Zilele și nopțile unui student întârziat

CRONOLOGIE

1894

Pe 23 aprilie, se naște, la Drăgășani, Gheorghe I. Mihăescu, fiul Ioanei (născută Ceaușescu) și al lui Ion Mihăescu, avocat. Gheorghe (care va semna, ca scriitor, Gib) are șapte frați și patru surori; majoritatea vor muri însă înainte de a atinge vârsta matură.

1905

Gib începe, la Craiova, gimnaziul (școala primară o urmase, la Drăgășani, între 1901 și 1905), la Liceul „Carol I".

1907

Moartea fratelui mai mare, Nicolae, produsă în primăvară, afectează sănătatea și rezultatele școlare ale lui Gib, care rămâne repetent. Din toamnă, e mutat la Slatina, unde poate fi supravegheat îndeaproape de sora lui mai mare, Teodorina. Deși rezultatele se îmbunătățesc, în 1908 va fi mutat, din nou, la Gimnaziul „Alexandru Lahovary" din Râmnicu-Vâlcea, cu consecințe nu tocmai pozitive. (După ce rămâne încă o dată repetent, în 1909, este întors la Craiova, unde își va finaliza studiile secundare.)

1908

Debutează precoce-infantil, în Ziarul călătoriilor și al întâmplărilor de pe mare și de pe uscat, cu bucata „Pe fluviul Amazoanelor", semnată G. I. M.-Stegaru. Va publica aici și în anul următor povești de aventuri semnate Gibbe Mihăescu.

Gib I. Mihăescu, mobilizat (primul din dreapta) – 1916

1911-1914

Urmează cursurile Liceului „Carol I" din Craiova, secția clasică.

1914

Se înscrie la Facultatea de Drept, dar și la Facultatea de Litere și Filosofie din București. Până la intrarea României în război, duce o viață mai mult boemă decât studioasă.

1916-1918

Mobilizat în 1916, pleacă pe front în 1917 (ca elev plutonier-major, după ce urmase o școală de ofițeri). Luptă la Muncel, în Moldova, fiind avansat sublocotenent. În 1918, ajunge cu batalionul în Basarabia. În martie, același an, e lăsat la vatră.

1919

În ianuarie, îi moare mama.

Pe 15 februarie, debutează real cu povestirea Linia întâi, în revista Luceafărul (la care va mai colabora și după debut). E. Lovinescu îi publică o schiță (Soldatul Nistor) în Sburătorul. Pentru a se întreține, Gib, care înclină deocamdată mai mult spre literatură decât spre Drept, face gazetărie la Țara nouă („Gazeta Partidului Țărănesc Muncitor"); în redacție este și Cezar Petrescu, bun prieten, împreună cu care, în anul următor (1920), se mută la Cluj.

La anii când se „împărțea" între proză și teatru

1923

Își ia totuși licența în Drept, renunțând la gazetăria care îi umpluse ultimii ani. Se mută la Chișinău.

1924

În urma morții tatălui, se întoarce la Drăgășani. Scrie teatru și funcționează ca profesor suplinitor.

1925

Publică, în revista craioveană Flamura, un fragment din drama Pavilionul cu umbre, iar în Gândirea (revistă în cercul căreia fusese încă de la începuturile ei clujene, din 1921) își vede tipărită, în două numere consecutive, nuvela Femeia de ciocolată.

Se însoară cu Elena Ioana Stănescu, fata unui viticultor din Drăgășani (în 1926 i se naște Mira, iar în 1933, a doua fiică, Ionica).

1926-1927

Intensă activitate nuvelistică.

1928

Debutează editorial cu volumul de nuvele La Grandiflora, tipărit la Editura „Scrisul românesc", din Craiova. Volumul este întâmpinat pozitiv de Pompiliu Constantinescu, Al. Dima sau Camil Petrescu, nu și de E. Lovinescu, care-i va rămâne ostil până la sfârșit.

La Teatrul Național din București, i se joacă, repurtând succes, piesa Pavilionul cu umbre, cu Marioara Ventura, în rolul principal (premiera, pe 3 martie). Piesa se publică și în volum, tot la „Scrisul românesc".

1929

Se mută la București. Apare Vedenia, al doilea volum de nuvele (Editura „Cartea Românească").

1930

Face rost de o slujbă stabilă la Direcția Presei și Informațiilor din Ministerul Afacerilor Externe, fapt care îi schimbă în bine existența foarte fluctantă și nesigură material de până atunci.

Apare primul lui roman, Brațul Andromedei, la Editura „Naționala" S. Ciornei, București. Deși are câteva ecouri pozitive din partea prietenilor, critica profesionistă e reticentă.

Publică în Gândirea un fragment (sub formă de nuvelă) din ceea ce va fi romanul Rusoaica.

Gib I. Mihăescu, pe când intenționa continuarea romanului Rusoaica

1933

Apare Rusoaica. Bordeiul pe Nistru al locotenentului Ragaiac, al doilea său roman (primit entuziast și declarat, de un critic – altfel, „rău – precum Șerban Cioculescu, drept „un roman perfect). Cartea va cunoaște repede mai multe ediții și va primi, anul următor, Premiul Societății Scriitorilor Români.

În interviuri, Gib I. Mihăescu vorbește despre punctul de plecare al romanului și, de asemenea, despre proiectul continuării sale.

Publică și romanul Femeia de ciocolată (Editura „Naționala" S. Ciornei), care amplifică o nuvelă mai veche.

1934

Apare romanul Zilele și nopțile unui student întârziat (Editura „Cugetarea", București).

1935

Apare Donna Alba (Editura „Cultura Românească", București), romanulcare îi aduce din nou recunoașterea și elogiile criticii, după Zilele și nopțile... care mai mult contrariase.

