Regii blestemați 4. Legea Bărbaților

Prolog

În cei trei sute douăzeci și șapte de ani care s-au scurs de la alegerea lui Hugo Capet până la moartea lui Filip cel Frumos, doar unsprezece regi au domnit în Franța, lăsând toți câte un fiu care să le urmeze la tron.

Prodigioasă această dinastie a Capețienilor, căreia, până atunci, destinul părea să-i fi hărăzit trăinicie. Din cele unsprezece domnii, doar două număraseră mai puțin de cincisprezece ani.

Indiferent de mediocritatea unora dintre regi, această extraordinară continuitate a exercitării puterii a contribuit la formarea unității naționale.

Locul legăturii feudale, una pur personală între vasal și suveran, între cel mai slab și cel mai puternic, fu ușor, ușor luat de o altă legătură, un alt contract, care unea membrii unei vaste comunități umane, supusă vreme îndelungată acelorași vicisitudini și aceleiași legi.

Deși ideea de națiune nu era încă evidentă, principiul și întruchiparea ei existau deja în persoana regelui, izvor permanent de autoritate. Cine spunea „rege spunea „Franța.

Reluând obiectivele și metodele lui Ludovic al VI-lea și Filip August, cei mai remarcabili dintre înaintașii săi, vreme de treizeci de ani, Filip cel Frumos se străduise să înfăptuiască și să consolideze această unitate abia înfiripată; însă liantul era încă fragil.

Or, abia dispăruse regele de fier, că fiul său Ludovic al X-lea îl și urmă în mormânt. Iar poporul nu putea să nu vadă în aceste două decese, survenite unul după altul, semnul fatalității.

Al doisprezecelea rege domnise optsprezece luni, șase zile și zece ceasuri, suficient ca acest monarh nevolnic să compromită în mare parte opera tatălui său.

În timpul domniei lui, Ludovic al X-lea s-a remarcat mai cu seamă prin punerea la cale a asasinării primei sale soții, Margareta de Burgundia, trimiterea la spânzurătoare a prim-ministrului lui Filip cel Frumos, Enguerrand de Marigny, și prin isprava de a fi împotmolit o întreagă oaste în noroaiele Flandrei. În timpul unei foamete ce decima poporul, îmboldite de baroni, două provincii se răsculaseră. Marea nobilime încerca din nou să se impună în fața puterii regale; reacțiunea era atotputernică, iar vistieria, secătuită.

Ludovic al X-lea primise coroana în vremea când lumea nu avea papă și murea înainte de a se fi ajuns la un acord asupra alegerii unui pontif.

Iar acum Franța era fără rege.

Căci, din prima lui căsătorie, Ludovic nu lăsa decât o fată de cinci ani, Jeanne de Navarra, despre care mulți ziceau că ar fi bastardă. Cât despre rodul celei de-a doua căsătorii, el nu constituia, pe moment, decât o speranță slabă; regina Clémence era însărcinată, dar avea să nască abia peste cinci luni.

În sfârșit, se spunea pe față că Arțăgosul fusese otrăvit.

În aceste condiții, care avea să fie a treisprezecea domnie?

Nu se prevăzuse nimic pentru organizarea regenței. La Paris, contele de Valois se străduia să se impună ca regent. La Dijon, ducele de Burgundia, fratele reginei strangulate și conducătorul unei puternice ligi de baroni, nu avea să rateze posibilitatea de a se erija în apărătorul drepturilor nepoatei sale, Jeanne de Navarra. La Lyon, contele de Poitiers, primul frate al lui Ludovic al X-lea Arțăgosul, se lupta cu uneltirile cardinalilor și se silea zadarnic să obțină o decizie a conclavului. Flamanzii nu așteptau decât prilejul de a pune din nou mâna pe arme, iar seniorii din Artois continuau războiul lor civil.

Nu era oare suficient pentru ca poporul să-și amintească de afurisenia pe care, în urmă cu doi ani, marele maestru al templierilor o aruncase de la înălțimea rugului său? Într-o epocă dominată de superstiții, poporul putea ușor să se întrebe, în această primă săptămână din iunie 1316, dacă nu cumva seminția Capețienilor era de acum încolo blestemată pe veci.

PARTEA ÎNTÂI

Filip, prințul porților închise

I

Regina albă

Reginele purtau doliu alb.

