Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

La hotelul Bertram
La hotelul Bertram
La hotelul Bertram
Cărți electronice254 pagini3 ore

La hotelul Bertram

Evaluare: 4.5 din 5 stele

4.5/5

()

Citiți previzualizarea

Informații despre cartea electronică

Când Miss Marple vine în vacanță la Londra, găsește ceea ce căuta la hotelul Bertram: decor tradițional, servicii impecabile, brioșe pregătite ca pe vremuri și amintirile copilăriei. Dar descoperă și ceva absolut neașteptat: atmosfera inconfundabilă de pericol din spatele manierelor impecabile ale personalului și al distinșilor oaspeți ai hotelului – doamne respectabile, fețe bisericești, ofițeri în retragere și tinere ieșite de la pension. Totuși, nici măcar Miss Marple nu poate să prevadă lanțul de evenimente violente ce se declanșează atunci când un oaspete zăpăcit ajunge la aeroport în ziua greșită…

LimbăRomână
Data lansării6 iun. 2015
ISBN9786067418798
La hotelul Bertram
Citiți previzualizarea
Autor

Agatha Christie

Agatha Christie is known throughout the world as the Queen of Crime. Her books have sold over a billion copies in English with another billion in over 70 foreign languages. She is the most widely published author of all time and in any language, outsold only by the Bible and Shakespeare. She is the author of 80 crime novels and short story collections, 20 plays, and six novels written under the name of Mary Westmacott.

Legat de La hotelul Bertram

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru La hotelul Bertram

Evaluare: 4.5 din 5 stele
4.5/5

2 evaluări1 recenzie

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

  • Evaluare: 5 din 5 stele
    5/5
    Foarte interesanta cartea si complet diferita de film. O recomand.

Previzualizare carte

La hotelul Bertram - Agatha Christie

CAPITOLUL 1

În mijlocul West-Endului există multe locuri liniștite, necunoscute aproape tuturor, cu excepția taximetriștilor care le traversează cu măiestrie, ajungând astfel mult mai repede în Park Lane, Berkeley Square sau South Audley Street.

Dacă o apuci pe o stradă modestă după ce ieși din parc și cotești la stânga și la dreapta o dată sau de două ori, ajungi într-o alee liniștită, cu hotelul Bertram pe partea dreaptă.

Hotelul Bertram este de multă vreme în acel loc. În timpul războiului au fost demolate casele din dreapta și, puțin mai jos, casele din stânga lui, dar hotelul a rămas nevătămat. Desigur, așa cum ar spune agenții imobiliari, n-a putut scăpa neatins și nescrijelit, dar cu o sumă frumușică a fost restaurat așa cum fusese la început. În 1955 arăta exact ca în 1939 – demn, lipsit de ostentație, discret și scump.

Așa era hotelul Bertram, ai cărui clienți au fost o lungă bucată de vreme eșaloanele superioare ale clerului, distinse doamne din aristocrație venite de la țară, fete tinere plecate în vacanță de la pensioane scumpe. („Sunt atât de puține locuri în Londra unde o fată poate locui singură, dar, desigur, la Bertram e absolut în regulă. Noi stăm acolo de ani de zile.")

Mai fuseseră, desigur, multe alte hoteluri în stilul lui Bertram. Unele mai existau, dar aproape toate simțiseră vântul schimbării. Trebuiseră inevitabil să se modernizeze și să servească o clientelă nouă. Și Bertram trebuise să se schimbe, dar o făcuse într-un mod atât de inteligent, încât nici nu se observa la o primă privire superficială.

Pe scările de afară, care duceau spre ușile mari, batante, stătea un bărbat care la prima vedere părea a fi cel puțin feldmareșal. Pieptul său viril era împodobit cu fireturi din aur și cu panglici de decorații. Avea o comportare perfectă. Te primea cu o grijă binevoitoare când coborai greoi și reumatic din taxi sau din mașină, te conducea atent pe scări, în sus, și te ghida prin ușile batante ale hotelului.

În interior, dacă erai pentru prima oară la Bertram, simțeai, aproape cu un sentiment de alarmă, că ai reintrat într-o lume de mult dispărută. Părea că timpul se întorsese în urmă. Te pomeneai deodată în Anglia din vremea regelui Eduard.

