Intuiția. Cunoașterea de dincolo de logică

Cuvânt înainte

Intuiția nu poate fi explicată științific, pentru că însuși fenomenul este neștiințific și irațional. Însuși fenomenul intuiției este irațional. În vorbire, pare în ordine să întrebi „Poate fi intuiția explicată? Dar asta înseamnă: „Poate fi redusă intuiția la intelect? Iar intuiția este ceva dincolo de intelect, ceva ce nu aparține intelectului, ceva ce vine dintr-un loc total necunoscut intelectului. Așa că intelectul o poate simți, dar nu o poate explica.

Saltul intuiției poate fi simțit pentru că există o diferențiere. Intuiția poate fi simțită de intelect – poți să bagi de seamă că s-a întâmplat ceva –, dar nu poate fi explicată, pentru că explicarea are nevoie de cauzalitate. Explicarea înseamnă să răspunzi la întrebările: De unde vine? De ce vine? Care e cauza? Iar intuiția vine din altă parte, nu din intelect, așa că există o cauză intelectuală. Nu există nici un motiv, nici o legătură, nici o continuitate în cadrul intelectului.

Intuiția este un cu totul alt gen de întâmplare, care n-are nici o legătură cu intelectul, deși poate penetra intelectul. Trebuie înțeles că o realitate superioară poate penetra o realitate inferioară, dar nu și invers. Așa că intuiția poate penetra intelectul pentru că ea e superioară, pe când intelectul nu poate penetra intuiția, întrucât este inferior.

Este exact cum mintea poate pătrunde corpul, dar corpul nu poate pătrunde mintea. Ființa poate penetra mintea, dar mintea nu poate penetra ființa. De asta, dacă vrei să intri în esență, trebuie să te separi atât de corp, cât și de minte. Ele nu pot pătrunde un fenomen superior.

Când intri într-o realitate superioară, trebuie să te desparți de lumea inferioară a întâmplărilor. Superiorul nu poate fi explicat în cadrul inferiorului, pentru că înșiși termenii explicării nu există acolo; ei sunt lipsiți de înțeles. Dar intelectul poate simți golul; el poate ajunge să simtă că „s-a întâmplat ceva care mă depășește". Și chiar dacă numai atât poate face, face destul.

Însă intelectul poate să și respingă ce s-a întâmplat. Asta se înțelege prin a avea credință și a nu avea credință. Dacă tu consideri că ceea ce nu poate fi explicat de intelect nu există, atunci ești „necredincios". Atunci continui să rămâi în această existență inferioară a intelectului, priponit în ea. Atunci respingi misterul, atunci nu-i permiți intuiției să-ți vorbească.

Ăsta este un raționalist. Raționalistul nici măcar nu vrea să vadă că a venit ceva din lumea de dincolo. El nu vrea să admită superiorul, îl neagă, spune: „Nu se poate. Trebuie că de vină e imaginația mea; trebuie că visez. Atât timp cât nu-l pot dovedi rațional, nu-l accept". O minte rațională devine închisă, închisă în granițele rațiunii, și intuiția nu poate pătrunde.

O minte rațională devine închisă, închisă în granițele rațiunii, și intuiția nu poate pătrunde.

Dar poți folosi intelectul fără a fi închis. Atunci folosești rațiunea ca pe un instrument, și rămâi deschis. Ești receptiv la superior; dacă vine ceva, ești receptiv. Atunci te poți ajuta de intelect. El bagă de seamă că „s-a întâmplat ceva care mă depășește". Te poate ajuta să înțelegi această diferențiere.

În afară de asta, intelectul poate fi folosit pentru exprimare – nu pentru explicare, ci pentru exprimare. Un Buddha nu „explică nimic. El este expresiv, dar non-explicativ. Toate Upanishadele sunt expresive, fără a da vreo explicație. Ele spun: „Asta e așa, asta e astfel; asta s-a întâmplat. Dacă vrei, intră. Nu sta afară; nici o explicație nu e posibilă din interior în afară. Așa că intră, inițiază-te.

Chiar dacă intri, lucrurile nu-ți vor fi explicate; vei ajunge să le cunoști și să le simți. Intelectul poate încerca să înțeleagă, dar va da greș. Superiorul nu poate fi redus la inferior.

Intuiția călătorește fără vreun vehicul – de asta este un salt, o săritură. Este un salt de la un punct la alt punct, fără nici o legătură între ele. Dacă eu vin la tine pas cu pas, ăsta nu e un salt. Numai dacă vin la tine fără să fac vreun pas e un salt. Iar saltul adevărat este și mai profund. Asta înseamnă că ceva există în punctul A, iar apoi există în punctul B, fără existență între cele două. Ăsta e saltul adevărat.

