spuse madame Azaire, am o ușoară durere de cap. Cred că mă duc la culcare. Poate domnul Wraysford va fi amabil să-mi țină locul.

Stephen se ridică, iar madame Azaire se sculă de pe scaun. Familia Bérard emise proteste și puse câteva întrebări neliniștite, pe care madame Azaire le înlătură cu un zâmbet, asigurându-i că era absolut sănătoasă. Bérard își coborî fața deasupra mâinii ei, iar madame Bérard îi sărută obrazul încă rozaliu. Avea pe antebrațul dezvelit câțiva pistrui, observă Stephen când ea se întoarse spre ușă – o siluetă înaltă, brusc impozantă, în fusta roșu-sângeriu care mătură impetuos podeaua sufrageriei.

— Hai să mergem în salon! zise Azaire. Monsieur, sper că vă veți alătura nouă la un joc de cărți.

— Desigur, zise Stephen, silindu-se să zâmbească supus.

— Biata madame Azaire! zise doamna Bérard în timp ce se așezau la masa de joc. Sper că n-a prins-o guturaiul.

Azaire râse.

— Nu, nu. Nervii sunt de vină. Nu vă faceți griji!

— O făptură atât de delicată, murmură Bérard. Cred că e rândul tău, Azaire.

— Și totuși, o durere de cap poate să semnaleze un început de febră, spuse madame Bérard.

— Madame, replică Azaire, vă asigur că Isabelle nu are febră. Este o femeie cu un temperament nervos. Suferă de dureri de cap și de tot soiul de afecțiuni minore. Nu înseamnă nimic. Credeți-mă, o cunosc foarte bine și m-am deprins să-i suport felul de a fi. Îi aruncă o privire complice lui Bérard, care chicoti. Dumneavoastră sunteți norocoasă să aveți o constituție așa robustă.

— Întotdeauna a suferit de dureri de cap? insistă madame Bérard.

Buzele lui Azaire se întinseră într-un zâmbet subțire.

— E un preț mic de plătit. Rândul dumneavoastră, monsieur.

— Poftim? Stephen se uită la cărți. Iertați-mă, nu eram atent.

Urmărise zâmbetul lui Azaire, întrebându-se ce putea să însemne.

Bérard îi vorbi lui Azaire despre grevă în timp ce amândoi își puneau cărțile pe masă cu gesturi iuți și sigure.

Stephen încercă să se concentreze asupra jocului și să facă puțină conversație cu madame Bérard. Ea păru indiferentă la atenția lui, deși chipul i se lumina de fiecare dată când soțul ei i se adresa.

— Greviștii ăștia, spuse Azaire, au nevoie de cineva care să-i facă să-și dea cărțile pe față. N-am de gând să-mi las afacerea să stagneze din cauza pretențiilor obscene ale câtorva trândavi. Ar trebui să se găsească un fabricant care să aibă forța care să-i înfrunte și să-i dea pe toți afară.

— Mă tem că ar provoca violențe. Mulțimea s-ar răscula, zise Bérard.

— Nu s-ar răscula pe stomacul gol.

— Nu știu dacă e înțelept pentru un consilier orășenesc ca tine, René, să se implice într-o asemenea dispută.

Bérard luă pachetul de cărți să-l amestece; degetele groase i se mișcau cu dexteritate peste cărțile foșnitoare. Le împărți, apoi își aprinse un trabuc și se lăsă pe spate în scaun, trăgându-și grijuliu jiletca peste burtă.

Servitoarea veni să întrebe dacă mai doreau ceva. Stephen își înăbuși un căscat. Călătorise toată ziua dinainte și îl atrăgea gândul la camera sa modestă, cu cearșafuri apretate și vedere către bulevard.

— Nu, mulțumesc, zise Azaire. Te rog, du-te până la madame Azaire înainte să mergi la culcare și spune-i că am să trec mai târziu pe la ea să văd cum se simte.

O clipă, lui Stephen i se păru că vede din nou un schimb de priviri furișe între cei doi bărbați, dar, când se uită la Bérard, chipul acestuia era absorbit de cărțile desfăcute evantai în mână.