Hotelul avea, bineînțeles, încălzire centrală, dar nu era la vedere. În holul central se aflau, ca pe vremuri, două șemineuri splendide, în care ardeau cărbuni; lângă ele, căldări de aramă pentru cărbuni străluceau ca atunci când le lustruiau subretele hotelului, în timpul domniei lui Eduard, umplute cu bucăți de cărbuni exact de mărimea potrivită. Catifele roșii, bogate, canapele moi de pluș creau o atmosferă de confort. Fotoliile nu erau din această epocă. Ele erau mult deasupra nivelului podelei, astfel încât bătrânele doamne reumatice nu trebuiau să facă eforturi, nedemne de ele, pentru a se ridica în picioare. Fundul scaunelor nu se oprea între genunchi și coapsă, ca la lăudatele fotolii moderne ce le provocau dureri teribile celor suferinzi de artrită sau de sciatică, și nu aveau toate același model. Unele erau cu speteaza dreaptă, altele cu ea înclinată, având lățimi diferite, potrivite atât pentru persoane zvelte, cât și pentru cei obezi. Orice proporții ar fi avut, clienții găseau la Bertram un scaun confortabil.

Întrucât acum era ora ceaiului, holul era plin. Nu pentru că holul ar fi fost singurul loc unde se putea lua ceaiul. Exista un salon (tapisat cu creton), un fumoar (rezervat printr-o favoare specială numai domnilor), unde scaunele încăpătoare erau din piele fină, două camere pentru scris, în care puteai invita un prieten ca să pălăvrăgești într-un colțișor liniștit și unde puteai chiar să scrii o scrisoare, dacă doreai. În afară de aceste locuri confortabile din epoca regelui Eduard, erau și alte camere retrase, cunoscute numai de cei care aveau nevoie de ele. Exista un bar dublu, cu doi barmani – unul american, pentru ca americanii să se simtă ca acasă, să fie serviți cu burbon, whisky și toate felurile de cocktail, și unul englez, care servea vin de Xeres și Pimm’s No. 1 și discuta ca un cunoscător despre alergătorii de la Ascot și Newbury cu domnii între două vârste care stăteau la Bertram pentru zilele de curse mai importante. Ascunsă pe un coridor, oarecum secretos, mai era și o cameră cu televizor, pentru doritori.

Dar marele hol de la intrare era locul preferat pentru ceaiul de după-amiază. Doamnelor mai în vârstă le plăcea să vadă cine intra și ieșea, să recunoască prieteni vechi și să comenteze nefavorabil despre cât îmbătrâniseră aceștia. Mai erau și vizitatori americani, fascinați să vadă nobilimea engleză luându-și tradiționalul ceai de după-amiază. Căci ceaiul de după-amiază constituia una dintre atracțiile Bertramului.

Era într-adevăr splendid. Ritualul era prezidat de Henry, un bărbat masiv și impunător în vârstă de cincizeci de ani, cu aere protectoare, amabil și cu manierele curtenitoare ale speciei lui de mult dispărute: majordomul perfect. Dirija auster câțiva chelneri tineri și zvelți, care-i executau ordinele. Ceaiul era servit pe tăvi mari din argint cu blazon, în ceainice, tot din argint, din epoca georgiană. Porțelanurile, dacă nu erau chiar Rockingham și Davenport, semănau cu ele. Erau preferate mai ales serviciile Blind Earl. Ceaiul era de cea mai bună calitate: indian, de Ceylon, de Darjeeling, de Lapsang etc. În privința mâncărurilor, puteai cere orice doreai – și erai servit!

În această zi anume, 17 noiembrie, lady Selina Hazy, în vârstă de șaizeci și cinci de ani, din Leicestershire, mânca niște delicioase brioșe cu mult unt, cu toată desfătarea unei doamne în vârstă.

Totuși, brioșele nu o preocupau într-atât de mult încât să nu ridice iute privirea de fiecare dată când ușile batante se deschideau pentru a lăsa să intre un nou-venit.

Așa se făcu că bătrâna doamnă zâmbi și dădu din cap ca să-l salute pe colonelul Luscombe – ținută dreaptă, prestanță de militar, binoclu de curse atârnat la gât. Ca o adevărată autocrată ce era, îi făcu un semn imperios cu mâna și, după un minut sau două, Luscombe veni.

― Bună, Selina, ce te-aduce în capitală?

― Dentistul, spuse lady Selina, cam nedeslușit, din cauza brioșei. Și m-am gândit că dacă tot am venit, n-ar fi rău să mă duc să consult doctorul acela din Harley Street în privința artritei mele. Știi despre cine vorbesc.

Cu toate că pe Harley Street erau câteva sute de medici la modă, pentru absolut toate bolile, Luscombe știa despre cine era vorba.

― Te ajută? întrebă el.