Despre scrierea cărții, autorul mărturisea: „Am început s-o scriu toamna trecută (...). Am scris-o după obiceiul meu, dimineața, înainte de a face orice altceva, cele patru-cinci pagini zilnice (câteodată se ridică nesimțit la șapte-opt, ba chiar și zece) de literatură. Și asta numai în zilele de lucru; ziua Domnului, potrivit comandamentului înțelepciunii ancestrale, o păstrez și nu scriu nimic într-însa, nici măcar cărți poștale." (v. Cum ați scris ultima dvs. carte? Gib Mihăescu despre romanul său Donna Alba, interviu publicat în „Rampa", 16 iunie 1935; reprodus în Aurel Sasu și Mariana Vartic (editori), Romanul românesc în interviuri, vol II, partea I, Editura Minerva, București 1986, p. 487)

Pe 19 octombrie, Gib Mihăescu moare de tuberculoză, în plină maturitate creatoare, lăsând mai multe lucrări începute (bunăoară, romanul Vămile văzduhului, „un roman din viața țărănească, grefat pe un conflict de natură psihologică și religioasă", din care publicase fragmente; scriitorul mai anunțase în interviuri „un roman ce se va chema Upercut și (...) un volum de nuvele al cărui titlu va fi, probabil, Poarta de fier". (v. Șt. V., Romancierul Gib I. Mihăescu despre Donna Alba, interviu publicat în „Naționalul nou", 11 mai 1935; reprodus în Aurel Sasu și Mariana Vartic (editori), op. cit., p. 485) Scriitorul este înmormântat, pe 22 octombrie, la Drăgășani.

Posteritatea lui Gib Mihăescu a suferit suișuri și coborâșuri, dar niciodată căderi, și poate încă produce surprize.

Pentru alcătuirea prezentei cronologii au fost consultate: Aurel Sasu și Mariana Vartic (editori), Romanul românesc în interviuri, vol II, partea I, Editura Minerva, București, 1986; Ion Nistor, „Tabel cronologic" la Gib I. Mihăescu, Donna Alba, prefață de Laurențiu Ulici, Editura Minerva, 1982; Institutul de Lingvistică și Istorie Literară „Sextil Pușcariu", Dicționarul cronologic al romanului românesc de la origini până la 1989, Editura Academiei Române, București, 2004; Gib I. Mihăescu, Opere, I-III, ediție îngrijită, studiu introductiv, cronologie, note, comentarii și variante de Alexandru Andriescu, Fundația Națională pentru Știință și Artă, București, 2008; ș.a.

SEDUCĂTORUL PROFESIONIST ARE CUVÂNTUL

Apărut în 1934 – la un an după Rusoaica și cu un an înainte de Donna Alba – Zilele și nopțile unui student întârziat n-a avut succesul de public și de critică înregistrat de aceste două mari romane ale lui Gib I. Mihăescu. Entuziasmul modest al receptării era în bună măsură justificat: pragul de noutate și de realizare estetică atins în Rusoaica și în Donna Alba a trimis în penumbră tribulațiile studentului întârziat – însă, chiar și fără presiunea comparației cu celelalte romane mai bune, Zilele și nopțile unui student întârziat n-ar fi avut probabil o soartă cu mult mai generoasă. Cronicarii de calibru ai epocii l-au găsit semieșuat, iar Istoriile lui Lovinescu și Călinescu îl evită senin. În pofida acestor aspecte, calitățile de romancier și virtuțile dramatice ale conflictelor și personajelor lui Gib I. Mihăescu n-au trecut nici în acest caz neobservate; textura protagonistului a intrigat și s-a afirmat că finalul rezervat de autor protagonistului „nu se potrivește cu firea lui, dovadă că „studentul întârziat reușise să-și obțină o personalitate – sau măcar dreptul de a pretinde una.

Romanele și nuvelistica lui Gib I. Mihăescu au subtila proprietate de a-și transfera sau de a-și anunța subiecte și personaje. Autorul aborda concomitent mai multe fronturi – Rusoaica de pildă fiind scris pe fondul tergiversării lucrului de mai mulți ani la Zilele și nopțile unui student întârziat. Câteva fraze din Zilele și nopțile... prefigurează conflictul din Donna Alba – semnalat în treacăt, ca speță de adulter plutind în aerul epocii. Chiar prototipul „studentului întârziat, cu evidentele sale tușe autobiografice (Gib I. Mihăescu a fost și el un student „întârziat la Drept, oltean catapultat într-o Capitală a mirajelor) apărea schițat anterior într-o nuvelă neterminată – Examen la „Roman".

Cu inerentă promptitudine, „peripețiile studentului-„doctorand Mihnea Băiatu au fost adăugate tabloului de moravuri deschis prin Ciocoii lui Filimon și adus la zi de Lică Trubadurul, al Hortensiei Papadat-Bengescu. Ingredientul comun al tipologiei – arivismul – e destul de discutabil în cazul eroului creat de Gib I. Mihăescu, însă metodele întrebuințate în acest scop – înșelăciunea, cultivarea aparențelor, prefabricarea unor identități oportune, discursul flexibil și adaptat – au încurajat alinierea personajului Mihnea Băiatu alături de antecesori cu mult mai siniștri.

Fiul unui negustor de vinuri și al unei anume coane Caterina, oltean – deci învestit „de la plecare cu câteva mici avantaje asupra altor cetățeni cuminți ai Regatului – ajuns în București pentru a urma Dreptul (și Conservatorul, de altfel: omul nostru e priceput la mimică și la intonație – aspecte utile atât unui slujitor al muzelor, cât și unui pledant la bară), Mihnea Băiatu se poticnește la „Roman. La Dreptul Roman. De unsprezece ani, băiatul coanei Caterina și al conului Ștefan trage mâța de coadă prin capitală, tocând banii babachii și ducându-l cu vorba că acuș-acuș licența-i gata. Viața de azi pe mâine în București este, se vede treaba, mai puțin teribilă decât examenul la Roman și deceniul de restriște al restanțierului cronic Mihnea Băiatu s-a dovedit fertil în alte direcții: tipul a dobândit o dexteritate a farsei și a înșelăciunii stimabilă în absolut, deși reprobabilă în concretul terestru. El mănâncă la restaurant și, nemaiașteptând nota de plată, se retrage fără pic de emoție; „împrumută din cuier umbrele și pălării pe alese, seduce proprietărese de periferie și practică „amorul democrat atât cât îi permite vigilența soților, taților etc., având geamantanul gata pregătit pentru defenestrări oportune și pentru debarasarea de consecințe financiare și sentimentale. O cvasicoincidență de nume cu un alt student – eminent, genul eliadian, totalmente dotat – Băiatu Mih. (numele complet nu importă; esențială e doar grafia lui pe lista de examene și în gazeta care anunță numele studenților reușiți...), creează premisele unei alte înșelăciuni: ce-ar fi dacă, într-o dimineață, bătrânul negustor de vinuri, trântit în fotoliul său provincial, ar răsfoi gazeta și ar zări printre proaspăt licențiații afișați acolo pe un anume Băiatu Mih...

„Firfizonul" cu năzăriri

Semnalmente: păr negru, „încrețit cu mare artă" (deși... natural), ochi fosforici, sprâncene îmbinate diabolic. Verdict: seducător profesionist.

Mihnea Băiatu, protagonistul lui Gib I. Mihăescu, nu e totuși un Julien Sorel (sau un Dinu Păturică) decât într-un regim foarte vag de premise – când se oprește, de pildă, având cufărul în spate pentru a lua „rezoluții erotice. Obsesia unui ideal erotic care să depășească „amorul democrat (id est: mahalagesc) nu e dublată de arivism, sub forma protecției de fuste. El râvnește ca, întâlnind Femeia (id est: femeia „de condiție", femeia „din lumea mare), să iasă intelectualmente (și nu administrativ) din mahala. Faptul că aprofundarea relației cu dama de condiție Arina Velovan se petrece tot într-o cămăruță de mahala, și nu la Capșa ori la Ateneu, e elocvent. Cu ceva timp înainte, „firfizonul de Calea Victoriei – cum îl ghicise cutare coană proprietăreasă – sistase scârbit orice procedeu de acostare când, ochind femeia de rasă („o adevărată marmoră) dincolo de geamul cofetăriei Capșa, află că dorința dumneaei în acel moment e să asculte „cântecele porcoase ale lui Oaie de la „Leul și Cârnatul"... Același firfizon posedă o subtilă abilitate, nutrită pe filiera lombrosiană, de a separa autenticele de „intruse și un jind spre autenticism aristocratic străin cu totul arivistului sau vânătorului de avere, cărora le este indiferent blazonul atâta timp cât sunetul arginților e veritabil. (Poate doar la Camil Petrescu – respectiv la specialistul Fred Vasilescu – mai sunt de întâlnit asemenea verdicte de expertiză masculină asupra anatomiei feminine: „intrusa de la Capșa, „îmbogățita de război se demască prin fizionomie și anatomie precare, semn al imposturii de condiție: „ochii teșiți sub o frunte ce se retrăgea necontenit, pe măsura privirei, față de partea de jos a figurei, care dimpotrivă înainta sub formă de bot, picioare „groase sau „prea subțiri, „dar otova și unele și altele, fără nici o undă de pulpă, fără nici o noimă, „șolduri prea revărsate – și defectul acela supărător de obișnuit al mai tuturor frumoaselor bucureștene: șezutul prea jos față de lungimea trupului.)

Mihnea Băiatu nu caută mezalianța, contractul matrimonial avantajos, nici măcar ipostaza de amant întreținut nu-l interesează: ceea ce îl îmbată este posibilitatea contactului – oricât de frugal și de trecător – cu noblețea (nu cu nobilimea și nu explicit cu aristocrația – ca nivel social): „o aventură strălucitoare, cu sau fără peripeții dramatice, însă cu mult parfum, cu lumină discretă, or cu clarobscururi de interior încărcat și impunător, cu foșnete de mătasă veritabilă, cu vorbe alese și pline de subtile subînțelesuri, cu zilnice despărțiri melancolice și teatrale, cu așteptări nerăbdătoare și dominate de obsesia parfumului tainic și chemător. Una din acele femei care ți se năzar dintr-odată pe stradă, în goana mașinei, or descinzând din ea în beția de lumină a vitrinei unui magazin, diafană ca însăși lumina [...]. Agenda snobului perfect, s-ar putea spune. Numai că Mihnea Băiatu nu dorește să „pară nobil, ci doar să i se „năzărească accesul spre „lumea bună – și, lucru deloc neglijabil, agentul acestui contact să fie în mod imperios unul erotic.

Deznodământul relației protagonistului cu Arina Velovan (femeie „de condiție și asistent universitar) a produs, în opinia celor mai avizați critici, o fractură psihologică fatală pentru coerența personajului: secătura transformată peste noapte în pasionatul de teoria cunoașterii, de Spinoza și de Bergson (și e vorba aici de o transformare autentică – nu doar strategică, pentru perfectarea succeselor amoroase). Din păcate, romanul și personajul nu dețin resurse suficiente pentru respingerea acestei disfuncții semnalate de critici – însă există destule argumente în defavoarea ideii că Mihnea Băiatu ar fi un ticălos iremediabil. Frapantă la acest personaj – a cărui traiectorie spre deznodământ exprimă, fără doar și poate, o soluție nu prea fericit aleasă de romancier – este tocmai disponibilitatea schimbării, mobilitatea, adaptabilitatea. Sigur, una e politica fugitului pe fereastră, în caz de pericol, și extazul spontan de tipul „Mă, frumoasă a fost viața din toate timpurile [...] Mă, frumoasă e și știința, și alta e transplantul de viziune asupra lumii și foamea autentică de Bergson. O soluție totuși acceptabilă, fiindcă evident psihologia personajului devine spre finalul romanului dramatic incoerentă, este ducerea până la absurd a abilității lui de simulare: protagonistul, expert în simulațiuni din varii registre – de la înșelatul chelnerilor și până la stratagema licenței obținute prin coincidență de nume cu un student omonim – ajunge, în ultimele pagini de roman, la autoconvingerea că, parcurgând un teanc determinat de cărți filosoficești, a trecut pragul dintre jungla vieții și cetatea spiritului. Act de simulație ordinar desigur numai că, aici, victima simulației este chiar el, Mihnea Băiatu.

Brizbrizuri de epocă

Interesantă, desigur, desfășurarea conflictului și palpitantă evoluția (în cerc?) a protagonistului între un zdup pe o fereastră și zdup pe alta, dar tot atât de interesantă este și înșurubarea în contextul epocii a acestui destin particolar. A făcut Mihnea Băiatu războiul, așa cum se laudă în cutare carambol de bulevard? Statistic, el aparține generației de după război, și mobilizarea lui pe front e plauzibilă, însă întrebarea rămâne: este el cu adevărat îndreptățit să-i bată obrazul lui X și să pretindă a fi tratat – măcar la coborârea de pe bordura tortuarului – ca un fost combatant? Situația e nebuloasă și, nu numai în cazul său, o sursă fertilă de tranzacții ulterioare (unii dintre „eroii" războiului escroci au fost, escroci sunt încă – vezi cazul amicului Dumitru Bobescu, fugit în Legiunea Străină pentru a scăpa de ispășirea unor nereguli grave din timpul războiului). Boema și escrocheria ordinară trec dintr-una-ntr-alta.

Climatul postbelic (mult mai relevant ca postbelic – ca epocă de relaxare fără limite, decât ca interbelic – ca un segment de relaxare și acumulare de noi tensiuni, așa cum îl cunoaștem noi astăzi) este foarte bine surprins în eterogenitatea destinderii generale și a expansiunii ulterioare unui conflagrații de proporții. Adulterul e un subiect omniprezent: în jurnale, la cinema și la ordinea zilei. În agenda cuceritorilor, s-a luat deja notă de diferențele dintre studentele de dinainte și de după război (acestea din urmă emancipate, cum altfel: „cu strecuruș de priviri negre pe sub pleoape"). Nu atât un semn al degenerării sociale și morale, adulterul (și expunerea lui la gazetă) e poate un simplu substitut al încordării și al mobilizării belicoase: nu se mai moare pe front, dar amanții se pot înjunghia la fel de eficient, dând publicului doza de frison cerută.

Reperele epocii, chiar pronunțate prin bucătăriile mirosind a ceapă și a mărar ale mahalalei, sunt „un Take Ionescu, „un Nottara, „un Iorga", Micescu, Rădulescu-Motru sau Negulescu; făcând curte Filosofiei, Mihnea Băiatu începe cu Logica lui Maiorescu.

Atmosfera universitară postbelică e cuprinsă din mai multe unghiuri, de la sistemul examenelor cu bile până la procedeul afișării admișilor la examene în gazetă; disciplina supermă era Filosofia, apoi Literele, Dreptul și, ceva mai la coadă, Științele. Scene torturante de examen, cu profesori teatrali, intransigenți și terifianți, coborâtori din Domnul Vucea, sunt pârpălite la foc mic în roman.

O atitudine rezervată exprimă autorul (via personaj) față de Băiatu Mih., omonimul protagonistului, unul dintre primele personaje explicit-legionare din literatura română. Naratorul, omniscient altminteri, se abține aici de la adnotări și comentarii, fenomenul nu e adâncit – dar e de remarcat atitudinea colaterală a protagonistului în contact cu legionarismul incipient, zis „naționalism. „Naționalistul lui Gib I. Mihăescu nu este însă Gavrilcea al lui G. Călinescu, autorul n-are față de el o atitudine frustă de respingere: la o primă ochire, personajul este, fizic vorbind, insuficient hărăzit, însă în același timp e un student eminent, cu bile albe și elogii pe linie. Inapt erotic (neinteresat? câștigat deja de asceza misticii legionare?), vigilent împotriva „lojilor [masonice] și a ispitirii diverselor facțiuni politice (altele, firește, decât cea „naționalistă), Băiatu Mih. pare să transfere destinul său de premiant și grupării politice pe care o reprezintă. În roman însă, nimic concret nu alimentează această idee; dimpotrivă: ideile „naționaliste sunt prizate incert de protagonist, semănându-i a „păcăleală („–Bine, domnule, d-aia ai luat dumneata atâtea licențe magna cum laude, ca să faci cărămizi...? [...] Mihnea deveni acum curios; cazul îl interesa ca un lucru cu totul neașteptat, de care nu știai încă dacă să faci haz sau să te uimești.").

Romancierul e atent la vibrațiile epocii, fără a privilegia totuși un model anume: tatonează, de pildă, modelul huliganic (în 1934 apar și romanele lui Eliade Întoarcerea din rai și Lumina ce se stinge; în 1935 va apărea Huliganii), dar nu-și obligă personajele la ideologie. Astfel, nu personajul cel mai bine investigat, Mihnea Băiatu – înșelătorul, farseurul, hoțomanul – este polul negativ al tipologiei gibmihăene în acest roman; nici măcar Emanuel Maxim (zis „Noel), violatorul de virgine, ci abia universitara Arina Velovan, instigatoarea plictisită de buchiseală, „filosoafa captivată de luciul elementar al materiei. D-șoara Velovan este o „huligană în teorie, iar Mihnea Băiatu – un suferind vulgar, inapt să se arate „bestia, felina din junglă la momentul oportun, va sfârși acuzat de ce nu e vinovat și vinovat de ce nu e acuzat (veți descoperi dumneavoastră singuri tainele acestui viceversa).

Gib I. Mihăescu nu apasă pedala patetic-moralizatoare de descendență sămănătoristă (deși apropiat de Gândirea), păstrând o neutralitate ironică față de personaj și ficțiune – aceasta fiind probabil cea mai pregnantă trăsătură modernă a romanului: Capitala nu este aici summa vițiilor (ca la Cezar Petrescu, în Calea Victoriei, de pildă), dar are o dimensiune indiscutabil fascinatorie. Nu lipsa de morală și de „prințipuri" a metropolei ar fi deci cauza căderii sau a mediocrității personajelor – așa cum susținea și cu altă ocazie autorul –, ci caracterul lor slab, inferior, care determină capitularea derezonată în fața efectelor urbanității: viteză, culoare, noutate.

Portretul convențional al femeii „de rasă" este, ca și sistemul examenelor cu bile, un element de arheologie a epocii: dacă la mahalagioaice e just să fie observat negul de pe nas ori pântecele mai răsărit, la damele de condiție trebuie subliniate piciorul – nu neapărat direct, ci prin côté-ul mersului, al pasului felin, săltat –, mijlocul „elegant sau „coroana părului. Femeia nu are chip, dar are alură, obținută cu concursul auxiliarelor vestimentare – pălăria, voalul, mătasea foșnitoare – al gestului de a scutura fumul țigării în „tăvița de sticlă, al glasului „de contraltă (vocea gravă era un semnalment al „rasei" și distincției – v. și personajul camilpetrescian Alta, din Act venețian, Camil Petrescu și Gib Mihăescu fiind tributarii aceleiași mentalități masculine de evaluare a arsenalului feminin).

Scenografia, decorurile și costumele semnifică civilizațional la fel de mult ca Logica lui Maiorescu și, puse cap la cap, informa- țiile din Zilele și nopțile unui student întârziat compun o microistorie a vieții private. Casele au brise-bise-uri la ferești (import franțuzesc „de autoritate, încă nu deveniseră „brizbrizuri...), pridvoare „cu geamlâc, „mușama pe jos. Argumentul de seducție al damelor: „ciorapi străvezii de ață cafeniu-închisă, după modă, cu pantofi înalți. Al domnilor? Apa de Colonia, batista, pudriera cu oglinjoară, „peptănul, „pălărie tare și mănuși, pantofi „roșii, ceruiți ca lacul, „săpunieră, „port periuța de dinți și alte cosmetice „ustensile simpatice de nichel și sticlă", „pardessus-ul ultra englezesc, geamantanul „de piele, învelit elegant în îmbrăcăminte de pânză verde, spălăcită. Prin asemenea accesorii izbutește Mihnea Băiatu să îmbrobodească proprietăresele și să obțină încrederea preliminară a proprietarilor („om de condiție firește, acest Mihnea Băiatu, însă non-„apropitar, adică nomad, posedat de geamantan); în plus, citește, pare-se, nestânjenit în franțuzește (când a învățat? în timp ce-și perfecționa spălatul putinei de la plata chiriei?) și-l amețește pe burghez cu „devizajarea viitorului" și făcutul politicii „à outrance, nu așa în diletant... Țigaretele „Intime, „Regale, „Speciale, „București, „Ferdinand oferă și ele amprenta epocii.

Ce face însă, în medie, cetățeanul capitalei, acum, că s-a dus războiul iar viitorul trebuie „devizajat? Pune la cale „una bucureșteană, fără cauză și scop. Cetățeanul mediu am spus? Dar iată, în toiul examenelor, cutare somitate universitară, profesor de Drept, e zărit plimbându-se agale pe Calea Victoriei...

Două autorități incontestabile: naratorul și jurisprudența

Unul mai întemeiat decât altul, naratorul și jurisprudența sunt instanțele de raport ale romanului. Ele țin sorții în frâu și nu dau voie lumii s-o ia la vale cum o taie capul.

Senzaționalul, de pildă, în acest roman cu atâtea posibilități, este ucis cu anticipație de râvna unui narator excesiv de informat. Prea știe multe acest narator (coarnele „de cerb ale dlui Nisipoiu se ivesc, iată, la o sută de pagini înainte de încornorare) și prea le potrivește autorul. Coincidențe nenaturale, minuscule și cotidiene lovituri de teatru apar la tot pasul: cocoana Polixenia execută derapajul adulterin fix în ziua în care consortul află din gazetă despre un caz similar de amantlâc; în seara cu pricina, încornoratul Nisipoiu găsește pe masa chiriașului Mihnea Băiatu Codul Penal deschis fix la „articolul 235, tratând chestiunea de adulter; la examenul cutare, cursul șapirografiat se deschide fix la pagina conținând răspunsul la întrebarea profesorului etc.

Nu foarte net separat de iluzia unui stil indirect liber, naratorul omniscient se desparte de personaje prin neologizare: figura mahalagioaicei, „deși regulat tăiată și simpatică, poartă cu măreție marca de fabricațiune a locului, șoptește dumnealui prompt (deși tot el e acela care-și ironizează mahalagioaicele prin semnalarea vorbitului „în radicale). „Așa vorbe, înalte, hotărât lucru, niciodată nu scăpaseră din gurița-i conjugală, destul de umblătoare de obicei, șoptește în alt loc; cutare faptă era foarte aproape de „eclatarea unui scandal, altundeva.

Naratorul nu e totuși nici el prea cult, de vreme ce crede că a trata cu „condescendență înseamnă „cu reverență sau „cu respect". El are o atitudine vizibil exprimată față de personaje și le secondează poate prea insistent, dar, din fericire, nu e un moralist-decepționat și nici un satiric din specia lui N. Filimon. Cultivă doar un tip de ironie compasională, aplicată unui personaj care nu greșește fundamental, ci are doar câteva mici, sâcâitoare, scăpări.

Fără doar și poate, acest narator n-ar trebui să țină lecții de limbă personajelor – măcar din onestitate: dacă îi reușesc câteva comicării și panseuri, de bună seamă coana Aglaia – „numai ochi și fâțâială, cu „ochii muiați în cea mai turbure stupoare – are și ea meritele ei. Nu oricine vede o pereche de mustăți „ca doi vrăbioi cioc în cioc".

Cealaltă instanță: jurisprudența. Dl. Nisipoiu, grefier de mahala, are o misie sfântă: se crede „funcționarul dreptăței; consoarta sa, madam Polixeni, se teme și dumneaei de „forța mistică a legilor de a descoperi pe vinovați.

