Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Regii blestemați 2. Regina sugrumată

Regii blestemați 2. Regina sugrumată

Citiți previzualizarea

Regii blestemați 2. Regina sugrumată

evaluări:
5/5 (1 evaluare)
Lungime:
298 pagini
5 ore
Lansat:
14 iun. 2016
ISBN:
9786067412208
Format:
Carte

Descriere

Filip al IV-lea a murit, iar la tron îi urmează un rege slab, Ludovic al X-lea Arțăgosul, a cărui soție este închisă pentru adulter. Ludovic nu are moștenitor și nici nu se poate recăsători atât timp cât Margareta este în viață. În vreme ce creștinătatea așteaptă alegerea unui nou papă, iar poporul moare de foame, rivalitățile, intrigile și comploturile sfâșie curtea Franței și îi conduc pe nobili, prelați, bancheri și pe rege însuși într-un impas din care nu vor putea ieși decât prin crimă…

Lansat:
14 iun. 2016
ISBN:
9786067412208
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Regii blestemați 2. Regina sugrumată

Cărți conex

Previzualizare carte

Regii blestemați 2. Regina sugrumată - Druon Maurice

Prolog

La 29 noiembrie 1314, la două ceasuri după vecernie, douăzeci și patru de mesageri călare, purtând livreaua casei regale a Franței, ieșeau în galop pe poarta castelului de la Fontainebleau. Zăpada albea drumurile pădurii. Cerul era mai întunecat decât pământul. Era deja noapte sau, mai degrabă, din cauza unei eclipse de soare, nu se terminase încă noaptea trecută.

Cei douăzeci și patru de mesageri nu aveau să se odihnească înainte de ivirea zorilor și aveau să continue să alerge la galop și a doua zi, și în zilele următoare, care spre Flandra, care spre Angoumois și Guyenne, spre Dole, în ținutul Comté, spre Rennes și Nantes, spre Toulouse, spre Lyon, Aiguës-Mortes, trezindu-i în drumul lor pe comisarii regali și seneșali, pe intendenții regali, magistrații senioriali, căpitani, pentru a anunța în fiecare oraș sau târg din regat că regele Filip al IV-lea cel Frumos a murit.

În fiecare clopotniță pornea să răsune dangătul clopotelor. Un val de sunete, sinistru, avea să crească până ce ajungea la toate hotarele.

După douăzeci și nouă de ani de domnie fără slăbiciune, regele de fier murise de curând, lovit de apoplexie. Avea patruzeci și șase de ani. Moartea lui venea la mai puțin de șase luni după cea a păstrătorului sigiliilor¹, Guillaume de Nogaret, și la șapte luni după moartea papei Clement al V-lea. Astfel părea să se adeverească blestemul aruncat la 18 martie, din înaltul rugului, de către marele maestru al templierilor, care îi chemase pe toți trei în fața tribunalului lui Dumnezeu înainte ca anul să se împlinească.

Suveran stăruitor, trufaș, cu minte ageră și ascuns, regele Filip își dusese la bun sfârșit domnia atât de bine și își dominase într-atât epoca, încât, în seara aceea, tuturor li se păru că încetase să bată inima țării.

Dar moartea națiunilor nu se întâmplă niciodată în același timp cu moartea oamenilor, oricât de importanți ar fi fost ei; nașterea și sfârșitul lor se supun altor legi.

În noaptea secolelor, numele lui Filip cel Frumos nu avea să fie luminat decât de flăcările rugurilor pe care acest monarh își arunca dușmanii și de scânteierea banilor de aur pe care poruncea să fie devalorizați. Avea să se uite repede că le-a pus botniță celor puternici, că a menținut pacea, atât cât era cu putință, că a reformat legile, că a construit fortărețe ca oamenii să poată semăna la adăpostul lor, că a unificat provinciile, că i-a chemat pe burghezi să se adune, că a vegheat în toate privințele la independența Franței.

Nici nu i se răcise bine mâna, nici nu se stinsese bine această mare voință, că interesele personale, ambițiile neîmplinite, invidia, dorința de onoruri, de mărire și de îmbogățire, multă vreme stăpânite sau înăbușite, nu mai aveau mult până să se dezlănțuie.

Două tabere se pregăteau să se înfrunte fără milă pentru a pune mâna pe putere: de o parte, clanul reacțiunii,reprezentat de marii feudali, condus de contele de Valois, fratele lui Filip cel Frumos. De cealaltă parte, marii demnitari, conduși de Enguerrand de Marigny, locțiitorul regelui defunct.

