Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Amintiri din Casa Mortilor
Amintiri din Casa Mortilor
Amintiri din Casa Mortilor
Cărți electronice466 pagini9 ore

Amintiri din Casa Mortilor

Evaluare: 3.5 din 5 stele

3.5/5

()

Citiți previzualizarea

Informații despre cartea electronică

În Amintiri din Casa Morților sunt abordate probleme filosofice care, mai târziu, vor constitui inconfundabilul substrat ideatic dostoievskian: libertatea, crima, natura umană, mândria, relația dintre popor și intelighenție, nebunia, iubirea aproapelui, solidaritatea umană, smerenia. Datorită acestui fond filosofic, textul are un pronunțat caracter eseistic și contribuie la constituirea vocii distincte dostoievskiene, cea care va deveni pregnantă în marile creații din următoarea perioadă. Fascinant de urmărit în Amintiri… rămâne felul în care o mână de maestru a împletit elemente documentare/autobiografice și imaginare, pentru a obține o proză profund originală și o răscolitoare lecție despre suferință.

LimbăRomână
Data lansării26 iun. 2015
ISBN9786067419184
Amintiri din Casa Mortilor
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe din F.M. Dostoievski

Legat de Amintiri din Casa Mortilor

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Amintiri din Casa Mortilor

Evaluare: 3.6666666666666665 din 5 stele
3.5/5

3 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Amintiri din Casa Mortilor - F.M. Dostoievski

    CRONOLOGIE

    1821

    Pe 11 noiembrie se naște la Moscova Fiodor Mihailovici Dostoievski. Este al doilea din cei opt copii ai familiei.

    Tatăl, Mihail Andreevici, este medic într-un spital pentru săraci din Moscova. În 1828 primește titlul de nobil, iar în 1831 cumpără o moșie la 150 km de Moscova, unde familia își va petrece verile.

    Mama, Maria Fiodorovna Neceaeva, este fiica unui negustor bogat din Moscova, o femeie religioasă și blândă, prototipul eroinelor dostoievskiene Sofia Andreevna Dolgorukaia (Adolescentul) și Sofia Ivanovna Karamazova (Frații Karamazov).

    1834

    În ciuda dificultăților materiale ale familiei, cei doi fii mari, Mihail și Fiodor, sunt înscriși la prestigioasa școală particulară cu internat a lui L.I. Cermak din Moscova, recunoscută pentru calitatea cursurilor predate aici. Pe cei doi frați îi va lega o prietenie trainică, determinată și de interesul comun pentru literatură.

    1837

    Moare de tuberculoză mama scriitorului.

    Fiii cei mari sunt trimiși, pentru un an pregătitor, la pensionul lui K.F. Kostomarov din Sankt-Petersburg, în vederea înscrierii la Școala Superioară de Ingineri. Fac cunoștință cu viitorul scriitor D.V. Grigorovici, care va avea un rol important în debutul literar al lui Dostoievski.

    1838

    Fiodor este admis cu taxă la Școala Superioară de Ingineri. Mihail este respins din motive medicale (este suspectat de tuberculoză) și este înscris la Școala de Ingineri din Revel (actualmente Tallin, Estonia). Eforturile tatălui de a le susține studiile vor fi considerabile. În ciuda distanței, cei doi frați au o corespondență intensă.

    1839

    Conform versiunii familiei, tatăl este omorât de țăranii de pe moșia sa, din cauza violențelor lui împotriva acestora. Fusese o persoană autoritară, iritabilă și conflictuală. Spre bătrânețe, starea sa psihică se degradase, probabil ca efect al alcoolismului de care suferea.

    Tânărul Fiodor are o criză de epilepsie. Există mai multe versiuni în privința momentului de debut al bolii de care Dostoievski va suferi toată viața: în jurul vârstei de șapte ani; după moartea tatălui; la 29 de ani, în închisoarea din Siberia.

    1843

    Este numit ofițer activ la Departamentul de proiectare al Comandamentului din Sankt-Petersburg.

    1844

    Traduce Eugénie Grandet, de Balzac. Scrie romanul epistolar Oameni sărmani.

    În august depune cererea de demisie din armată, care este acceptată. Se mută într-un apartament închiriat cu D.V. Grigorovici, fostul său coleg de bancă de la Școala de Ingineri.

    1845

    Îi citește Oameni sărmani lui Grigorovici. Acesta i-l citește poetului N.A. Nekrasov, fondator și redactor al mai multor reviste literare și politice, care este foarte încântat de manuscris. Merg împreună, în toiul nopții, să-l felicite pe autor. Prezentat criticului V.G. Belinski, romanul primește aprecieri superlative.

    Frecventează cercul literar-filosofic al lui Belinski.

    Scrie Roman în nouă scrisori.

    1846

    Publică Oameni sărmani.

    Scrie și publică nuvelele Dublul și Domnul Proharcin. Spre deosebire de Oameni sărmani, ambele vor stârni reacții dezaprobatoare din partea criticii, în primul rând a lui Belinski.

    Lucrează la romanul Netocika Nezvanova.

    Face cunoștință cu M.V. Petrașevski, Apollon și Valerian Maikov, A.N. Pleșceiev, membrii viitoarei grupări a lui Petrașevski.

    1847

    Publică Roman în nouă scrisori.

    Rupe relația cu Belinski.

    Publică nuvela Gazda, evaluată negativ de Belinski.

    1848

    Începe să frecventeze întâlnirile de vineri în cercul Petrașevski, unde se citesc și se discută idei ale socialismului utopic francez și se analizează aspecte privind iobăgia, cenzura, lichidarea autocrației, corupția funcționarilor.

    Apar povestirea Nevasta altuia și un soț sub pat și nuvela Inimă slabă.

    Moare Belinski.

    Apare „romanul sentimental" Nopți albe.

    1849

    În cadrul cercului Petrașevski, se apropie de N.A. Speșnev, unul dintre liderii cei mai radicali (prototipul lui N. Stavroghin din Demonii). La inițiativa acestuia, se pun bazele unei societăți secrete care avea în plan o tipografie ilegală și acțiuni propagandistice pentru desființarea iobăgiei.

    Începe publicarea romanului Netocika Nezvanova.

    În aprilie, la o întrunire a cercului, citește Scrisoarea către Gogol a lui Belinski (un adevărat document de samizdat al momentului, în care se afirmă virulent necesitatea abolirii iobăgiei), ce va deveni unul dintre capetele de acuzare.

