Regii blestemați 3. Otrăvurile coroanei

Prolog

Filip cel Frumos lăsase Franța în situația celei mai puternice națiuni occidentale. Fără să recurgă la războaie de cucerire, ci prin negocieri, căsătorii și tranzacții, mărise simțitor teritoriul, străduindu-se în același timp, cu perseverență, să centralizeze și să consolideze statul. Cu toate acestea, instituțiile administrative, financiare, militare și politice cu care a vrut să înzestreze regatul și care, în raport cu epoca, păreau adesea revoluționare nu erau suficient de bine ancorate în obiceiuri și în istorie pentru a putea fi duse mai departe fără intervenția personală a unui monarh puternic.

La șase luni după moartea regelui de fier, majoritatea reformelor sale păreau deja sortite pieirii, iar eforturile lui, date uitării.

Fiul și succesorul său, Ludovic al X-lea Arțăgosul, nevolnic, mediocru, incompetent și depășit de misiunea lui încă din prima zi de domnie, se lepădase cu ușurință de grijile puterii lăsându-le în seama unchiului său, Carol de Valois, merituos oștean, dar jalnic guvernant, ale cărui ambiții turbulente, multă vreme îndreptate spre o vană căutare a unui tron, își găseau în sfârșit întrebuințarea.

Miniștrii burghezi care făcuseră puterea domniei precedente fuseseră întemnițați, iar cadavrul celui mai important dintre ei, Enguerrand de Marigny, fost conducător al regatului, putrezea în furcile spânzurătorii de la Montfaucon.

Reacțiunea triumfa; ligile marilor feudali semănau dezordine în provincii și se opuneau autorității regale. Marii seniori, primul dintre ei fiind Carol de Valois, băteau propria monedă, pe care o puneau în circulație spre folosul personal. Administrația, care nu mai era controlată, jefuia cu de la sine putere, iar vistieria era goală.

O recoltă mizerabilă, urmată de o iarnă deosebit de aspră, provocase foametea. Mortalitatea era în creștere.

În acest timp, Ludovic Arțăgosul era în primul rând interesat să-și repare onoarea conjugală și să facă uitat, dacă se putea, scandalul din turnul Nesle.

În lipsa unui papă, pe care conclavul nu reușea să-l aleagă și care ar fi putut pronunța anularea căsătoriei, tânărul rege al Franței, pentru a se putea recăsători, poruncise să-i fie sugrumată soția, Margareta de Burgundia, în închisoarea de la Château-Gaillard.

Astfel, devenea liber să o ia de soție pe frumoasa prințesă de Anjou-Sicilia, pe care i-o alesese Carol de Valois și cu care își imagina că va împărtăși bucuriile unei lungi domnii.

PARTEA ÎNTÂI

Franța așteaptă o regină

I

Adio, Neapole

În picioare, în rochia albă, la una din ferestrele uriașului castel Nuovo, de unde panorama îmbrățișa portul și golful Neapole, bătrâna regină-mamă, Maria a Ungariei, privea o corabie gata să-și ridice pânzele. Ștergându-și cu un deget subțire lacrimile care îi udau pleoapele fără gene, murmură:

— Acum pot să mor.

Își împlinise bine viața. Fiică de rege, soție de rege, mamă și bunică de regi, își așezase urmașii pe tronurile Europei meridionale și centrale. Toți fiii supraviețuitori erau regi sau duci suverani. Două dintre fiicele ei erau regine. Rodnicia pântecului ei fusese un instrument de putere pentru casa de Anjou-Sicilia, această ramură mai tânără a arborelui capețian, care începea să devină la fel de mare ca trunchiul.

Dacă regina Maria pierduse până atunci șase dintre copii, cel puțin avea mângâierea că unul, cel care se călugărise, era pe cale să fie canonizat. Avea să fie mama unui sfânt. Ca și cum regatele acestei lumi deveniseră prea mici pentru această tentaculară familie, bătrâna regină își împinsese progenitura până în regatul cerurilor.

Trecută de șaptezeci de ani, nu-i mai rămăsese decât să asigure viitorul uneia dintre nepoatele sale, Clémence, orfana. Ceea ce de acum era un lucru înfăptuit.