Pentru a evita conflictul care mocnea de luni de zile sau pentru a-l rezolva, ar fi fost nevoie de un rege puternic. Or, prințul de douăzeci și cinci de ani care urca pe tron, Ludovic de Navarra, părea tot atât de lipsit de calități pentru domnie pe cât era de nedreptățit de soartă. Nu avea decât reputația de soț încornorat și trista poreclă de Arțăgosul.

Viața soției sale, Margareta de Burgundia, întemnițată pentru adulter, avea să folosească drept miză pentru cele două facțiuni rivale.

Dar prețul acestei bătălii avea să fie suportat de cei care nu aveau nimic, care nu puteau schimba evenimentele și care nici măcar nu visau să o facă… Mai mult, iarna 1314–1315 se anunța o iarnă de foamete.


¹ Păstrătorul sigiliilor este titlul pe care îl avea în Franța, până în 1848, ministrul de Justiție. Sub numele de marele păstrător al sigiliilor Franței, în Vechiul Regim titlul revenea cancelarului Franței. (n.tr.)

PARTEA ÎNTÂI

Începuturile unei domnii

I

Château-Gaillard

Înfipt în pintenul unei stânci calcaroase, deasupra târgului Petit-Andelys, Château-Gaillard domina, controla toată Normandia de Sus.

În acel loc, Sena făcea o buclă largă prin pășunile mănoase. Château-Gaillard veghea vreo zece leghe din fluviu, în aval și în amonte.

Cetatea fusese construită de Richard Inimă de Leu, cu o sută douăzeci de ani înainte, în pofida tratatelor, ca să-l sfideze pe regele Franței. Văzând-o terminată, ridicată pe țărm, la o înălțime de șase sute de picioare, toată albă, din piatră proaspăt cioplită, cu cele două incinte, cu fortificațiile puternice, cu drugii de fier, cu crenelurile, cu barbacanele, cu cele treisprezece turnuri și donjonul înalt, Richard izbucnise:

— Ah, ăsta da castel zdravăn².

Și astfel construcția își căpătase numele.

Totul fusese prevăzut în elementele de apărare ale acestui model gigantic de arhitectură militară: asaltul, atacul frontal sau prin împresurare, mobilizarea, escaladarea, asediul, totul în afară de trădare.

La numai șapte ani de la construirea ei, fortăreața cădea în mâinile lui Filip-August și, în același timp, acesta îi răpea suveranului englez ducatul Normandiei.

De atunci, Château-Gaillard fusese folosit mai puțin ca fortăreață de război și slujea drept închisoare. Puterea își închidea acolo adversarii a căror libertate era inacceptabilă pentru stat, dar a căror moarte ar fi putut stârni tulburări sau ar fi putut duce la conflicte cu alte puteri. Cel care trecea podul mobil al citadelei nu mai avea nici o șansă să revadă lumea.

Toată ziua corbii dădeau târcoale pe sub acoperișuri. Noaptea, lupii veneau să urle până pe sub ziduri.

În noiembrie 1314, Château-Gaillard, cu meterezele și garnizoana de arcași, nu folosea la nimic altceva decât să păzească două femei, una de douăzeci și unu de ani, cealaltă de optsprezece, Margareta și Blanche de Burgundia, două prințese ale Franței, nurori ale lui Filip cel Frumos, condamnate la închisoare pe viață pentru crima de infidelitate față de soți.

Era ultima dimineață a lunii și ora slujbei.

Capela se afla în a doua incintă. Era zidită chiar în stâncă. Era întunecoasă și era frig. Zidurile fără nici o podoabă musteau de apă.

Nu existau acolo decât trei jilțuri, două în stânga, pe care stăteau prințesele, și unul în dreapta, pentru căpitanul fortăreței, Robert Bersumée.

În spate, soldați înarmați stăteau în picioare, aliniați, cu același aer de plictis, aceeași indiferență de parcă erau adunați pentru corvoada hrănirii cailor. Zăpada pe care o cărau pe tălpi se topea în jurul lor, în băltoace gălbejite.

Preotul întârzia să înceapă slujba. În spatele altarului, își freca degetele înțepenite, cu unghiile roase. Evident, ceva neprevăzut îi tulbura sfintele obiceiuri.

— Fraților, spuse el, în această zi se cuvine să ne înălțăm rugile cu mare înflăcărare și solemnitate.

Își drese glasul și ezită, tulburat de însăși importanța celor anunțate.