Albă era marama din pânză subțire înfășurată în jurul gâtului, prinzând bărbia până la buză și nelăsând să se vadă decât mijlocul feței; alb, vălul care acoperea fruntea și sprâncenele; albă, rochia cu mânecile prinse la încheietura mâinilor și lungă până la călcâie. Era ținuta aproape monahală pe care o îmbrăcase acum, la douăzeci și trei de ani, și fără îndoială pentru tot restul vieții, regina Clémence a Ungariei, văduva lui Ludovic al X-lea.

Nimeni nu avea să-i mai vadă minunatul păr auriu, nici ovalul desăvârșit al chipului, nici acea strălucire, acea măreție liniștită care adusese faimă frumuseții sale. Regina Clémence căpătase deja înfățișarea propriei statui funerare.

Totuși, sub cutele rochiei sale se înfiripa o nouă viață; iar Clémence era chinuită de gândul că soțul ei nu avea să-l cunoască nicicând pe copilul pe care îl aștepta.

„Dacă Ludovic ar fi trăit măcar să-l vadă venind pe lume! Cinci luni, doar cinci luni să mai fi trăit! Cât s-ar fi bucurat, mai cu seamă dacă ar fi băiat… De-aș fi rămas însărcinată chiar din seara nunții noastre!…"

Istovită, își întoarse capul spre contele de Valois, care, pășind ca un cocoș gras, umbla de colo-colo prin cameră.

— Dar de ce, unchiule, de ce să-l fi otrăvit cu atâta cruzime? întrebă ea. Nu făcea el tot binele de care era în stare? De ce cauți mereu ticăloșia oamenilor acolo unde, fără îndoială, nu e decât voia Domnului?

— Ești într-adevăr singura ființă care, în această situație, pune în seama lui Dumnezeu ceea ce pare mai degrabă un vicleșug al diavolului, răspunse Carol de Valois.

Cu o pălărie cu creastă mare răsfrântă spre umăr, cu nasul mare, cu fața lată și rumenă, cu burta înainte și purtând aceeași haină din catifea neagră împodobită cu cozi de hermină și copci din argint pe care, în urmă cu optsprezece luni, o avusese la înmormântarea fratelui său Filip cel Frumos, monseniorul de Valois sosea de la Saint-Denis, unde abia îl îngropase pe Ludovic. De altfel, ceremonia pusese unele probleme, căci, pentru prima oară de când se instituise ritualul înmormântărilor regale, după ce strigaseră: „Regele a murit!, ofițerii palatului nu putuseră să adauge: „Trăiască regele!; și nu se știa cui trebuiau adresate gesturile destinate noului suveran.

— Ei bine, îți vei frânge bastonul în fața mea! îi spusese Valois marelui șambelan Mathieu de Trye. Sunt cel mai în vârstă din familie și cel mai îndreptățit să primesc închinarea tuturor.

Dar fratele său vitreg, contele d’Évreux, se împotrivise acestei pretenții ciudate:

— Dacă privești lucrurile într-un sens mai larg, cel mai vârstnic din familie nu ești tu, Carol, ci unchiul nostru Robert de Clermont, fiul Sfântului Ludovic. Ai uitat că mai trăiește?

— Dar știi bine că bietul om nu e-n toate mințile și că nu te poți bizui pe el, răspunsese Valois ridicând din umeri.

În cele din urmă, la încheierea praznicului servit la mănăstire, marele șambelan și-a frânt bastonul, semn al funcțiilor sale, în fața unui jilț gol…

Clémence continuă:

— Ludovic nu-și făcea oare pomană cu cei sărmani? Nu-i ierta de pedeapsă pe mulți dintre cei care zăceau în temniță? Pot mărturisi că era bun la suflet și milos… Cât despre păcatele lui cele vechi, se căise…

Desigur, nu era momentul potrivit pentru a pune la îndoială virtuțile cu care regina voia să împodobească amintirea proaspătă a soțului ei. Totuși, Carol de Valois nu-și putu stăpâni o pornire de a-i schimba starea de spirit.

— Știu, nepoată, știu că ai avut asupra lui Ludovic o influență foarte cucernică, iar el s-a arătat foarte mărinimos… față de tine. Dar nu poți cârmui doar cu rugăciuni, nici copleșindu-i cu daruri pe cei dragi. Iar părerile de rău nu sunt de ajuns pentru a domoli ura pe care ai semănat-o.