Corabia mare ce ridica ancora în port în acel 1 iunie 1315, sub un soare orbitor, reprezenta pentru regina-mamă de Neapole, în același timp, triumful politicii ei și melancolia lucrurilor împlinite.

Căci, pentru preaiubita ei Clémence, pentru această prințesă de douăzeci și doi de ani, fără moșii de zestre, singura sa bogăție fiind reputația frumuseții și a virtuții ei, aranjase cea mai înaltă alianță, cea mai strălucită căsătorie. Clémence avea să fie regina Franței. Astfel, cea mai vitregită de soartă dintre prințesele d’Anjou primea cel mai puternic dintre regate și devenea suzerana tuturor rudelor ei. Era într-un fel o ilustrare a învățăturilor Evangheliei.

Sigur, se vorbea că tânărul rege al Franței, Ludovic al X-lea, nu era prea atrăgător la față, nici nu avea un caracter prea frumos.

„Și ce-i cu asta? Soțul meu, fie iertat de Dumnezeu, era șchiop și n-am dus-o rău, gândea Maria a Ungariei. Și, în primul rând, nu ești regină ca să fii fericită."

Lumea se mai mira, fără să vorbească pe față, dar insinuând multe, că regina Margareta murise în închisoare în timp ce regele Ludovic nu reușea să obțină anularea căsătoriei. Dar trebuie oare să pleci urechea la toate bârfele? Maria a Ungariei avea prea puțină milă față de o femeie, mai ales o regină, care își trădase jurămintele conjugale. Nu vedea nimic de mirare în faptul că pedeapsa lui Dumnezeu se abătuse în mod firesc asupra păcătoasei Margareta.

„Frumoasa mea Clémence va readuce virtutea la mare cinste la curtea din Paris", își mai spuse ea.

Ca semn de adio, făcu în lumină, cu mâna cenușie, semnul crucii; apoi, cu fața scuturată de ticuri sub vălul imaculat și coroana subțire, cu pasul țeapăn, dar încă hotărât, se duse să se închidă în capelă pentru a mulțumi Cerului că a ajutat-o să-și ducă la bun sfârșit lunga ei misiune regală și să încredințeze Domnului marea suferință a femeilor a căror vreme a trecut.

În timpul acesta, San Giovanni, enorma corabie rotundă, cu coca vopsită în alb și auriu, arborând în vârful catargelor flamurile regatului de Anjou, a Ungariei și a Franței, începea să facă manevre pentru a se îndepărta de mal.

Căpitanul și echipajul juraseră pe Biblie să-și apere pasagerii de furtună, de pirații de pe coastele africane și de toate pericolele unei călătorii pe mare. Statuia Sfântului Ioan Botezătorul, protectorul corabiei, strălucea la proră sub razele soarelui. Pe fortificațiile cu creneluri, care ajungeau cam până la jumătatea catargelor, o sută de oameni înarmați, pândari, arcași, aruncători de pietre erau gata pregătiți să respingă atacurile jefuitorilor de pe mare, dacă ele ar fi apărut. Calele dădeau pe-afară de bunătăți. Amforele cu ulei și cu vin erau așezate în nisipul folosit ca lest, unde îngropaseră și sute de ouă ca să se păstreze proaspete. Marile cufere ferecate, în care se aflau rochiile de mătase, bijuteriile, argintăria și toate darurile de nuntă ale prințesei, erau puse unele peste altele pe lângă pereții camerei pentru provizii, o încăpere largă, ocrotită, între catargul cel mare și pupa, unde dormeau, pe covoare aduse din Orient, gentilomii și cavalerii din escortă.

Napoletanii se îngrămădiseră pe chei ca să vadă plecând ceea ce li se părea corabia fericirii. Femeile își ridicau copiii în brațe. Din mulțimea zgomotoasă și prietenoasă, așa cum poporul din Neapole a fost întotdeauna, se auzeau strigăte:

— Guarda com’è bella!

— Addio Donna Clemenza! Siate felice!

— Che Dio la benedica la nostra principessa!