    În mai, Nicolae I îi declară pe membrii cercului Petrașevski drept conspiratori periculoși. Încep arestările. Dostoievski este reținut la ora 4 dimineața, împreună cu alte 35 de persoane, și întemnițat în fortăreața „Petru și Pavel" din Sankt-Petersburg. 21 dintre membri sunt condamnați la moarte prin împușcare, inclusiv Dostoievski, mai ales că refuzaseră, în cadrul anchetei, cooperarea cu poliția secretă.

    Pe 22 decembrie se pregătește executarea sentinței în piața Semionovski din centrul Petersburgului. Totul se dovedește o înscenare sinistră. Execuția este suspendată în ultimul moment (condamnații fuseseră îmbrăcați în haine mortuare și legați de stâlpii de execuție) și, prin „mila" imperială, pedeapsa este comutată în deportare și muncă silnică în Siberia. Trăirile din acele momente cumplite sunt redate într-unul dintre monologurile prințului Mîșkin, în romanul Idiotul.

    1850

    În ianuarie, pe drum spre ocna din Omsk (Siberia), în închisoarea din Tobolsk, este vizitat de soțiile a trei condamnați în revolta decembriștilor. Femeile îi dăruiesc o Evanghelie pe care o va păstra toată viața.

    1850–1854

    Închisoarea din Omsk. Va purta permanent lanțurile de condamnat.

    1854

    Este eliberat și trimis ca simplu soldat în batalionul din Semipalatinsk (actualmente orașul Semei, Kazahstan), unde va locui timp de cinci ani, așteptând amnistierea.

    Face cunoștință cu A.I. Isaiev. Se îndrăgostește de soția acestuia, Maria Dmitrievna Isaieva, o femeie cultă și exaltată, dar cu un destin nefericit (prototipul Katerinei Ivanovna Marmeladova, din Crimă și pedeapsă, soția unui funcționar public alcoolic și sărac).

    1855

    După moartea lui Nicolae I, este avansat la gradul de subofițer.

    Moare A.I. Isaiev.

    1857

    În februarie, la Kuznețk, se căsătorește religios cu văduva lui Isaiev. Pe drumul de întoarcere are o criză teribilă de epilesie, care va declanșa numeroase ezitări în sufletul proaspetei soții. Treptat, căsnicia va deveni foarte apăsătoare pentru Dostoievski, căruia Maria Dmitrievna îi impută că este „un om fără viitor".

    Maria Dmitrievna avea un fiu, Pavel, provenit din căsătoria cu Isaiev. Dostoievski îl va sprijini material toată viața pe acest fiu vitreg.

    În aprilie i se restituie titlul de nobil, ceea ce îi permite să publice din nou.

    Publică povestirea Micul erou.

    1858

    Depune cerere de demisie din armată.

    1859

    Publică povestirile Satul Stepancikovo și locuitorii săi și Visul unchiului.

    I se aprobă cererea de demisie, dar este pus sub observație secretă, care va continua până la mijlocul anilor ’70.

    După tergiversări de câțiva ani, începe să lucreze la Amintiri din Casa Morților, proză cu substrat autobiografic, în care descrie viața în închisoare.

    În august se mută la Tver.

    În decembrie, după numeroase intervenții, primește permisiunea de a se muta cu familia la Sankt-Petersburg.

    1860

    La Moscova apare prima ediție din operele sale, în două volume. În revista Russki mir (Lumea rusă) încep să fie publicate Amintiri din Casa Morților, care înregistrează un succes răsunător.

    1861

    Împreună cu fratele Mihail editează revista Vremia (Vremea), iar din 1863, revista Epoha (Epoca). În aceste publicații vor apărea pe rând prozele Însemnări de iarnă despre impresii de vară (1963), Umiliți și obidiți (1864), Însemnări din subterană (1864).

    Continuă să apară Amintiri din Casa Morților, în Vremia.

    Împreună cu Mihail, devine ideologul unei doctrine numite pócivennicestvo (de la póciva – sol, pământ), de orientare slavofilă.

    1862

    Continuă să apară Amintiri din Casa Morților în Vremia.

    Călătorește pentru prima dată în străinătate. În aproape trei luni vizitează mai bine de 20 de orașe, printre care Berlin, Dresda, Wiesbaden, Köln, Paris, Londra, Florența, Torino, Geneva, Viena.

    Ține prelegeri la seratele studențești din Sankt-Petersburg. Face cunoștință cu tânăra Apollinaria Prokofievna Suslova (prototipul Polinei Aleksandrovna, din Jucătorul), care-i trimite o scrisoare cu o declarație de dragoste.

    1863

    În august călătorește în străinătate. La Paris, se întâlnește cu A.P. Suslova și vor continua călătoria împreună (în Germania, Elveția, Italia). Este o relație tensionată, cu numeroase descărcări emoționale și reproșuri din partea tinerei, care insista ca Dostoievski să divorțeze de soția sa, cu care acesta avea doar o relație formală. Legătura celor doi durează până în 1864, dar vor mai coresponda o perioadă.

    Începe obsesia pentru ruletă, pierde mulți bani, se confruntă cu lipsuri materiale severe.

    În octombrie revine în țară și se mută cu familia la Vladimir, apoi la Moscova, pentru a ameliora starea soției, grav bolnavă de tuberculoză.

    1864

    În aprilie îi moare soția.

    În iulie îi moare brusc fratele, din cauza unei inflamații severe a ficatului.

    Continuă publicarea revistei Epoha, preia datoriile fratelui defunct și întreținerea familiei acestuia.

    1865

    Din cauza dificultăților materiale, revista Epoha își încetează apariția. Scriitorul este presat de creditori. Ca să scape de ei, pleacă în Europa (iulie–octombrie).

    În septembrie îi scrie, din Wiesbaden, lui M.N. Katkov, redactorul revistei Russki vestnik (Mesagerul rus), și angajează viitorul roman Crimă și pedeapsă, primind o sumă importantă în avans.

    Apare o nouă ediție de opere complete.

    1866

    Începe să publice Crimă și pedeapsă în Russki vestnik.