Prins noaptea cu fata coanei Balaman și a dlui Vulpache în brațe, chiriașul e constrâns să inițieze mariajul. Păruială, palme, chirăieli. Conflictul poate fi definit însă diferit – în funcție de autoritatea care face constatarea: „țigănie"-n toată regula, zice gura lumii; compoziție voluntară, zic legile. Tensiunea scade pe măsură ce intrusul profitor schimbă pumnii pe jurisprudență, începând să teoretizeze balamucul și consecințele lui: „Asta e o adevărată compoziție voluntară, lămurește el pe Vulpache, care s-a întors la dânsul nedumerit... – Compoziție...!? – ...da, voluntară, așa e denumită în dreptul roman [...] Păi eu ce zic! Și Vulpache făcu spre doamna Balaman semn cu fața contractată elocvent: «Ce ți-am spus eu – e burduf de carte». Taman efectul Rică Venturiano asupra lui Jupân Dumitrache (sau, dacă poftiți, efectul d-lui Goe asupra mamiții&co.: „E lucru mare, cât e de deștept!).

Autoritatea (juridică, la Gib I. Mihăescu, gazetărească, la Caragiale) stinge patosurile, ogoiește pumnii și bagă șpăngile la loc, în teacă.

Dacă ar vedea cineva în Mihnea Băiatu un Cațavencu mai tânăr, care cochetează cu regretul și cu frâna sentimentală înainte de a săvârși matrapazlâcul, n-ar greși prea mult. Nici ca „studinte-n Drept" (nu încă publicist) nu-i stă rău. Băiatu Mihnea și Băiatu Mih. sună, iarăși, ca Ghiță Nițescu și Niță Ghițescu – și – fatalitate – tot în context de examen! Polixeni-vrăjitoarea, care-i sucește mințile chiriașului („Ea-și bagă formele în mâinile lui..."), descinde și ea din tiparul Mânjoloaiei.

În plină chelfăneală familială, juna Vevé cade leșinată, spre disperarea mamiței (coana Balaman), care strigă dlui Vulpache (tatăl ilegitim) să aducă de dincolo sticluța cu amoniac, neuitând să precizeze – de pe meterezul disperațiunii („Doamne Dumnezeule, cu ce ți-am greșit de mă pedepsești astfel) – „vezi să nu nimerești p-a de glicerină.... Femeia tot femeie: cu un ochi imploră pe bunul Dumnezeu, cu altul chitește la rânduiala cămării.

Dl. „apropitar Nisipoiu e un Trahanache/ Jupân Dumitrache (...și la drept vorbind Joițica a stăruit mai mult: „Ți-am spus eu și-o mai repet: noi ne pricepem la oameni... Mai cu seamă nevastă-mea... Chiar ea spunea: «Ne-a venit o bomboană de chiriaș»...) încornorat nu de un Tipătescu/ Chiriac, ci de un Cațavencu/ Rică Venturiano gata mereu să repurteze victorii oratorice (din sfera juridică) înaintea unui public inexpert retoric și credul. O fierbinte scenă dramatică ia amploare în momentul când soția (Polixeni) își deconspiră aventura cu „bomboana de chiriaș Mihnea Băiatu, luând avântul oratoric (și erotic) al soțului drept aflare a adevărului despre adulterul tocmai consumat. Sesizat asupra largii generalități a ceea ce părea o simplă speță de gazetă și de proliferarea nebănuită a caracatiței lipsei de „prințipuri, Nisipoiu-Trahanache se transformă într-un Nisipoiu/ Jupân Dumitrache, vindicativ și aprig la mânie. Prinsă pe picior greșit, femeia se remontează repede, susținând că n-a mărturisit un adulter, ci doar greșeala de a-i fi permis musafirului să fumeze o „țigare în dormitorul conjugal... Deconcertat, încornoratul caută să întemeieze juridic hiba: „Nu se poate femeie [...] nu se poate... ai declarat o dată, nu mai poți s-o întorci.... El dă năvală peste chiriaș, năzuind să-i smulgă și lui o „declarație – pentru ca apoi, confruntând-o cu a nevestii, să meargă „pe roatele adevărului... Semnul prezumtiv al adulterului: batista, tabachera sau cravata („legătura de șic" a lui Chiriac...).

De partea cealaltă, bănuitul ripostează cum știe mai bine: „e cu neputință să întrerupi un vorbitor cu pumnul", va descoperi învins înșelatul. Acesta e unul dintre motivele pentru care tragedia nu există în acest roman și, în genere, acolo unde se înscrie la cuvânt un Cațavencu sau un Rică Venturiano.

Fără a avea geniul lui Caragiale, Zilele și nopțile unui student întârziat este o extensie credibilă a lumii din Momente și comedii.

Teodora DUMITRU

ZILELE ȘI NOPȚILE UNUI STUDENT ÎNTÂRZIAT

La casa no. 4 bis din Fundătura Șapte Fântâni, un trecător tânăr, cu aer mulțumit, poate de dimineața aceasta plină de lumini, țâșnind din toate părțile ca apa într-un loc bogat în izvoare – așa cum arăta numele pe cel de aci –, își lipi ochii negri și grei pe fâșia albă din fereastră, cu litere trase din vârf de băț muiat în cerneală violetă, vestind: „De închiriat cameră mobilată".

Trecătorul cel tânăr evaluă dintr-o ochire căsuța scundă, dar de construcție nouă și cu zidăria curată, și pătrunse prin portița de alături, căscată ușor în alinierea severă de stacheți proaspeți, nevăpsiți, ai gardului de la stradă.

În curte, în fața pridvorului cu geamlâc, nou-venitul se găsi ca într-un fel de grădiniță cu cărărui strâmte printre răzoare și mici ronduri nesimetrice, ale căror podoabe de buruieni populare și zarzavaturi înflorite, zăceau firave și mucede, în smocuri zburlite, sub umbra umedă și matinală a unui tei bătrân. El bătu în geamlâcul pridvorului și sunetul sonor și repetat al degetului păru că vestește întreaga fundătură de sosirea unui necunoscut.

Printre brise-bise-le de pânză de casă scunde și neregulat întinse pe bețișoarele de sârmă galbenă, văzu atunci înălțându-se prin întredeschizătura ușii din capul săliței, frunte și ochi de femeie, lucind de vie curiozitate, pentru a pieri numaidecât apoi, în semiobscuritatea de unde se ivise.