― Cred că da, spuse lady Selina cu ciudă. Un tip extraordinar. M-a apucat de gât, când nici nu mă așteptam, și mi l-a sucit ca la un pui. Bătrâna doamnă își mișcă gâtul cu prudență.

― Te-a durut?

― Probabil… dacă l-a sucit atât de tare, dar zău că nici n-am avut timp să-mi dau seama. Continuă să-și miște gâtul cu prudență. Acum mă simt parcă mai bine. Pot chiar să privesc peste umărul drept, pentru prima oară după ani de zile.

Dovedi numaidecât că se putea mișca și exclamă:

― Ia te uită, cred că e bătrâna Jane Marple! Credeam că a murit de mult. Arată de o sută de ani.

Colonelul Luscombe aruncă o privire în direcția lui Jane Marple astfel înviată, dar fără a fi prea interesat: la Bertram găsea veșnic doamne bătrâne, pe care le poreclise „bătrâne pisicuțe pufoase".

Lady Selina își continuă observațiile.

― E singurul loc din Londra unde mai poți primi brioșe. Brioșe adevărate. Știi, anul trecut când am fost în America, aveau ceva în meniul micului dejun. Nu erau deloc brioșe adevărate. Era un fel de prăjitură pentru ceai, cu stafide înăuntru. De ce le mai spun brioșe?

Puse ultima bucățică unsă cu unt în gură și privi vag în jur. Henry se materializă imediat. Nu repede, nici grăbit. Apăruse lângă ea pe neașteptate.

― Vă mai pot aduce ceva, doamnă? O prăjitură de vreun fel?

― Prăjitură? Lady Selina se gândi, nehotărâtă.

― Servim o foarte bună prăjitură cu chimen. V-o recomand.

― Prăjitură cu chimen? N-am mâncat de ani de zile prăjitură cu chimen. E prăjitură cu chimen adevărată?

― Desigur, doamnă. Bucătarul are rețeta de ani de zile. O să vă placă, sunt sigur.

Henry îi aruncă o privire unui tânăr din suita sa și flăcăul plecă în căutarea prăjiturii cu chimen.

― Presupun că ai fost la Newbury, Derek?

― Da. Al naibii de frig, n-am mai așteptat ultimele două curse. O zi dezastruoasă. Iapa aceea a lui Harry n-a fost deloc în formă.

― Nici nu mă gândeam că va fi. Dar Swanhilda?

― A terminat a patra. Luscombe se ridică. Trebuie să văd ce cameră am.

Traversă holul spre recepție. În trecere se uita la mese și la cei care le ocupau. Uimitor de mulți oameni veneau să ia ceaiul aici. Exact ca pe vremuri. De la război încoace, obiceiul de servire a ceaiului ca masă a zilei se cam demodase. Dar, evident, nu la Bertram. Cine erau toți acești oameni? Doi canonici și diaconul de la Chislehampton. Da, și-acolo în colț, altă pereche de picioare cu ghetre: un episcop în carne și oase! Simpli vicari se vedeau rar pe-aici. „Trebuie să fii cel puțin canonic ca să-ți poți permite șederea la Bertram", se gândi el. Preoțimea de rând și de duzină, sărmana de ea, nu avea ce căuta aici. Și, cu privire la acest amănunt, se întrebă cum naiba își permiteau acest lux oameni ca bătrâna Selina Hazy. N-avea decât vreo doi penny pe an. Mai erau apoi bătrâna lady Berry și doamna Posselthwaite din Somerset și Sybil Kerr – toate sărace ca niște șoareci de biserică.

Încă cu gândul la ele, ajunse la ghișeu, unde domnișoara Gorringe, recepționera, îl salută amabil. Domnișoara Gorringe era o veche prietenă. Cunoștea fiecare client și, aidoma familiei regale, nu uita niciodată un chip. Era îmbrăcată demodat, dar respectabil. Păr creț, gălbui (amintea de ondulatoarele de modă veche), rochie de mătase neagră, un sân generos pe care odihneau un medalion mare din aur și o broșă cu camee.

― Numărul paisprezece, spuse domnișoara Gorringe. Cred că data trecută ați avut paisprezece, domnule colonel Luscombe, și v-a plăcut. E liniștită.

― Nu-mi pot închipui, domnișoară Gorringe, cum izbutești să ții minte lucrurile astea.

― Ne place să asigurăm confortul vechilor noștri prieteni.

― Când vin aici, parcă mă întorc departe în trecut. Nimic nu pare să se fi schimbat.

