Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Sfarsit de veac in Bucuresti
Sfarsit de veac in Bucuresti
Sfarsit de veac in Bucuresti
Cărți electronice553 pagini9 ore

Sfarsit de veac in Bucuresti

Evaluare: 5 din 5 stele

5/5

()

Informații despre cartea electronică

Sfârșit de veac are un ritm bine marcat de scene în care conflictul e psihologic. Sunt scene de luptă, de duplicitate și de strategie, conduse cu mână sigură, în care personajele își confruntă interesele, dar și fi rea ascunsă. Maestrul de ceremonii este, firește, Urmatecu, plin de vitalitate, neobosit, viclean, calculat, altruist și crud totodată, pe care doar lucrurile neclare, ciudățeniile, capriciile femeilor, nebunia și moartea îl tulbură, scoțându-l din apele în care se scaldă de obicei. Chefurile uriașe pe care le trage după înmormântări vin din nevoia de a se reechilibra psihic. Dacă boierul Barbu e un Tuzluc, iar Jurubița, o Kera Duduca, Urmatecu e un Dinu Păturică infinit mai complicat și mai subtil, realizat la alte dimensiuni fizice și morale. Nu există, cum există de obicei în romanul de acest tip, personaje pozitive ori negative. Nici aplecarea spre caricatură de la romancierii postbelici. Am putea spune chiar că până și cei mai netrebnici sunt priviți cu anume compasiune. Un element important este acela biografic, care atenuează eventualul spirit critic.

LimbăRomână
Data lansării26 iun. 2015
ISBN9786067419283
Sfarsit de veac in Bucuresti
Citiți previzualizarea

Legat de Sfarsit de veac in Bucuresti

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Sfarsit de veac in Bucuresti

Evaluare: 5 din 5 stele
5/5

1 evaluare0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Sfarsit de veac in Bucuresti - Ion Marin Sadoveanu

    CRONOLOGIE

    1893 – La 15 iunie se naște, la București, Iancu Leonte Marinescu, fiul lui Nicolae Marinescu și al Emiliei Marinescu (născută Petrescu). Tatăl era doctor în medicină, iar bunicul dinspre mamă, I.I. Petrescu, grefier la Palatul de Justiție, era proprietarul mai multor terenuri din capitală (de altfel, s-a spus că acest bunic matern va fi modelul personajului Iancu Urmatecu din romanul Sfârșit de veac în București).

    1896 – Tatăl viitorului scriitor, doctorul Nicolae Marinescu, este numit medic primar al spitalului din Constanța. Iancu Leonte trăiește în familia bunicului matern, la București.

    1900 – Se mută la Constanța, unde își începe studiile. Începe să ia lecții de muzică și de limbi străine. La întrebarea „Sunteți bucureștean?, romancierul va răspunde, peste ani: „Da și nu. Născut aici [în București], primii ani ai copilăriei i-am petrecut în strada General Manu din apropierea Căii Victoriei, izolat de zgomotul și viața agitată a străzii. Pe când împlineam șase ani, tatăl meu se stabilise în Constanța, unde își clădește o casă somptuoasă. Aci îmi voi petrece, în aceeași izolare, încă o bună bucată de vreme, adică până pe la cincisprezece ani, contactul pe care-l luam cu litoralul fiind cea mai intensă prezență a vieții mele de pe atunci. E vremea în care mă împrietenesc bine, prin studii mai adânci, cu limbile franceză și engleză, germana fiind prima limbă pe care am vorbit-o, întrucât am fost educat de o prusacă de la Breslau. (Interviu de Ernest Verzea, în Viața, anul III, nr. 968, 24 decembrie 1943; apud Romanul românesc în interviuri, antologie, sinteze bibliografice și indice de Aurel Sasu și Mariana Vartic, Editura Meridiane, 1988, vol. al III-lea [R-S], part. 2, p. 222)

    În tinerețe

    1904 – Debut publicistic cu traducerea unei proze de Alphonse Daudet, în revista Amicul tinerimii, al cărei director era Mihail Sadoveanu.

    1908 – Absolvent al gimnaziului „Mircea cel Bătrân" din Constanța.

    1908–1912 – Urmează Colegiul „Sf. Sava din București, unde îl cunoaște pe Camil Petrescu, „savist și el, dar cu un an mai mare. Împreună cu alți colegi liceeni, scoate Revista celor șase (februarie–mai 1912), unde publică, după propriile mărturisiri, „fastidioase eposuri din istoria Moldovei sau după cronicari" și poema Apus.

    1912 – Debut publicistic în Flacăra. Se înscrie la Facultatea de Drept și la Facultatea de Litere și Filosofie, dar nu va absolvi decât Dreptul, în 1916.

    1914 – Călătorește în Elveția.

    1917 – În contextul Primului Război Mondial, urmează Școala Militară de Subofițeri, la Botoșani.

    1919 – Se căsătorește cu Marietta Bârsan (Sadova).

    1919–1920 – Pleacă la Paris împreună cu soția – el pentru a-și pregăti un doctorat în drept, ea pentru a studia arta actorului cu celebra Susanne Desprès. Aici recenzează spectacole de teatru din capitala franceză pentru Viața Românească și Convorbiri literare. Îl cunoaște pe Jacques Copeau și asistă la spectacolele teatrului „Vieux Colombier".

    1920 – După o călătorie în Italia, revine în țară.

    Moare tatăl scriitorului, doctorul Nicolae Marinescu.

    1921–1922 – Împreună cu Tudor Vianu, de care îl va lega o prietenie durabilă, și cu Ion Sân-Giorgiu, fondează cercul „Poesis", urmărind ca, alături de cercul de la Noua revistă română, să „pună bazele vieții conferențiare la București".

    Îi apar poezii, în Viața Românească, articole și cronici dramatice (în publicațiile Flacăra, Revista vremii).

    Începe să colaboreze la revista Gândirea, cu o rubrică de teatru.

    1923 – La 1 iunie este numit director al propagandei culturale prin teatru în cadrul Ministerului Artelor.

    Este unul dintre fondatorii Societății Autorilor Dramatici Români.

    Colaborator la Cugetul românesc, al lui Ion Pillat.

    Scrie o dramatizare a poemului Moartea lui Fulger de George Coșbuc.

    1926 – Debut editorial cu volumul de cronici dramatice Dramă și teatru (Editura Librăriei Diecezane, Arad). În același an, i se publică poema dramatică Metamorfoze (Viața Românească). Divorțează de actrița Marietta Bârsan (care se va căsători ulterior cu Haig Acterian, dar va păstra numele de scenă Sadova).

    Este numit inspector al teatrelor în cadrul Ministerului Cultelor și Artelor.

    1928 – Figurează cu cinci poeme în volumul al doilea al Antologiei poeților de azi, editată de Ion Pillat și Perpessicius.

    Debut în teatru cu piesa Anno Domini, jucată pe scena Naționalului bucureștean, condus la acea vreme de Liviu Rebreanu, în regia lui Vasile Enescu.

    1929 – Este numit inspector general al teatrelor, în cadrul Direcției Educației Poporului.

    1930 – Are loc premiera piesei Molima, pe scena Teatrului „Maria Ventura".

    Publică volumul de versuri Cântece de rob.

