Cismigiu et Comp. Buna dimineata, baieti!

CRONOLOGIE

1907

Se naște, pe 13 februarie, în comuna ilfoveană Brătulești-Cocioc (azi Periș), Grigore Băjenaru, fiul Anei (născută Grigoriade) și al lui Ion Popescu-Băjenaru, profesor, autor de manuale și publicist.

Va urma școala primară în cartierul Ghencea din București.

1923

Elevul Grigore Băjenaru debutează publicistic în „Lumea copiilor". Va urma o colaborare susținută cu diverse reviste adresate celor mici.

1924

Se produce debutul editorial, prin volumul Din țara basmelor; în continuare tânărul autor va manifesta o adevărată pasiune pentru genul poveștilor – dovadă numeroasele titluri publicate.

1926

Grigore Băjenaru trece examenul de bacalaureat, absolvind secția modernă a Liceului„Gheorghe Lazăr" din București.

1930

Finalizează cursurile Facultății de litere și filosofie, București. După obținerea licenței va fi profesor la diverse școli și licee (serale, de ucenici, particulare), fără a se fixa ca titular. Mai târziu va lucra în administrație, la Primăria Capitalei, Observatorul astronomic popular, Pinacoteca municipală.

Grigore Băjenaru, licean

1938

Devine doctor în litere, cu lucrarea Schițele și nuvelele lui Delavrancea (pe care o va publica în 1939).

1940

Publică două încercări de istorie literară, Delavrancea. Omul și opera și Eminescu, dramaturg.

1942

Apare Cișmigiu et Comp., scrierea de care se leagă cel mai bine identitatea de scriitor a lui Grigore Băjenaru (o ediție îmbogățită va apărea în 1947).

1943

Publică volumul de povești Mintea și norocul.

1945

Îi apare Hora anotimpurilor, plachetă de versuri pentru copii.

1947

Publică alte volume pentru copii, Cu trenul și Cei trei ștrengari (versuri), precum și Ocupațiile micuților.

1952

Publică în volum comedia într-un act Comoara.

1957

Îi apare volumul de povești Orologiul împăratului.

1967

Publică miniromanul istoric pentru copii Banul Mărăcine, în două volume (de fapt, dat fiind formatul colecției în care apar la Editura Tineretului, „volumele" sunt volumașe de câteva zeci de pagini).

1968

Apare o ediție „revăzută" (în fapt, expurgată) din Cișmigiu et Comp., epuizată rapid. I se publică alte două miniromane istorice pentru copii, Inelul lui Dragoș și Cerbii lui Mihai-Vodă.

1970

Apare Taina lui Mircea-Voievod, scriere istorică pentru copii și adolescenți.

1972

Grigore Băjenaru publică Bună dimineața, băieți!, continuare a cărții de succes Cișmigiu et Comp.

1973

Apare volumul de povestiri Vârful cu dor.

1975

Apare volumul de povești și legende Grădina înțelepților.

1977

Apare romanul istoric pentru copii și adolescenți Spătarul Coman de Suceava.

1978

Publică Piatra Craiului, legende românești.

1980

Apare Mărețul rege Burebista, roman istoric.

1981

I se publică Mici povestiri despre oameni mari.

1982

Publică volumul de povești Fata din dafin.

1983

Apare Ispirescu, împăratul basmelor.

1984

Sunt publicate Povestiri de vitejie.

1986

Grigore Băjenaru moare pe 5 februarie, la București.

*

Postum, sunt editate Nouă basme vesele pentru toate vârstele (1989) și romanul parțial autobiografic Balsam de Canada (2005).

*

Pentru alcătuirea acestui tabel cronologic au fost consultate articolele consacrate vieții și activității lui Grigore Băjenaru, întocmite de Ion Cristofor – din Dicționarul scriitorilor români (coordonatori Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu), vol III: M-Q, Editura Albatros, București, 2001 – și de Rodica Șuiu – din Dicționarul General al Literaturii Române (coordonator general Eugen Simion), vol. I: A/B, Editura Univers Enciclopedic, București, 2004 –, precum și fișierele Bibliotecii Academiei Române.

FARMECUL LICEULUI DE ALTĂDATĂ

Generația mea, născută la începutul anilor ’70, a fost probabil ultima dintre generațiile postbelice care au crescut cu romanul Cișmigiu & Comp., best seller-ul din 1942 al lui Grigore Popescu-Băjenaru. L-am citit în ediția din 1978 de la „Ion Creangă și, asemenea altor preadolescenți, mi-am construit cu ajutorul său o întreagă mitologie a liceului la care urma să mă înscriu. Într-o epocă în care industrializarea ceaușistă trecea ca un tăvălug peste învățământul liceal românesc, „întoarcerea în Bucureștiul interbelic pe care lectura acestei cărți o oferea cu farmec și generozitate a reprezentat un balon de oxigen și un motiv de nostalgie pentru numeroșii cititori. Căci, în pofida tuturor presiunilor ideologice, mai existau cîteva licee de elită, care se zbăteau, sub masca etichetei de „matematică-fizică", să mențină vechile standarde umaniste.