— Domnul Dumnezeu tocmai a chemat la el sufletul preaiubitului nostru rege Filip. Durere adâncă pentru tot regatul…

Cele două prințese își întoarseră una spre alta fețele strânse în bonetele cenușii din pânză groasă.

— Fie ca aceia care i-au greșit sau l-au jignit să se căiască în inima lor, urmă preotul. Fie ca aceia care, cât a trăit, i-au purtat pică să implore pentru el mila de care fiecare om care moare, puternic sau mărunt, are nevoie în fața judecății Domnului Nostru…

Cele două prințese căzuseră în genunchi, plecându-și capul pentru a-și ascunde bucuria. Nu mai simțeau frigul, nu-și mai simțeau îngrijorarea și nici nenorocirea. Un uriaș val de speranță le cuprindea. Și dacă, în tăcerea lor, îi vorbeau lui Dumnezeu, o făceau doar ca să-i mulțumească pentru că le scăpase de teribilul lor socru. De șapte luni, de când fuseseră închise la Château-Gaillard, lumea le trimitea în sfârșit o veste bună.

Soldații, în fundul capelei, șușoteau între ei, se agitau, își mișcau picioarele.

— Oare ne vor da fiecăruia dintre noi câte un bănuț de argint?

— Fiindcă a murit regele?

— După cât mi s-a spus, așa se face.

— Nu, nu la moarte. Poate când îl ung pe noul rege.

— Și cum se va numi regele acum?

— Oare o să facă război, să mai mergem și prin altă țară?…

Căpitanul fortăreței se întoarse spre ei și le spuse cu glas aspru:

— Rugați-vă!

Vestea îi crea probleme. Căci cea mai în vârstă dintre prizoniere era soția prințului care astăzi devenea rege. „Iată-mă și paznicul reginei Franței", își spunea căpitanul.

Niciodată n-a fost o situație comodă aceea de a fi temnicerul unei persoane de neam regal. Robert Bersumée trăia cele mai grele clipe din viața lui din cauza acestor două condamnate, care-i fuseseră aduse pe la sfârșitul lui aprilie, cu capetele rase, în căruțe acoperite în negru și escortate de o sută de arcași. Două femei tinere, prea tinere ca să nu-ți fie milă de ele… frumoase, prea frumoase chiar în rochiile fără nici o formă, din aba, ca să nu te simți emoționat apropiindu-te de ele, zi de zi, vreme de șapte luni… Dacă le-ar seduce vreun sergent de-al garnizoanei, dacă ar evada sau dacă vreuna din ele s-ar spânzura ori ar face vreo boală care să-i aducă moartea sau chiar dacă li s-ar schimba soarta, tot el, Bersumée, ar fi vinovat, pedepsit pentru prea mare slăbiciune sau prea mare asprime; și nici una dintre situații nu i-ar ajuta la avansare. Or, la fel ca prizonierele lui, nici el n-avea de gând să-și sfârșească zilele într-o fortăreață bătută de vânturi, scăldată în ceață, ridicată pentru a găzdui două mii de soldați, dar în care nu erau mai mult de o sută cincizeci, deasupra acestei văi a Senei pe unde războiul nu mai trecea de multă vreme.

Slujba continua, dar nimeni nu se mai gândea nici la Dumnezeu, nici la rege. Fiecare se gândea la el.

— Requiem aeternam dona e, Domine… (Pace veșnică dăruiește-i, Doamne), psalmodia preotul.

Dominican în dizgrație, pe care o soartă potrivnică și iubirea de vin îl făcuseră să sfârșească în această închisoare goală, preotul, continuând să se roage, se întreba dacă schimbarea domniei nu va aduce oarece schimbări și pentru soarta lui. Se decise să nu mai bea o săptămână, ca să facă providența să intervină, și se pregăti să întâmpine un eveniment favorabil.

— Et lux perpetua luceat ei (Și raza ta să-l lumineze veșnic), răspundea căpitanul.

În același timp se gândea: „N-ar avea ce să-mi reproșeze. Execut ordinele primite, asta e tot. Dar n-am săvârșit abuzuri împotriva nimănui".

— Requiem aeternam… reluă preotul.

Atunci n-o să ne dea nici măcar o ulcică de vin? îi șoptea soldatul Gros-Guillaume sergentului Lalaine.

Cât despre cele două prizoniere, se mulțumeau să dea din buze, dar nu îndrăzneau să rostească nici cel mai mic răspuns. Ar fi cântat prea tare și prea vesel.