Clémence se gândi: „Iată… Iată cine se îngrămădea plin de zel pe lângă Ludovic, iar acum deja se leapădă de el. Cât despre mine, curând mi se vor reproșa darurile pe care mi le-a făcut. Am devenit o străină…"

Prea slabă, prea copleșită de nopțile nedormite și de zilele pline de lacrimi pentru a mai găsi puterea de a se revolta, adăugă pur și simplu:

— Nu pot să cred că Ludovic a fost urât atât de mult încât să i se fi dorit moartea.

— Ei bine, n-ai decât să nu crezi, nepoată, strigă Valois, dar ăsta este adevărul! Dovadă câinele acela care a lins cârpele în care au fost puse mațele la îmbălsămare și care a murit după un ceas.

Clémence își încleștă mâinile pe brațele jilțului ca să nu se clatine în fața imaginii ce-i venea în minte. Chipul ei micuț și patetic, cu ochii închiși, deveni la fel de palid ca și marama și vălul ce-l înfășurau. Trupul, îmbălsămarea, măruntaiele smulse și câinele acela care dădea târcoale, lingând fâșiile de pânză însângerate… Oare despre Ludovic era vorba, despre omul care dormise lângă ea vreme de zece luni?

Monseniorul de Valois continua să-și înșire concluziile macabre. N-avea de gând să mai tacă individul ăsta agitat, autoritar, vanitos, care, îmbrăcat când în albastru, când în stacojiu, când în negru, apărea în toate momentele însemnate sau tragice de când venise ea în Franța, dojenind-o, plictisind-o cu vorbăria lui și silind-o să facă ceea ce nu-i plăcea? Chiar din dimineața cununiei… Și Clémence își aminti de ziua nunții sale, la Saint-Lyé; revăzu drumul dinspre Troyes, biserica de țară, încăperea din micul castel amenajată în pripă în odaie nupțială… „Am știut oare să mă bucur îndeajuns de mult de fericirea mea?… Nu, n-am să plâng în fața lui", își spuse ea.

— Nu știm încă cine a făptuit această groaznică nelegiuire, continuă Valois; dar îl vom afla, nepoată, ți-o făgăduiesc solemn… Bineînțeles, cu condiția să-mi fie acceptate mijloacele. Noi, regii…

Valois nu pierdea niciodată prilejul să amintească faptul că purtase două coroane, doar cu numele, dar care îl așezau totuși pe picior de egalitate cu prinții suverani…

— … noi, regii, avem vrăjmași nu atât ai propriei persoane, cât ai deciziilor ce ne stau în putere. Și sunt destui cei care puteau avea interes să te vadă văduvă. În primul rând, templierii… al căror Ordin a fost distrus, o mare greșeală, după cum am spus de nenumărate ori!… Ei au format o ligă secretă, jurând pieirea casei noastre. Fratele meu a murit, iar fiul său mai mare îl urmează! Apoi sunt cardinalii italieni. Amintește-ți de cardinalul Caëtani, care a încercat să arunce vraja asupra lui Ludovic și a cumnatului tău Filip, cu intenția declarată de a-i trimite pe amândoi pe lumea cealaltă. Caëtani putea foarte bine să caute un alt mijloc pentru a lovi. Ce vrei, nu-l scoți pe papă din scaunul Sfântului Petru, cum a făcut fratele meu, fără să stârnești ranchiună necruțătoare! În orice caz, Ludovic e mort… De asemenea, nu putem să nu ne îndreptăm bănuielile și asupra rudelor noastre din Burgundia, indignate de osândirea prințesei Margareta și, mai mult chiar, de faptul că i-ai luat locul. Din această pricină, s-au dedat la tot felul de mârșăvii…

Clémence îl privi drept în ochi. Carol de Valois se tulbură, roșind puțin. Înțelese că Clémence știa. Dar Clémence nu spuse nimic; întotdeauna avea să ocolească acest subiect. Se simțea copleșită de vină, fără voie. Căci soțul ale cărui virtuți sufletești le preaslăvea pusese totuși la cale, cu complicitatea lui Valois și a lui d’Artois, sugrumarea primei sale soții ca să se poată căsători cu ea, nepoata regelui Neapolelui.

— Și apoi mai este și contesa Mahaut, vecina ta, o femeie care nu dă înapoi de la o ticăloșie, oricât de mârșavă ar fi ea, se grăbi să continue Valois.

„Nu este mai rea decât tine, gândi Clémence, fără a îndrăzni să-i răspundă. „Se pare că la Curtea asta nu se stă prea mult pe gânduri când e vorba de a trimite pe cineva la moarte.

— Or, acum nici măcar o lună, Ludovic i-a luat comitatul Artois pentru a o sili să i se supună.

O clipă, Clémence se întrebă dacă nu cumva, înșirând mereu atâția posibili vinovați, Valois nu căuta să creeze confuzie – și, cine știe, poate el însuși era făptașul. Gândul acesta, care de altfel nu avea nici un temei rațional, o îngrozi. Nu, își interzisese să bănuiască pe cineva; voia ca Ludovic să fi murit de moarte bună… Și totuși, fără să vrea, Clémence își aruncă privirea prin fereastra deschisă, peste frunzișul pădurii Vincennes, spre sud, în direcția castelului din Conflans, reședința contesei Mahaut… Cu câteva zile înainte de moartea lui Ludovic, împreună cu fiica sa, Jeanne de Poitiers, Mahaut venise să-i facă o vizită reginei Clémence. O vizită foarte amabilă. Admiraseră tapiseriile camerei…

„Nimic nu e mai înjositor decât să crezi că în preajma ta s-ar afla un trădător, gândea Clémence, „și să începi să cauți trădarea pe fiecare chip…

— De aceea, nepoată dragă, continuă Valois, trebuie să te întorci la Paris, așa cum îți spun. Știi cât te iubesc. Tatăl tău îmi era cumnat. Ascultă-mă la fel cum l-ai fi ascultat pe dânsul, dacă Dumnezeu l-ar fi ținut în viață. Mâna care l-a lovit pe Ludovic poate să-și ducă mai departe răzbunarea asupra ta și a pruncului tău. N-aș putea să te las așa, în mijlocul pădurii, pradă vreunor fapte mișelești, și n-aș avea liniște până nu te-aș ști cât mai aproape de mine.

De un ceas tot încerca Valois s-o înduplece pe Clémence să se întoarcă la palatul de la Paris, pentru că hotărâse să se mute el însuși acolo. Asta făcea parte din planul pe care-l ticluise pentru a se impune în funcția de regent. Cine poruncea ca stăpân la palat, acela devenea rege. Dacă s-ar fi instalat singur acolo, Valois risca să fie acuzat de către adversarii săi de lovitură de forță sau de uzurpare. Dar, dacă ar fi intrat în palatul de la Paris în urma nepoatei sale Clémence, drept cea mai apropiată rudă și ocrotitor al ei, nimeni nu s-ar fi putut opune, iar Consiliul pairilor ar fi fost pus în fața unui fapt împlinit. În momentul de față, pântecele reginei era cea mai bună garanție a prestigiului și cel mai eficient instrument de guvernare.

Clémence își îndreptă privirea, ca pentru a cere ajutor, spre un al treilea personaj, un bărbat burtos, grizonant, aflat în picioare la câțiva pași și care, cu mâinile încrucișate pe mânerul unei săbii lungi, urmărea tăcut convorbirea.

— Bouville, ce să fac?… murmură ea.

Fostul mare șambelan al lui Filip cel Frumos, numit imediat după moartea Arțăgosului să se îngrijească de pruncul regal ce avea să se nască, își luase noua misiune mai mult decât în serios, în tragic. Acest om de ispravă, slujitor credincios al casei regale, alcătuise o gardă formată din douăzeci și patru de gentilomi aleși pe sprânceană care făceau de strajă, cu schimbul, în grupuri de câte șase, la ușa reginei. El însuși se îmbrăcase ca de război și, pe căldura aceea de iunie, asuda grozav pe sub cămașa de zale. Zidurile, curțile, împrejurimile castelului din Vincennes erau împânzite de arcași. Fiecare servitor de la bucătărie trebuia să fie însoțit în permanență de un sergent. Până și doamnele de onoare erau controlate înainte de a intra în apartamentele reginei. Nicicând viața unui om nu fusese mai bine păzită decât aceea care fremăta în pântecele reginei Franței.

Bouville își împărțea sarcinile cu bătrânul domn de Joinville. Însă seneșalul ereditar al provinciei Champagne, prietenul Sfântului Ludovic, avea acum nouăzeci și doi de ani, fiind, probabil, decanul aristocrației franceze. Pe jumătate orb, își dorea mai cu seamă să ajungă, ca în fiecare vară, la castelul său din Wassy de pe Marna, unde trăia cu mare fast din veniturile proprietăților ce-i fuseseră acordate de trei regi. De fapt, moțăia în cea mai mare parte a timpului, iar toate îndatoririle rămâneau în grija lui Bouville.