    În octombrie, lipsurile materiale se accentuează. Sub amenințarea pierderii drepturilor de autor și a plății unei despăgubiri considerabile în favoarea editorului F.T. Stellovski, căruia i se obligase printr-un contract să-i predea un roman până la 1 noiembrie, o angajează pe tânăra stenografă Anna Grigorievna Snitkina ca să-l ajute la redactarea romanului Jucătorul. Reușește să-l scrie în 26 de zile și să-l predea la termen. Primește o sumă mulțumitoare, dar, de teamă ca aceasta să nu fie revendicată de creditori, pleacă în străinătate împreună cu Anna Grigorievna (cu care se va căsători în februarie 1867). Timp de patru ani vor locui la Berlin, Dresda, Baden-Baden, Basel, Geneva, Vevey, Milano, Florența. Fire pragmatică, Anna Grigorievna îi va pune ordine în viață, îl va scăpa treptat de creditori și îi va oferi sprijinul moral necesar.

    1867

    Lucrează la romanul Idiotul.

    1868

    Idiotul începe să fie publicat în Russki vestnik.

    Se naște fiica Sofia, care moare subit după trei luni. Părinții suferă enorm.

    1869

    Termină Idiotul.

    Se naște a doua fiică, Liubov.

    1870

    Apare nuvela Eternul soț. Lucrează intens la romanul Demonii.

    1871

    Începe să publice în Russki vestnik Demonii, fără capitolul „La Tihon, cunoscut ca „Spovedania lui Stavroghin. Redactorul a refuzat să publice capitolul, din cauza „realismului insuportabil" (capitolul conține relatarea lui Stavroghin despre molestarea unei fetițe de 12 ani care ulterior se spânzură). Capitolul a fost publicat în edițiile postume.

    Revine la Petersburg.

    I se naște fiul Fiodor.

    Renunță pentru totdeauna la jocul de ruletă.

    1872–1878

    Trăiește în localitatea Staraia Russa, în provincia Novgorod. Continuă să lucreze la Demonii. Din 1873 începe Jurnal de scriitor, scrie romanul Adolescentul (1875) și povestirea Smerita (1876).

    1873–1874

    Devine redactor la săptămânalul Grajdanin (Cetățeanul), unde publică Jurnal de scriitor.

    1874

    Călătorește în Germania, la Bad Ems, pentru un tratament.

    1875

    I se naște fiul Aleksei (Alioșa).

    Începe să publice romanul Adolescentul.

    Călătorește din nou la Bad Ems pentru a-și trata sănătatea.

    1876

    Publică „povestirea fantastică" Smerita, cu rol programatic în ceea ce privește concepția autorului despre fantastic.

    1877

    Este ales membru corespondent al Academiei Imperiale de Științe în cadrul secției de Limba și literatura rusă.

    Ține un discurs la moartea lui Nekrasov.

    1878

    Revine la Sankt-Petersburg și locuiește până la sfârșitul vieții în apartamentul unde acum se află Muzeul F.M. Dostoievski.

    Moare micul Alioșa, după o criză puternică de epilepsie. Familia este în stare de șoc. Pentru a se consola după moartea fiului, împreună cu poetul și filosoful Vladimir Soloviov, face o călătorie la Mănăstirea Optina, unde discută cu călugărul Ambrozie (considerat prototipul Părintelui Zosima din Frații Karamazov). Îi descrie lui Soloviov planul romanului Frații Karamazov.

    Alexandru al II-lea îl invită pe scriitor pentru a-l prezenta familiei sale.

    Începe să scrie Frații Karamazov.

    1879

    Începe să publice Frații Karamazov în Russki vestnik.

    Participă la Congresul Internațional de Literatură de la Londra, unde este ales membru al Comitetului de Onoare al Asociației Internaționale de Literatură.

    Călătorește din nou la Bad Ems pentru tratament.

    1880

    Participă la serate literare unde citește fragmente din operele sale.

    Participă la dezvelirea monumentului lui Pușkin la Moscova. Ține un discurs celebru cu ocazia acestui eveniment.

    1881

    După o discuție violentă cu sora sa, Vera Mihailovna, în privința unei moșteniri, are o hemoptizie. Este conștient de gravitatea stării sale și își ia rămas-bun de la cei dragi. Moare peste două zile, de emfizem pulmonar. Este înmormântat la Mănăstirea „Aleksandr Nevski" din Sankt-Petersburg.

    La moartea scriitorului, soția sa are 35 de ani. Nu se va recăsători niciodată, ocupându-se cu ardoare de moștenirea literară a lui Dostoievski. Prin mâinile Annei Grigorievna, stenograf și copist, au trecut marile creații dostoievskiene: Jucătorul, Crimă și pedeapsă, Idiotul, Demonii, Adolescentul, Frații Karamazov, Jurnalul de scriitor, discursul despre Pușkin. Ultimul roman, Frații Karamazov, îi este dedicat. Este cunoscută și ca unul dintre primii filateliști din Rusia.

    1881–1882

    Se publică prima ediție postumă a operelor lui Dostoievski, în 14 volume.

    1918

    În iunie, la Ialta, moare Anna Grigorievna Dostoievskaia. Venise în Crimeea pentru a se trata de o formă gravă de malarie, contractată cu un an în urmă. Din cauza evenimentelor istorice tulburi, nu s-a putut întoarce la Sankt-Petersburg. A murit de foame, singură, într-un hotel. Abia în 1968 nepotul său, Andrei Fiodorovici, i-a adus rămășițele la Sankt-Petersburg, unde a fost îngropată alături de Dostoievski, împlinindu-se astfel dorința pe care Anna și-o exprimase de mai multe ori în timpul vieții.

    2010

    Se naște Fiodor Alekseevici Dostoievski, stră-strănepotul scriitorului. Are trei surori mai mari, Anna, Vera și Maria. Tatăl său (n. 1975) este mecanic fluvial, iar mama – vatman. Bunicul, Dmitri (n. 1945), a lucrat tot ca vatman. Acești singuri descendenți ai lui Dostoievski trăiesc în prezent în Sankt-Petersburg, provenind din fiul scriitorului, Fiodor Fiodorovici.

    Camelia DINU

    PREFAȚĂ

    În 1880, într-o scrisoare adresată prietenului său N.N. Stahov, Tolstoi scria: „Zilele acestea nu m-am simțit prea bine și am citit Casa Morților¹. Uitasem multe din ea și am recitit-o; nu cunosc o carte mai bună în toată literatura nouă, incluzându-l pe Pușkin. Nu tonul, ci punctul de vedere este uimitor, sincer, natural și creștinesc. O carte bună, convingătoare. M-am delectat ieri toată ziua cu ea, cum nu m-am mai delectat de mult. Dacă-l vedeți pe Dostoievski, transmiteți-i că-l iubesc".

    Ne propunem să elucidăm câteva dintre motivele pentru care Tolstoi evalua la un nivel atât de înalt această creație, să-i zicem secundară, dacă o raportăm la marile romane dostoievskiene, care apăruseră între timp, și pe care Tolstoi le cunoștea.

    Anul 1859 marchează revenirea lui Dostoievski în literatură, după zece ani de pauză impusă (dintre care patru de ocnă), interval în care s-a consolidat noua sa viziune artistică, iar concepțiile de autor s-au decantat. În închisoare, nu a încetat să se pregătească pentru viitoarea perioadă de creație; în acest sens există dovezi cu privire la însemnările făcute când era internat în spitalul închisorii. Cel mai probabil, notițele de atunci reprezintă prima parte din așa-numitul Caiet siberian și nucleul Amintirilor din Casa Morților. Despre acestea din urmă, îi scria lui Appolon Maikov pe 18 ianuarie 1856: „Acolo [la Omsk, în Siberia – n.n.], am definitivat în cap romanul. [...] Ieșind din închisoare, deși totul era gata, nu l-am scris. Nu am putut să scriu. Mai târziu, pe 9 octombrie 1859, într-o scrisoare către fratele său, Mihail, consemnează cu privire la crearea unui nou roman: „M-am gândit la el în închisoare, întins pe priciul meu, în momentele dificile de tristețe și de autodistrugere. Abia în 1860 proza devine publicabilă, după o gestație substanțială.

    Închisoarea și exilul sunt subiecte vaste și consistente în literatura rusă, cu rădăcini ce trimit la o mărturie din perioada schismei, Viața protopopului Avvakum scrisă de el însuși (1672–1675). Prin Amintiri…, numele lui Dostoievski este corelat cu o temă tulburătoare, cea a lagărului: scriitorul este considerat fondatorul „prozei condamnaților" în literatura rusă. Închisoarea reconstituită în Amintiri…, numită Casa Morții, este spațiul recluziunii și al supliciului, „o casă în care se târau morți vii, într-o viață cum nimeni nu și-o poate închipui, cu oameni altfel decât ceilalți".

    Problema raportului dintre autobiografie și ficțiune în Amintiri din Casa Morților este (ca de obicei în cazul speciilor „de frontieră") delicată și determină dificultăți de încadrare generică. După cum am precizat, textul a fost proiectat în perioada detenției, aspect confirmat în corespondența autorului. În scrisorile către fratele său și în documentele oficiale sunt menționate prototipurile reale ale personajelor din Amintiri…, precum și situații din existența de ocnaș. Confruntarea Amintirilor… cu aceste materiale și cercetarea biografiei autorului trimit la ideea că Dostoievski a pus în valoare momentele cele mai importante din viața sa de deținut.

    În acest context, tipul de discurs ar trebui să implice identitatea între eul naratorului și cel al autorului. Totuși, Dostoievski nu se teme de ficțiune și de subterfugii. Într-o scrisoare din octombrie 1859, el își propunea cu privire la nivelul de intimitate al textului: „Personalitatea mea trebuie să dispară. Acestea sunt însemnările unui necunoscut". În conformitate cu acest deziderat, în Amintiri… funcționează doi naratori: unul primar, anonim, care se ocupă cu publicarea memoriilor („editorul"), și un al doilea, cel care a trăit faptele și le-a consemnat (deci îl putem numi și autor fictiv), pe nume Aleksandr Petrovici Goriancikov. Pentru a se spori efectul de distanțare, acest al doilea narator nu este prezentat în Introducere ca un condamnat politic, ci ca un criminal de drept comun.

    Tehnica „punerii în abis" și artificiul naratorului Goriancikov sunt menite să mascheze substanța autobiografică a prozei și au drept consecință exersarea unor preocupări stilistice care sunt ale ficțiunii. Se pare că introducerea acestor avataruri ale naratorului au reprezentat și un tertip al lui Dostoievski pentru a salva de cenzură unele pagini posibil incomode. În ciuda eforturilor de camuflare întreprinse de autor, Amintirile… au fost receptate invariabil ca o confesiune nemijlocită a acestuia. De altfel, unele inadvertențe îl conduc pe cititor către această ultimă abordare: deși în Introducere se spune că Goriancikov este condamnat pentru o crimă pasională, capul de acuzare nu mai este menționat ulterior nicăieri, de parcă personajul nu are trecut (pe care nici nu-l rememorează, în schimb explorează intens prezentul). Mai mult, în capitolul al II-lea se sugerează că este deținut politic. În acest fel, Goriancikov se estompează în (de)favoarea autorului însuși. Efectiv, pare că dintr-un anumit punct Dostoievski uită de fictivul și convenționalul Goriancikov și-și asumă, în sfârșit, perspectiva narativă.

    Una peste alta, țin de ficțional segmentarea în capitole, disocierea autor-narator-personaj, refuzul de a-și exiba interioritatea prin trecerea sporadică la persoanele a II-a și a III-a, dialogul. Țin de autobiografic identitatea autor-narator-personaj, raportarea la locuri, perioade și persoane reale, verificabile, monologul interior. În orice caz, ficțiunea nu pare destinată să compenseze erorile memoriei, ci este o inerție, o obsesie a scriitorului. Ca dovadă, la momentul publicării Amintirilor…, Dostoievski s-a arătat nemulțumit de receptarea unidirecțională a prozei sale: publicul ignora dimensiunea artistică și problematica moral-filosofică în favoarea faptului viu, realistic.

    Revenim totuși la Goriancikov: este un nobil condamnat la zece ani de muncă silnică în Siberia, pentru uciderea din gelozie a soției sale. Și-a mărturist crima și s-a predat autorităților, iar după executarea pedepsei a rupt legăturile cu rudele și s-a stabilit într-un oraș siberian, unde a dus o viață izolată și a trăit din meditații. Caietul-manuscris care conține rememorarea perioadei de temniță este găsit, după moartea lui Goriancikov, de un concetățean destul de indiscret (naratorul anonim primar), care își propune să ofere spre „testare" publicului câteva capitole. Intenția declarată inițial este depășită tacit și sunt prezentate două părți, cu 10, respectiv 11 capitole. Acest narator primar anonim mai apare o singură dată, în capitolul al VII-lea din partea a doua, pentru a face o clarificare metatextuală (îl reabilitează pe un deținut paricid provenit din rândul nobilimii).