    Inițiază seria de conferințe experimentale ale Teatrului Național (prelungită până în 1940) – important demers de popularizare a istoriei teatrului și educare a publicului bucureștean.

    Un contemporan, scriitorul și jurnalistul Vlaicu Bârna, își amintea că „Prin anii de după 1930 numele de Ion Marin Sadoveanu întrupa imaginea unui conferențiar de mare clasă, prețuit și răsfățat nu numai de mediul intelectual al Capitalei. În acel timp el putea fi ascultat în fiecare duminică, în marea sală a Teatrului Național din Calea Victoriei, vorbind despre istoria dramaturgiei românești și universale. La orele 10 dimineața sala arăta plină la refuz. Era prezentă acolo lumea amatorilor de teatru și foarte mulți studenți și elevi. Când apărea [de după cortină] postându-se în picioare, în dreptul unei măsuțe, ropotele de aplauze îl salutau cu entuziasm pe elegantul bărbat, abia trecut din tinerețe la maturitate. Silueta lui zveltă, de om frumos cu profil de medalie, într-o ținută vestimentară impecabilă, cu guler alb și plastron, avea ca notă distinctă un monoclu. Vorbea liber, expunerea și dezvoltarea temelor dovedind o neasemuită măiestrie de retor, iar demonstrația operată în fața auditorilor strălucea prin înlănțuirea de date și argumente extrase dintr-o savantă documentare. Arta rostirii cuvântului îmbrăca la el, în modul cel mai fericit, o mare bogăție de idei și conferențiarul se vedea urmărit de o întreagă sală cu răsuflarea oprită. Au făcut epocă acele conferințe duminicale, care de obicei preludau o apropiată premieră a Teatrului Național." (România literară, nr. 45, 10 noiembrie 1999)

    1931 – Directorul general al teatrelor, Al. Mavrodi, îl deleagă provizoriu pe Ion Marin Sadoveanu să conducă Teatrul și Opera din Cluj; după un interimat de trei luni, este înlocuit la Teatru de scriitorul Zaharia Bârsan, iar la Operă de compozitorul Sabin Drăgoi.

    Apare antologia Romantismul european (Editura Cartea Românească), realizată de Tudor Vianu, conținând textele unor conferințe ținute la Fundația Carol I, în sumarul căreia Ion Marin Sadoveanu se ocupă de romantismul francez.

    În stagiunea 1931–1932, la Teatrul Național din Cernăuți, se joacă piesa Molima, în regia lui Sică Alexandrescu.

    1932 – Este inaugurată Academia de Studii Teatrale, de pe lângă Teatrul Național, la inițiativa lui Ion Marin Sadoveanu, Al. Mavrodi și Tudor Vianu.

    Apar, în România literară, o serie de eseuri privind viața contemporană, reunite sub titlul Din cărțile lui Ion Sântu (fără a avea însă, după cum va mărturisi ulterior într-un interviu, „nici planul romanului, nici viziunea personajului" din romanul cvasi-omonim).

    Autor dramatic, cronicar, traducător, conferențiar pe teme de știință teatrală, interesat de alcătuirea unei istorii universale a teatrului, Ion Marin Sadoveanu exprima o patimă autentică a artei dramatice. Proverbiala sa lipsă de timp, din pricina multiplelor funcții și atribuții, îl determina să replice însă în acest fel unui intervievator năucit de numărul pieselor scrise de Ion Marin Sadoveanu în colaborare cu alți autori dramatici: „Piese fără colaborare nu scrii? – Nu. Luxul acesta încă nu mi l-am permis. Ce vrei! N-am timp." (Interviu de Al. Robot, în Rampa, an. XVI, nr. 4770, 4 decembrie 1933)

    1933 – Inspector general clasa I în Direcția Teatrelor și Operelor din țară.

    Publică antologia de studii și traduceri De la mimus la baroc.

    Traduce Colocviile lui Luther, pentru „o bibliotecă de sănătate morală, pe care o editează Fundațiile Regale" (de altfel, călătoriile sale prin Italia, Germania, Elveția, Franța aveau ca scop și documentarea pentru realizarea unor monografii Martin Luther și Sf. Francisc de Assisi, nepublicate însă; intenționa să scrie și un studiu despre Paul Claudel și misticismul francez). Vorbește și despre apariția unui roman – Cartea lui Ion Sântu – „atât cât poate fi autobiografic orice roman în care intră veșnic experiențe personale" (ibid.)

    Delegat director al Operei Române din București (cu Ionel Perlea în funcția de director artistic), unde inițiază, de asemenea, un ciclu de conferințe debutat cu un „Ciclu Wagner".

    1934 – Este numit Director general al Teatrelor și Operelor.

    Călătorește în Italia.

    Are loc premiera piesei Richard al III-lea de William Shakespeare, în traducerea lui I.M. Sadoveanu și în regia lui Soare Z. Soare. Printre autorii traduși de Ion Marin Sadoveanu, se numără Ibsen, Wedekind, Hofmannsthal, Bédier ș.a. Apoi, scriitorul este în mod vădit preocupat de reluarea legăturilor cu valorile culturii germane, puse în umbră în contextul Primului Război și al consecințelor sale.

    „Astfel că – scrie Vlaicu Bârna, în articolul citat – după întregirea țării, în 1918, putea fi ușor observat aici un gol al culturii germane, care, direct sau indirect, ne alimentase înainte decenii întregi. Ion Marin Sadoveanu a sesizat, după toate semnele, acest gol, și a fost ideea lui să se aplice la punerea în lumină și răspândirea valorilor literaturii și artei germane, clasice și moderne, în cadrul unei țări ca România Mare de atunci."

    La invitația dramaturgului italian Luigi Pirandello, participă la Congresul internațional al Teatrului, în compania unor autori celebri ca D’Annunzio, Massimo Bontempelli, F.T. Marinetti ș.a.

    1935–1944 – Este vicepreședinte al Societății Scriitorilor Români.

    1936 – La Teatrul Național din Cluj, se joacă piesa Molima, în regia lui Virgil Vasilescu.

    1938 – Director general în cadrul Ministerului Cultelor și Artelor în cel de-al doilea guvern Miron Cristea.

    În această calitate, e delegat la conducerea Teatrului Național din București (până în februarie 1939, când în acest post va fi instalat Camil Petrescu; câtă vreme I.M. Sadoveanu face parte din guvern, la Operă va fi delegat temporar I. Nonna Otescu).

    În timpul directoratului lui Ion Marin Sadoveanu, Opera din Frankfurt prezintă pe scena Operei din București tetralogia Inelul Nibelungilor de Richard Wagner.

    1939 – Călătorește prin Europa.

    Se căsătorește cu actrița Marietta Anca (de care va divorța în 1941).

    În Revista Fundațiilor Regale, apare primul capitol din Sfârșit de veac în București, însă vreme de câțiva ani, autorul nu mai dă nimic la tipar din această operă.

    Prin ordin ministerial, revine la direcția Teatrului Național din București, la direcția Operei fiind numit dirijorul George Georgescu.

    1940 – La Direcția Generală a Teatrelor este numit Radu Demetrescu-Gyr, iar în funcția de director al Teatrului Național din București este numit Haig Acterian.

    1941 – Pe scena Teatrului Național din București se joacă piesa Tinerețe de Max Halbe, în traducerea lui I.M. Sadoveanu și regizată de Ion Sava.

    Redactor la Timpul (–1942).

    1942 – Apare prima și singura fasciculă tratând Drama și teatrul religios în Evul Mediu, dintr-o Istorie a dramei și teatrului universal – un proiect impresionant, nerealizat, din păcate.

    „A avut o pasiune neistovită pentru teatru – scrie Valeriu Râpeanu în postfața la ediția Sfârșit de veac în București, prefață, curriculum vitae și bibliografie de Aureliu Goci, Editura Gramar, București, 1994, pp. 315–316 –, înțeles de el ca o artă totală. Îmi povestea că în călătoriile lui pe meleaguri străine își propunea o temă din istoria culturii universale pe care o urmărea în toate întruchipările ei. Văzuse nenumărate spectacole și pe cei mai mari actori europeni ai timpului. Stătuse de vorbă cu teoreticieni, regizori, interpreți, animatori. În mod cert, era în România omul cu cea mai vastă cunoaștere a teatrului interbelic. Și, în sfârșit, își alcătuise cea mai vastă, cea mai coerentă, cea mai selectă bibliotecă de teatru din țară.

    Ion Marin Sadoveanu

    Biblioteca lui Ion Marin Sadoveanu trebuie să fi fost, într-adevăr, impresionantă și definitorie pentru posesorul ei – cei care l-au cunoscut o amintesc negreșit, ca parte a personalității sale; la fel cum grăitoare pentru biografia individului și pentru istoria în care a trăit sunt facerea și des-facerea acestei biblioteci: „Cărțile! Pe ele își cheltuise, o viață întreagă, tot venitul de funcționar superior de stat. În odăile pe care le ocupa în blocul Wilson, cărțile care nu mai aveau loc în rafturi erau masate în grămezi geometrice arătând ca niște enorme picioare de pod. (Vlaicu Bârna, articolul citat). Biblioteca l-a hrănit la figurat și la propriu pe Ion Marin Sadoveanu, în anii de după schimbarea de regim politic, când veniturile îi scăzuseră simțitor, iar „anticarul Radu Sterescu i-a devenit client permanent. (idem)

    1943 – Numit în Comitetul de direcție al Teatrului Național din București, ca dramaturg al Teatrului Național.

    Din ciclul „Arhivele Teatrului Național" se regizează la Naționalul bucureștean Moartea lui Fulger, o dramatizare a lui I.M. Sadoveanu după G. Coșbuc.

    Susține rubrica „Foiletonul de miercuri" din ziarul Ecoul.

    Călătorește în Germania, Spania, Portugalia, deschizând, în același timp, mai multe șantiere de lucru, cu intenții dintre cele mai substanțiale. Într-un interviu din acest an, dă detalii despre romanul Sfârșit de veac în București – primul dintr-o proiectată trilogie, mărturisește că scrie o Istorie a dramei și teatrului românesc de la începuturi până azi, o mică Istorie a literaturii germane contemporane, pentru uzul publicului român, și o Istorie a literaturii române, pentru o editură vieneză. Nu uită să amintească iminenta apariție a volumelor doi și trei din Istoria universală a dramei și teatrului și a traducerii în germană a romanului Sfârșit de veac în București – care nu fusese încă tipărit în românește (interviu din Spectator, nr. 11, 16 decembrie 1943; apud Romanul românesc în interviuri, op. cit., p. 218). Între timp, publicase și o monografie a orașului în care-și petrecuse copilăria, Constanța.

    1944 – În februarie, la 51 de ani, Ion Marin Sadoveanu publică, la Editura „Socec", romanul Sfârșit de veac în București – receptat cu plăcută surprindere de critică, mai ales că autorul își disimulase cu grijă forța epică, părând a fi confiscat cu totul de arta dramatică. Apariția romanului într-un an greu pentru istoria națională a inhibat totuși succesul de public. Romanul a apărut cu sprijinul lui Liviu Rebreanu, de a cărui prietenie mărturisea că s-a bucurat Ion Marin Sadoveanu.

    După 23 august, scriitorul suportă consecințele schimbării de regim politic: este vânat în presa vremii ca „nazist, „colaboraționist, „agent al fascismului, aflat „la dispoziția propagandei germane pentru „a deveni secretarul «Asociației româno-germane» a lui Killinger" (ambasador al Germaniei la București în vremea războiului); într-un articol din Scânteia, numărul din 29 octombrie 1944, intitulat „Epurația scriitorilor", Ion Marin Sadoveanu figurează, alături de Ion Barbu, Lucian Blaga, I.Al. Brătescu-Voinești, Victor Ion Popa, Al.O. Teodorescu ș.a., pe lista trădătorilor, colaboratorilor și profitorilor regimurilor antisovietice, iar peste o lună, Ion Marin Sadoveanu va figura pe lista exclușilor din Societatea Scriitorilor Români (informații preluate din Cronologia vieții literare românești, coord. Eugen Simion, documentare și redactare Andrei Grigor și Mariana Ionescu [1944], Mihai Iovănel și Andrei Terian [1945], Editura Muzeului Literaturii Române, București, vol. I, 1944–1945).

    Imediat după război, este concediat din funcția de membru al secretariatului literar al Teatrului Național din București.

    1945 – Scrie la un roman, Zorii Bunei-Vestiri, rămas nepublicat.

    1947 – Romanul Sfârșit de veac în București este reeditat la Editura Cultura Națională.

    1948 – Semnătura lui Ion Marin Sadoveanu e întâlnită în paginile Națiunii (condusă de G. Călinescu), cu articole care salută contactul cu marea cultură sovietică. (v. Cronologia vieții literare românești, op. cit., vol. III)

    Traduce, în colaborare cu Eugen Jenea, monografia Cehov de V. Ermilov.

    1949 – Își oficializează numele de scriitor, Ion Marin Sadoveanu.

    1950 – La Editura de Stat, îi apare traducerea Roșu și negru de Stendhal.

    Este redactor la Universul.

    Va fi evacuat din locuința sa din blocul Wilson, unde își avea faimoasa bibliotecă, repartizându-i-se un spațiu mult mai redus, într-un apartament mediocru de pe strada Aurel Vlaicu. „De evacuarea lui Ion Marin Sadoveanu din locuința sa se leagă una din celebrele replici ale ignoranței agresive ale anilor ’50 – notează Valeriu Râpeanu, op. cit., p. 316. Când inspectorul de la spațiul locativ i-a notificat imperioasa mutare, Ion Marin Sadoveanu i-a arătat biblioteca și i-a spus înspăimântat că nu are unde își duce cărțile. La care inspectorul a răspuns net, categoric și doct: «Casele sunt pentru oameni, nu pentru cărți»."

    1954 – Apare A.P. Cehov. 1860–1904 de V. Ermilov, în traducerea lui I.M. Sadoveanu și a lui H. Ioachim.

    1955 – Apare o nouă ediție, revizuită, a romanului Sfârșit de veac în București (ESPLA), cu o prefață a autorului: Despre începuturile și întocmirea acestei cărți.

    Fragmente dintr-un viitor volum, Ion Sântu, apar în Gazeta literară, Viața Românească și Informația Bucureștiului.

    Publică volumul Romain Rolland (ESPLA).

    Un rol în acceptarea scriitorului la Viața Românească se pare că l-a avut Petru Dumitriu, pe care, în anii primelor sale încercări literare, Ion Marin Sadoveanu îl va fi încurajat să nu părăsească domeniul literaturii.

    1956 – Director al Teatrului Național din București.

    Traduce din germană Uimitoarele călătorii și aventuri pe uscat și pe apă ale Baronului von Münchhausen de G.A. Bürger.

    1957–Apare romanul Ion Sântu (Editura de Stat pentru Literatură și Artă), continuare a ciclului început cu Sfârșit de veac în București. Protagonistul acestui Bildungsroman, Ion Sântu, nepotul lui Iancu Urmatecu, este urmărit pe fondul Răscoalei țărănești de la 1907 și al mișcărilor muncitorești din preajma Primului Război Mondial – romanul fiind considerat, prin abordare și soluții, un tribut ideologic adus noii puteri.

    A treia verigă a ciclului, romanul Desăvârșirea lui Ion Sântu, a rămas nerealizată.

    Publică volumele Între trecut și prezent (Pe marginea alegerilor de azi) și Viciu și virtute.

    Traduce Heinrich von Kleist, Ulciorul sfărâmat.

    1958 – Este înlocuit cu Zaharia Stancu la direcția Teatrului Național din București.

    Apare versiunea franceză a romanului Sfârșit de veac în București Fin de siècle, în traducerea lui I. Dobrogeanu-Gherea.

    Membru al Comisiei Naționale UNESCO.

    1959 – Publică romanul științifico-fantastic Sistemul celor 24 de sori.

    1962 – Este editat volumul de proză fantastică Taurul mării (Editura Tineretului), al cărui topos e cetatea antică Histria. Este reeditat romanul Sfârșit de veac în București (Editura pentru Literatură), cu o prefață de Cornel Regman.

    1963 – Apare nuvela Akho și Tao (o poveste din vremea ghețarilor înalți).

    Este decorat cu Ordinul Muncii, clasa a II-a.

    Scriitorul își anunță în presa vremii intenția de a scrie un ciclu romanesc inspirat din epoca lui Cantacuzino – Brâncoveanu, Haini la Înalta Poartă (nerealizat, și acesta).

    1964 – La 2 februarie, scriitorul Ion Marin Sadoveanu se stinge din viață în urma unui atac de cord.

    Apare, la Berlin, versiunea germană a romanului Sfârșit de veac în București, în traducerea Elgăi Oprescu.

    La Editura Meridiane, apare monografia București, cu textul scris de Ion Marin Sadoveanu și fotografii de F. Dobrescu, D. Dumitru, Al. Puiu Florescu.

    În 1967, apare la Editura Meridiane ghidul turistic România, scris în colaborare de Șerban Cioculescu, Ion Marin Sadoveanu, Sebastian Bonifaciu et al.

    Este inițiată, la Editura Minerva, seria Scrieri (volumele I-VIII, apărute între 1969 și 1985) din opera lui Ion Marin Sadoveanu, îngrijită și prefațată de istoricul literar Ionel Oprișan.

    *

    În elaborarea acestei cronologii, am coroborat sursele: Romanul românesc în interviuri, antologie, sinteze bibliografice și indice de Aurel Sasu și Mariana Vartic, Editura Meridiane, 1988, vol. III (R-S), Part. 2; Ioan Masoff, Teatrul românesc. Privire istorică, Editura Minerva, București, vol. VII, 1978, și vol. VIII, 1981; Ion Marin Sadoveanu, Sfârșit de veac în București, postfață de Valeriu Râpeanu, Editura Gramar, București, 1994; Dicționarul general al literaturii române, coord. Eugen Simion, Editura Univers Enciclopedic, București, vol. VI, 2007.

    UN ROMAN UITAT

    ¹

    Succesul, Ion Marin Sadoveanu l-a cunoscut târziu, în 1944, cu romanul Sfârșit de veac în București, conceput ca prima parte (anii din urmă ai secolului al XIX-lea) a unei trilogii în bună măsură biografică, urmat de Ion Sântu (1957) (epoca din jurul războiului de reîntregire), nu și de un al treilea volum care ar fi împins acțiunea, conform autorului însuși, până spre 1940.

    Sfârșit de veac este unul din cele mai solide romane românești, socotit balzacian sau flaubertian de către critică, la apariție ori la reeditările de după al Doilea Război, de la Ș. Cioculescu la E. Simion, combinație de Ghica și de Kunstprosa, în opinia lui Paul Georgescu, thomasmannian în aceea a lui Ov.S. Crohmălniceanu (care nu uita că scriitorul tradusese Zauberberg), respins de puțini, ca Al. Piru („compoziție mai degrabă trudnică") sau I. Negoițescu (care-i găsea valoarea în tipicitatea temei, nu în arta romanului). Chiar și fără a conta vreodată ca un roman de prim-plan, Sfârșit de veac a lăsat urme în Cronica de familie a lui Petru Dumitriu, în Princepele lui Eugen Barbu, în Scrinul negru al lui Călinescu (care n-a comentat niciodată cartea), îndeosebi în zugrăvirea amestecului de leneșă boierime cu blazon și de arendași cupizi care a făcut România modernă, dar și în insistența pe tradiții, locuri, arhitectură și urbanism în care au excelat romancierii ulteriori. Tema este aceea de la N. Filimon și de la atâția alții preocupați de evoluția noastră socială începând cu secolul al XIX-lea, însă tratată cu mai mare complexitate și minuție, pe planuri largi și în ritmul lent al frescelor istorice și familiale la modă în toată Europa cu câteva decenii înainte (Galsworthy, Roger Martin du Gard ș.a.). Dacă n-are acuitatea portretistică de la Petru Dumitriu (dar nici tendențiozitatea păgubitoare de la același), Ion Marin Sadoveanu are un suflu mai puternic și o capacitate de a construi psihologii pe care n-o regăsim la mult mai faimoșii lui urmași, cum ar fi Călinescu sau Barbu. E lucrul cel mai rar remarcat la aparent balzacianul scriitor: psihologismul. Ca în toate marile romane care i-au fost model, în Sfârșit de veac tipurile umane sunt atent diferențiate psihologic, iar personajele secundare (Lefterică, Jurubiță, Natalia etc.) au un relief înalt, spre a nu vorbi de Iancu Urmatecu, avocatul îmbogățit prin tranzacții funciare, ajuns din omul de casă al boierului Barbu unul din puternicii zilei, personaj la fel de greu de uitat precum altele din capodoperele romanului nostru. Remarcabilele portrete fizice sunt dublate de portrete morale.