— Non Vi dimenticate di noi!¹

Căci, pentru napoletani, donna Clemenza era înconjurată de un fel de legendă. Își aminteau de tatăl ei, frumosul Carlo Martello, moștenitorul regatului de Neapole și al Ungariei, prietenul poeților și mai ales al lui Dante, prinț erudit, muzician, abil mânuitor al armelor, care străbătea peninsula urmat de două sute de gentilomi francezi, provensali și italieni, toți îmbrăcați ca el, în haine jumătate roșu-aprins, jumătate verde-închis și călărind cai cu harnașament de argint. I se spunea fiul lui Venus, căci avea „cele cinci daruri care îndeamnă spre iubire și care sunt sănătatea, frumusețea, bogăția, timpul liber și tinerețea". Fusese doborât de ciumă, la douăzeci și patru de ani. Soția lui, prințesă de Habsburg, murise la aflarea veștii, oferind astfel imaginației populare un mit tragic.

Neapole își îndreptase iubirea spre Clémence, care, crescând, semăna foarte mult tatălui ei. Această orfană de rang regesc era binecuvântată în cartierele sărace, unde se ducea ea însăși să împartă pomană. Pictorii școlii lui Giotto erau încântați să reproducă în frescele lor fața luminoasă, părul de aur, mâinile ei lungi și fine.

De pe înalta platformă cu creneluri care alcătuia acoperișul pupei, la treizeci de picioare deasupra mării, logodnica regelui Franței arunca o ultimă privire spre peisajul copilăriei sale, spre vechiul castel d’Ovo, unde se născuse, spre castelul Nuovo, Maschio Angioino, unde crescuse, spre forfota mulțimii care îi trimitea bezele, spre întregul oraș strălucitor, plin de praf și sublim.

„Îți mulțumesc, doamnă, bunico, se gândea, cu ochii întorși spre fereastra de unde tocmai dispăruse silueta Mariei a Ungariei. „Sigur nu te voi revedea niciodată. Îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Eram disperată, ajunsă la douăzeci și doi de ani și încă fără un soț. Nu mă mai așteptam să apară unul și mă pregăteam să intru la mănăstire. Tu ești cea care ai avut dreptate obligându-mă să am răbdare. Iată că voi fi regina acestui mare regat, udat de patru fluvii și scăldat de trei mări. Vărul meu, regele Angliei, mătușa mea de Mallorca, ruda mea din Boemia, sora mea, soția delfinului de Vienne, și unchiul Robert, care domnește aici și căruia până azi nu-i eram decât supusă, vor deveni vasalii mei pentru pământurile pe care le au în Franța sau pentru legăturile pe care le au cu această coroană. Dar nu e oare prea grea pentru mine?

Trăia în același timp exaltarea bucuriei, teama de necunoscut și emoția care cuprinde sufletul la schimbările de neînlăturat ale soartei, chiar și atunci când ele depășesc visurile.

— Poporul vă arată, doamnă, că vă iubește mult, spuse un grăsan care se afla alături de ea. Dar pun prinsoare că poporul Franței repede vă va iubi la fel și numai văzându-vă vă va face o primire la fel de frumoasă ca această despărțire.

— Ah! veți fi pe viață prietenul meu, domnule Bouville, răspunse Clémence, cu căldură.

Simțea nevoia să-și răspândească fericirea în jur și să mulțumească fiecărui om.

Contele de Bouville, trimisul regelui Ludovic al X-lea, care condusese negocierile, se întorsese la Neapole cu două săptămâni în urmă pentru a o lua pe prințesă și a o conduce în Franța.

— Și dumneata la fel, signor Baglioni, tot prietenul meu ești, adăugă ea, întorcându-se spre tânărul toscan care îi slujea de secretar lui Bouville și ținea banii expediției, bani împrumutați de băncile italiene.

Tânărul se înclină auzind complimentul.

Într-adevăr, în dimineața aceea toată lumea era fericită. Hugues de Bouville, asudând puțin sub căldura de iunie și trăgându-și după urechi șuvițele negre înspicate cu alb, se simțea foarte bine și foarte mândru că și-a îndeplinit misiunea și de a aduce regelui său o atât de splendidă soție.

Guccio Baglioni visa la frumoasa Marie de Cressay, logodnica lui secretă, pentru care aducea un cufăr plin cu mătăsuri și garnituri brodate. Nu era foarte sigur că făcuse bine cerându-i unchiului Tolomei conducerea biroului băncii din Neauphle-le-Vieux. Oare trebuia să se mulțumească cu o sucursală atât de neînsemnată?