Musafirii se ridicară în sfârșit să plece, și Stephen își luă la revedere de la ei. Rămase în fața ferestrei salonului, privindu-i în lumina de pe verandă. Bérard își puse jobenul, ca un baron care se întorcea de la operă; madame Bérard, cu fața radiind, se înfășură în pelerină și îl luă de braț. Azaire se aplecă din talie și le vorbi într-o șoaptă ce părea imperioasă.

Începuse să cadă o ploaie ușoară, care înmuia pământul pe lângă șleaurile adânci de pe stradă și făcea să sune frunzele platanilor. Geamul ferestrei se acoperi mai întâi cu o peliculă unsuroasă, apoi picături mari se adunară și începură să alunece în jos. În spatele lui, chipul palid al lui Stephen îi privea pe oaspeții care plecau – o siluetă înaltă, cu mâinile vârâte în buzunare, cu privirea concentrată și răbdătoare, cu trupul relaxat într-o postură care sugera o indiferență tinerească, născută din voință și din necesitate. Era un chip pe care, la rândul lor, majoritatea oamenilor îl tratau cu precauție, neștiind dacă expresia lui ambivalentă avea să se limpezească într-o izbucnire pătimașă sau în resemnare.

Sus, în camera sa, Stephen ascultă sunetele nopții. Un oblon nefixat se răsuci încet în balamale și se lovi de zid undeva în spatele casei. În adâncurile grădinii, acolo unde plantele cultivate lăsau loc vegetației sălbatice, se auzea o bufniță, iar din când în când, apa șuiera și se năpustea în țevile înguste ale instalației de alimentare.

Stephen se așeză la masa de scris de lângă fereastră și deschise un caiet cu paginile străbătute de linii groase albastre. Era pe jumătate umplut cu o caligrafie în cerneală care erupea de lângă marginea roșie din stânga și se împrăștia peste rânduri în ciorchini. Din loc în loc fuseseră trecute date, deși între ele puteau să se scurgă zile și uneori chiar săptămâni întregi.

Ținuse un jurnal timp de cinci ani, de când îl sfătuise un profesor din liceu. Orele de studiu la greacă și latină¹¹ îi dăduseră, fără voia lui, cunoștințe atât de aprofundate de limbă, încât acum le folosea pentru a scrie cifrat. Când era vorba de un subiect delicat, schimba sexul personajelor și povestea despre acțiunile lor sau despre propriile lui reacții folosind expresii care unui cititor întâmplător nu i-ar fi spus nimic.

Scrise și acum, râzând încetișor, pentru sine. Simțul acesta al secretului era o trăsătură pe care trebuise să și-o dezvolte pentru a-și depăși tendința naturală de a fi deschis și iute la mânie. La vârsta de zece sau unsprezece ani, entuziasmul său ingenuu și simțul revoltat al dreptății îl transformaseră în disperarea profesorilor, dar Stephen învățase treptat să tragă aer în piept și să-și păstreze calmul, să nu se încreadă în propriile impulsuri, ci să aștepte și să fie atent.

Își desfăcu manșetele, își cuprinse obrajii între palme și se uită la peretele alb din fața sa. Auzi de data aceasta un sunet care nu mai era al oblonului sau al apei, ci mai ascuțit și mai uman. Îl desluși din nou, și traversă camera ca să-l asculte. Deschise ușa către palier și ieși din cameră neauzit, amintindu-și de trosnetul pașilor săi mai devreme. Era vocea unei femei, aproape sigur, și venea de la etajul de dedesubt.

Stephen își scoase pantofii, îi împinse în tăcere peste pragul camerei și se furișă în șosete pe scări. În casă era beznă; Azaire stinsese probabil toate luminile când se dusese la culcare. Stephen simți treptele de lemn arcuindu-i-se sub tălpi și linia balustradei sub mâna lui șovăitoare. Nu-i era frică.

Pe palierul de la etajul unu ezită. Își dădu seama deodată foarte limpede, copleșitor, de dimensiunile casei și de numărul direcțiilor posibile din care putea veni sunetul. De pe palier se deschideau trei coridoare, dintre care unul era de fapt o scară ce

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Cântecul păsărilor

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor