Trenul din Paddington

CAPITOLUL 1

Doamna McGillicuddy mergea gâfâind pe peron în urma hamalului care îi ducea geamantanul. Doamna McGillicuddy era scundă și îndesată, hamalul era înalt și mergea cu pași mari. În plus, doamna McGillicuddy era încărcată cu o grămadă de pachete, urmarea unei zile de cumpărături de Crăciun. De aceea, cursa era inegală, iar la capătul peronului hamalul dădu colțul, în vreme ce doamna McGillicuddy continua să meargă în linie dreaptă.

În acel moment, peronul nr. 1 nu era în mod nejustificat aglomerat, întrucât tocmai plecase un tren, însă, în tărâmul nimănui de dincolo, se forma o mulțime care năvălea din mai multe direcții odată, spre și de la metrou, dinspre și înspre depozitele de bagaje, ceainării, birouri de informații, tabelele cu mersul trenurilor și cele două ieșiri, Sosire și Plecare, spre lumea exterioară.

Doamna McGillicuddy și pachetele ei erau îmbrâncite de colo-colo, însă, în cele din urmă, ajunse la intrarea peronului nr. 3 și depuse un pachet la picioarele ei cât timp scotoci prin geantă după biletul care avea să-i permită să treacă de neînduplecatul paznic în uniformă de la intrare.

În acea clipă un glas, hârâit, dar stilat începu, brusc, să vorbească deasupra capului ei.

― Trenul de la peronul 3, îi spuse glasul, este trenul care pleacă la 4:50 spre Brackhampton, Milchester, Waverton, Carvil Junction, Roxeter și celelalte stații până la Chadmouth. Pasagerii pentru Brackhampton și Milchester călătoresc în partea din spate a trenului. Pasagerii pentru Vaneguay schimbă în Roxeter.

Glasul se întrerupse cu un clic, apoi redeschise conversația, anunțând sosirea la peronul 9 a trenului de 4:35 de la Birmingham și Wolverhampton.

Doamna McGillicuddy își găsi biletul și îl prezentă. Bărbatul îl compostă, murmurând:

― În dreapta – partea din spate.

Doamna McGillicuddy porni pe peron și îl găsi pe hamalul ei, plictisit și uitându-se în gol, în fața ușii unui vagon de clasa a treia.

― Iată-vă, doamnă.

― Eu călătoresc la clasa întâi, spuse doamna McGillicuddy.

― N-ați spus așa, bombăni hamalul.

Ochiul lui trecu repede și disprețuitor peste haina ei masculină, din tweed sare-și-piper.

Doamna McGillicuddy, care spusese așa, nu-l contrazise. Gâfâia rău.

Hamalul ridică geamantanul și plecă hotărât cu el spre vagonul alăturat, unde doamna McGillicuddy fu instalată într-o grandoare solitară. Trenul de la 4:50 nu era prea aglomerat, clientela de clasa întâi preferând fie expresul de dimineață, care mergea mai repede, fie trenul de la 6:40 cu vagon restaurant. Doamna McGillicuddy îi întinse hamalului bacșișul pe care el îl primi cu dezamăgire, considerându-l, cu certitudine, mai potrivit călătoriei la clasa a treia decât la clasa întâi. Deși pregătită să sacrifice bani pentru o călătorie confortabilă după un voiaj de noapte din nord și o zi de cumpărături febrile, doamna McGillicuddy nu era niciodată generoasă cu bacșișurile.

Se rezemă cu un oftat de pernele de pluș și deschise o revistă. După cinci minute se auzi fluierul și trenul porni. Revista alunecă din mâna doamnei McGillicuddy, capul îi căzu într-o parte și trei minute mai târziu dormea. Dormi treizeci și cinci de minute și se trezi înviorată. Aranjându-și pălăria care îi alunecase pe o ureche, se ridică în capul oaselor și se uită pe fereastră la ce putea să vadă din peisajul care trecea în zbor. Acum era întuneric de-a binelea, o zi mohorâtă și cețoasă de decembrie – până la Crăciun mai erau doar cinci zile. La Londra vremea fusese întunecoasă și posomorâtă, peisajul de provincie era tot așa, deși când și când se mai înveselea datorită pâlcurilor de lumini atunci când trenul trecea în viteză prin orașe și gări.

― Acum se servește ultimul ceai, spuse un însoțitor de tren, apărând ca un duh în ușa compartimentului, deschisă cu o smucitură.

Doamna McGillicuddy luase deja ceaiul într-un magazin universal. Deocamdată era ghiftuită. Însoțitorul plecă pe culoar mai departe rostindu-și anunțul monoton. Doamna McGillicuddy se uită în sus la plasa pentru bagaje, unde odihneau diversele ei pachete, cu o expresie mulțumită. Prosoapele de față avuseră un preț excelent și erau exact ce își dorea Margaret, pistolul cu luminițe verzi pentru Robby și iepurele pentru Jean erau extrem de mulțumitoare, iar acea jachetă de seară era exact ce avea nevoie ea însăși, călduroasă, dar elegantă. Și puloverul pentru Hector…

Mintea ei stărui cu aprobare asupra chibzuinței cu care făcuse cumpărăturile.

Își întoarse către fereastră privirea mulțumită și, chiar în acea clipă, un tren care gonea în direcția opusă făcu geamurile să zornăie și pe ea să tresară. Trenul zăngăni pe macazuri și trecu prin gară.

Apoi începu dintr-odată să încetinească, probabil dând ascultare unui semnal. Se mai târî câteva minute, apoi se opri, după care începu să înainteze. Un alt tren de Londra trecu pe lângă ei, însă cu mai puțină vehemență ca primul. Trenul prinse din nou viteză. În acea clipă alt tren, tot dinspre capitală, făcu o mișcare bruscă spre ei, cu un efect aproape alarmant. O vreme cele două trenuri merseră în paralel, când unul puțin mai repede, când celălalt. De la fereastra ei, doamna McGillicuddy se uită spre vagoanele de pe cealaltă linie. Cele mai multe storuri erau coborâte, dar, când și când, se vedeau ocupanții vagoanelor. Celălalt tren nu era foarte plin și erau multe vagoane goale.

În clipa în care cele două trenuri au creat iluzia că stau pe loc, un stor de la unul dintre vagoane zbură în sus cu un pocnet. Doamna McGillicuddy se uită în vagonul de clasa întâi luminat, care era la nici doi metri.

Un bărbat stătea în picioare, cu spatele la fereastră și la ea. Mâinile lui erau încleștate pe gâtul unei femei care era cu fața la el, strangulând-o încet, necruțător. Ochii ei ieșeau din orbite, fața îi era roșie și congestionată. În timp ce doamna McGillicuddy se uita fascinată, sfârșitul veni; trupul își pierdu vlaga și se frânse moale în mâinile bărbatului.

În aceeași clipă, trenul doamnei McGillicuddy încetini, iar celălalt începu să prindă viteză. Trecu înainte și, după o clipă sau două, dispăru din vedere.

Mâna doamnei McGillicuddy se duse aproape automat spre semnalul de alarmă, apoi se opri, nehotărâtă. La urma urmelor, ce rost avea să tragă semnalul de alarmă al trenului în care călătorea ea? Se simțea paralizată de grozăvia și neobișnuitul celor văzute de atât de aproape. Ceva trebuia făcut imediat – dar ce?

Ușa compartimentului ei se deschise și un conductor spuse:

― Biletul, vă rog.

Doamna McGillicuddy se întoarse cu hotărâre spre el.

― O femeie a fost strangulată, spuse ea. Într-un tren care tocmai a trecut. Am văzut eu.

Conductorul se uită cu îndoială la ea.

― Cum ați spus, doamnă?

― Un bărbat a strangulat o femeie! Într-un tren. Am văzut eu – pe acolo. Arăta spre fereastră.

― Strangulată? întrebă el neîncrezător.

― Da, strangulată! Am văzut eu, îți spun. Trebuie să faci imediat ceva!

Conductorul tuși a scuză.

― Nu credeți, doamnă, că e posibil să fi tras un pui de somn și… ăăă – se întrerupse cu tact.

― Am dormit puțin, dar dacă dumneata crezi că acesta a fost un vis, te înșeli profund. Am văzut, îți spun.

Ochii conductorului căzură pe revista deschisă de pe banchetă. Pe pagina la vedere, o fată era strangulată în timp ce un bărbat cu un revolver amenința perechea prin deschizătura unei uși.

Spuse persuasiv:

― Nu credeți, doamnă, că citeați o poveste palpitantă și ați ațipit și, trezindu-vă puțin derutată…

Doamna McGillicuddy îl întrerupse.

― Am văzut, spuse ea. Eram la fel de trează ca dumneata. Și m-am uitat pe fereastră în vagonul din trenul de alături și un bărbat strangula o femeie. Și ce vreau eu să știu e ce ai de gând să faci în privința asta.

― Păi… doamnă…

― Ai să faci ceva, presupun.

Conductorul oftă cu reticență și se uită la ceas.

― Vom fi în Brackhampton în exact șapte minute. Am să raportez ce mi-ați povestit. În ce direcție spuneți că mergea trenul?

― În direcția asta, desigur. Crezi că aș fi putut să văd asta dacă trenul ar fi gonit în direcția opusă?

Expresia conductorului arăta că el o considera pe doamna McGillicuddy deplin capabilă să vadă orice, oriunde o ducea fantezia. Dar își păstră politețea.

― Vă puteți baza pe mine, doamnă, spuse el. Voi raporta declarația dumneavoastră. Mi-ați putea spune numele și adresa dumneavoastră… pentru orice eventualitate…

Doamna McGillicuddy îi dădu adresa la care avea să stea în următoarele zile și adresa permanentă din Scoția, iar el și le notă. Apoi se retrase cu aerul omului care își făcuse datoria și rezolvase cu succes o situație creată de o membră obositoare a publicului călător.

Doamna McGillicuddy rămase încruntată și vag nemulțumită. Oare conductorul avea să raporteze cele relatate de ea? Sau spusese așa doar ca s-o liniștească? Erau o mulțime de femei în vârstă care călătoreau prin țară, pe deplin convinse că demascaseră comploturi comuniste, că erau în pericol de a fi omorâte, că au văzut farfurii zburătoare și nave spațiale secrete și raportau crime care nu avuseseră loc niciodată. Dacă omul o considera drept una dintre ele…

Acum trenul încetini, trecu peste macazuri și își urmă drumul printre luminile strălucitoare ale unui oraș mare.

Doamna McGillicuddy deschise geanta, scoase o chitanță, care era tot ce putu găsi, scrise repede, cu pixul, o notiță pe spatele ei, îl puse într-un plic gol pe care, din fericire, îl avea la ea, lipi plicul și scrise pe el.

Trenul trase încet la un peron aglomerat. Obișnuitul glas ubicuu intona:

― La peronul 1 sosește acum trenul de 5:38 spre Milchester, Waverton, Roxeter și stațiile până la Chadmouth. Pasagerii pentru Market Basing iau trenul care așteaptă la peronul 3. Trenul personal pentru Carbury se formează la peronul 1.

Doamna McGillicuddy se uită neliniștită în lungul peronului. Atât de mulți pasageri și atât de puțini hamali! Ah, iată unul! Îl chemă cu autoritate.

― Hamal! Te rog să duci de îndată asta la biroul șefului de gară.

Îi dădu plicul și, odată cu el, un șiling.

Apoi, cu un oftat, se relaxă. Ei bine, făcuse ce putuse. Mintea zăbovi o clipă cu regret asupra șilingului… șase pence ar fi fost de fapt de ajuns…

Mintea i se întoarse la scena la care asistase. Oribilă, absolut oribilă… Era o femeie cu nervii tari, dar tot se cutremură. Ce lucru ciudat, fantastic, i se întâmplase ei, lui Elspeth McGillicuddy! Dacă storul vagonului nu s-ar fi ridicat întâmplător… Dar asta, desigur, fusese Providența.

Providența voise ca ea, Elspeth McGillicuddy să fie martora unei crime. Buzele i se strânseră cu îndârjire.

Vocile strigară, trenul fluieră, ușile se închideau trântindu-se. Trenul de 5:38 ieși încet din gara Brackhampton. După o oră și cinci minute se opri în Milchester.

Doamna McGillicuddy își adună pachetele și geamantanul și coborî din tren. Miji ochii și se uită în susul și în josul peronului. Mintea ei repetă părerea anterioară: Nu erau destui hamali. Hamalii de acolo păreau ocupați cu sacii de poștă și furgonetele cu bagaje. Se părea că, în ziua de azi, pasagerii trebuiau să-și care singuri valizele. Ei bine, ea nu putea să-și care geamantanul și umbrela și toate pachetele. Avea să aștepte.

Sosi clipa când făcu rost de un hamal.

― Taxi?

― Sper că mă asteaptă afară.

În fața gării Milchester, un șofer de taxi, care stătuse cu ochii pe ieșire, îi veni în întâmpinare. Rosti cu un glas moale:

― Sunteți doamna McGillicuddy? Pentru St. Mary Mead?

Doamna McGillicuddy își confirmă identitatea. Hamalul fu recompensat, corespunzător, dacă nu generos. Mașina, cu doamna McGillicuddy, geamantanul și pachetele ei, porni în noapte. Era un drum de nouă mile. Stând dreaptă în mașină, doamna McGillicuddy nu se putea relaxa. Sentimentele ei abia așteptau să se exprime. În cele din urmă taxiul intră pe ulița familiară și, în sfârșit, opri la destinație; doamna McGillicuddy coborî și o luă pe poteca de cărămidă care ducea la ușă. Când ușa fu deschisă de o servitoare în vârstă, șoferul aduse înăuntru geamantanul și pachetele. Doamna McGillicuddy trecu prin hol, ducându-se direct spre ușa deschisă a salonașului, unde o aștepta gazda ei, o doamnă bătrână și fragilă.

― Elspeth!

― Jane!

Se sărutară și, fără vreun preambul sau digresiune, doamna McGillicuddy, izbucni:

― Vai, Jane! se tângui ea. Tocmai am văzut o crimă!

CAPITOLUL 2

I

Credincioasă preceptelor transmise de mama și bunica ei – și anume: o doamnă adevărată nu poate fi nici șocată, nici surprinsă –, Miss Marple se mulțumi să ridice din sprâncene și să clatine din cap în timp ce spuse:

― Extrem de neplăcut pentru tine, Elspeth, și, de bună seamă, extrem de neobișnuit. Cred că ar fi bine să-mi povestești fără întârziere totul.

Exact asta voia să facă doamna McGillicuddy. Permițându-i gazdei să o tragă mai aproape de foc, se așeză, își scoase mănușile și se lansă într-o relatare însuflețită.

Miss Marple ascultă cu mulă atenție. Când în cele din urmă doamna McGillicuddy se opri să-și tragă sufletul, Miss Marple vorbi cu hotărâre.

― Draga mea, cred că cel mai bun lucru e să te duci sus, să-ți scoți pălăria și să te speli. Pe urmă vom lua cina, în cursul căreia nu vom discuta deloc despre asta. După cină putem să ne ocupăm amănunțit de problemă, dezbătând toate aspectele.

Doamna McGillicuddy fu de acord cu propunerea. Cele două doamne luară cina discutând, în timp ce mâncau, diversele aspecte ale vieții în satul St. Mary Mead. Miss Marple comentă pe seama neîncrederii generale în noul organist, povesti recentul scandal legat de soția farmacistului și atinse în treacăt subiectul dușmăniei dintre învățătoare și primărie. Apoi discutară despre grădinile lor.

― Bujorii sunt cu totul inexplicabili, spuse Miss Marple în timp ce se ridica de la masă. Fie se prind, fie nu se prind. Dar dacă se prind, sunt cu tine pe viață, ca să zic așa, și există chiar niște soiuri extrem de frumoase în ziua de azi.

Se așezaseră iar lângă foc și Miss Marple aduse două pahare Waterford vechi dintr-un dulap de colț, iar din alt dulap o sticlă.

― În seara asta nu bei cafea, Elspeth, spuse ea. Ești deja foarte surescitată (și nu e de mirare!) și probabil n-ai să dormi. Îți prescriu un pahar de vin de-al meu de ciuboțica cucului și mai târziu, poate, o ceașcă de ceai de mușețel.

Doamna McGillicuddy fiind de acord cu aceste propuneri, Miss Marple turnă vinul.

După ce luă o înghițitură mică, doamna McGillicuddy spuse:

― Tu, Jane, nu crezi, nu-i așa, că am visat sau mi-am închipuit?

― Categoric nu, spuse cu căldură Miss Marple.

Doamna McGillicuddy scoase un oftat de ușurare.

― Conductorul așa credea, spuse ea. Foarte politicos, dar cu toate astea…

― Eu cred că, în situația dată, era absolut firesc, Elspeth. Părea – și chiar a fost – o poveste cât se poate de neverosimilă. Iar tu erai pentru el o străină. Nu, n-am nici o îndoială că ai văzut ce mi-ai povestit că ai văzut. E un lucru foarte ciudat, dar deloc imposibil.

Țin minte că și pe mine m-a interesat, când un tren a mers în paralel cu cel în care mă aflam eu, să constat cât de vii și intime erau scenele pe care le priveam petrecându-se într-unul sau două dintre vagoane… Îmi amintesc că o fetiță, care se juca cu un ursuleț de pluș, l-a aruncat cu bună știință într-un grăsan care dormea în colț și el a sărit în picioare extrem de indignat, iar ceilalți pasageri s-au amuzat tare. Am văzut totul foarte clar. După aceea aș fi putut descrie exact cum arăta fiecare și cum era îmbrăcat.

Doamna McGillicuddy dădu recunoscătoare din cap.

― Exact așa a fost.

― Spui că bărbatul era cu spatele la tine. Deci nu i-ai văzut fața?

― Nu.

― Și femeia… poți s-o descrii? Tânără, bătrână?

― Destul de tânără. Între treizeci și treizeci și cinci de ani, aș zice. Mai bine de atât n-aș putea să apreciez.