În 1986 aveam de ales între a da treapta întâi la „Gheorghe Lazăr" – cadrul din Cișmigiu… – sau la „Nicolae Bălcescu, fostul și actualul colegiu „Sfântu-Sava. Am „trădat însă, din motive obscure, liceul evocat de Grigore Băjenaru, optând pentru marele său rival de peste Strada Știrbei Vodă. La urma urmei, ambele erau plasate în vecinătatea Grădinii Cișmigiu… Tânjeam pe atunci după mândria de a fi elev la un liceu cu tradiție (obligatoriu precomunistă). Eram sedus de ideea unei identități școlare „cu blazon. Visam profesori respectați și impozanți, de la care aveai ce să înveți, dar și personaje pitorești, pe seama cărora să te amuzi. Râvneam, apoi, acea solidaritate camaraderească a adolescenților puși, în același timp, pe învățătură și șotii. Pe scurt – aveam mereu în minte viața de licean made in Cișmigiu & Comp.! Firește, multe lucruri se degradaseră iremediabil între timp. Matricolele și uniformele comuniste, spre exemplu, erau în anii ’80 otova, dizgrațioase și fără urmă de personalitate. Pentru liceenii interbelici în schimb – inclusiv pentru „lăzăriștii" lui Grigore Băjenaru – matricola și uniforma nu constituiau o expresie a depersonalizării și uniformizării, ci o emblemă identitară elegantă pentru care puteai, la o adică, să te și lupți, ca la concursurile sportive interliceene…

Am început, așadar, să citesc tot felul de cărți care aveau într-un fel sau altul de-a face cu atmosfera liceelor interbelice – de la Elevul Dima dintr-a șaptea de Mihail Drumeș la volumul doi din Medelenii lui Ionel Teodoreanu și Corigent la limba română de Ion Minulescu, trecând prin Orașul cu salcâmi de Mihail Sebastian și prin Cartea nunții de G. Călinescu. (Romanul adolescentului miop al lui Mircea Eliade încă nu apăruse.) Căutam în ele o alternativă proaspătă, necontrafăcută la falsitatea însiropată a romanelor lui George Șovu și a scenariilor de film realizate împreună cu Nicolae Corjos (Declarație de dragoste și celelalte, care aveau totuși hazul lor). Evident, nu sesizam prea bine diferența dintre ceea ce unii numesc mainstream și așa-numita literatură populară „pentru copii și tineret". Astăzi știu – sau am impresia că știu – pe ce rafturi și în ce compartimente să așez cărțile respective, dar în acei ani impactul decisiv asupra identității mele de licean l-a avut, de departe, Cișmigiul… profesorului Băjenaru. Nu-i de mirare. Autorul a fost, pe palierul său, un clasic al literaturii despre liceul interbelic, iar acest clasicism didactic, popular, agreabil mergea direct la inimile tinerilor. Literatura cu, despre sau pentru pionieri și uteciști de după 1944 a produs rareori un scriitor atât de iubit ca „desuetul" evocator al lui Cișmigiu & Comp. Poate doar Constantin Chiriță din Cireșarii, Costache Anton din Seri albastre, Mircea Sântimbreanu din Recreația mare sau, cine știe, Octav Pancu-Iași. Recitit acum, acest roman pedagogic (la care se adaugă și continuarea din 1972, Bună dimineața, băieți!) apare, mai mult decât oricând, ca o scriere „de epocă". Între liceul actual și liceul de atunci s-a căscat o prăpastie amețitoare. Cu toate acestea, puterea de seducție a paginilor Cișmigiului… nu s-a stins defel. Căci, în ciuda tuturor transformărilor sociale (unele uriașe!), mintea și sufletul adolescent nu s-au schimbat prea mult, chiar dacă actualii liceeni stau cu i-pod-ul în urechi, navighează pe net, conversează pe chat și accesează nestingherit distracții cool. Sigur, avem în cartea lui Grigore Băjenaru destul convenționalism didactic, o cantitate apreciabilă de candoare idilică și multă „apă de trandafiri" turnată asupra relațiilor dintre sexe. Suntem la foarte mare distanță de, să zicem, Romanul adolescentului miop și de studențescul Gaudeamus, unde Eliade relatează inclusiv inițierile sexuale de la bordel… Un anumit echilibru inocent planează, igienic, inclusiv asupra celor mai spectaculoase și mai simpatice farse juvenile. Dar evocarea mediului liceal, a relațiilor profesor-elev și a regulilor specifice sistemului de învățământ respiră autenticitate și prospețime. Pentru tinerii care vor să afle „cum era școala pe vremea aceea, volumul de față constituie un document uman valabil și un ghid savuros, fermecător în bonomia lui. Trebuie precizat, pentru a preîntâmpina anumite șocuri culturale, că după Primul Război Mondial, învățământul secundar nu era unul de masă, ci de elită, că dura opt ani (cursul inferior, de cultură generală, era urmat de cel superior, unde optai pentru „real sau „uman), că la „uman Latina sau, după caz, Greaca veche erau materii principale și că absolvenții Bacalaureatului de atunci (unde nu prea se copia) se situau, ca bagaj cultural, cu mult peste majoritatea licențiaților, masteranzilor și doctoranzilor de azi. Ca să nu mai spun că anumite obiceiuri ne apar acum cu totul neverosimile – vă mai puteți imagina copiii sărutând, spontan, mâna părinților? E drept, exista încă vechea separare pe sexe a elevilor (grupați în școli de băieți și școli de fete, cu toate implicațiile ce decurgeau de aici), iar restricțiile impuse erau departe de relaxarea „democratică" actuală. Numai că profesorul și chiar absolventul de liceu însemnau realmente ceva în acea societate, desigur imperfectă, dar unde dacă aveai carte, aveai parte (și viceversa). Gîndiți-vă, bunăoară, ce însemna să-i ai ca dascăli pe Dimitrie Caracostea, Camil Petrescu, Pompiliu Constantinescu… și câți alții. Exemplele ilustre abundă nu numai la română, ci la toate disciplinele.