    În ciuda masivității, Sfârșit de veac are un ritm bine marcat de scene în care conflictul e psihologic. Sunt scene de luptă, de duplicitate și de strategie, conduse cu mână sigură, în care personajele își confruntă interesele, dar și firea ascunsă. Maestrul de ceremonii este, firește, Urmatecu, plin de vitalitate, neobosit, viclean, calculat, altruist și crud totodată, pe care doar lucrurile neclare, ciudățeniile, capriciile femeilor, nebunia și moartea îl tulbură, scoțându-l din apele în care se scaldă de obicei. Chefurile uriașe pe care le trage după înmormântări vin din nevoia de a se reechilibra psihic. Dacă boierul Barbu e un Tuzluc, iar Jurubița, o Kera Duduca, Urmatecu e un Dinu Păturică infinit mai complicat și mai subtil, realizat la alte dimensiuni fizice și morale. Nu există, cum există de obicei în romanul de acest tip, personaje pozitive ori negative. Nici aplecarea spre caricatură de la romancierii postbelici. Am putea spune chiar că până și cei mai netrebnici sunt priviți cu anume compasiune. Un element important este acela biografic, care atenuează eventualul spirit critic. Se pare că Urmatecu, boierul Barbu, Amelia, fiica celui dintâi și viitoarea soție a doctorului Sântu, doctorul însuși au prototipuri reale în familia scriitorului. De altfel, Ion Sântu e un Bildungsroman ce îl are în centru pe fiul doctorului cu acest nume, copil încă în Sfârșit de veac, roman pe care îl continuă prin aproape toate personajele importante. Urmatecu însuși moare aproape de mijlocul lui Ion Sântu. Acțiunea din acest al doilea roman debutează cam odată cu secolul XX („nu mai era decât un an până la începutul veacului cel nou"), aceea din Sfârșit de veac trebuind situată pe la jumătatea anilor ’80 din secolul precedent. Pe multe pagini din Ion Sântu tonul și stilul sunt cele din Sfârșit de veac, deși nu mai regăsim dramatismul scenelor din romanul anterior. Treptat, Ion Sântu devine tezist, prin opoziții accentuate. Răscoala din 1907 e zugrăvită mai puțin fals decât în Cronica de familie ori în Desculț, doar că rolul instigatorilor socialiști, unii ruși, e privit ca un factor pozitiv. Ion Maximovici, revoluționarul, are o contribuție însemnată în formarea lui Ion Sântu, adolescentul de la 1914–1916, iar prietenii acestuia din urmă sunt deseori caracterizați în funcție de proveniența lor socială. Nu trebuie uitat că unele capitole au fost scrise ori modificate după 1948. Ion Sântu rămâne totuși unul dintre romanele relativ oneste din epoca realismului-socialist, cu mai puține concesii decât majoritatea.

    În totul, Ion Marin Sadoveanu merită mai multă atenție decât i s-a acordat de către critica vremii.

    Nicolae MANOLESCU


    ¹ Fragmentul face parte din Istoria critică a literaturii române, Editura Paralela 45, Pitești, 2008.

    SFÂRȘIT DE VEAC ÎN BUCUREȘTI

    (1944)

    DESPRE ÎNCEPUTURILE ȘI ÎNTOCMIREA ACESTEI CĂRȚI

    Cartea aceasta n-a fost scrisă ca să treacă timpul și nici din vreo întrecere sau râvnă literară. Ea a fost impusă de realitate autorului ei și a prețuit pentru el cât o eliberare. Gândul mai larg, care se va reflecta cândva și în alte lucrări –, cartea de față și cele care vor urma din lucrul meu de azi –, vine din săvârșiri dinainte de zilele trăite de autor. Felul lor însă el l-a simțit și răsunetul lor el l-a auzit. Când s-a apucat să transcrie, el a încercat să rămână credincios înfățișării realităților de atunci, cu ciudățeniile, scăderile și contrazicerile lor, și cu îmbrățișarea largă și critică a întregii înlănțuiri. Sunt aproape două decenii de când lumea care avea să treacă prin Sfârșit de veac în București a început să ia ființă. Într-o noapte de decembrie viforos a anului 1935 s-a așternut prima pagină din ceea ce avea să fie povestirea vieții plină de izbândă a lui Iancu Urmatecu. Apoi, după două capitole, redactarea a fost întreruptă, din cauze din afară de voința autorului. După publicarea acestor capitole, unii s-au mirat că cel ce le-a scris și-a părăsit „decantarea subtilă a esențelor literare și „mandarinatul estetic, pe care le practica, și că s-a apucat de o „supărătoare îndeletnicire. Aceștia erau cei foarte „de sus, care își mai închipuiau că au dreptul să apere cauza boierilor Barbu, fiind prin naștere și poziție foarte aproape de ei. Alții au bombănit și au înfierat apucăturile și firea lui Urmatecu și mai cu seamă „mitocăniile" lui. Aceștia erau cei care de părinți sau bunici fuseseră așezați pe aceeași treaptă cu eroul, treaptă de pe care încercau să șteargă urmele trecutului. În drum spre parvenire, nimic nu-i supăra mai mult ca amintirea celor ce au fost, fie în suflet, fie în minte, fie în purtări.

    Pe autor reacțiile acestea l-au încântat. I se dovedea astfel că e pe calea cea bună, că a lovit în plin, și mai ales – cât de cât se putea desluși numai din două capitole – că oamenii lui sunt vii și că indispun ca reale și indezirabile vecinătăți. Astfel, autorul își făcea controlul său literar și al adevărului pe care îl mărturisea.

    Dreptul pe care scriitorul și-l luase de a spune adevărul era mai ales pricina celor mai aspre dojane. Firește că aici nu era vorba de o critică literară, ci de una de la om la om, în care se recunoșteau câteodată ca adevărate fapte folosite pentru zidirea și prăbușirea bătrânului baron, de pildă, dar nu se recunoștea dreptul de a le da în vileag. În cele din urmă, când toate argumentele erau trecute, se spunea pur și simplu că e o chestie de bună-creștere. Și astfel, „aristocrații întorceau spatele, denunțau „prieteniile și plecau.

    Cu aceste experiențe, romanul a pornit să se întregească. Din primăvara până în toamna anului 1943 el și-a căpătat definitiva închegare, așa că a putut vedea lumina zilei în februarie 1944.

    Firește că de tribulațiile unei cărți ce căuta să-și facă drum în lumea și deprinderile burgheze nici Sfârșit de veac în București n-a fost scutit. A pornit mai întâi în înțelegeri cu alte edituri, care l-au părăsit pe drum. O dată era cât pe-aci să se sfarme întregul zaț, cu corectura în coale făcută de două ori; altă dată un editor a spus că e bun (dar nu l-a publicat) numai pe zece pagini citite de la începutul manuscrisului. Iar când a fost întrebat ce crede, el și-a arătat excelenta părere, scuzându-și criteriul de apreciere pe temeiul „că n-ai nevoie să mănânci o putină de brânză ca să vezi cum e".

    Biruind piedicile adversității sau ale simplității, cartea a apărut, sprijinindu-se pe câteva prietenii și obiective aprecieri.

    Eliberată de orice suspiciune, afirmând adevărul, aducând din trecuta lume de umbre aspecte nefalsificate, cartea reapare. Firește că astăzi, în 1955, autorul vede că adevărul consemnat de el cu ani în urmă e limitat la viziunea lui de atunci. Totuși, socoate că volumul ar mai putea fi de folos.

    Ion Marin SADOVEANU

    București, 1955, februarie

    I

    Acolo unde astăzi, în inima Bucureștilor, e o răscruce de străzi și tramvaie numeroase, pe la sfârșitul veacului trecut era o uliță abia însemnată, printre livezi și maidane rar împrejmuite, închipuită numai pe o singură latură, de-a lungul căreia se înșirau câteva locuințe răzlețe.