Vizitatorul bănui că doamna, desigur proprietăreasa, nu era încă gătită și se așeză pe stinghia bătută în doi țăruși în chip de bancă, de sub teiul, în verdele șters al căruia, începutul de toamnă se grăbise să arunce primele pete stacojii. Dar n-avu timp decât să-și amintească sumar că figura care-l întâmpinase astfel era destul de tânără și chiar simpatică când ușa se auzi din nou. Pe treapta de beton a pridvorului, apăru femeia, în rochie ușoară de vară, cu ciorapi străvezii de ață cafeniu-închisă, după modă, și cu pantofi înalți.

― Bună dimineața, domnule! Ce doriți dumneavoastră? răsună răspicată și dârză vocea ei, luând pentru sine inițiativa conversației, în momentul când celălalt se pregătea să vorbească.

Domnul cel tânăr o privi drept în ochi, pentru a lămuri la rându-i, de la început, că nu-i nici dânsul tocmai dintre cei care se intimidează prea repede și răspunse ceva mai târziu, puțin mirat de întrebare:

― Nu aveți o cameră mobilată de închiriat? Femeia, la rându-i nu se grăbi cu răspunsul, ci-l măsură nemulțumită și oarecum intrigată de ochii cei grei.

― Ba da... Poftiți de-o vedeți! declară înțelept și categoric.

Și-i făcu loc la intrarea pridvorului. Apoi îi arătă drumul, spre încăperea de la stradă.

― Pe-aici.

El își scoase însă pălăria tare, fără să se urnească, și-și trecu mâna prin părul foarte negru și foarte creț, privind-o drept în miezul ochilor și părând a-i spune: „Acum ce mai zici?"

Dar ea se mulțumi să spună sec și indiferent:

― Poftim...

― După dumneavoastră, făcu el galant.

Acest semn de distinsă manieră păru că-nsuflețește într-un alt chip pe tânăra gazdă, care-și țuguie deodată buzele, își înțepeni gâtul și trecu înainte, vădit încântată.

„Camera mobilată" era o încăpere destul de largă, plină de soare, sănătoasă, prea încărcată și gătită în chip bătrânesc. Patul cu macat roșu, un pat larg cu tăblie înaltă, de lemn mohorât și cu urme de luciu, era așezat de-a lungul unicului părete întreg, netăiat nici de ușă, nici de ferestre. La mijloc stătea o masă rotundă, pe piedestal cilindric, din care se desfăceau trei picioare zdravene de leu. Era așternută cu față de horbotă lucrată în igliță și avea pe ea obișnuitul vas de lemn lăcuit negru și pictat, cu mănunchi bogat și mătăsos de iarbă dungată, un ghioc enorm, un ceas cu sonerie și cu tic-tac greu, o chibritelniță smălțuită cu sculptură alegorică și o infinitate de mărunțișuri inutile.

Soba era cu olane, iar lavoarul de lemn, cu capac; lângă pat măsuța de noapte, pe lângă păreți scaune greoaie de pluș, un dulap cu oglindă din aceeași garnitură cu patul, ba chiar și o mașină de cusut. Ferestrele erau apărate de perdele albe de tul și de perdele grele de stofă, strânse-n falduri cu frânghii roase, de mătase străveche. Din tavan atârna lampă de bronz împodobit, cu abat-jour umflat, de porțelan; la începuturile ei – și poate și acuma, la vreme de nevoie – de bună seamă fusese făcută să ardă cu petrol, dar de astă dată sub căscătura abat-jour-ului, atârna, ca o limbă de clopot diafan, para unui bec electric.

Nou-venitul, plin la trup și elegant în hainele la modă, vag uzate, privea toate aceste amănunte cu luare-aminte de om obișnuit cu astfel de negustorie. La fiecare mișcare, din îmbrăcămintea lui porneau ușoare reminiscențe de apă de Colonia, care nu putea scăpa nasului feminin al proprietăresei, încât aceasta, după ce turuise ca o lecție calitățile odăii și tăcuse brusc, așteptând oferta contrarie, de astă dată le reluă la numărat mai domol, mai insistent, cu explicații mai complexe, cu glas voalat și parcă tulburat.

„Tinerelul e bine!" gândea ea examinându-l pe furiș și ridicând mai des privirile spre pata de negură a ochilor și a sprâncenelor, spre fruntea mată-sidefie, spre părul lucios și încârlionțat de parcă era făcut cu mașina, și coborându-le mai rar, spre figura ceva cam largă pentru statura lui și la nasul prea dezvoltat la bază și prea ascuțit la vârf, pe care însă îl reabilita cu prisosință o gură mică, de-un roșu viu și-un râs sănătos de dinți mici, regulați și puternici.

„Îi plac mahalagioaicei!" gândea și tinerelul prea cunoscător în materie, cu toată fereala, destul de străvezie a cucoanei. Dar nici ea nu e de lepădat. Părul e netuns și bogat, cu siguranță că despletit ajunge până la glezne; iată o noutate care-mi sosește tocmai de pe vremea nunții hatmanului Timuș cu fecioara lui Vasile Vodă Lupu. Ș-apoi e de-un castaniu din cele mai fine. Pântecul e drept c-a început să se bage de seamă, nu prea cine știe cât, nu-i vorbă, dar sânul se ține încă bine și caută semeț a ceartă. Piciorul, ceva-ceva cam dolofan, este însă nu se poate mai bine modelat, are un arc până-n jaretă ce s-ar putea arăta cu mândrie orișiunde dincolo de hotarul Fundăturii celor Șapte Fântâni; în schimb figura – dar asta interesează mai puțin – deși regulat tăiată și simpatică, poartă cu măreție marca de fabricațiune a locului.

Amatorul de închiriere se declară mulțumit. Dincolo, la coana Săftica Mănguleasa din Fundătura Dorului, lucrurile s-au prezentat cu mult mai prost. E drept că și scutirea de chirie a început chiar de la a doua lună. Dar acum se poate declara sătul până-n gât de sistemul ăsta de locațiune; între o mie, două, acolo, pe lună, și libertatea însăși, e timpul ca să prefere și pe cea din urmă. Monopolul instituit de coana Săftica întrecuse chiar orice așteptare.