Conceput pe un calapod evocator, confesiv și memorialistic, Cișmigiu & Comp. – cu tot cu bonus-ul său din 1972 – este romanul „de formare al unui profesor exemplar de literatură română. Dar și al unui harnic, productiv scriitor „pentru copii și tineret. Căci, pe lângă activitatea de dascăl la numeroase licee bucureștene – vocație personală și, totodată, moștenire de familie pe linie paternă – Grigore Băjenaru a publicat un număr apreciabil de eseuri istorico-literare, basme repovestite, romane istorice și de aventuri. De curând, a ieșit la iveală și un roman inedit al său, scris în maniera generației lui Eliade din care, într-un fel, a făcut parte.

Intrarea copilului – absolvent de școală primară – la Liceul „Lazăr din Capitală are loc în anul 1918. Nu-i de mirare că un profesor suplinitor de română precum Camil Petrescu, întors de pe front cu o infirmitate gravă, reacționează cu emoție netrucată în fața unei compuneri a elevului Băjenaru despre întoarcerea tatei din război… Cu aceeași simplitate și căldură, naratorul isprăvilor liceene de altădată aduce înaintea ochilor noștri o întreagă galerie de „caractere, multe dintre ele memorabile – profesori și elevi din cursul inferior, dar mai ales din cursul superior, unele „pozitive", altele nu prea, fiecare prezent cu numele real și cu porecla aferentă. Căci, după modelul strămoșilor noștri latini, orice personaj care contează, profesor sau elev, posedă un nomen, un prenomen și un cognomen… Cine oare, dintre vechii cititori ai volumului, nu își mai amintește de fascinantul „Barosan, alias profesorul de latină și dirigintele Sterie Enăchescu? Sau de exigentul profesor de istorie „Atilla, de directorul „Barbă (nu tocmai simpatic), de Frollo ori de blajinul „Nea Tomiță – fără a mai vorbi de elevii cei puși pe șotii? În paranteză fie spus, unul dintre colegii elevului Băjenaru se numește Noica Dan, iar un elev al său din Bună dimineața, băieți! este fratele său Noica Vlad, ceilalți doi fiind, desigur, Iacob și Constantin – viitorul filozof, pe atunci elev la „Spiru Haret".

Locul central pe care îl deține Latina în cadrul volumului nu e deloc întâmplător. Dimpotrivă, principala lecție a cărții – o lecție de viață, în ultimă instanță! – pare a fi chiar educația clasică pe care această „materie o implică. Tot „clasică este și „exemplaritatea" atâtor scene – în bine sau în rău. Înveți de fapt, ca tânăr în formare, foarte multe lucruri din Cișmigiu & Comp. și Bună dimineața, băieți! De la ce înseamnă cuvîntul „acrostih (delicioasă e scena în care „marele confident al amorurilor juvenile dejoacă planurile de cuceritor ale unui coleg printr-un poem având drept acrostih propoziția „Tanți ești o gâscă"!) până la diverse tehnici pedagogice. Un rol decisiv în cea din urmă privință îl dețin metodele de stimulare a stimei de sine la elevi și de umanizare a materiei aride prin tot felul de exemple anecdotice pitorești. Spre exemplu, povestirea unor episoade cu tâlc din viețile intime ale scriitorilor. Preocupat mereu de legătura dintre învățătură și viață, pedagogul e dublat de un moralist persuasiv, chit că moralizator și ilustrativ cât încape…

În Cișmigiu & Comp., cel care „învață" este elevul. În Bună dimineața, băieți! rolurile se schimbă. Fostul elev trece acum din bancă la catedră, de unde îi învață pe alții și, când e cazul, învață el însuși de la ei. Naratorul e plin de lecții primite de peste tot, unele usturătoare, altele mai dulci. În ambele volume, avem de-a face cu niște monografii personalizate ale vieții didactice. La început, junele Grigore (Grig pentru diafana sa iubită Veturia Petrovici, Griguță sau Băjenaru pentru colegi…) descoperă tainele materiilor școlare, alături de ciudățeniile camarazilor de clasă și ale dascălilor, mai târziu de primii fiori ai iubirii ș.a.m.d. Triumfă, neașteptat și spectaculos, la concursul „Tinerimii Române cu un basm ghiduș (reprodus integral în volum), pentru ca într-o altă scenă de efect, dându-se drept alt elev, să dialogheze de la egal la egal pe teme de istorie literară la „Sfântu Sava cu profesorul și criticul Pompiliu Constantinescu. Clachează însă sistematic la matematică și la alte materii „reale, trece prin momente grele și, după o excursie la Curtea de Argeș consumată înaintea încheierii liceului, e pe punctul de a fi amânat de la Bacalaureat din pricina unei escapade colective. În centrul primului volum se află însă mereu, alături de tânărul Băjenaru, Liceul „Lazăr și Cișmigiul (grădina care, după vorba potrivită a Barosanului, a însemnat pentru lăzăriști ceea ce a însemnat pentru haiduci codrul…). Cișmigiul, cu lacul și desișurile sale romantice, numai bune pentru evadări adolescentine, dă de fapt relieful și atmosfera cărții. Concursuri sportive și replieri „la Buturugă plimbări sentimentale, șotii și chiuluri „în natură – nimic din galantar nu lipsește, căci parcu-i frate cu elevul.