Se întrerupse când domnul Humfries ieși dintr-un birou retras pentru a-l saluta.

Cei neinițiați îl luau adesea pe domnul Humfries drept domnul Bertram în persoană. Cine era adevăratul domn Bertram, sau dacă existase cu adevărat vreodată un domn Bertram, lucrul acesta se pierduse în negura vremii. Hotelul exista cam din 1840, dar nimeni nu se gândise vreodată să-i cerceteze trecutul. Exista, pur și simplu, trainic, un dat. Când i se spunea domnul Bertram, domnul Humfries nu corecta niciodată impresia celui care i se adresa. Dacă doreau ca el să fie domnul Bertram, era domnul Bertram. Colonelul Luscombe îi cunoștea numele, cu toate că nu era sigur dacă Humfries era directorul sau patronul hotelului. Își închipuia mai degrabă că era cel din urmă.

Domnul Humfries era un bărbat la vreo cincizeci de ani.

Avea maniere frumoase și înfățișare de ministru adjunct. Putea oricând să pară a fi ceea ce credea lumea. Știa să discute despre curse, cricket, politică externă, să spună anecdote despre familia regală, să dea informații despre expoziții de mașini, știa care erau cele mai interesante piese de teatru ce se jucau, să-i sfătuiască pe americani ce anume să vadă neapărat în Anglia, oricât de scurtă era șederea lor. Știa să dea informații despre locurile unde se putea lua masa, pentru toate buzunarele și pentru toate gusturile. Cu toate acestea, nu era prea familiar. Nu era întotdeauna dispus să fie interogat. Domnișoara Gorringe era în măsură să dea aceste informații la fel de bine și putea mulțumi eficient clientela. La intervale scurte, domnul Humfries, precum soarele, își făcea apariția la orizont și flata pe câte cineva acordându-i atenția sa directă.

De data aceasta, colonelul Luscombe fu cel onorat în acest chip. Schimbă câteva platitudini despre curse, dar colonelul era preocupat de problema sa. Și iată omul care îi putea răspunde.

― Spune-mi, Humfries, cum reușesc toate dragele acestea bătrâne să vină să stea aici?

― Oh! v-ați pus această întrebare? Domnul Humfries părea amuzat. Ei bine, răspunsul e simplu. Nu-și pot permite. Nu și-ar putea permite, decât dacă…

Făcu o mică pauză.

― Decât dacă le faci prețuri speciale? Așa e?

― Mai mult sau mai puțin. De regulă, ele nu știu că sunt prețuri speciale sau, dacă își dau seama, cred că se datorează faptului că sunt cliente vechi.

― Și nu e doar asta?

― Ei bine, domnule colonel, eu administrez un hotel. Nu mi-aș putea permite să pierd bani.

― Dar atunci cum ieși la socoteală?

― E chestiune de atmosferă… Străinii care vin în țara noastră (americanii mai ales, pentru că ei sunt cei cu bani) au idei destul de stranii despre felul cum se trăiește în Anglia. Nu vorbesc despre multimilionari, despre oamenii de afaceri care trec mereu Atlanticul. Aceștia merg de obicei la Savoy sau la Dorchester. Ei doresc un decor modern, mâncare americană, tot ceea ce îi poate face să se simtă ca acasă. Dar sunt o mulțime de oameni care vin în străinătate la intervale rare și care se așteaptă ca țara asta să fie… mă rog, nu spun ca pe vremea lui Dickens… dar care au citit Cranford și Henry James și nu vor să găsească aici o țară la fel cu a lor! Așa că se întorc acasă și spun: „Există un loc minunat la Londra: se cheamă hotelul Bertram. Este ca și cum te-ai întoarce cu o sută de ani în trecut. E într-adevăr vechea Anglie! Și ce oameni vin acolo! Oameni pe care nu i-ai întâlni nicăieri în altă parte. Bătrâne ducese încântătoare. Se mănâncă toate mâncărurile englezești de pe vremuri, o minunată budincă cu carne de vită, ca odinioară! N-ai gustat niciodată așa ceva! Și un formidabil mușchi de vacă, și spate de berbec, și ceaiul servit după moda veche, și un mic dejun englezesc minunat! Și bineînțeles că au toate dotările obișnuite. Este un confort foarte plăcut. Și este cald. Excelent este focul cu bușteni".

Domnul Humfries se opri din povestit și își îngădui o tentativă de zâmbet.

― Înțeleg, spuse Luscombe pe gânduri. Acești aristocrați șubrezi, membri scăpătați ai vechilor familii de la țară, sunt toți pentru decor?