„Ei! nu e decât un început. Voi putea schimba repede slujba și, de altfel, voi putea petrece mare parte din timp la Paris." Sigur de protecția noii suverane, nu considera că ascensiunea lui va cunoaște limite. O vedea deja pe Marie doamnă de onoare a reginei, iar pe sine se imagina, în câteva luni, primind o funcție în casa regală… Cu mâna pe pumnal, cu bărbia ridicată, Guccio privea orașul Neapole care se întindea în fața lui, în soare.

Zece galere escortară corabia până în largul mării; napoletanii vedeau îndepărtându-se, devenind tot mai mică, fortăreața albă care plutea pe ape.

¹ Uite ce frumoasă este!

Adio, doamnă Clemenza! Să fii fericită!

Fie ca Domnul s-o binecuvânteze pe prințesa noastră!

Nu ne uita!

II

Furtuna

După câteva zile, San Giovanni nu mai era decât o carcasă gemândă, cu catargele pe jumătate frânte, zguduită sub rafalele de vânt, rostogolită pe valurile uriașe și pe care căpitanul se străduia s-o țină pe linia de plutire, în direcția unde bănuia că este coasta Franței.

În dreptul insulei Corsica, corabia fusese prinsă de una dintre acele furtuni pe cât de violente, pe atât de neașteptate care răscolesc uneori Mediterana. Pierduse șase ancore în încercarea de a ancora contra vântului, de-a lungul țărmurilor insulei Elba, și puțin lipsise să nu fie izbită de stânci. Apoi își urmase drumul printre pereții de apă. O zi, o noapte și încă o zi de călătorie pe mare în acest infern. Mai mulți corăbieri fuseseră răniți în încercarea de a strânge ce mai rămăsese din pânze. Redutele-gardă se prăbușiseră cu toată încărcătura lor de pietre pregătite pentru pirații barbari. Au fost nevoiți să deschidă cu lovituri de topor camera de provizii ca să-i scoată pe cavalerii napoletani prinși acolo de prăbușirea catargului mare. Toate cuferele cu rochii și bijuterii, toată argintăria prințesei, toate darurile de nuntă fuseseră măturate de mare. Infirmeria bărbierului-chirurg, de pe puntea din față, era plină de bolnavi și răniți. Preotul nu putea nici măcar să țină „liturghia seacă", căci ciboriul, potirul, evangheliile și odăjdiile fuseseră luate de un val², *³. Agățat de o frânghie, cu crucifixul în mână, asculta confesiunile grăbite și împărțea iertări.

Acul magnetic nu mai folosea la nimic, căci se învârtea în toate direcțiile pe pojghița de apă ce rămânea în vasul unde plutea. Căpitanul, un latin aprig, își sfâșiase haina până la brâu, în semn de disperare, și îl auzeau urlând, între două comenzi: „Doamne, ajută-mă!" Părea totuși că-și cunoaște bine meseria și încerca să iasă cu bine din necaz; poruncise să fie scoase ramele, atât de lungi și grele, încât era nevoie de câte șapte oameni la fiecare din ele pentru a le manevra, și chemă alături de el doisprezece marinari care să apese, șase de fiecare parte, pe pârghia cârmei. Și totuși, când începu furtuna, într-o răbufnire de supărare, pe el îl luă la rost contele de Bouville.

— Ei! căpitane, așa o scuturi pe prințesa promisă regelui, stăpânul meu? Corabia nu e bine încărcată, de ne rostogolim așa, și nici nu ai habar să navighezi! Dacă nu te grăbești să faci ceva, la sosire te trimit în fața judecătorilor regelui Franței și vei învăța să conduci corabia pe băncile unei galere…

Dar furia i se potolise repede. Fostul mare șambelan începuse imediat să vomite pe covoarele aduse din Orient, ca, de altfel, aproape toți oamenii din escortă. Alb ca varul, ud din cap până-n picioare, grăsanul, gata să-și dea sufletul de fiecare dată când un nou val sălta corabia, gemea între două sughițuri că nu-și va mai revedea familia niciodată și că nici nu păcătuise așa de rău în viață ca să sufere atât.