Umorul, exemplele, portretele morale, anecdota, înscenarea sunt arme „clasice" ale pedagogului și, deopotrivă, ale scriitorului Grigore Băjenaru. Romantismul e prezent prin intermediul Cișmigiului și prin notele de duioșie tandră sau de afectivitate nostalgică (mișcătoare, în naivitatea lor un pic retorică, rămân finalurile melancolice ale celor două cărți). În sfârșit, autenticismul își face simțită prezența prin franchețea sobră a confesiunii directe, sau prin citarea primei cărți în paginile celei de-a doua. O combinație pe cât de nepretențioasă, pe atât de cuceritoare, chiar dacă autorul nu-și depășește condiția de evocator didactic potrivit în toate. Dar atuul de bază al volumelor reunite este, înainte de orice, teatralitatea, capacitatea eroului central de a juca toate rolurile disponibile, cu expresivitate și haz. Nu degeaba declară că a omorât în sine un virtual actor, transformându-l în pedagog și scriitor…

Grigore Băjenaru s-a aflat și ca elev și ca dascăl în miezul viu al școlii românești dintre cele două războaie. Inclusiv ca student: doctorand prețuit al criticului universitar Mihail Dragomirescu și participant activ la Institutul de literatură al acestuia (pe la care află că a trecut și junele Eugen Ionescu), auditor constant al cursurilor unor mari profesori precum Nicolae Cartojan (cu care a colaborat îndeaproape), Ovid Densușianu sau Nicolae Iorga. A fost, de asemenea, oaspete privilegiat al „ultimului junimist" Iacob Negruzzi, cu prilejul sărbătoririi acestuia la 90 de ani. Plină de tâlc e reîntâlnirea cu fostul profesor Camil Petrescu, când Băjenaru ratează, elegant, afirmarea ca dramaturg (va compensa în schimb ca regizor al unor piese pentru elevi, organizate la serbările de sfârșit de an…). Iar momentul în care Grigore Băjenaru-fiul devine coleg cu Griogore Băjenaru-tatăl, ajutându-l să copieze la un examen didactic cu nimeni altul decât Mihail Dragomirescu se numără printre cele mai reușite scene din Bună dimineața, băieți!, volum aflat, altminteri, sub nivelul Cișmigiului… Lasă că, odată devenit dascăl, naratorul nu mai suflă o vorbă despre viața sa personală (inclusiv despre cea amoroasă) devotat meseriei până la uitarea de sine. Umorul ghiduș, simpatic-nonconformist și anecdoticul spumos își diminuează, și ele, turația. Există de altfel câteva concesii – nederanjante – față de ideologia oficială (cartea a apărut, repet, în 1972), când naratorul evocă o serie de episoade „sărbătorești" petrecute de Ziua Muncii (profesorul cântă, alături de elevii de la școlile muncitorești, Internaționala) sau când face trimitere la versurile antiregaliste ale lui Vlahuță. Din fericire, imaginea epocii interbelice nu e falsificată în favoarea celei puse în undă de propaganda comunistă. Oamenii sunt veseli și știu să petreacă, lumea e liberă și amestecată, mai respirabilă și mai ofertantă decât realitatea socială a anilor ’70.

Deși cele două volume-fanion ale lui Grigore Băjenaru au fost reeditate după 1990 (ultima oară în 2008), nu cred că putem vorbi despre o receptare postcomunistă a lor. Abia prezenta ediție le va repune realmente în relație cu publicul larg, căruia de fapt i se și adresează. Iar acesta se va împărți probabil în două mari categorii: de o parte nostalgicii vârstnici și maturi care vor reciti (a câta oară?) evocările liceului interbelic, de cealaltă – adolescenții și tinerii care vor descoperi pentru prima dată o lume dispărută, vintage sau retro. Nu-mi fac însă griji: cărțile „au suflet" și vor fi parcurse, azi ca și ieri, cu aceeași curiozitate și plăcere. Ele își delectează cititorii și, delectându-i, îi învață să se apropie de literatură și de umanioare, să devină oameni întregi și, dacă se poate, mai buni. Credeți că e puțin?

Paul CERNAT

Notă asupra ediției

Ediția de față reproduce textul volumului Cișmigiu & Comp. (Editura Tineretului, 1968, București), fiind întregit cu două capitole din ediția princeps a cărții lui Grigore Băjenaru (publicată la Institului de Arte Grafice „T.R. - Independența", București 1942), respectiv capitolul VIII (Cel mai bun galoș din lume-i galoșul Wimpassing) și capitolul XIII (Săracul Barbă), precum și cu alte pasaje autocenzurate.

CIȘMIGIU & COMP.

Și profesorii de astăzi au fost ieri elevi.

CAPITOLUL I

Gaudeamus igitur!

„Absolvenții Liceului «Gh. Lazăr» din București, secția modernă, promoția 1926, Marinescu N. Niculae, sunt rugați să-și trimită adeziunile, în vedera sărbătoririi a 15 ani de la absolvire¹, colegului lor, Dr. Nic. Georgescu, B-dul Elisabeta, Nr. 89, Tel: 5 08 00".

Nicio știre din „Universul, n-a făcut asupra mea o impresie atât de puternică, în dimineața asta de toamnă tânără și liniștită, ca rândurile aproape de nebăgat în seamă, strecurate la „Informațiuni.

Bine că s-a mai găsit unul dintre noi, care să ne strângă rândurile, măcar la 15 ani o dată! Tot Nae Georgescu, săracul..., băiat bun și de suflet! Ce-o mai fi făcând?... E doctor!... Ce liniștit era! Deși cel mai înalt din clasă, sta în banca întâia, că nu vedea bine... Singurul ochelarist din clasă! 5 08 00. Ei, bată-te norocul, Nae!