Domnul Humfries dădu din cap aprobator.

― Mă mir că nu s-au gândit și alții la așa ceva. Desigur, eu am găsit hotelul gata-făcut, ca să spunem așa. A avut nevoie numai de o restaurare destul de costisitoare. Toți cei care vin aici își închipuiesc că ei l-au descoperit și că nimeni în afară de ei nu știe de el.

― Presupun că restaurarea a fost destul de scumpă, spuse Luscombe.

― Oh, desigur. Hotelul trebuia să arate ca pe vremea lui Eduard, dar avea nevoie de tot confortul modern de care nu ne putem lipsi în zilele noastre. Dragii noștri bătrâni – dacă-mi îngăduiți să îi numesc așa – trebuie să aibă sentimentul că nu s-a schimbat nimic de la sfârșitul secolului trecut, iar călătorii care sunt clienții noștri trebuie să simtă că au ambianța epocii în același timp cu toate cele obișnuite la ei acasă și fără de care chiar nu pot trăi.

― Ceea ce este cam greu uneori, nu? întrebă Luscombe.

― Nu chiar. Să luăm, de pildă, încălzirea centrală. Americanii cer – au nevoie, aș spune – cu cel puțin zece grade Fahrenheit mai mult decât englezii. Avem deci două grupuri de dormitoare total diferite. Îi punem pe englezi într-o parte, iar pe americani în cealaltă. Camerele arată toate la fel, dar sunt pline de lucruri diferite – aparate de ras electrice, dușuri, iar în unele băi căzi și, dacă doresc un mic dejun american, îl primesc – cereale și suc de portocale la gheață și tot ce vor. Sau, dacă preferă, pot avea un mic dejun englezesc.

― Ouă cu slănină?

― Precum spuneți – și chiar mai mult, dacă doriți. Scrumbii afumate, rinichi și slănină, găinușe de baltă ca friptură rece, șuncă de York, marmeladă Oxford.

― Trebuie să-mi amintesc toate astea mâine-dimineață. Nu mai văd așa ceva pe-acasă, acum.

Humfries zâmbi.

― Majoritatea domnilor cer numai ouă cu slănină. Cum să vă spun, s-au dezobișnuit să se mai gândească la lucrurile bune de altădată.

― Da, da… Îmi amintesc când eram copil… Bufetele gemeau cu feluri de mâncare. Da, era un mod de viață luxuriant…

― Noi ne străduim să le dăm oamenilor tot ce doresc.

― Inclusiv prăjituri cu chimen și brioșe – da, înțeleg. Fiecăruia după nevoi – înțeleg. À la Marx.

–Vă rog?

― Mă gândeam, Humfries. Extremele se ating.

Colonelul Luscombe se îndepărtă, luând cheia pe care i-o oferi domnișoara Gorringe. Un băiat luă iute poziția de drepți și îl conduse la lift. În trecere, observă că lady Selina Hazy stătea acum la taifas cu prietena ei, Jane nu-știu-cum.

CAPITOLUL 2

― Și cred că locuiești tot în drăgălașul St. Mary Mead, spuse lady Selina. Un sat atât de dulce și de neschimbat! Mă gândesc deseori la el. Veșnic același, nu?

― Ei bine, nu chiar.

Miss Marple se gândi la anumite aspecte ale locului de baștină. Noua zonă rezidențială. Adăugirile aduse primăriei, înfățișarea schimbată a străzii principale, cu vitrinele magazinelor moderne. Suspină.

― Trebuie să accepți schimbarea.

― Progresul, spuse vag lady Selina. Cu toate că deseori am impresia că nu-i progres. Toate aceste accesorii elegante de la instalațiile sanitare de astăzi. De toate nuanțele, cu superb „finisaj, cum i se spune, dar găsești oare unul care să funcționeze cu adevărat? Ori tragi, ori împingi, după cum le e felul. De câte ori te duci la o prietenă, găsești un anunț în closet: „Apăsați tare și luați mâna… sau „Trageți spre stânga… sau „Dați drumul repede. Dar pe vremuri, trăgeai în sus de mâner cum îți venea bine și țâșneau pe loc șuvoaie de apă. Ah, uite-l pe dragul de episcop de Medmenham, se întrerupse din povestit lady Selina, când un cleric prezentabil, mai în vârstă, trecu pe lângă ele. Cred că, de fapt, e orb de-a binelea. Dar un preot plin de vocație.

Urmă o mică discuție despre clerici, întreruptă

Îți este utilă previzualizarea?
Pagina 1 din 1