― Arătoasă?

― Nici asta n-aș putea spune. Vezi tu, avea fața schimonosită toată și…

Miss Marple spuse repede:

― Da, da, înțeleg perfect. Cum era îmbrăcată?

― Avea o haină de blană, cam deschisă la culoare. Nu avea pălărie. Era blondă.

― Și bărbatul nu avea nimic distinctiv după care să-l recunoști?

Doamna McGillicuddy se gândi puțin înainte de a răspunde.

― Era înăltuț… și brunet, parcă. Purta un palton gros, așa că n-am putut să apreciez prea bine ce constituție avea.

Adăugă cu deznădejde:

― Nu prea ai de la ce să pornești.

― Ar fi ceva, spuse Miss Marple. Se opri înainte de a întreba: Ești foarte sigură, în sinea ta, că fata… era moartă?

― Era moartă, sunt sigură. Limba i-a ieșit afară și… aș prefera să nu vorbesc despre asta…

― Sigur, sigur, spuse repede Miss Marple. Mă aștept să știm mai multe mâine-dimineață.

― Dimineață?

― Îmi imaginez că povestea va fi în ziarele de dimineață. După ce a atacat-o și a ucis-o, bărbatul acesta are un cadavru în spate. Ce ar fi făcut? Probabil ar fi părăsit repede trenul la prima stație – apropo, ții minte, era un vagon cu compartimente și culoar?

― Nu, nu era.

― Asta pare să indice un tren care nu mergea departe. Aproape sigur s-a oprit la Brackhampton. Să spunem că el părăsește trenul la Brackhampton, poate aranjând cadavrul într-un scaun din colț, cu fața ascunsă sub gulerul hainei de blană ca să întârzie descoperirea. Da, cred că asta ar fi făcut. Dar, desigur, nu va trece mult până va fi descoperit – și aș zice că vestea descoperirii într-un tren a unei femei omorâte va fi aproape sigur în ziarele de dimineață. Vom vedea.

II

Dar nu a fost în ziarele de dimineață.

După ce s-au asigurat de acest lucru, Miss Marple și doamna McGillicuddy și-au terminat micul dejun în tăcere. Amândouă reflectau.

După micul dejun, făcură un tur prin grădină. Dar, de data aceasta, turul de obicei captivant fu făcut cam fără chef. Miss Marple acordă atenție unor specii noi și rare pe care le achiziționase pentru grădina alpină, dar o făcu aproape absentă. Iar doamna McGillicuddy nu contraatacă, ca de obicei, cu o listă a achizițiilor ei recente.

― Grădina nu arată deloc cum ar trebui, spuse Miss Marple, dar tot cu un aer absent. Doctorul Haydock mi-a interzis cu desăvârșire să mă aplec sau să îngenunchez – și zău așa, ce poți să faci, dacă nu te apleci sau nu îngenunchezi? Îl am pe bătrânul Edwards, desigur, dar e atât de îndărătnic! Și munca asta cu ziua duce la deprinderi proaste, o mulțime de cești cu ceai, învârtit de colo-colo și muncă adevărată deloc.

― Of, știu, spuse doamna McGillicuddy. Desigur, mie nici vorbă să-mi fie interzis să mă aplec, dar, într-adevăr, mai ales după mese… și cum m-am mai îngrășat – se uită în jos la proporțiile ei generoase –, am arsuri la stomac dacă mă aplec.

Urmă un moment de tăcere, apoi doamna McGillicuddy se propti bine pe picioare, rămase nemișcată, după care se întoarse către prietena ei.

― Ei bine? spuse ea.

Două vorbe nesemnificative, dar căpătară înțeles deplin prin tonul doamnei McGillicuddy și Miss Marple înțelese perfect.

― Știu, spuse ea.

Cele două doamne se uitară una la cealaltă.

― Cred, spuse Miss Marple, că am putea merge la postul de poliție să vorbim cu sergentul Cornish. E inteligent și răbdător și îl cunosc foarte bine și mă cunoaște și el. Cred că ne va asculta… și va transmite informația acolo unde trebuie.

Prin urmare, după vreo trei sferturi de oră, Miss Marple și doamna McGillicuddy stăteau de vorbă cu un bărbat sobru, proaspăt la față, între treizeci și patruzeci de ani, care asculta atent ce aveau ele de spus.

Frank Cornish o primi pe Miss Marple cu cordialitate și chiar deferență. Le invită pe cele două doamne să ia loc și spuse:

― Cu ce vă putem ajuta, Miss Marple?

― Aș vrea să asculți povestea prietenei mele, doamna