― 5 08 00... Țrrr!... Țrrr!... Țârrr!...

― Alo! (o voce femeiască).

― Casa domnului doctor Georgescu?

― Da, vă rog!

― Mă rog, cu cine vorbesc?

― Cu fräulein!

― Hm! (Are și fräulein, al dracului!) Domnul doctor e acasă?

― Cine-l caută, vă rog?

― Un fost coleg de liceu!

― Da,... vine imediat!

― Alo?

― Alo! Doctorul Georgescu?

― Da...

― Tu ești, Nae?

― Eu, mă!

― Nae Tata Mare!?

― Da. mă!

― Zis și Lola Girafa?

― Tu ești, Băjenarule, fi-r’ai al dracului?!

― Eu, mă!

― Zis Thyrtheu?

― Eu, eu... „Eheu fugaces, Postume, Postume, labuntur anni!".

― Lasă-l mă, pe Ovidiu, că...

― Nu e Ovidiu, mă, e Horațiu... Nu mai ții minte când scandai...

― Lasă-mă cu scandalizarea că m-apucă un acces de latinită!?

― Uite, mi-au venit versurile-n minte și cum se cam potrivesc... Ascultă, Tată Mare...!

― Ascult, mă, dar nu sunt tată mare, d-abia sunt tată simplu de trei ani!

― Mi-am închipuit..., ai fräulein..., să-ți trăiască!

― Cine,... fräulein?

― Nu, mă,... copilul! Ce e?

― Băiat!

― Halal să-ți fie! E tot ca tine de înalt?

― Du-te dracului! Lasă bancurile pentru banchet!

― Ce,... facem banchet?!

― Păi altfel, cum? Nu ne-ar fi rușine? Lăzăriști... și mai ales moderniști? După ce că ne vedem la atâția ani o dată?!

― Ai dreptate, Nae...! Când te gândești că au trecut 15 ani..., aproape două licee!

― Cam așa! Mă, Nae, dar ce ți-a venit să faci chestia asta, toamna? Nu era mai potrivit în iunie, când se-ncheia anul școlar?

― Păi , în iunie, fac toți golanii, mă! De ce să nu fim noi mai originali! Toți fac aniversările astea la sfârșitul anului școlar! Noi o facem la deschiderea cursurilor, mă, la început..., mai simbolic și mai aproape de realitate, că dacă te gândești bine, anul școlar se-ncheie adevărat toamna, că mai sunt corigenții, săracii..., așa că...

― Ai dreptate... și p-ormă toamna, adevărat, în forfota deschiderii cursurilor,... e mai didactic, mă,... profesorii,... elevii,...

― Elevele,...

― E,... mai didactic și mai...

― Nostalgic...

― Așa e!... Vesele și triste aduceri aminte! Și cine mai vine?

― Tot catalogul..., cu absenții respectivi,... ca-ntr-o oră veritabilă de cursuri, tinere! Mai dă-mi un telefon peste o zi, două, ca să-ți spun ceva mai precis... sau dacă-ți face plăcere și ai timp, treci pe la mine!

― Bine, Nae dragă! Să trăiești și să ne vedem cu bine!

― Noroc!

*

Peste trei zile mă cheamă Nae la telefon:

― Băiatule,.... s-a aranjat!... Ne-ntâlnim toți la liceu, joi, la șase, după-masă...

― Și cine vine?

― Mă, eu ți-am spus toți, dar bineînțeles cu aproximație,... c-așa vine vorba! O să fim, cred, vreo 25-30, că mai mulți sunt risipiți prin provincie, însurați,... mai știu eu cum!

― Păi ăsta ar fi cel mai potrivit motiv pentru ei s-o șteargă pentru două-trei zile la București!

― Este,... o să aflăm și de-astea, printre altele...

― Și ce profesori vin?

― Păi, în primul rând „Barosanul", „Atila", „Strămoșul omului", „Nosferatul", „Tânărul"...

― Bun,... s-aprobă... și programul?

― E,... tu vino la liceu cu vreo cinci cente la chimir... și, după ce terminăm acolo, ai să mai vezi, merge toată lumea la o cârciumă, așa cum cere protocolul în astfel de împrejurări!

― Gaudeamus igitur! D-abia aștept Joia!

― Parcă eu, nu?!

― Și, dacă nu sunt prea indiscret, nu s-ar putea să-mi fie comunicat și mie numele acestei cârciumi, în care ai de gând să cari, într-un justificat elan de frăție, pe elevi și profesori la un loc?

― Fără să fiu la fel de pompos, am să-ți spun că e o cârciumă, care se bucură de privilegiul de a fi unica din București și poate în România, care să-și odihnească bețivii, oroare... pe apă!

― Am ghicit și nu pot decât să te felicit pentru alegerea făcută: „Monte-Carlo"!

― Din Cișmigiu!

― Nici nu se putea altfel! Cel mai indicat dintre toate restaurantele! Simbolic pentru noi... și se-ncadrează în cei opt ani de școală... Liceul Lazăr... Buturuga, Monte-Carlo,... Debarcaderul!

― Cișmigiu et Comp., dom-le, nu le cuprinde Cișmigiul pe toate?

― Absolut!

*

― Ce-ai tăcut, mă? Ai căzut pe gânduri? Vezi să nu care cumva să fii trist joi, că o pățești cu frații! Ăia d-abia așteaptă să te vadă, li-e dor de bancurile tale!

― Să n-ai nicio grijă! joi am să fiu același pe care l-ați cunoscut întotdeauna.