    Vocea din memorii a lui Goriancikov semnalează un veritabil reprezentant al aristocrației ruse, o persoană cultivată, un spirit reflexiv și sensibil, un excelent observator, un raisonneur foarte bine focalizat. Toate aceste calități îi înlesnesc abordarea unor strategii minuțioase de analiză și autoanaliză și conferă expunerii o autenticitate impresionantă, cea a intensității trăirii. Justificarea ce apare în capitolul Evadarea este relevantă în acest sens: „Cedând unui îndemn lăuntric, am vrut să înfățișez temnița și viața mea de acolo într-o descriere expresivă și edificatoare. Nu știu dacă am reușit s-o fac. În orice caz, nu sunt eu cel mai indicat să mă pronunț în privința aceasta". Relatarea nu are un subiect unitar și se constituie sub forma unor micro-narațiuni ce au ca matrice un portret. Deși conținutul mnemonic este organizat mai curând după principii afective, efectul nu este cel de flux accidental și variabil. Sunt descrise în detaliu viața cotidiană și obiceiurile prizonierilor, relațiile dintre ei, concepțiile morale și religioase, mai precis: cum fac deținuții rost, prin contrabandă, de bani, de votcă, de tutun, de mâncare mai bună, de haine mai bune, cum se distrează, care sunt relațiile cu administrația, care este atitudinea față de muncă, ce este interzis și permis, cum se fură între ei, cum sunt pedepsiți, ce pomană primesc din exterior. Sunt analizate componența etnică a comunității deținuților, atitudinea față de alte naționalități (tătari, cerchezi, polonezi, ucraineni, evrei) și clase sociale (ruptura dintre nobilime și popor este un laitmotiv). Sub auspiciile unei narațiuni-mozaic, descrierile sunt concepute cu o simplitate aspră. Tonul este static, ritmul narativ – lent. Vizualizăm scene din infernul vieții de pușcăriaș: conflictele aparente sau reale dintre deținuți; munca de ocnaș; meseriile practicate ca obligație, dar și pe cont propriu, pentru onorarea unor comenzi din exterior; atmosfera de la bucătărie; baia publică; revoltele determinate de nemulțumirile față de viața din închisoare (mâncarea proastă); viața din spital și relația afectivă cu doctorii; pedepsele corporale (bătaia cu vergi, cu nuiele) și impactul lor psihic asupra victimei și a călăului; arbitraritatea supraveghetorilor și a administrației; distracțiile (aniversarea zilei de naștere, jocurile de noroc, escapadele din închisoare pentru a ajunge la femei, spectacolele de teatru improvizate); sărbătorile religioase în închisoare (Crăciunul, Paștele, mersul la biserică); evadările. Paginile consacrate spitalului din penitenciar sunt scrise cu o forță deosebită. Scena cu pacientul care moare în lanțuri este una dură, viscerală, poate cea mai zguduitoare din întregul text. Imaginea cadavrului gol al lui Mihailov, de care atârnă doar lanțurile, este cutremurătoare. Un alt episod de un realism crud este cel al băii publice.

    Textul este populat cu zeci de portrete, unele doar schițate și anonime, altele bine individualizate, prezentate în amănunt (asupra unora dintre acestea se revine concentric, prin formule de tipul: „Despre acesta am însă de gând să vorbesc ceva mai încolo..., „Dar văd că m-am depărtat de subiect...). Transpare chiar un portret colectiv al celor aproximativ 250 de ocnași. Aceștia sunt clasificați după diverse criterii: categoria socială, tipul de condamnare, meseria practicată „afară sau „înăuntru, comportament, trăsăturile morale. Naratorul este absorbit de fenomenele psihologiei umane, de manifestările excepționale, de sentimentele și experiențele extreme. Personajele sunt observate în momente de criză emoțională, când comportamentul lor nu se mai supune rațiunii. Astfel, pentru narator, devin predilecte situația psihologică în care este implicat personajul, consecințele morale și concluziile asupra acesteia.

    Dintre figurile emblematice, enumerăm câteva, selectate subiectiv: Akim Akimîci, șeful de dormitor al deținuților, fost ofițer, ucigaș al unui prinț; Alei, tânărul tătar participant fără discernământ la un jaf sângeros împreună cu frații săi; A-v, insul animalic și josnic, „un monstru, un Quasimodo moral; Baklușin, organizatorul cel vesel al reprezentațiilor teatrale din închisoare, condamnat pentru o crimă pasională înfăptuită aproape accidental (l-a împușcat pe pretendentul iubitei sale); bătrânul credincios de rit vechi condamnat pentru că a incendiat o biserică; Gazin, „cârciumarul închisorii, un Hercule meschin, deosebit de violent la beție, ucigaș de copii, pe care îi atrăgea, îi chinuia și îi înjunghia; Isai Fomici, evreul bijurier și cămătar, condamnat pentru omucidere, cel care oferă spectacole de extaz mistic; Luka Kuzmici, care se laudă cu cei șase oameni înjunghiați; maiorul, reprimatorul prin excelență, nemilos, aspru și irascibil; Orlov, un tâlhar vestit, energic și orgolios, asasin de copii și de bătrâni; Petrov, un uriaș „în stare de orice, care își înjunghiase colonelul când acesta îl lovise la instrucție, contrabandist și hoț din reflex (îi fură lui Goriancikov Biblia, o vinde și trage un chef zdravăn cu banii obținuți); Sirotkin, ucigaș al comandantului de companie, de o frumusețe feminină, ca sugestie a homosexualității; Sușilov, spăsit și depersonalizat, care, indus în eroare, făcuse schimb de „destin cu alt deținut. Nu puține dintre aceste personaje vor avea un viitor în creația lui Dostoievski, ba chiar vor deveni memorabile.