    Binale și temelii de o parte, scormonind un pământ afânat și apos, dospit din vechi depozite de băligare de la marginea orașului, iar de cealaltă, cât prindeai cu ochiul, nuci, meri, salcâmi și tei, încurcați în crengile lor, pe deasupra zaplazurilor pe jumătate putrede și dărâmate. Primăvara era numai floare albă și mirositoare, iar iarna, pe sub pomi, zăpadă groasă cu haimanale zgomotoase și câțiva bețivi adormiți de Crăciun și Lăsata-secului.

    Pe partea clădirilor, dintre locuințele scunde și șoldii, se înălța de curând casa lui Iancu Urmatecu, albă și nouă, pătrată, cu acoperiș de tinichea roșie, cu geamuri mari în catul de sus, trei trepte de piatră șlefuită la intrare și fiare pântecite la ferestrele subsolului. Abia de câteva luni fusese lăsată din mistrie.

    Urmatecu, de câte ori se întorcea acasă, din colțul străzii o vedea albind printre crengi și nu-și mai lua ochii de la ea. Odată ajuns în fața porții, tușea, își dregea glasul, ca și cum ar fi vrut să spună ceva, și se minuna. Se minuna de casă, dar se minuna și de el. Simțea atunci un fel de mândrie, un fel de siguranță și își mângâia mustața lungă, mătăsoasă și adusă, puțin căruntă, ce-i cădea peste obrajii cărnoși și injectați.

    O „muscă" stufoasă punea sub buza de jos un semn de bărbăție pe fața lui lată și sănătoasă.

    Cu băgare de seamă, el trecea strada, căutând colțuri de piatră uscată pentru ca să nu-și murdărească ghetele de lac rusesc, înflorite cu găurele. Iar în poartă, după ce respira adânc, de-și umplea bine pieptul cu aer, răcnea cu un fel de gâlgâit în vocea răgușită:

    ― Drepți! Ce, ați murit?

    Capete speriate de slugi ieșeau la ferestre și după ziduri. O forfoteală trecea peste tot, ușile se trânteau și pe scări erau numai duduieli de pași grăbiți. Un lătrat gros, de câine mare, se trezea și el, și un dulău cenușiu, cât un vițel, apărea bucurându-se în fața stăpânului.

    ― Ce mai e pe aici, boierule? își mângâia omul câinele, care cu două labe îi ajungea în piept.

    Și așa se întorcea întotdeauna, fie zi, fie noapte, cu gură mare, cu lătrat de câine, să se știe că vine el!

    Până să ajungă în casă, de-a lungul curții, căci intra întotdeauna pe din dos, lua în cap o frânghie cu rufe, pe care cearșafurile puse la uscat trosneau iarna, înțepenite de ger.

    ― Iar spălați! Iar scuturați! O să-mi tociți lucrurile și o să-mi subțiați geamurile! se răstea, zâmbind în mustață.

    În realitate, era încântat de vrednicia coanei Mița, soția sa, care, mică, sprintenă și pripită, clipea grăbit de parcă i-ar fi suflat cineva în ochi.

    ― Dă-mi un vin, Mițo!

    Și Urmatecu urca încet și greoi treptele, cu pași apăsați, de om mare și gras, bucuros că a ajuns.

    Până să fie gata masa și să pice vreunul „d-ăia" – rude sărace, multe la număr, care întotdeauna găseau la el o masă, un ban și o înjurătură – Urmatecu golea de unul singur o sticlă de Drăgășani și trăgea un pui de somn.

    În întunericul ce se lăsa în amurg, se cufunda cu plăcere. Toate ușile de la camere erau deschise, și o liniște adâncă plutea. Se auzea numai din când în când cum trosneau mobilele de nuc, și scuturătura, prin somn, a unui scatiu din colivie. O flacără roșie pâlpâia tocmai în a treia odaie, ca un incendiu îndepărtat. Candela de la icoane trăgea să moară. Și iarăși o mândrie îl cuprindea privindu-și mărimea asta de casă pe dinăuntru, întocmai cum s-a simțit când a privit-o din stradă. Dar parcă abia acum își putea bine măsura ceea ce a fost în stare să facă. Întunericul și tăcerea măreau încăperile și, odată cu ele, și inima lui.

    Fericirea asta dulce și liniștită se topea în aroma vinului. Și o toropeală caldă îl cuprindea. De când s-a mutat în casa asta, ăsta îi era ceasul cel mai plăcut, venind cu un somn greu și cu un același vis...

    E el, și parcă nu e el, copil de zece ani, în casa diaconului de sub Dealul Mitropoliei, unde a crescut. O pivniță lungă și rece, cu miros amestecat de băcănie și de poame: miroase vinul vărsat, icrele desfundate, lacherda tăiată, brânza frământată și de undeva vine și o boare de mere crețești și de gutui. Ce caută aci? L-a trimis jupânul să scoată vin! Și, lacom, cu mâna stângă ține o cană de smalț verde la canà, iar cu dreapta, scobită ca o lingură, cară și înghite niște icre roșii și mari, cu un bob ce plesnește uleios între dinți. De sărătură multă, golește cana din mâna stângă și iar o pune sub butoi, și iar îi e foame, și iar îi e sete. Și tot așa, nu-și mai aduce aminte decât de niște cizme mari de iuft, popești, care au coborât încet scara de piatră, de o pereche de palme, de o voce aspră și de o înjurătură. De la genunchi în sus, diaconul e numai neguri în amintirea lui; nici visul nu l-a mai putut desluși vreodată! Și apoi vine un gol, peste care închipuirile somnului sar întotdeauna. Viața trecută se leagă mai târziu, când se aprinde o lumină și iar pornește la drum, cu mulți, mulți ani în urmă...

    De data asta e călare. Dichisit și scos ca din cutie. Caii au fost marea patimă a tinereții lui. Caii și muierile. Se vede acum, ca atunci, sărind cu murgul peste varnițe pe maidane, în fața casei Pricupiței de pe Câmpul Cucoanei. Douăzeci de fete, grăsune, cu tistimel brodat cu arnici roș și cu un fir de busuioc la ureche, stau pe prispă și-și dau cu coatele, și zâmbesc, și-i fac din mână ca la o cunoștință veche. Până și Pricupița a ieșit să-l privească.

    „Iancule, Iancule, mă craiule! Frumos oi fi tu, voinic oi fi tu, da’ vezi că Bălășica tot nu te vede!"

    Asta o știe și el, că d-aia își face calul numai spume! Nu l-a zărit doar adineauri, din deal, pe Matei Zaraful, când a intrat cu buzunarele doldora la Bălășica? A văzut-o bine cum se codea, așa, doar de ochii lumii; a văzut-o pe Pricupița cum sălta din turii ei grași, ca la mătănii, îmbiind și momindu-l pe Zaraf în odaia fetii; a văzut mâna albă a Bălășicăi când a tras perdeaua roșie și parcă a văzut-o și când a furat cu un ochi negru, ca un tăciune stins, și dealul, și ulița, și un călăreț nebun, care se năpustea peste casele Pricupiței. Și atunci s-a pornit să facă zbenguri. Ar fi putut să și descalece, să-și lege murgul de poartă și să se ducă la oricare dintre fete. Care nu l-ar fi vrut și pe degeaba, că doar unu era „Iancu de la trebonal în toată mahalaua?! Dar parcă nu-l lăsa inima! Mai bine să le fiarbă pe toate deodată, că așa face un om „care nu e bou, cum își spunea el în clipa aceea.