Pentru Clémence, acesta era legat de toate amintirile ei fericite. Fusese solul venit mai întâi să-i ceară mâna și care o însoțise apoi de la Neapole până la Paris, devenit în cele din urmă confidentul ei și, fără îndoială, singurul prieten adevărat și de nădejde pe care îl avea la curte.

Bouville înțelese imediat că Clémence nu voia să plece din Vincennes.

— Monseniore, îi spuse el lui Valois, mai bine aș putea asigura paza reginei în acest conac împrejmuit cu ziduri decât în marele palat de la Paris, deschis oricui. Iar dacă te îngrijorează vecinătatea contesei Mahaut, deoarece sunt informat despre tot ce se întâmplă în regiune, pot să-ți spun că doamna Mahaut își pregătește acum bagajele, gata să plece la Paris.

Valois era destul de iritat de importanța pe care și-o dădea Bouville de când era curator și de insistența lui de a rămâne acolo, înfipt în sabia lui, alături de regină.

— Domnule Hugues, îi spuse el cu un aer de superioritate, slujba dumitale este să veghezi la pântecele reginei, nu să stabilești reședința familiei regale, nici să aperi de unul singur întregul regat.

Ținându-și cumpătul, Bouville răspunse:

— Trebuie să-ți mai amintesc, monseniore, că regina nu se poate arăta în lume înainte de scurgerea celor patruzeci de zile de doliu?

— Îți mulțumesc pentru grija dumitale; dar cunosc la fel de bine ca dumneata care sunt obiceiurile! Cine spune că regina va trebui să se arate? Va călători într-o trăsură închisă… În sfârșit, nepoată, izbucni iritat Valois, de parcă aș vrea să te trimit la capătul pământului, iar Vincennes ar fi la mii de leghe de Paris!

— Înțelege-mă, unchiule, răspunse încet Clémence, reședința aceasta de la Vincennes este ultimul dar pe care mi l-a făcut Ludovic. Mi-a dăruit această casă cu câteva ceasuri înainte să moară, acolo… Am senzația că încă nu a plecat cu adevărat… Te rog să înțelegi… Aici ne-am…

Însă monseniorul de Valois nu putea înțelege nimic din imboldurile inimii, nici din fantasmele durerii.

— Soțul tău, pentru care ne rugăm, nepoată dragă, este de acum înainte parte din trecutul acestui regat. Tu, în schimb, porți viitorul lui. Punându-ți viața în primejdie, o periclitezi și pe aceea a copilului tău. Ludovic, care te vede de acolo, de sus, nu ți-ar ierta-o niciodată.

Atinsese punctul sensibil, iar Clémence, fără un cuvânt, se prăbuși deznădăjduită în jilțul ei.

Dar Bouville spuse că nu se putea stabili nimic fără consimțământul domnului de Joinville, după care trimise imediat. Așteptară câteva minute. Apoi ușa se deschise, și iarăși așteptară. În sfârșit, înveșmântat într-o robă lungă din mătase, cum se purta pe vremea cruciadei, clătinându-se pe picioare, cu fața pătată și zbârcită ca o scoarță de copac, cu pleoapa umedă și privirea stinsă, ultimul tovarăș al Sfântului Ludovic se ivi în prag târșâind picioarele, sprijinit de un scutier aproape la fel de încărunțit ca și el. Fu așezat într-un scaun cu cea mai mare grijă, iar Valois începu să-i explice planurile sale în privința reginei. Bătrânul asculta, dând din cap cu seriozitate, evident mulțumit că încă mai are un rol. După ce Valois isprăvi, seneșalul se adânci într-o meditație pe care nimeni nu îndrăzni să o tulbure; așteptau cu toții decizia sa. Dintr-odată Joinville întrebă:

— Dar unde-i regele?

Valois făcu o figură disperată. Atâta strădanie în zadar, acum, când timpul presa! Oare seneșalul mai înțelegea ceea ce i se spunea?