    Deși abundența portretistică este copleșitoare, impresia generală este de omogenitate, cel mai probabil pentru că se respectă niște principii de prezentare a personajelor (portret fizic și moral, realizate pe alocuri în rezonanță prin fiziognomonie, istoria condamnării, relația cu naratorul). Unele istorii au un grad ridicat de autonomie, de exemplu povestirea cutremurătoare despre bărbatul Akulinei. Chiar și descrierea animalelor din închisoare (calul, câinii, gâștele, țapul Vaska, vulturul) este realizată cu un interes specific pentru aprofundarea psihologică. Scena în care apare vulturul beneficiază de o simbolistică deosebită. „Singuratic, rău și neînduplecat", ingrat față de gestul eliberării sale, vulturul întruchipează obsesia și intensitatea dorinței de libertate din conștiința fiecărui condamnat.

    În Amintiri… sunt abordate probleme filosofice care, mai târziu, vor constitui inconfundabilul substrat ideatic dostoievskian (libertatea, crima, natura umană, mândria, relația dintre popor și intelighenție, nebunia, iubirea aproapelui, solidaritatea umană, smerenia). Datorită acestui fond filosofic, textul are un pronunțat caracter eseistic și contribuie la constituirea vocii distincte dostoievskiene, cea care va deveni pregnantă în marile creații din următoarea perioadă.

    Multe pagini sunt ocupate de polemici despre cauzele crimei și psihologia criminalului, cruzimea și lipsa de sens a pedepsei, raportul pedeapsă–vinovăție. Cu deosebire în partea a doua este abordată tema pedepsei, înțeleasă în Amintiri… ca faptă exterioară, conferită prin lege, și nu ca penitență interioară, morală, cum se va dezvolta în romanele viitoare (dintre care primul va fi Crimă și pedeapsă). Naratorul acordă o atenție deosebită influenței negative a închisorii asupra moralității umane; în același timp, se susține cu exemple că închisoarea nu-i transformă pe oameni în criminali decât dacă ei au fost astfel înainte. În fiecare deținut este accentuată (și) o trăsătură umană: forța spiritului, blândețea, naivitatea, dorința de cunoaștere. Într-un adevărat rechizitoriu, naratorul reiterează ideea că dincolo de zidurile închisorii funcționează aceleași legi și principii brutale, iar „înăuntru nu sunt oameni mai răi decât „afară – o dezonoare pentru justiție. Astfel, închisoarea din Omsk se transformă treptat într-o miniatură a întregii Rusii, chiar a întregii umanități. Temnița își pune amprenta ireversibil asupra personalității. Nu întâmplător, după eliberare, Goriancikov evită oamenii, prelungind o strategie folosită în închisoare. Din condamnat, el devine autocondamnat. Singura doză de libertate transpare din tonul cu care scrie Amintirile. Doar în acest spațiu, al rememorării, în acest exercițiu al (auto)mărturisirii, el este destins și echilibrat. Și chiar și aici, dincolo de orice atitudine concesivă, experiența închisorii este prezentată ca una absolut negativă. Pe alocuri, relatarea lui Goriancikov pare indiferentă, resemnată, a omului pe care nu-l mai poate surprinde nimic, de fapt, o încercare de derogare de la traumele destăinuite.

    Amintiri din Casa Morților a produs dintotdeauna o impresie puternică asupra cititorului, ca mărturie exclusivă despre lumea proscrișilor. Direcțiile deschise de această proză au avut, peste ani, rezonanțe notabile în scrierile lui O.V. Volkov, Evghenia S. Ghinzburg, V.T. Șalamov, S.A. Snegov, A.I. Soljenițîn, V. Kress, A.V. Jigulin, G.N. Vladimov, S.D. Dovlatov, fapt dovedit de trimiterile directe la clasicul rus în prozele autorilor menționați. De asemenea, dialogul scriitorilor moderni cu Dostoievski se reflectă nu numai în menționarea Amintirilor... ca model pentru scriitura ce reflectă universul concentraționar, ci și în compararea realității lagărelor din secolul al XIX-lea cu gulagul din secolul XX.

    Fascinant de urmărit în Amintiri… rămâne felul în care o mână de maestru a împletit elemente documentare/autobiografice și imaginare, pentru a obține o proză profund originală și o răscolitoare lecție despre suferință.

    Camelia DINU

    Pentru realizarea cronologiei și a prefeței am folosit sursele: www.fedordostoevsky.ru; www.fdostoevsky.ru; www.vehi.net/dostoevsky/; biographer.ru; Cristea, Valeriu, Dicționarul personajelor lui Dostoievski, Polirom, Iași, 2007.


    ¹ Textual, titlul în limba rusă este Zapiski iz Miortvogo doma (Însemnări din Casa Morții). Traducerea încetățenită în română este Amintiri din Casa Morților (n. pref.).

    AMINTIRI DIN CASA MORȚILOR

    PARTEA ÎNTÂI

    Introducere

    Pe întinsul depărtat al Siberiei, prin șesurile, plaiurile și pădurile nesfârșite, întâlnești din loc în loc câte un orășel cu o mie, cel mult două mii de locuitori, durat numai din lemn, cu case de bârne și garduri de scânduri, cu câte două biserici − una înălțându-se în mijlocul orașului, cealaltă la cimitir − așezări nu prea arătoase, ce seamănă mai mult cu satele mai răsărite din împrejurimile Moscovei decât cu un oraș adevărat. De obicei, în aceste târguri, ca să le zicem așa, mișună o mulțime de funcționari: ispravnici, zapcii, judecători și dregători de tot felul, cu liota de subalterni în jurul lor, precum și nenumărați alți slujbași de toate rangurile.

    Pentru a îndulci, pesemne, iernile prea lungi și prea geroase, slujbele la stat țin de cald în Siberia funcționarilor aciuați pe acolo. Locuitorii sunt oameni așezați, fără niciun fel de pretenții liberale, oameni pe care nu-i tulbură gândul unor schimbări înnoitoare; rânduielile sunt vechi, trainic înrădăcinate și consfințite de vreme. Funcționarii, care pe bună dreptate alcătuiesc aici protipendada și țin locul nobilimii siberiene, sunt fie oameni din partea locului, siberieni de baștină, fie veniți de prin Rusia, îndeosebi din cele două metropole, atrași de ispita unor lefuri mai mari, a unor îndoite indemnizații de deplasare și de perspectiva unor avantaje și mai ademenitoare.