*

Doamne, cum mai înfioară vântul frunzele copacilor din Cișmigiu!

Parcă e același freamăt adormitor de acum 15–20 de ani, când rătăceam cu colegii în anumite ore ale dimineții pe aleile mai dosnice, care adăposteau zeci de… plimbăreți!

Și ce ciudat! Frunzele ruginite sau palide foșnesc parcă mai puternic și mai nostalgic decât cele încă verzi… Poate unde știu că sfârșitul li-e mai aproape…

În umbra destrămată de toamnă a parcului, toți copacii ning pete de aur: frunze desprinse de crengi flutură viața de o clipă a unui efemer vegetal și, ca-ntr-un basm de Walt Disney, se aștern covor moale sub pașii întârziați ai trecătorului plictisit de banalul vieții cotidiene!

Lacul tremură la fel ca și atunci; și la fel își leagănă bărcile uitate pe sub sălciile plângătoare, ce au surâs cu duioșie la șoaptele de dragoste ale îndrăgostiților care și-au plimbat înfiorările pe aici.

Cinci și jumătate! Până la șase, când trebuie să ne-ntâlnim, mai am timp să-mi odihnesc ochii și gândurile în grădina aceasta cu amintiri.

O iau agale spre morminte, cum numeam colțul discret unde ne adunam noi, lăzăriștii, loc numit astfel din pricina aspectului funerar al pietrelor pe care ne odihneam trudiți, dragă Doamne, de atâta învățătură!

Ce mult s-au schimbat!… Pietrele sunt acum aranjate cu totul estetic; dar parcă mai mult farmec aveau pe vremuri, aruncate la-ntâmplare, unele peste altele, dându-ne prilejul să ne câțărăm în vârful lor, ca pe niște piramide, și să sărim, întocmai unor Tarzani în miniatură, pe crengile pomilor, spre spaima și indignarea gardienilor care fluierau alarmați!

De la morminte, o potecă îngustă duce spre aleea mare, care, la rândul ei, te scoate în spatele Liceului „Lazăr".

Este timpul să mă-ndrept spre liceu. N-aș vrea să-mi stric tocmai acum, la întâlnirea noastră după douăzeci de ani, reputația de punctual, bine stabilită printre colegii mei de-a lungul anilor de școală.

Căci, deși în fiecare zi veneam la școală pe jos de-acasă, din Sfinții Voievozi – pentru că pe atunci nu era linie directă de tramvai sau autobuz pe strada Popa Tatu – totuși n-am întârziat o singură dată. Eram întâiul sau al doilea. „Măcar la atâta lucru să fiu fruntea!" mă parigoriseam eu.

Cu toate acestea, uneori am avut și întârzieri în catalog, însă întârzieri voit făcute, cu un scop bine determinat și mai ales binecuvântat! Când prima oră de curs aveam o materie grea, ca de exemplu: Germana, Matematicile, sau o materie la care știam că nu știu și că trebuia să m-asculte, „întârziam", ca să amân catastrofalul deznodământ pe altă dată, când mă socoteam mai bine pregătit. Era acesta un fel de a chiuli, care nu putea să-mi atragă nici supărarea tatei și nici mustrarea dirigintelui!

*

Ce bine că s-a nimerit o zi frumoasă! Ciudat de mult seamănă unele zile de toamnă târzie cu zilele de primăvară timpurie! Întocmai cum uneori râsul se aseamănă cu plânsul, sau zorile cu amurgul!

Aleea mă primește cu aceeași căldură ca și acum douăzeci de ani; iar grilajul ei mărunt, de trestie îndoită în semicercuri ce se-ntretaie, parcă îmi surâde la fel de prietenos.

De după o perdea de plopi uriași se ivește liceul, vechi de trei sferturi de veac, maiestuos și frumos pentru mine ca niciun alt liceu din țară. Oare nu el mi-a adăpostit opt ani de zile micile griji și necazuri, îndoielile de dragoste, intrigile copilărești, naivele aventuri, primele versuri furate orelor de curs și dăruite iubitei cu generozitatea unui prinț indian?

Zugrăvit alb, iar la ferestrele de sus cu un brâu de cărămidă aparentă, vopsită în albastru ca cerul – culoarea noastră, a lăzăriștilor, culoarea dragă a șepcilor noastre, culoare de care eram mândri, blazonul nostru de noblețe școlară, lăudat cu ifose de mușchetari la fiecare prilej…, culoare care a stârnit multe discuții între noi și elevii altor licee, pe care îi ironizam în primul rând pentru culoarea liceului lor: cei de la „Sfântul Sava, albastru ca sineala de rufe; „Mihai Viteazul, galben… dovlecari; „Matei Basarab, alb… lăptari; „Șincai, verde ca prazul…

Singură culoarea lui „Spiru Haret" o admiteam, un mov pal, pentru că se apropia întrucâtva de a noastră, fără să o întreacă însă; într-adevăr, ce culoare este mai frumoasă ca albastrul cerului?

*

Parcă pe atunci nu era banca asta aici, pe potecă?!

Mai pot sta singur câteva clipe în fața liceului: el și cu mine!

O, de câte ori l-am trădat, de câte ori l-am părăsit cu colegii pe furiș, ca să ne ascundem în boschetele Cișmigiului, tovarășul drag și primitor al nostru, al școlarilor ce ne căutam refugiul sub bolțile și ghirlandele de flori înmiresmate.

Pe vremea aceea, „Lazărul" era una cu Cișmigiul, căci, din curtea mică a liceului, intrai direct în grădină… Acum văd că liceul a fost separat de Cișmigiu printr-un zid înalt, în locul porților mari de odinioară.

A, și cât de rar m-a văzut Cișmigiul, după ce am terminat liceul!…

Și doar de câte ori nu i-am jurat că în fiecare oră liberă am să viu să mă odihnesc sub baldachinele de crengi înflorite, ce mi le oferea cu atâta generozitate!

„Ah, de ce nu sunt liber acum? îmi spuneam de fiecare dată când treceam spre școală pe aleile lui. „Aș sta toată ziua în Cișmigiu, atât e de frumos!

De pe banca pe care m-am așezat se vede perfect toată aripa dreaptă a liceului, cu sala de gimnastică, ce era transformată la micile noastre festivități în sală de serbări. Aci am cântat de-atâtea ori în fața părinților, cu patos nestăvilit – ca sopran și altist în primii ani de școală, iar mai târziu ca tenor și bas – faimosul imn studențesc Gaudeamus igitur!

Ce clase or mai fi acum în partea asta? Pe vremea mea, sus erau: clasa a VII-a reală, clasa a V-a modernă, iar jos, sala de muzică, unde făceam repetiții pentru coruri ansamblu; apoi clasa a VI-a reală și clasa I liceală, visul tuturor absolvenților de curs primar!

¹ „Recuperată" și reprodusă din ediția princeps a volumului (1942), prima parte a acestui capitol păstrează intervalul de 15 ani de la absolvire, interval pe care autorul îl actualizează cu 5 ani în edițiile ulterioare ale cărții. În continuarea textului va apărea intervalul de 20 de ani, conform ediției reproduse.

CAPITOLUL II

„L. GH. L. 33"

Parcă o mână de uriaș îmi apăsa umărul și mi-l zguduia, gata-gata să mi-l scoată din încheietură… Și-n același timp o voce severă se auzi din necunoscut:

― Hai, scoal’, flăcăule, că-ntârzii!

Am tresărit, țâșnind speriat din somn:

― Cât e ceasul?

Lângă mine ședea tata, zâmbind:

― Nu e târziu încă, dar, dacă nu veneam eu să te trezesc, ai fi întârziat la sigur! N-a cântat deșteptătorul?

Mă-nroșii până în vârful urechilor. De cu seară pusesem să mă trezească la timp un ceasornic deșteptător, care, nu din întâmplare, desigur, cânta la ora hotărâtă Deșteaptă-te, Române! Ceasornicul, de o precizie matematică, își făcuse datoria, însă cântase atât de dulce și eu eram atât de obosit din ajun, încât nu auzisem nimic.

― Așa ai de gând să te scoli în fiecare zi?

― Nu, tată... dar am adormit foarte târziu… m-am gândit la serbarea de ieri de la liceu, la cuvântarea lui Barbă…

― A cui zici?

― A lui Barbă, directorul!

Băgai de seamă că tata se stăpânește să nu zâmbească.

― Hm! D-abia ai dat ochii cu liceul, și ai și-nceput să-i poreclești pe profesori! Să nu te mai aud, că mă supăr, să știi!

― Dar nu l-am poreclit eu așa! I-am auzit pe alții mai mari, când ținea directorul, ăla cu barbă mare, roșie, cuvântarea către părinți și elevi, că spun: „Ia fiți atenți, fraților, să vedeți că Barbă ține aceeași cuvântare de-acum un an!"

― Treaba lor, lasă-i pe ei să spună ce vor; dar pe tine să nu te mai aud, că-i foc! Hai, spală-te și-mbracă-te mai repede, că n-or să te-aștepte pe tine!

Doamne, ce bine fusese până acum! Ieșeam din casă și intram în școală! Mă sculam târziu, pentru că nu trebuia să-mi pierd vremea cu drumul. Și aveam însemnătatea mea printre băieți, că eram băiatu’ lu’ don’ director!

Dar aci, la liceu, cine o să mă mai bage în seamă printre atâtea sute de băieți: mari și mici, buni sau răi?!

De pe acum începuse să mă apese o grijă la care nici nu mă gândisem până atunci!

Toată vara mă meditase tata, meditație cu patimi, și le-am îndurat pe toate, numai din ambiția de a fi licean! Dictare, citire, povestire și analiză gramaticală, și aritmetică cu geometrie – vai de măiculița mea!

Mâncam bătaie în fiecare zi!

Dacă nu puneam o virgulă unde trebuia, era prăpăd!

Iar, cu câteva zile înainte de examenul de admitere, am scris vorba parcă fără apostrof (așa se scria pe atunci). Aceasta era, de altfel, singura greșeală pe care o făcusem. Ei, bine, pentru atâta lucru, în afară de patru palme părintești, tata mi-a dat să scriu, drept pedeapsă, de 100 de ori, cuvântul parcă, cu apostrof!

Cu toate astea, la examen am răspuns bine și n-am ieșit printre codași. Am cam scrântit-o eu, ce e drept, dar nu la română, ci la aritmetică, la o regulă de asociație. Dar vorba e… reușisem!

Și astăzi trebuia să încep cursurile!

„Hm! mă gândii eu, în timp ce mă spălam, tatei nu-i convine că-l poreclesc băieții pe directorul nostru Barbă, pentru că și el e director de școală. Dar el e de primară, nu de liceu!... Cum oare l-or fi poreclind băieții pe tata? Aș fi tare curios să aflu, dar n-am cum, lor li-e teamă să-mi spună, ca să nu-i pârăsc! Parcă eu de-astea mă țin!"