    Dar nici în pielea lui Matei Zaraful n-ar vrea să fie! N-o știe el pe Bălășica?! Puțin numai să fie scâncită, și ce-i face! Și doar el e el! Și un fel de bucurie drăcească îl prinde deodată și îl întărâtă. Ocolește, sare, aleargă pe maidane cu murgul, dar nu se depărtează ca să poată vedea mereu geamul cu perdeaua trasă. Când, fără să se aștepte, geamul se deschide și perdeaua se dă la o parte. În casă, Bălășica râde și netezește cu podul palmei patul, iar Matei, gata de plecare, își aprinde ciubucul.

    A fost atunci ca și cum l-ar fi plesnit cineva cu un par în cap! La asta nu se aștepta! Nu știa nici el de ce, dar parcă era mulțumit când era trasă perdeaua, și niciodată nu și-ar fi închipuit că o să se isprăvească, și chiar sub nasul lui! Un fel de nebunie îl apucă; băgă pintenii adânc în burta calului și dădu un pumn de câteva ocale în capul dobitocului. Murgul, surprins, sare, nechează, face o berbecească, și Iancu, moale în șa, e azvârlit la pământ, cu capul de un bolovan. Ce s-a întâmplat cu el nu mai știe, că s-a prăbușit în gol. S-a deșteptat mai târziu, în patul Bălășicăi, cu o usturime și o căldură la tâmpla dreaptă. Bălășica sta lângă el, frumoasă, fragedă, spăsită, de parcă niciodată mângâiere de bărbat n-ar fi atins-o. Un miros înecăcios de busuioc și de oțet de trandafiri plutea prin casă...

    ― Hai, Iancule, scoal’, c-a venit nea Ivanciu! Și coana Mița își zgudui de câteva ori bărbatul.

    Urmatecu scrâșni din dinți, mestecă în gol în gura uscată de somn și plescăi de parcă ar fi încercat un vin. Duse iute mâna la tâmplă și se uită la degete, să vadă dacă nu era sânge. Cu ochii țintă la coana Mița, zâmbi mulțumit că a fost numai vis. Apoi se ridică iute pe coate, trezit, scuturând capul.

    ― Veniși, bă?

    ― Da’ dormi, moi Iancule, de rupi pământul! și Ivanciu își trosni degetele osoase, de parcă ar fi sunat un sac cu arșice.

    De neam bulgăresc, de prin părțile Giurgiului, deși născut și crescut în țară, Ivanciu mai avea încă un accent, care punea un fel de greutate în vorbirea lui. Era mic de stat, supt și spân. Obrajii, găuriți și galbeni, se întindeau și se mototoleau la loc când vorbea. Ochii cenușii, aproape albi, însângerați, pluteau într-o apă tulbure. La slăbiciunea lui, doar o burtică țuguiată îl umfla caraghios.

    ― Iar ai buclarisit-o, liftă, ia spune?

    ― Am mare nevoie de tine, Iancule!

    ― Vezi, așa! Tot la neica, sireacul! Dă-ne o sticlă, Mițo, că mi-e gura uscată. Iar tu dă-i drumul!

    Și Urmatecu, abia acum trezit, mai căscă o dată lung și zgomotos, întinzând mâna alene înspre o chisea cu tutun. O „macedonie" fină risipea un miros amar și înecăcios. Luă o țigară groasă, răsucită cu mâna, potrivi fitilul de lampă și repetă:

    ― Ei, hai odată! Dă-i drumul!

    ― Moi Iancule, îmi trebuie livada dinspre Pietroșița!

    ― Oleo! făcu Urmatecu, neîncrezător și invidios în același timp.

    ― Am cu mine și măsurătorile, și banii. O vrea să mi-o vânză boierul? insistă Ivanciu, dulceag și rugător.

    ― Apoi de, mă liftă, știu eu? Cată să ne chibzuim!

    II

    Nimeni n-avea voie să intre în laboratorul lui conu Barbu. Era o cameră lungă și întunecată în casele bătrânești de pe Podul Mogoșoaiei. La cele cinci ferestre mari atârnau perdele negre, iar pe jos, multe ligheane colorate felurit și mâncate de săruri. Parchetul era ars în mai multe locuri, fie de soluții tari, fie de cărbunii săriți din soba de tablă. Aci își petrecea conu Barbu partea cea mai mare a vremii, când treburile ministerului îi dădeau răgaz, și mai ales domnița Natalia. Boierul era un pasionat fotograf. Învățase meșteșugul la Viena, unde se mai ducea regulat de două ori pe an, să-și vadă unicul fiu, pe Barbu B. Barbu, și prietenii. Viena a rămas întotdeauna una din slăbiciunile vieții sale, mai ales după înnobilare. Căci conu Barbu era autentic baron austriac. Blazonul său, compus cu atenție în birourile imperiale după toate regulile heraldice, avea în cartiere frumos colorate: o licornă, un trident, un snop de grâu și un curs de apă, toate sub tufiș bogat de pene de struț, care înflorea printre spinii coroanei de baron.

    În salonul cel mare, sub sticlă, stătea stema autentică. Era săpată și în aur, pe un inel dintr-o singură bucată, turnat de două ori. Pe unul îl purta nedespărțit conu Barbu, pe celălalt, Barbu B. Barbu, acolo, în școala lui de la Viena.

    Bătrânul baron se legase de lumea austriacă în primii ani de domnie ai împăratului Frantz Joseph. Și moda de acolo o adusese întocmai cu el la București. Pe lângă străbuni – ale căror portrete erau atârnate pretutindeni prin marile încăperi ale locuinței sale, toți îmbrăcați ca la noi și la Stambul – capul micului și slăbuțului domn părea cu totul apusean. Două tufe bogate de păr roșcat și încărunțit îi creșteau pe obraji, favoriții imperiali, legați între ei de o mustață groasă, ce se arcuia de-a lungul buzei superioare. O mare chelie, binevenită, se adăuga să-i dea și mai mult asemănarea cu împăratul Austriei.

    În ministerele cu miniștri puțini, dar cu vreme multă, de pe acele timpuri, conu Barbu avea întotdeauna un portofoliu când erau conservatorii la putere. De liberalism i-a fost silă toată viața. Nu că ar fi fost lipsit de generozitate sau de finețea gândirii. Dar pe cei mărunți îi plăcea să-i înalțe el, unul câte unul, când îl slujeau, neputând suferi să dea mulțimea buzna peste el și să vorbească de drepturi în casa și pe moșiile sale. Și moșiile astea erau multe și întinse. Erau petice și în jurul Bucureștilor, dar acolo numai conacuri și parcuri. (Toate erau fotografiate și atârnate prin casă!) Moșiile mari însă urcau înspre munte. De lângă Buzău și până deasupra Câmpulungului, într-o parte, și până în Vâlcea, în cealaltă, mergeai numai prin pădurile boierului.

    Cumpărături pripite sau neglijente, și vânzări la fel, au făcut ca viața lui conu Barbu să se petreacă mai mult în fața judecăților. După importanța și valoarea proceselor, baronul stătea în instanțe de la judecătoriile de ocol până la Curtea de Casație. În lumea aceasta ahtiată și vicleană a ședințelor și arhivelor, întâlnise boierul pe Iancu Urmatecu. Prima dată când au stat de vorbă a fost la arhivă, la Urmatecu. Dintr-un proces mare (era vorba de o pădure care făcea cât o jumătate de județ), conu Barbu n-avea decât un număr scris pe manșetă, cu care urmărea să dezgroape un dosar aruncat de mult la pivniță.

    Când l-a văzut mic, cu joben și gheroc lung și negru, din care Fantoche, cățelușa baronului, de care nu se despărțea niciodată, scotea un cap cât o nucă, lucios, cu ochii bulbucați, printre reverurile de mătase veche și pătată, Urmatecu a simțit că nu trebuie să se mai despartă de el. L-a poftit printre dosare dincolo de bara de lemn, i-a oferit un scaun și l-a luat de la început cu „coane". Baronul, când a dat să se așeze, a ridicat cu grijă pulpana gherocului, din care se ivi un pachet umflat și unsuros. Era un pui fript, învelit într-o hârtie, pentru Fantoche. Nicăieri, nici la Cameră, boierul nu se dezlipea de cățelușă și de hrana ei.

    ― Dacă ar ști când trebuie să mănânce și când să nu mănânce, ar fi om! spunea el zâmbitor tuturor celor mirați. Și tacticos, oriunde, rupea câte o aripă de pui.

    Văzându-l pe Urmatecu dând ordine la aprozi și el însuși scoțând din minte, pe dinafară, coloane întregi de numere „temeiuri", din registrele arhivei, conu Barbu s-a minunat. Iar la prima ședință, după lungi amânări procedurale, toate după sfaturile lui Urmatecu încurcate în adrese greșite și executări nelegale, când l-a văzut suspendând pronunțarea, pentru că dăduse ceasul din sala de ședințe cu un sfert de oră înainte, conu Barbu a fost pătruns de admirație. L-a chemat acasă, l-a făcut omul său, dându-i mână liberă în administrarea averii.

    Aci, vrednicul și vicleanul arhivar a găsit, ce e drept, pe o slugă mai veche, pe Ioachim Dorodan, un moșneag frânt, chel, cu un nas mare, plin de vinișoare roșii, și cu vârfurile degetelor foarte groase, peste care se bombau unghii tari și lungi, ca de corn. Ca orice slujitor de nobil, Ioachim Dorodan era dăruit de stăpânul său cu mici giuvaeruri purtând stema boieriei, păstrate cu sfințenie de bătrân. Cravata lui, de pildă, veșnic neagră, de atlaz, era trecută printr-un inel de fildeș, pe care stătea săpată coroana baronului. Acesta a fost primul lucru care a aprins gelozia și invidia lui Urmatecu. Un fel de sete de a parveni crescu tot mai mare în el. Până atunci nu avusese când și cum să vadă așa ceva. Nu avusese unde și la cine râvni. La petrecerile lui de mahala și la bețiile din piață, toți erau ca el, deși el era cel mai bine îmbrăcat, după moda timpului.

    Întotdeauna a avut o râvnă de a învăța, de a înțelege, de a imita și de a ajunge. Hainele și le tăia după ale avocaților și boierilor pe care îi întâlnea la tribunal. Și a crezut întotdeauna că ăsta e un semn bun în sufletul său, un semn ce îi dădea numai puțină mândrie față de ceilalți ai lui, care, din lene sau prostie, nu vedeau mai departe de deprinderile lumii și n-aveau nicio râvnă să iasă din ea. Abia acum însă, când a văzut cravata lui Dorodan, trasă prin fildeșul de la baron, și-a dat seama câte trepte are scara asta pe care ar putea-o urca și la ce înălțimi amețitoare ar putea ajunge. Și pentru prima oară a simțit de ce o să-i fie atât de rușine în viață, după cum i-a și fost: de taică-său, măcelar, și de maică-sa, moașă, moartă de beție într-o magazie cu cărbuni. Acum morți erau amândoi de mult. Și Urmatecu, în tăcerea saloanelor de pe Podul Mogoșoaiei, unde îl aștepta pe conu Barbu să se scoale, privind la strămoșii lui, simțea parcă o ușurare. Dar nu era destul, deși își știa sigur părinții îngropați în curtea Bisericii Capra de pe Șoseaua Pantelimonului. Dacă vor vorbi vreodată morții ăștia rușinoși prin gura lui Dorodan mai ales? Era bătrân și nărod, e adevărat, și nu înțelegea nimic din câte îl ard pe el. Dar odată, „Umflatu (cum îl botezase el pe Dorodan) l-a și întrebat, în biroul rece, de toamnă, în care nu se făcuse încă focul și unde o slujnicuță în papuci afuma cu rășină: „Nu ești dumneata băiatul lui Gherasie, măcelarul? La care el i-a răspuns iute: „Nu! Tata a fost negustor mare, la Brăila. Eu nu l-am apucat!" Și apoi a tăcut, și din clipa aceea a început să-l urască, pe față, pe Ioachim Dorodan. Umflatu n-a simțit nimic, așa își spunea Iancu.

    Ca atunci, ca și de atunci, ani și ani de-a rândul, Urmatecu se afla și acum în aceeași încăpere cu conu Barbu, abia culcat și îmbăiat, mirosind puternic a o apă de trandafiri ce îndulcea tot aerul camerei. De data asta, însă, omul de încredere era mânat de Ivanciu, cu mare interes să isprăvească cât mai iute afacerea de la Pietroșița. Ca întotdeauna, conu Barbu sta la birou, cu ochii țintă într-o ghiulea de cleștar, plină cu apă, privind cum pluteau câțiva păianjeni negri și aurii, închiși acolo de fantezia cine știe cărui colecționar. Urmatecu, respectuos, în picioare, corectând situația lui deferentă din ostentativul joc al unui lanț gros de aur ce-i tăia vesta din buzunar în buzunar, iar Ivanciu, timid, așteptând să se desfășoare tot ghemul gândurilor baronului, pentru care avea acum un dublu respect: de om milogit și ridicat pe vremuri și de cumpărător interesat. Urmatecu, mult mai familiar și mai cunoscător al stăpânului său, nu avea nicio considerație pentru meditația baronului, pe care o cunoștea, de altfel. Numai în capul de cuc al lui Ivanciu putea să intre ideea că bătrânul Barbu gândește în momentul acesta și că, mai ales, gândește la treburile lui. Urmatecu citea aproape în mintea boierului și nu se înșela. Era acolo un fel de horă înceată din aceleași peisaje: treierul de la Bobești; lunca de la Filipești; heleșteul de la Bălășoieni și conacul de la Urlați, prin care se rupea din când în când, ca o pânză, câte o frântură de Prater vienez, de cariatide baroce, blestemate de sute de ani să ducă în spinare balconul vreunui palat austriac, sau de o chermesă în pădurea Vienei, urzită în leagănul vreunui vals. Și baronul surâdea în gând unei siluete grațioase, în crinolină albă, cu o umbreluță cât o palmă, ținută ștrengărește pe umărul stâng, unei femei gingașe, cu numele de Natalia, ce se desprindea ca un nour leneș de dimineață din inima întunecată a unei dumbrăvi.

    Urmatecu tuși. Baronul se trezi ca din somn și privi întrebător înspre el.

    ― Că ar vrea să se potolească odată și

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1