Sigur, în ziua aceea, în bisericile din Franța, era multă lume care îl plângea pe regele Filip sau credea că-l plânge. Dar în realitate, emoția, chiar și pentru aceștia, nu era decât un fel de a se înduioșa de propria soartă. Își ștergeau ochii, își suflau nasul, plecau fruntea pentru că prin Filip cel Frumos viața lor era cea care se ducea, toți anii petrecuți sub sceptrul lui, aproape o treime de secol în care numele lui însemnase totul. Se gândeau la tinerețea lor, deveneau conștienți că îmbătrâneau și că, dintr-odată, ziua de mâine nu mai era sigură. Un rege, chiar în ceasul morții, rămâne pentru ceilalți o imagine și un simbol.

Când s-a terminat slujba, în drum spre ieșire, Margareta de Burgundia se opri în fața căpitanului fortăreței și îi spuse:

— Domnule, vreau să vă vorbesc despre unele lucruri importante și care vă privesc.

Bersumée se simțea stânjenit de fiecare dată când Margareta de Burgundia îi vorbea și îl privea fix în ochi.

— Voi veni să vă ascult, Doamnă, rsăpunse el, îndată după ce îmi voi fi făcut rondul.

Îi porunci sergentului Lalaine să le însoțească pe prizoniere, sfătuindu-l cu voce joasă să fie în același timp mai atent și mai prudent.

Turnul în care Margareta și Blanche erau închise nu avea decât trei încăperi mari, rotunde, așezate una deasupra celeilalte, toate la fel, câte una pe etaj, fiecare având un cămin cu horn și tavan boltit. Încăperile erau legate între ele printr-o scară în spirală, săpată în zid. Un detașament de gardă ocupa în permanență încăperea de la parter. Margareta locuia în camera de la primul etaj, iar Blanche, la al doilea. În timpul nopții prințesele erau despărțite de uși groase, închise cu zăvor. Ziua aveau voie să comunice.

După ce sergentul le conduse, așteptară până ce se auziră scârțâind balamalele și toate broaștele ușilor de la baza scării.

Apoi se priviră și, dintr-o mișcare, alergară una spre alta, strigând:

— E mort, e mort!

Se îmbrățișau, dansau, râdeau și plângeau în același timp, repetând neîncetat:

— E mort! E mort!

Își smulseră bonetele din pânză, lăsându-și liber părul scurt, părul crescut în șapte luni.

— O oglindă! Primul lucru pe care mi-l doresc este o oglindă, strigă Blanche, ca și cum avea să fie eliberată pe loc și deja nu mai avea altă grijă decât cum arată.

Margareta avea o cască de buclișoare negre, turtite și crețe. Părul lui Blanche crescuse în șuvițe inegale, stufoase și decolorate, ca niște paie. Instinctiv, cele două femei își treceau degetele peste ceafă.

— Crezi că aș mai putea fi frumoasă din nou? întrebă Blanche.

— Cât trebuie să fi îmbătrânit eu, dacă îmi pui o astfel de întrebare! răspunse Margareta.

Ceea ce înduraseră cele două prințese începând din primăvară, nenorocirea de la Maubuisson, judecata regelui, monstruosul supliciu aplicat amanților lor, în piața mare din Pontoise, strigătele obscene ale gloatei și, apoi, această jumătate de an petrecută în fortăreață, dogoarea ce încingea zidurile de piatră, frigul de gheață de cum venea toamna, vântul care sufla fără odihnă printre grinzi, terciul negru de hrișcă în loc de mâncare, cămășile aspre ca părul de cal, care nu li se schimbau decât la două luni, zilele nesfârșite în spatele deschizăturilor înguste ca niște mortiere și prin care, oricum și-ar fi sucit capul, nu zăreau nimic în afară de casca unui arcaș invizibil, trecând încolo și încoace, pe drumul de rond… toate acestea îi schimbaseră prea mult firea Margaretei, simțea, știa, ca să nu-i fi schimbat și figura.

Blanche, cu cei optsprezece ani ai ei și ciudata ușurință care o făcea să treacă într-o clipă de la o tristețe fără margini la speranța cea mai nebunească, Blanche, care putea dintr-odată să se oprească din plâns pentru că o pasăre cânta de cealaltă parte a zidului și să strige fermecată: „Margareta! Auzi? O pasăre!"… Blanche, care credea în semne, în toate semnele, care visa neîncetat, așa cum alte femei fac un tiv, Blanche ar fi putut, dacă ar fi ieșit din temnița asta, ar fi putut să-și regăsească obrazul, privirea și sufletul de altădată; Margareta, niciodată.