Guccio, în schimb, dovedea un curaj uimitor. Cu mintea limpede, iute de picior, avusese grijă să-și proptească bine cuferele, în special pe cel cu bani. În momentele de relativă acalmie, alerga să-i aducă prințesei puțină apă sau răspândea în jurul ei parfumuri ca să mai ascundă duhoarea pe care o împrăștiau vărsăturile tovarășilor de călătorie.

Există un soi de bărbați, mai ales bărbați tineri, care se poartă din instinct în așa fel încât să îndreptățească ceea ce se așteaptă de la ei. Sunt priviți cu dispreț? Există atunci toate șansele să se poarte în mod vrednic de dispreț. Dimpotrivă, simt că sunt respectați și li se acordă încredere? Se întrec pe sine și, chiar dacă mor de frică, la fel ca toți ceilalți, acționează ca niște eroi. De acest soi era și Guccio Baglioni. Pentru că donna Clemenza avea un fel de a se purta cu oamenii, săraci sau bogați, mari seniori sau oameni simpli, care onora pe toată lumea, iar, în afară de aceasta, îi arăta o amabilitate deosebită acestui tânăr care fusese pentru ea, într-un fel, mesagerul fericirii, Guccio simțea în prezența ei că devine cavaler și se purta mai mândru decât oricare alt gentilom.

Toscan și, ca atare, capabil de tot felul de fapte vitejești ca să strălucească în ochii femeilor, nu era mai puțin bancher cu trup și suflet și se juca cu soarta așa cum se joacă la bursă.

„Primejdia este cea mai bună ocazie ca să intri în intimitatea celor mari, își spunea. Dacă trebuie să ne scufundăm și să pierim cu toții, nu lăsându-ne doborâți și văitându-ne, așa cum face dragul de Bouville, vom avea altă soartă. Dar, dacă scăpăm, atunci voi câștiga respectul reginei Franței." A putea gândi astfel într-un asemenea moment era deja semn de mare curaj. Dar Guccio, în vara aceea, se simțea invincibil; iubea și era iubit.

O încredință deci pe prințesă, împotriva oricărei evidențe, că vremea avea să se schimbe, îi spunea că era o corabie solidă atunci când trosnea mai tare și îi povestea, ca să poată face comparație, despre furtuna prin care trecuse cu un an înainte, traversând Canalul Mânecii, și din care scăpase cu viață.

— Mă duceam să-i duc reginei Isabella un mesaj din partea monseniorului d’Artois…

La rândul ei, prințesa Clémence se comporta și ea exemplar. Retrasă în paradis, în marea încăpere aranjată pentru oaspeții regali sub puntea din spate, își îndemna la calm doamnele de onoare care, ca o turmă de oi speriate, behăiau și se izbeau de pereți la fiecare lovitură de val. Clémence nu scoase nici cel mai mic cuvânt de părere de rău când i se spuse că toate cuferele cu rochii și bijuterii fuseseră aruncate peste bord.

— Aș fi dat de două ori pe-atât ca bravii noștri marinari să nu fi fost striviți de catarg, fură singurele ei cuvinte.

Era mai puțin înspăimântată de furtună decât de prorocirea pe care o vedea în ea.

„Asta este. Era o căsătorie prea bună pentru mine, gândea ea. M-am bucurat prea mult și am păcătuit prin trufie. Dumnezeu va lăsa valurile să mă înghită, pentru că nu meritam să fiu regină."

În a cincea dimineață a acestei îngrozitoare călătorii, pe când corabia se afla într-un loc mai puțin bătut de vânt, dar fără ca marea să dea semne că ar vrea să se liniștească, prințesa îl văzu pe grăsanul de Bouville, desculț, doar în cămașă, cu părul ciufulit, îngenuncheat, cu brațele încrucișate, pe puntea corabiei.

— Ce faceți acolo, domnule? îi strigă ea.

— Fac la fel ca Domnul Sfântul Ludovic, doamnă, când era gata să se înece în fața Ciprului. A promis că va face o corabie de cinci mărci din argint*⁴ pentru Sfântul Nicolas de Varengeville, dacă Dumnezeu va avea bunătatea să-l ducă înapoi în Franța. Domnul de Joinville mi-a povestit.

— Promit să dau tot atât Sfântului Ioan Botezătorul, al cărui nume îl poartă corabia noastră, spuse atunci Clémence. Dacă scăpăm și dacă Dumnezeu se îndură să-mi dea un fiu, promit să-i pun acestui fiu numele de Ioan.

— Dar regii noștri nu se numesc niciodată Ioan, doamnă.

— Dumnezeu va hotărî.

Îngenunche imediat și începu să se roage.

Pe la amiază, furia mării începu să se potolească și toată lumea își recăpătă speranța. Apoi soarele străpunse norii; se vedea pământul. Cu bucurie, căpitanul recunoscu coastele Provenței și tot mai clar, pe măsură ce se apropiau, stâncile calcaroase de la Cassis. Era foarte mândru că a ținut corabia pe drumul cel bun.

— Cred că o să tragi cât mai repede pe coasta asta, căpitane, spuse Bouville.

— La Marsilia trebuie să vă duc, domnule, răspunse căpitanul, și nu suntem deloc departe. Oricum, nu mai am destule ancore ca să acostez lângă stâncile astea.

Cu puțin înainte de lăsarea serii, San Giovanni, împinsă de rame, ajunse în fața portului Marsilia. Fu lăsată la apă o barcă, pentru a anunța autoritățile comunale să coboare lanțul care închidea intrarea în port, între turnul Malbert și fortul Saint-Nicolas. Imediat, guvernatorul, magistrații senioriali și căpeteniile breslelor veniră în goană, încovoiați sub mistralul care sufla cu putere, pentru a o primi pe nepoata suzeranului lor, căci Marsilia era pe atunci posesiunea familiei angevinilor de Neapole.

Pe chei, muncitori de la saline, pescari, meșteșugari de vâsle și cârme, călăfătuitori, zarafi, negustori din mahalaua evreiască, funcționari ai băncilor din Genova și din Siena admirau, uluiți, această mare corabie fără pânze, fără catarg, spartă, ai cărei marinari dansau și se îmbrățișau pe punte bucuroși că trăiseră o minune.

Cavalerii napoletani și doamnele de onoare se străduiau să-și aranjeze ținuta.

Contele de Bouville, care slăbise mai multe livre și plutea în veșminte, le vorbea tuturor celor din jur despre jurământul făcut și părea să creadă că toți își datorau viața ideii lui pline de evlavie.

— Domnule Hugues, îi spuse Guccio cu oarecare ironie, după câte am auzit, nu există furtună în timpul căreia cineva să nu rostească un jurământ asemănător. Cum vă explicați atunci că atâtea vase se scufundă totuși?

— Probabil pentru că la bord se află câțiva necredincioși ca tine, replică zâmbind fostul șambelan.

Guccio fu primul care sări pe pământ. Își făcu vânt de pe scară, ușor, ca să-și arate vitejia. Și, imediat, fu auzit urlând. După mai multe zile petrecute pe o punte mișcătoare, nu nimeri bine pe uscat; piciorul îi scăpase pe piatra alunecoasă și căzuse în apă. Fu cât pe ce să se zdrobească între chei și coca vasului. Într-o clipă apa se înroși în jurul lui; în cădere, se tăiase într-un cârlig de fier. Fu pescuit pe jumătate leșinat, sângerând și cu șoldul tăiat până la os. Fu imediat transportat la spitatul Hôtel-Dieu⁵.

² Cifrele din text se regăsesc în „Note istorice, pagina 203. Cititorul va găsi la sfârșitul volumului, de la pagina 209, „Repertoriul biografic al personajelor. (n.a.)

³* La acea epocă, liturghia care se ținea la bordul corăbiilor, la baza catargului, era o liturghie specială numită liturghie seacă, deoarece se săvârșea fără miruire și fără împărtășanie. Această formă de liturghie neobișnuită se practica probabil de teama ca răul de mare să nu provoace vomitarea ostiei.

⁴* Marca era o unitate de greutate echivalentă cu 8 uncii, adică o jumătate de livră, circa 244 de grame.

⁵ Casa Domnului, vechiul nume dat principalelor spitale din orașele franceze (n.tr.)

III

Hôtel-Dieu

Salonul mare pentru bărbați era cât un naos de catedrală. În fund se ridica un altar unde se țineau în fiecare zi patru liturghii și vecernia și slujba de iertare a păcatelor. Bolnavii mai