    Cei mai înțelepți dintre ei, cei care au dibuit secretul vieții și, prinzând pulsul situației, au știut să dezlege problema propășirii, rămân mai totdeauna în Siberia și se cufundă cu nădejde în felul de trai al târgului. Belșugul roadelor dulci pe care le culeg cu timpul îi răsplătește cu prisosință. Alții însă, oameni ușuratici și care nu se învrednicesc a dezlega această mare taină a vieții, încep curând să se plictisească și să se întrebe cu amară părere de rău cum de-au putut să se prostească într-atât și să alerge cale de poște ca să se îngroape în pustietatea asta. Așteaptă cu nerăbdare să se scurgă cei trei ani, cât sunt obligați după lege să rămână acolo, căutând să-și omoare timpul, pentru ca imediat după împlinirea termenului legiuit să-și ceară mutarea și să se întoarcă acasă, hulind și blestemând Siberia. Dreptate însă nu prea au, căci nu numai din punctul de vedere al avantajelor pe care le oferă slujba la stat aici, dar și din multe altele Siberia e o țară a bucuriei. Clima e admirabilă; negustorii sunt primitori și cu dare de mână; printre băștinași se găsesc așijderi destui oameni înstăriți și ospitalieri. Domnișoarele sunt ca niște bobocei de trandafiri, caste și rușinoase nevoie mare. Vânatul dă buzna pe străzi și numai că nu se izbește de pușca vânătorului. Șampania curge gârlă, icrele sunt delicioase, solul rodește recolte îmbelșugate… Într-un cuvânt, e un pământ binecuvântat, ale cărui rosturi însă omul trebuie să le cunoască și, ce-i drept, în Siberia, mulți se pricep să-l rostuiască cu destulă iscusință, trăgând foloase cu o râvnă neasemuită.

    Într-unul din orașele acestea, pline de voie bună, de îndestulare materială și tihnă sufletească, cu locuitori sfătoși, de treabă, și care mi-a lăsat o amintire de neuitat, am întâlnit un fost deportat, pe Alexandr Petrovici Goriancikov. Născut într-o familie de nobili, moșieri din Rusia Centrală, fusese osândit la muncă silnică de gradul al doilea pentru că își omorâse nevasta. După ispășirea pedepsei de zece ani la ocnă, își ducea traiul cuminte și nebăgat în seamă printre coloniștii din orășelul K. Era trecut, de fapt, în registrul de locuitori al unei volostii din apropiere, dar stătea în oraș, unde-și putea câștiga existența cu meditațiile. Prin orașele Siberiei pot fi văzuți adeseori meditatori dintre foștii deportați, care trăiesc din lecții predate pe la familiile mai înstărite. Sunt primiți cu bunăvoință, fiindcă îi învață pe cei mai tineri limba franceză, atât de trebuincioasă în viață, și pe care, fără ei, în colțurile acestea îndepărtate ale Siberiei, oamenii nici n-ar avea de unde s-o cunoască. Pe Alexandr Petrovici l-am întâlnit întâia oară în casa primitoare a onorabilului Ivan Ivanîci Gvozdikov, vechi și merituos slujbaș, care își pusese mari nădejdi în cele cinci fete ale sale. Acestea luau de patru ori pe săptămână lecții de la Alexandr Petrovici, care era plătit cu treizeci de copeici lecția. Înfățișarea lui îmi atrase luarea-aminte. Era un om slab și neobișnuit de palid, mic, pirpiriu, încă destul de tânăr: să fi avut cel mult treizeci și cinci de ani. Umbla totdeauna curat îmbrăcat, după moda europenească. Când îi vorbeai, te privea țintă, foarte atent, îți asculta fiecare cuvânt cu o politețe rece, căutând parcă să-i pătrundă tot tâlcul adânc, ca și cum întrebarea l-ar fi pus în fața unei enigme ce se cerea dezlegată, ori urmărind să-i smulgă o taină, pentru ca până la urmă să dea un răspuns scurt și precis, dar își cântărea într-atâta fiecare vorbă, încât la un moment dat începeai să simți o jenă inexplicabilă și te grăbeai tu însuți să pui capăt discuției. L-am întrebat cu acel prilej pe Ivan Ivanîci ce crede despre el; mi-a spus că Goriancikov duce o viață austeră, ireproșabilă și că altminteri el, Ivan Ivanîci, nu i-ar fi încredințat educația celor cinci fete ale sale; dar că, în general, e un om ursuz, care fuge de lume, că-i foarte învățat, citește mult, dar e scump la vorbă, încât e aproape cu neputință să-l provoci la o convorbire mai intimă. Unii susțineau că e pur și simplu nebun, grăbindu-se totuși să adauge că aceasta n-ar fi de fapt cine știe ce meteahnă și că mulți dintre cetățenii de vază ai urbei ar fi oricând dispuși să-l ajute și să-l sprijine cu o vorbă bună, ba chiar că el ar putea fi de folos scriind petiții ș.a.m.d. Se credea că are o sumedenie de rude în Rusia, dintre care unii erau poate oameni influenți; toți știau, însă, că din clipa deportării el tăiase toate punțile și refuzase cu încăpățânare să mai înnoade vreo legătură cu lumea sa, că, într-un cuvânt, procedase în mod conștient împotriva interselor sale. De altfel, toată lumea la noi cunoștea povestea vieții acestui om; toți știau că-și omorâse nevasta din gelozie, chiar în primul an de căsnicie, și că se denunțase el însuși, dându-se pe mâna justiției, ceea ce-i ușurase mult pedeapsa. Astfel de fapte sunt privite întotdeauna ca adevărate năpaste vrednice de milă. Și totuși, acest om ciudat se ținea mereu departe de lume și nu se arăta decât atunci când trebuia să se ducă la vreo lecție.