― Mai ai de gând să stai mult?

― Nu, sunt gata numaidecât!

Fără să vreau, mă gândesc la Barbă și la cuvântarea lui. Ce de profesori erau în jurul directorului! Mai toți bătrâni, unii încruntați, alții zâmbitori… și mai toți moțăiau din cap, cu multă bunăvoință, în semn că așa este tot ce spune Barbă! Ba unii aplaudau, și după ei se luau și cei câțiva părinți rătăciți pe-acolo.

Când a terminat de vorbit, s-a bucurat toată lumea, oftând ușurată, și ne-a dat drumul acasă, după ce ne spusese că a doua zi, la 8 de dimineață, să fim la liceu.

― Hai, mă, ești gata, că ai de mers pe jos, și pe puțin faci o jumătate de oră!

― Gata…, să beau laptele, și mergem!

― Ba nu mergem deloc, că ai să te duci singur! Ce, te-ai învățat cu guvernantă? Am mers cu tine de câteva ori, ca să-nveți drumul și să te familiarizezi cu atmosfera liceului: la înscriere, la examen, la deschiderea cursurilor, dar n-o să te conduc tot anul! Așa că, băiatule, ia-ți ghiozdanul și umblă!

Tata credea că-mi pare nespus de rău că nu mai merge cu mine, și eu abia mă stăpâneam să nu sar în sus de bucurie!

În sfârșit, acum puteam să privesc în voie la vitrinele care-mi făceau cu ochiul pe drum, puteam să mă uit după trecători și trăsuri, puteam să merg împreună cu băieții de la alte licee, dar care aveau același drum cu mine, și să vorbesc în toată libertatea cu ei.

Dar tata parcă-mi ghicise gândurile ce mă năpădiseră înveselitor, unul după altul, că-mi spuse cu severitate:

― Să nu cumva să caști gura la fleacuri pe stradă, sau să te-nhăitezi cu cine știe cine, că-ntârzii, și dacă te prind cu vreo absență, îți rup urechile!

Bucuria întrezărită o clipă se spulberă.

Îmi iau șapca și ghiozdanul și o pornesc!

Așa de scorțos cred că n-am mers niciodată.

Uniforma, șapca și ghiozdanul, toate – noi-nouțe! Puțin lucru, la un băiat de 10 ani și jumătate?

Mi se părea că toată lumea se uită la mine. Dacă doi trecători își aruncau vreo privire furișă și neînsemnată asupra mea, din întâmplare, și-apoi își continuau vorba, eram convins că spun: „Ăsta a reușit la liceu! A intrat la «Lazăr»! Vezi ce frumoasă uniformă are? Iar celălalt completa: „Și șapca… și ghiozdanul! „Da, da!"

Numai cărți nu aveam încă! În ghiozdan aruncasem cu necaz Citirea d’a patra și un caiet gros, botezat de notițe.

Ni se spusese la deschidere c-o să ne dea lista azi sau mâine.

Am ajuns la liceu la ora 8 fără un sfert. În curtea mare erau strânși o sumedenie de elevi în jurul castanului bătrân, martor al atâtor zeci de generații perindate pe sub crengile lui puternice.

Cei mici se ștergeau grijulii pe încălțăminte și intrau în clasă. Cei mari stăteau de vorbă nepăsători, așteptând să sune!

Intru în clasă și mă așez într-o bancă la întâmplare, lângă un băiat voinic. Niciun cunoscut. Vorbe, pe șoptite. Băncile, aproape pline.

De câte ori se deschide ușa, toate capetele, dar absolut toate, ca la o comandă, se-ndreaptă spre ea, să vadă cine mai vine.

În sfârșit, ușa se deschide larg și intră un domn înalt și slab, cu mustață mică, neagră, cu părul despărțit în cărare la dreapta și bine pieptănat, cu nasul coroiat și ochii mici, negri și plini de răutate.

Toți elevii se ridică automat în picioare, trântind pupitrele surd și tropăind pe scândurile proaspăt spălate și date cu bradolină.

― Bună dimineața, băieți!

Unii mormăie timid ceva, în semn de răspuns; iar alții se așază jos, fără să fie poftiți de cel care intrase cu o hârtie în mână.

Când a spus „Stați jos", a făcut băieților o recomandare aproape inutilă, fiindcă toți, maimuțe prin definiție, imitaseră pe cei câțiva mai obosiți și se așezaseră în bănci.

― Fiecare să scoată câte un creion și o hârtie și să scrie ce am să dictez!

Se aud câteva murmure nedeslușite. Unul șoptește înfricoșat: „Ce, mai dăm un examen?!" Dar toți se liniștesc când aud:

― Am să vă dau lista de cărți! Fiți atenți, ca nu cumva să scrieți greșit… și băgați de seamă că, cel mai târziu până la sfârșitul săptămânii, trebuie să vi le procurați pe toate. De luni, încep cursurile în mod serios! Despre caiete sau ce v-o mai trebui, vorbiți cu fiecare domn profesor în parte. Sunteți gata?

― Da... da... gata! se auziră în trei reprize glasuri timide sau obraznice, mai mult sau mai puțin pițigăiate.

― Așa… atunci, scrieți, vă rog!

Și, după ce ne dictă rar și apăsat titlurile cărților de Română, Istorie, Geografie și Franceză, rosti, silabisit, ca să înțelegem mai bine:

― …Și Zoologia de Kirițescu și Bâznoșanu.

Pe fețele tuturor vedeam uimirea. Primele titluri de cărți le-am