― Și care e prețul, dacă nu vă supărați?... dar înainte – îi tăie el la timp răspunsul pe buze – îmi dați voie să mă prezint: Băiatu, Mihnea Băiatu, stud... adică doctorand în drept...

Îi apucă bărbătește mâna cam mare și cu miros, strivit la vreme în rochie, de zarzavat tocat, și o purtă între degetele lui lungi și subțiri, cu unghii lucii, până sus la buze, fără să se aplece, ca un grav și perfect gentleman. Și depuse pe ea, ca și cum nu i-ar fi mirosit niciun fel de mărar, un sărut apăsat de buze calde. Numele ei se înecă în gât.

― Doamna?

Ea mai făcu o încercare întreruptă de tusă, după care izbuti în sfârșit să articuleze;

― Nisipoiu.

El însă, în semn că nu-i complet mulțumit, nu-i lăsă încă mâna...

― Și numele celălalt, personal? o întrebă râzând.

― Polixeni, Polixeni Nisipoiu.

El îi strânse foarte ușor degetele într-ale lui, apoi îi liberă mâna cu tact, înainte de-a aduce vorba din nou de prozaicul preț.

Dar păstrând încă impresia atingerii calde, elastice și voinicești, doamna Polixeni Nisipoiu avu un moment de recul și ochii i se deschiseră ca în fața unei recunoașteri neașteptate. Carevasăzică ăsta era, carevasăzică, unul din aceia, din domnișorii eleganți și buni de gură din centru, care sucesc mințile femeilor slabe de înger, dându-le cu piciorul fără milă, după ce le-a stors ultima picătură de vlagă și s-a folosit până la fund de punga lor. Era un... ăsta cum se spune, era un tip. Ah, auzise ea mult și bine de astfel de domni și citise berechet, la gazetă, despre isprăvile lor, mai ales în ultima vreme.

Și ca la trâmbița unei deșteptări subite, ea-și îmbrățișă cu ochii, ca o leoaică puii înainte de atac, toate lucrurile din odaia asta, cele mai bune, din câte adusese de zestre domnului grefier Nisipoiu.

― Prețul e două mii cinci sute de lei, domnule! puse brusc degetul de-a dreptul pe rană, când celălalt tocmai se așezase și se părea că mai are și altele de spus, desigur tot fără nicio legătură cu elementul esențial al unui târg serios.

Dar la auzul acestei sume, pe care ea o socotise ca o dezlegare de farmec, un fel de „piei, drace!" însoțit de scuipat în cruce, doamna Polixeni Nisipoiu văzu cu uimire că tipul n-a pierit, că hainele i-au rămas la fel, râsul sănătos nu s-a desprins dintre buze ca o dantură falsă și ochii-i sunt tot atât de greu de suportat ca la început.

Domnul Mihnea Băiatu, cântărind din nou odaia când într-un ochi, când într-altul, ca și când ar fi pus toată mobila de-aici într-unul și prețul cerut în celălalt, opină cu aer de obiectivitate:

― Eu cred că cu două mii e cât se poate de bine plătită...

Vasăzică, contra, oferea și el o sumă, care n-avea nimic neserios în cuantumul ei, vasăzică nu se repezea din nou la mâna-i cu miros de pătrunjel tocat (doamna Nisipoiu o plimbă ca din întâmplare pe la nas să vadă dacă mirosul a fost într-adevăr pătrunzător, dar, constatând că aproape se pierduse, își recăpătă îndată încrederea și siguranța de sine) ca s-o convingă prin presiunea degetelor calde să lase cât mai jos cu putință și nici nu se grăbea să accepte dintr-odată cu indiferența princiară a escrocilor, care știu bine că tot n-au să plătească vreodată.

Contrapropunerea lui restabili deci starea ei de spirit brusc dezechilibrată de o teamă foarte legitimă pe vremurile astea de întâmplări atât de neașteptate, că foarte adesea, când la prima aruncătură de ochi constata că Universul de astăzi mai aduce vreo noutate senzațională, începea să exclame cu neoprită satisfacție și vie nerăbdare către oalele de pe mașină, ce nu apucaseră încă să dea în fiert: „Ce-o mai fi și ăștia, draga mea, să știi că se întoarce pământul cu dosul în sus... Am ajuns sfârșitul lumii, draga mea..."

Cu toate astea, doamna Nisipoiu nu se grăbi să consimtă la prețul cel nou. E drept, chiriașul vechi, un bătrân încasator la primărie, atâta plătea, două mii, nu mai mult. Dar domnul Nisipoiu grefierul așa-i lăsase dumneaei cuvânt; două mii cinci sute: prețul chiriilor era în plină urcare.

― Așa că mai treceți dumneavoastră după-amiază... Eu din vorba dumnealui nu ies, îi înfruntă ea privirile cu acest suprem avertisment...

― Foarte drăguț din partea unei soții iubitoare, o încurajă el mieros, făcând-o să-și piardă din nou cumpătul și să i se întoarcă vorbele, ce mai pregătise să-i spună, din gât înapoi. Foarte rar, când mai găsești acum femei care să nu iasă din vorba bărbatului. Poate nici nu sunt trei în țară. De aceea, când mai întâlnești câte una, e ca și când ai da de-o monedă de aur, de dinainte de război...

Ea se uita, incapabilă să-i răspundă, cum își lua pălăria tare și mănușile. Forma elegantă a acestora și răsfrântul lor pe jumătate, așa cum mai văzuse ea de curând la un domn, care sărise în fața cofetăriei Capșa dintr-o mașină nou-nouță pentru a prijoni cobo-rârea a trei cocoane – „bine, așa de bine, draga mea, că parcă erau toate trei scoase din cadră" – o zăpăciră îndeosebi.

Și dacă ea nu ieși până la urmă din cuvântul domnului Nisipoiu din proprie inițiativă, mai ales când domnul Mihnea Băiatu îi apucă din nou degetele în catifelata încleștare a mâinii lui călduțe, ca