    La început nu-mi atrăsese atenția în mod deosebit; mai târziu, fără să-mi dau seama de ce, l-am privit însă cu mai multă luare-aminte; stăruia în el ceva enigmatic; ascundea, desigur, o taină. Dar era cu neputință să intri în vorbă cu el. Răspundea, ce-i drept, la orice întrebare, de parcă aceasta i-ar fi fost cea dintâi datorie, dar răspunsurile lui mă stânjeneau oarecum și-mi era penibil să-mi continui întrebările; de altfel, convorbirile de acest soi aduceau totdeauna pe chipul lui o expresie stranie de suferință și istovire. Îmi amintesc că într-o minunată seară de vară am ieșit împreună de la Ivan Ivanîci. Îmi trecu deodată prin minte să-l invit la mine să fumăm o țigară. Mi-ar fi greu să descriu spaima ce i se întipări în clipa aceea pe obraz; se zăpăci de-a binelea, bâigui câteva cuvinte neînțelese și, deodată, după ce îmi aruncă o privire încărcată de mânie, o rupse la fugă în direcția opusă. Am rămas nespus de mirat. De atunci, de câte ori mă întâlnea, părea că-l încearcă un fel de teamă. Eu însă nu m-am dat bătut; ceva mă atrăgea la el, așa că după o lună mă înființai, cu totul pe neașteptate, acasă la dânsul. Am procedat, firește, fără tact și cam nechibzuit. Locuia la marginea orașului, în casa unei bătrâne, a cărei fiică, bolnavă de tuberculoză, avea un copil din flori, o fetiță de zece ani, zburdalnică și drăgălașă. În clipa când am intrat pe ușă, Alexandr Petrovici tocmai o învăța din cartea de citire. Când mă văzu, se tulbură grozav, de parcă l-aș fi prins asupra cine știe cărei fapte rele. Zăpăcit, se ridică în grabă și rămase nemișcat, privindu-mă cu ochii holbați. În sfârșit, ne așezarăm pe câte un scaun. Îmi urmărea bănuitor privirile, ca și cum se aștepta să surprindă în fiecare din ele un anume gând tăinuit. Mi-am dat seama numaidecât că era un om bănuitor din fire, de o susceptibilitate bolnăvicioasă, și că suferea pesemne de mania persecuției. Mă privea cu dușmănie, de parcă ar fi vrut să-mi spună: Dar nu mai pleci odată? Încercai să intru în vorbă cu el, povestindu-i despre orășelul nostru, punându-l la curent cu ultimele noutăți, dar el se eschiva cu încăpățânare de la orice discuție, zâmbind cu răutate și mărginindu-se la răspunsuri monosilabice; constatai cu acest prilej că nu era la curent cu noutățile îndeobște cunoscute de toată lumea și că nu avea nici măcar dorința să le afle. Îi vorbii apoi de ținutul nostru, de nevoile lui; mă asculta în tăcere, uitându-se țintă în ochii mei cu o privire atât de ciudată, încât începu să-mi fie rușine de toată convorbirea aceasta; și totuși, era cât pe-aici să-l scot din rezerva lui ostilă, oferindu-i teancul de cărți și reviste, încă netăiate, pe care le ridicasem chiar atunci de la poștă.

    Le învălui într-o privire lacomă, dar își schimbă pe dată gândul, refuzînd să le ia, sub cuvânt că n-are vreme să citească. În sfârșit, hotărâi să pun capăt acestei vizite penibile și cum mă văzui afară simții că mi se ia o piatră de pe inimă. Îmi dădeam seama, rușinat, că a fost o nesimțire din parte-mi să dau buzna în singurătatea unui om, a cărui unică dorință era, poate, aceea de a trăi cât mai departe de lume. Băgasem de seamă că avea prea puține cărți; prin urmare, nu era adevărat că citea mult. Și totuși, în vreo două rânduri, trecând cu trăsura foarte târziu prin fața locuinței lui, văzusem ferestrele luminate. Ce îl făcea oare să vegheze toată noaptea până aproape de ziuă? Scria, poate? Iar dacă așa era, ce-ar fi putut să scrie?

    Împrejurările mă siliră să lipsesc din oraș vreme de aproape trei luni de zile. Întorcându-mă acasă abia în iarnă, aflai că Alexandr Petrovici a murit și că nu voise nici măcar în ceasul din urmă să cheme un doctor. Lumea din oraș îl și uitase. Odaia în care locuise era goală. Făcui numaidecât cunoștință cu gazda lui, cu gândul să aflu de la ea cum își petrecuse vremea chiriașul și ce anume scria. Pentru douăzeci de copeici, ea îmi aduse un coș plin cu hârtii rămase de la răposat și-mi mărturisi că două caiete le rupsese ca să aibă cu ce aprinde focul. Era o femeie posacă, tăcută și n-am izbutit să aflu mare lucru de la ea. N-a fost în stare să-mi spună nimic mai interesant despre chiriașul ei.

    Din răspunsurile pe care mi le-a dat cu multă zgârcenie, reieșea că acesta nu lucra aproape nimic și că luni de-a rândul i se întâmpla să nu-și arunce ochii pe o carte ori să ia în mână condeiul; în schimb, se plimba toată noaptea în lung și în lat prin odaie, frământat de gânduri; câteodată vorbea cu glas tare. O îndrăgise mult pe nepoata ei, Katia, mai ales după ce află cum o cheamă; în ziua de Sfânta Katerina se ducea la biserică și dădea un acatist pentru pomenirea sufletului cuiva. Vizitele îl iritau și nu primea pe nimeni; din casă nu ieșea decât atunci când se ducea să dea lecții; până și la gazda lui se uita posomorât și încruntat, când, o dată pe săptămână, aceasta venea să-i deretice odaia; în cei trei ani cât stătuse cu chirie la ea, nu schimbaseră aproape nicio vorbă. O întrebai pe Katia dacă-și amintea de dascălul ei. Mă privi tăcută, își ascunse fața în mâini și, întorcându-se spre perete, izbucni în plâns. Vasăzică, omul acesta știuse să se facă iubit cel puțin de un suflet de copil.

    Am luat vraful de hârtii cu mine și toată ziua aceea o petrecui cercetându-le. Cea mai mare parte din ele erau cu totul lipsite de interes: niște hârtii fără însemnătate sau caiete cu exerciții de caligrafie ale elevilor. La urmă, îmi căzu în mână un caiet destul de gros cu o bună parte din pagini acoperite cu o scriere măruntă. Cine știe când și în ce împrejurări a fost aruncat de către autor și dat uitării. Era o descriere amănunțită, dar foarte incoerentă, întreruptă pe alocuri, a celor zece ani petrecuți de Alexandr Petrovici la ocnă. Uneori povestirea era urmată de fraze confuze, pline de amintiri ciudate, haotice, scrise la repezeală în rânduri neregulate, febrile, ca sub puterea unei cerințe imperioase.

    Recitii de câteva ori aceste crâmpeie și rămăsei aproape convins că ele fuseseră scrise într-o clipă de nebunie. În schimb, însemnările ocnașului, „Scenele din Casa Morților", cum le numește el însuși la un moment dat în manuscrisul său, nu mi-au părut cu totul lipsite de interes. O

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1