— Ei bine, regele a murit, domnule – azi-dimineață l-am îngropat. Știți bine că ați fost numit curator…

Seneșalul își încreți fruntea și păru să facă un mare efort de gândire. Tot mai des, avea pierderi de memorie legate de trecutul imediat – o slăbiciune de care suferea de multă vreme; astfel, dictându-și la optzeci de ani vestitele Memorii, nu sesizase că, spre sfârșitul părții a doua, repeta aproape cuvânt cu cuvânt ceea ce spusese în prima parte…

— Ah!… tânărul nostru domn Ludovic, rosti el în cele din urmă. A murit… Lui i-am prezentat marea mea carte², *³. Știi că deja este… al patrulea rege pe care-l văd murind?

Și spunea asta de parcă ar fi fost cine știe ce faptă de vitejie.

— Deci, dacă regele a murit, atunci regina este regentă, adăugă el.

Monseniorul de Valois se făcu roșu la față. Cunoscând senilitatea unuia și devotamentul celuilalt, crezuse că-i va putea manevra pe cei doi curatori după bunul său plac; însă socoteala nu îi ieșise așa cum ar fi vrut. Bătrânețea extremă și scrupulozitatea exagerată păreau să se asocieze pentru a-i crea lui cele mai mari probleme.

— Regina nu e regentă, domnule seneșal, izbucni el, e însărcinată. Vedeți în ce stare se află și dacă poate face față responsabilităților guvernării!

— Știi că nu văd deloc, răspunse bătrânul.

Cu fruntea în palmă, Clémence se întreba epuizată: „Când au de gând să termine? Când mă vor lăsa în pace?"

Joinville începu să explice în ce împrejurări, la moartea regelui Ludovic al VIII-lea, regina Blanche a Castiliei își asumase regența, spre marea mulțumire a tuturor.

— Doamna Blanche, și asta se spunea doar în șoaptă, nu era chiar atât de nepătată pe cât a fost înfățișată. Iar contele Thibaut, căruia tatăl meu i-a fost bun camarad, a slujit-o până și în patul ei…

Trebuia lăsat să vorbească. Deși uita evenimentele din ajun, seneșalul ținea minte cu de-amănuntul toate întâmplările din prima lui tinerețe. Găsise ascultători și profita de prilej. Mâinile lui, tremurând de bătrânețe, râcâiau necontenit, pe genunchi, mătasea robei sale.

— Și chiar atunci când sfântul nostru rege porni în cruciadă, unde am fost cu el…

— Regina stătea la Paris în vremea asta, nu? îi scurtă vorba Carol de Valois.

— Sigur… sigur…, făcu seneșalul.

Clémence fu aceea care cedă, punând capăt discuției:

— Ei bine, fie! zise ea. Voi face după cum ți-e voia, unchiule, și am să mă întorc la Paris.

— Ah, iată în sfârșit o decizie înțeleaptă, pe care nu mă îndoiesc că domnul de Joinville o încuviințează.

— Sigur… sigur…

— Mă duc să pregătesc tot ce trebuie. Escorta va fi comandată de fiul meu Filip și de vărul nostru Robert d’Artois.

— Îți mulțumesc din suflet, unchiule, îți mulțumesc foarte mult, spuse Clémence. Acum însă vă rog să mă lăsați să-mi fac rugăciunea.

Un ceas mai târziu, în urma poruncilor contelui de Valois, castelul din Vincennes era în plină forfotă. Se scoteau carele din șoproane, iar bicele pocneau pe spinarea cailor masivi din rasa Percheron. Servitorii treceau în fugă; arcașii își lăsaseră armele pentru a da o mână de ajutor slugilor de la grajduri. Dacă, de când cu doliul, toți se simțiseră obligați să vorbească în șoaptă, acum fiecare găsea câte un motiv să strige.

În castel, tapițerii dădeau jos draperiile cu imagini, demontau mobila, cărau policioarele, etajerele și cuferele. Dregătorii palatului reginei și doamnele de onoare erau de asemenea într-o continuă agitație, căutând să-și strângă lucrurile. Era vorba de un prim convoi de douăzeci de trăsuri și cu siguranță avea să mai fie nevoie de încă două drumuri pentru a termina cu mutatul.

În lunga ei rochie albă, Clémence a Ungariei umbla dintr-o cameră în alta, însoțită îndeaproape de Bouville. Peste tot, praf, sudoare, agitație și acea impresie de jaf pe care o dau mutările. Intendentul, cu inventarul în mână, supraveghea expedierea veselei și a obiectelor de preț care, adunate laolaltă, acopereau toată pardoseala din piatră a unei săli: farfurii, ceainice, cele douăsprezece cupe din argint aurit pe care Ludovic le comandase pentru Clémence și marea raclă din aur ce conținea un crâmpei din Crucea Adevărată, o lucrătură atât de grea, încât omul însărcinat cu transportul sufla din greu sub povara ei, de parcă ar fi urcat Golgota.

În camera reginei, lenjereasa Eudeline, care fusese prima ibovnică a Arțăgosului, dirija împachetarea hainelor.

— La ce bun… ce rost mai are să iau cu mine toate rochiile acestea, de vreme ce nu-mi vor mai fi de nici un folos? spuse Clémence.

La fel și bijuteriile, ale căror sipete erau închise în lăzi din fier, toate acele coliere, agrafe, inele, pietre prețioase cu care Ludovic o copleșise în scurta lor căsnicie îi păreau de acum înainte niște obiecte inutile. Chiar și cele trei coroane încărcate cu smaralde, rubine și perle erau prea impunătoare și prea împodobite pentru o văduvă. Acum, o simplă diademă din aur cu mici flori de crin, așezată pe vălul alb, avea să fie singurul giuvaier la care va avea dreptul.

„Am devenit o regină albă, aidoma bunicii mele, Maria a Ungariei – ar trebui să mi-o iau drept model. Dar ea trecuse de șaizeci de ani și adusese pe lume treisprezece copii… Soțul meu, în schimb, nu-l va vedea pe al său…"

— Doamnă, întrebă Eudeline, trebuie să vă însoțesc la palat? Nimeni nu mi-a dat porunci…

Clémence o privi pe femeia aceea blondă care, uitând orice gelozie, îi fusese de mare ajutor în aceste ultime luni și mai cu seamă în timpul agoniei lui Ludovic. „A avut o copilă de la dânsa, pe care a îndepărtat-o, închizând-o într-o mănăstire…" Se simțea de parcă ar fi luat pe umeri toate păcatele săvârșite de soțul ei înainte de a o fi cunoscut. Și toată viața ei va plăti lui Dumnezeu, cu lacrimi, rugi și milostenii, prețul greu al sufletului lui Ludovic.

— Nu, murmură ea, nu, Eudeline; nu vii cu mine. Cineva care l-a iubit trebuie să rămână aici.

Apoi, îndepărtându-l chiar și pe Bouville, se refugie în singura încăpere liniștită, singura care fusese cruțată – cea în care murise Ludovic.

Era întuneric acolo, în spatele perdelelor trase. Clémence îngenunche lângă pat și își lipi buzele pe cuvertura din brocart.

Dintr-odată auzi un zgomot ca un râcâit de unghii pe o stofă. Simți o spaimă care-i dovedi că încă mai avea poftă de viață. Rămase o clipă nemișcată, ținându-și răsuflarea. În spatele ei râcâitul continua. Prevăzătoare, întoarse capul. Era seneșalul de Joinville, care moțăia într-un jilț, în așteptarea plecării.

² Cifrele din text se regăsesc în „Note istorice, pagina 249. Cititorul va găsi la sfârșitul volumului, de la pagina 257, „Repertoriul biografic al personajelor. (n.a.)

³* Seneșalul de Joinville și-a început Istoria Sfântului Ludovic (Histoire de Saint Louis) în jurul vârstei de șaptezeci și cinci de ani, la cererea reginei Jeanne de Navarra, soția lui Filip cel Frumos, care voia o carte despre „sfintele cuvinte și faptele bune" ale regelui cruciat.

Scrierea i-a luat lui Joinville circa zece ani. Regina Jeanne murind între timp, fiul ei, Ludovic de Navarra, viitorul Ludovic al X-lea Arțăgosul, a fost cel căruia autorul i-a dedicat cartea – „Bunului său domn Ludovic, fiu al regelui Franței" – și i-a prezentat-o, după cum reiese dintr-o miniatură din vremea aceea.

II

Un cardinal care nu credea în iad

Noaptea de iunie începea să pălească; dinspre răsărit, o dungă subțire de lumină cenușie ivită la linia orizontului vestea deja zorile ce aveau să se reverse curând peste cetatea Lyonului.

Era ora la care căruțele de prin satele învecinate porneau la drum pentru a duce la oraș legumele și fructele, ceasul când cucuvelele tăceau, iar păsăretul nu începuse încă a prinde glas.