De la început, de când fusese întemnițată, nu vărsase o singură lacrimă, nu încercase nici măcar un singur gând de remușcare. Preotul care o spovedea în fiecare săptămână era îngrozit de asprimea acestui suflet.

Nici un moment Margareta nu acceptase să se învinovățească de tragedia ei; nici un moment nu acceptase că, fiind nepoata Sfântului Ludovic, fiică a ducelui de Burgundia, regină de Navarra și viitoare regină a Franței, devenind amanta unui scutier făcea un joc periculos, care trebuia pedepsit și care o putea costa onoarea și libertatea. Își făcuse dreptate pentru că fusese măritată cu un bărbat pe care nu-l iubea deloc.

Nu-și reproșa că se jucase. Își ura dușmanii și numai împotriva lor își vărsa furia inutilă, împotriva cumnatei din Anglia, care o denunțase, împotriva familiei sale din Burgundia, care n-o apărase deloc, împotriva regatului și a legilor lui, împotriva Bisericii și a poruncilor sale. Și când visa la libertate, visa imediat și la răzbunare.

Blanche își petrecu brațele în jurul gâtului ei.

— Sunt sigură, vrăbiuța mea, că s-a terminat cu necazurile noastre.

— Așa va fi, răspunse Margareta, numai dacă vom acționa cu dibăcie și repede.

Avea în minte un plan nu foarte clar, care-i venise în timpul liturghiei și care nu știa unde avea s-o ducă. Dar voia cu orice preț să profite de situație.

— O să mă lași să vorbesc singură cu deșiratul ăsta de Bersumée, al cărui cap aș prefera să-l văd în vârful unei țepe decât pe umeri, adăugă.

Un moment mai târziu, cele două femei auziră descuindu-se ușile. Își puseră iar bonetele pe cap. Blanche se duse să se așeze în rama îngustă a ferestruicii. Margareta se așeză pe un scăunel cu trei picioare, singurul pe care îl avea. Căpitanul fortăreței intră.

— Am venit, Doamnă, așa cum m-ați rugat, zise el.

Margareta așteptă un timp, măsurându-l din cap până-n picioare, și spuse:

— Domnule Bersumée, știi pe cine păzești aici de azi înainte?

Bersumée își întoarse ochii, de parcă ar fi căutat ceva în jurul său.

— Știu, Doamnă, știu, răspunse el, și nu încetez să mă gândesc la asta de azi-dimineață, de când m-a trezit mesagerul în drum spre Criquebœuf și Rouen.

— Se fac șapte luni de când mă aflu închisă aici. Nu am nici lenjerie, nici mobilă, nici cearșafuri. Mănânc aceeași fiertură ca soldații dumitale și nu am foc decât un ceas pe zi.

— M-am supus ordinelor domnului de Nogaret, Doamnă, răspunse Bersumée.

— Guillaume de Nogaret e mort.

— Îmi trimisese ordinele regelui.

— Regele Filip e mort.

Ghicind unde voia s-ajungă Margareta, Bersumée replică:

— Dar monseniorul de Marigny e cât se poate de viu, Doamnă, el comandă justiția și închisorile, așa cum conduce și toate treburile regatului, și de el depind întru totul.

— Deci mesagerul de azi-dimineață nu ți-a adus ordine noi?

— Nici unul, Doamnă.

— Nu va trece mult și le vei primi.

— Le aștept, Doamnă.

Robert Bersumée părea mai bătrân decât cei treizeci și cinci de ani pe care îi avea. Avea o mutră bănuitoare, morocănoasă, pe care o iau de bunăvoie soldații de carieră și care, pentru că sunt obligați să o afișeze, devine ceva firesc lor. Pentru serviciul de zi cu zi în fortăreață, purta o căciulă din piele de lup și niște zale vechi, cam lăsate, înnegrite de unsoare, care cădeau peste centiron. Sprâncenele se îmbinau deasupra nasului.

La începutul detenției, Margareta i se oferise aproape pe față, în speranța de a-și face un aliat. El se ferise de orice avans, nu atât din cinste, cât din prudență. Dar îi păstra un fel de pică Margaretei pentru rolul primejdios în care îl băgase. Astăzi se întreba dacă acest comportament înțelept îi va aduce o favoare personală sau represalii.

— Nu mi-a făcut nici o plăcere, Doamnă, reluă el, că a trebuit să aplic astfel de tratamente unor femei… și încă de rang așa de înalt cum sunteți dumneavoastră.