Intuiția e un salt – nu e ceva care vine la tine în pași. E ceva care ți se întâmplă, nu care vine la tine – ceva care ți se întâmplă fără să aibă undeva o cauzalitate, o sursă. Întâmplarea asta subită înseamnă intuiție. Dacă n-ar fi subită, dacă n-ar fi total suptă de ceea ce se petrecea înainte, atunci rațiunea ar descoperi calea. Ar lua timp, dar ar fi posibil. Rațiunea ar fi capabilă s-o cunoască și s-o înțeleagă și s-o controleze. Și atunci s-ar putea pune la punct un instrument, exact cum e radioul sau televizorul, care să recepționeze intuiția.

Dacă intuiția ar veni prin raze sau unde, am putea fabrica un instrument pentru a le capta. Însă nici un instrument nu poate capta intuiția, pentru că nu e un fenomen ondulatoriu. Nu e deloc un fenomen; este doar un salt de la nimic la existență.

Exact asta înseamnă intuiția, de asta rațiunea o neagă. Rațiunea o neagă din cauză că e incapabilă s-o întâlnească. Rațiunea poate întâlni numai fenomenele care pot fi împărțite în cauză și efect.

Conform rațiunii, există două domenii de existență, cunoscutul și necunoscutul. Iar necunoscutul înseamnă ceea ce nu se cunoaște încă, dar se va cunoaște într-o bună zi. Dar misticismul spune că există trei domenii: cunoscutul, necunoscutul și incognoscibilul. Prin incognoscibil misticii înțeleg ceea ce nu poate fi niciodată cunoscut.

Intelectul are treabă cu cunoscutul și necunoscutul, nu cu incognoscibilul. Iar intuiția lucrează cu incognoscibilul, cu ceea ce nu poate fi cunoscut. Nu e doar o problemă de timp – până va fi cunoscut –, calitatea lui intrinsecă este incognoscibilitatea. Nu e vorba că instrumentele tale nu sunt destul de fine, sau logica ta nu e la zi, sau matematica ta nu e suficient de avansată – nu asta e problema. Calitatea intrinsecă a incognoscibilului este incognoscibilitatea; el va exista întotdeauna ca incognoscibil. Acesta este domeniul intuiției.

Intelectul are treabă cu cunoscutul și necunoscutul, nu cu incognoscibilul. Iar intuiția lucrează cu incognoscibilul, cu ceea ce nu poate fi cunoscut.

Când ceva vine din incognoscibil în cunoscut este un salt – nu există nici o legătură, nici o trecere, nu se merge de la un punct la alt punct. Însă lucrul ăsta pare de neconceput, așa că atunci când spun că poți să-l simți, dar nu poți să-l înțelegi știu foarte bine că vorbesc prostii. „Prostii" înseamnă numai ceea ce nu poate fi înțeles prin simțurile noastre. Iar mintea e un simț, cel mai subtil.

Intuiția este posibilă pentru că incognoscibilul există. Știința neagă existența divinității pentru că spune: „Există o singură divizare: cunoscutul și necunoscutul. Dacă există vreun Dumnezeu, îl vom descoperi prin metode de laborator. Dacă există, știința îl va descoperi".

Pe partea cealaltă, misticul spune: „Indiferent ce faci, ceva din însăși baza existenței va rămâne incognoscibil – un mister". Iar dacă misticii n-au dreptate, atunci eu cred că știința o să distrugă tot înțelesul vieții. Nu o să mai existe mister, tot sensul vieții va fi distrus, toată frumusețea vieții va fi distrusă.

Incognoscibilul este frumusețea, sensul, aspirația, țelul. Datorită incognoscibilului, viața are sens, înseamnă ceva. Când totul e cunoscut, totul e monoton. Ne săturăm, ne plictisim.

Secretul existenței bogate este incognoscibilul; el e însăși viața.

Secretul existenței bogate este incognoscibilul; el e însăși viața.

Rațiunea este efortul de a cunoaște necunoscutul, iar intuiția este producerea incognoscibilului. Incognoscibilul poate fi pătruns, dar nu poate fi explicat.

Simțirea incognoscibilului este posibilă, explicarea, nu. Cu cât mai mult încerci să-l explici, cu atât mai închis devii, așa că nu încerca. Lasă rațiunea să lucreze în domeniul ei, dar amintește-ți continuu că există domenii mai adânci, care nu pot fi înțelese. Există motive superioare, pe care rațiunea e incapabilă să le conceapă.

Partea I

Hărți

Când corpul acționează spontan,

asta se numește instinct.

Când sufletul acționează spontan,

asta se numește intuiție.

Ele seamănă și totuși

sunt departe una de cealaltă.

Instinctul e al corpului – grosierul;

iar intuiția e a sufletului – subtilul.

Iar între cele două se află mintea, expertul,

care nu funcționează niciodată spontan.

Mintea înseamnă cunoaștere.

Cunoașterea nu poate fi niciodată spontană.

Instinctul este mai jos decât intelectul,

intuiția este superioară intelectului.

Amândouă sunt dincolo de intelect, și amândouă sunt bune.

1

Cap, inimă și ființă

Individualitatea poate fi împărțită, însă asta numai în scopul de a o înțelege; altfel, nu există divizare. Ea este o singură unitate,