— Îmi imaginez, domnule, îmi imaginez, răspunse Margareta, căci simt în dumneata cavalerul, iar lucrurile care ți s-au poruncit probabil că ți-au displăcut profund.

De origine foarte modestă, căpitanul fortăreței auzi cu oarecare plăcere cuvântul „cavaler".

— Numai că, domnule, continuă prizoniera, m-am săturat să tot mestec surcele ca să-mi păstrez dinții albi și să-mi ung mâinile cu slănina din supă ca să nu-mi crape pielea de frig.

— Înțeleg, Doamnă, înțeleg.

— Ți-aș rămâne îndatorată dacă de astăzi înainte mă ajuți să scap de ger, de păduchi și de foame.

Bersumée lăsă capul.

— Nu am nici un ordin, Doamnă.

— Nu sunt aici decât din ura pe care mi-o purta regele Filip, iar moartea lui va schimba totul, reluă Margareta, destul de sigură. Ai să aștepți să ți se comande să-mi deschizi porțile ca să arăți puțină bunăvoință reginei Franței? Nu crezi că acționezi destul de prostește contra propriei dumitale sorți?

Adesea, militarii sunt de felul lor indeciși, ceea ce îi face să se supună și să piardă multe bătălii. Bersumée, pe cât era de iute la mânie și cu pumnul greu cu subordonații, pe atât era de lipsit de inițiativă în fața situațiilor neprevăzute.

Ce trebuia să aleagă între resentimentul unei femei care, după câte spunea ea, va fi atotputernică mâine, și furia monseniorului de Marigny, care este atotputernic astăzi?

— De asemenea, aș vrea ca doamna Blanche și cu mine, spuse Margareta, să putem ieși un ceas, două, din chilia asta, însoțite de dumneata, dacă ți se pare potrivit, ca să mai vedem și altceva decât crenelurile acestor ziduri și săgețile arcașilor dumitale.

Se ajunsese prea repede și prea departe. Bersumée simți viclenia. Prizonierele încercau să comunice cu cei de afară și poate chiar să i se strecoare printre degete. Asta însemna că nu erau chiar atât de sigure de întoarcerea lor la curte.

— Pentru că sunteți regină, Doamnă, veți înțelege că slujesc regatul cu credință, spuse el, și că nu pot încălca ordinele care mi-au fost date.

Cu aceste cuvinte, părăsi încăperea, ca să evite alte discuții.

— Un câine, izbucni Margareta după ce dispăru, un câine de pază care nu e bun decât să latre și să muște.

Făcuse o mișcare greșită și se învârtea turbată în încăperea rotundă.

Bersumée, la rândul lui, nu era nici el mulțumit: „Când ești temnicerul unei regine te poți aștepta la orice", își spunea el.

Or, pentru un militar de meserie, a se aștepta la orice însemna în primul rând să se aștepte la o inspecție.


² În franceză, cuvântul gaillard, ca adjectiv, are sensul solid, zdravăn. (n.tr.)

II

Monseniorul Robert d’Artois

Zăpada topită se scurgea de pe acoperișuri. Peste tot se mătura, totul se lustruia. Încăperile corpului de gardă răsunau de șuvoaiele de apă aruncată din găleți și care se izbea de pardoseală. Se ungeau lanțurile podului mobil. Se scoteau cazanele în care se clocotea smola, ca și cum fortăreața urma să fie atacată pe loc. De pe vremea lui Richard Inimă de Leu, Château-Gaillard nu mai cunoscuse o asemenea agitație.

Temându-se de o vizită neașteptată, căpitanul Bersumée hotărâse să-și pregătească garnizoana ca pentru paradă. Cu mâinile în șolduri și urlând cât îl ținea gura, străbătea cazarma, se înfuria când vedea mizeriile de care era plină bucătăria, arăta furios cu bărbia spre pânzele de păianjen care atârnau de grinzi, controla echipamentul. Un arcaș își pierduse tolba. Unde era? Și zalele astea ruginite la subraț? Haideți, luați nisip și frecați până strălucesc.

— Dacă domnul de Pareilles pică pe neașteptate peste noi, urla Bersumée, nu țin deloc să mă prezint cu o adunătură de cerșetori! Mișcarea!

Și vai de cel care nu alerga destul de repede! Soldatul Gros-Guillaume, cel care visa la o porție de vin în plus, se trezi cu o lovitură zdravănă de picior peste ciolane. Sergentul Lalaine era sfârșit de oboseală.

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Regii blestemați 2. Regina sugrumată

5.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor