Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Cavalerii Pardaillan. Vol 1

Cavalerii Pardaillan. Vol 1

Citiți previzualizarea

Cavalerii Pardaillan. Vol 1

evaluări:
3.5/5 (3 evaluări)
Lungime:
443 pagini
6 ore
Lansat:
3 iul. 2015
ISBN:
9786067419696
Format:
Carte

Descriere

Cavalerii Pardaillan - Vol. 1. Intrigi, comploturi, povești pline de suspans și răsturnări spectaculoase de situație.

Franța, 1553. Într-o țară sfâșiată de războaie civile nemiloase, Jeanne de Piennes și François, fiul cel mare al conetabilului de Montmorency, se căsătoresc în secret, pentru a preîntâmpina opoziția familiilor lor, care se dușmănesc. Tânărul cuplu este curând nevoit să se despartă, din cauza războiului contra lui Carol Quintul. Rămasă singură, Jeanne aduce pe lume o fetiță, Loïse. Dar Henri, fratele lui François, este îndrăgostit la rândul lui de Jeanne și, înnebunit de gelozie, pune la cale o răzbunare groaznică.

Lansat:
3 iul. 2015
ISBN:
9786067419696
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Cavalerii Pardaillan. Vol 1

Cărți conex

Previzualizare carte

Cavalerii Pardaillan. Vol 1 - Michel Zévaco

I

Doi frați

Casa era scundă, fără etaj, cu o înfățișare modestă. Un om, un bătrân impunător, cu părul albit, stătea lângă o fereastră deschisă, într-un jilț împodobit cu armoarii¹. Avea chipul aspru, asemenea căpitanilor supraviețuitori ai epopeilor războinice din vremea regelui Francisc I.

Privirea lui posomorâtă era ațintită spre zidurile cenușii ale castelului feudal aparținând casei de Montmorency, care își ridica falnic, departe, în zare, turnurile amenințătoare.

Bătrânul își întoarse ochii. Un oftat adânc, ca un blestem tăcut, îi umflă pieptul, apoi întrebă:

― Fiica mea! Unde este fiica mea?

O slujitoare care deretica prin odaie îi răspunse:

― Domnișoara s-a dus în pădure să culeagă lăcrămioare.

Cu fruntea luminată de expresia unei iubiri de nedescris, bătrânul zâmbi ușor și murmură:

― Da, e-adevărat, e primăvară. Boschetele te îmbată cu mirosul frunzișului. Fiecare copac e un buchet. Totul râde, totul cântă, peste tot vezi numai flori. Dar cea mai frumoasă floare ești tu, Jeanne a mea, nobil și neprihănit copil…

Privirea lui se întoarse atunci din nou spre falnicul castel de pe colină, așezat ca un monstru de piatră ce l-ar fi pândit de departe…

― Tot ceea ce urăsc se află acolo, mormăi el. Acolo-i puterea care m-a zdrobit, care m-a nimicit. Da, eu, seniorul de Piennes, altădată stăpân al acestui întreg ținut, sunt astăzi silit să trăiesc aproape în sărăcie, pe această bucată amărâtă de pământ pe care mi-a lăsat-o conetabilul² hrăpăreț!… Dar ce spun eu, smintit ce sunt! Nu caută el, chiar în aceste clipe, să mă izgonească până și din acest ultim refugiu? Cine știe dacă fiica mea va mai avea mâine o casă în care să se adăpostească? O, Jeanne, tu culegi flori… poate ultimele tale flori!…

În tăcere, două lacrimi își croiră un drum amar printre zbârciturile chipului său deznădăjduit.

Deodată, bătrânul păli îngrozitor: un cavaler îmbrăcat în negru descălecă în fața casei, intră și se înclină în fața lui.

― Drace!… Bailivul³ lui Montmorency!…

Seniore de Piennes, spuse omul în negru, am primit de la stăpânul meu, conetabilul, un act pe care am porunca să vi-l comunic pe dată.

― Un act, murmură bătrânul, în timp ce tot trupul i se cutremură de un fior de neliniște.

― Seniore de Piennes, însărcinarea mea este neplăcută: actul pe care îl vedeți este copia unei sentințe a Parlamentului din Paris, dată ieri, sâmbată, 25 aprilie, anul de grație 1553.

― O sentință a Parlamentului! exclamă cu glas surd seniorul de Piennes, îndreptându-și trupul și încrucișând brațele. Vorbiți, domnule! Ce nouă lovitură îmi sortește ura conetabilului? Să vedem, spuneți!

― Seniore, zise bailivul cu glasul scăzut și oarecum rușinat, hotărârea arată cum Domnia Voastră ocupați fără nici un drept domeniul de Margency; cum regele Ludovic al Xll-lea și-a depășit drepturile dându-vă în stăpânire acest pământ, care trebuie înapoiat casei de Montmorency, și, în termen de o lună, vi se cere să restituiți castelul, satul, pășunile și pădurea.

Seniorul de Piennes rămase împietrit, fără să poată face vreo mișcare. Atât numai că o paloare și mai mare se răspândi pe fața lui, și, în tăcerea din încăpere, pe când afară, pe o creangă de prun în floare, cânta o pitulice, glasul i se ridică tremurător:

― O, mândrul meu stăpân, Ludovic al XII-lea, și tu, ilustre Francisc I, vă veți ridica oare din morminte să vedeți cum este batjocorit cel care și-a primejduit viața și și-a vărsat sângele pe patruzeci de câmpuri de luptă? Înviați, nobili seniori, și veți vedea marele spectacol al bătrânului soldat despuiat, rătăcind pe drumurile din Île-de-France pentru a cerși o bucată de pâine!

Bailivul se cutremură în fața acestei deznădejdi. Pe furiș, puse pergamentul blestemat pe o masă, se retrase, ieși pe ușă și o luă la fugă.

Atunci, în casa nevoiașă se auzi deodată un strigăt jalnic, sfâșietor:

― Dar fiica mea! Fiica mea! Jeanne a mea! Fiica mea a rămas fără adăpost! Jeanne a mea n-are nici ce mânca! Montmorency, blestemați să fiți tu și tot neamul tău!

Bătrânul ridică pumnii strânși spre castel, chipul i se încleștă și el căzu în leșin.

Nenorocirea era cumplită. Într-adevăr, încă din timpul lui Ludovic al XII-lea, Margency se afla în stăpânirea seniorului de Piennes. Domeniul reprezenta tot ce mai rămăsese din vechea strălucire a acestui om, care odinioară cârmuise Picardia. Odată cu pierderea averii, el se refugiase pe pământul acesta sărac, cuprins între domeniile conetabilului. Până acum, o singură bucurie îl mai legase de viață, o bucurie luminoasă și curată: fiica lui, Jeanne, pe care o iubea ca pe lumina ochilor.

Neînsemnatul venit al domeniului Margency cel puțin punea demnitatea copilei la adăpost de orice jignire.

Acum însă totul se sfârșise. Sentința Parlamentului aducea, pentru Jeanne de Piennes și tatăl ei, o mizerie înjositoare, o mizerie sinistră, ceea ce poporul, înzestrat cu geniul epitetelor pitorești, numește „o mizerie neagră".

*

Jeanne avea șaisprezece ani. Subțire, gingașă, mândră, de o eleganță plină de gust, părea o ființă făcută pentru desfătarea ochilor, o emanație a strălucitoarei primăveri, asemănătoare, în grația ei puțin sălbatică, unui măceș tremurând sub roua răsăritului.

În acea zi de duminică, 26 aprilie 1553, ea era plecată, ca în toate celelalte zile la aceeași oră.

Pătrunsese în pădurea de castani care mărginea domeniul Margency.

Se înserase. Pădurea era plină de miresme. Dragostea parcă plutea în aer. Palpitând, cu mâna pe inimă, Jeanne începu să meargă repede, șoptindu-și:

― Voi îndrăzni oare să-i spun? Am să-i vorbesc astă-seară. Neapărat astă-seară!… Am să-i spun taina atât de înfricoșătoare… și atât de dulce!

Deodată fu cuprinsă de două brațe puternice și drăgăstoase. O gură fremătătoare îi căută buzele.

― În sfârșit! Tu, dragostea mea!

― Scumpul meu stăpân, François!

― Dar, ce ți s-a întâmplat, iubito? Tremuri…

― Ascultă, ascultă, François! Ah, dar nu îndrăznesc…

El se plecă și o cuprinse într-o îmbrățișare și mai puternică.

Era un băiat înalt, frumos, cu o privire deschisă, un chip plăcut, o frunte înaltă și senină. Se numea François de Montmorency. Da, era fiul mai mare al acelui conetabil Anne, care-i smulsese seniorului de Piennes ultima rămășiță a averii sale!

Buzele lor se uniră. Îmbrățișați, pășeau încet printre florile deschise, ale căror miresme se răspândeau în tainice efluvii.

Din când în când, trupul fetei era străbătut de un fior. Se oprea, asculta și șoptea:

― Suntem urmăriți, suntem pândiți… n-ai auzit?

― Vreun botgros rătăcit, dulcea mea dragoste…

― François, François, mi-e frică!

― Frică? Fată dragă, cine ar îndrăzni să-și ridice privirea spre tine, atâta timp cât te apără brațul meu?

― Totul mă neliniștește… tremur! Mai ales de trei luni încoace. Ah, cât mi-e de frică!…

― Scumpa mea iubită, de trei luni de când ești a mea, din clipa în care dragostea noastră pătimașă a luat-o înaintea legilor omenești, pentru a asculta de legea firii, te afli mai mult ca oricând sub protecția mea. De ce te temi? Curând îmi vei purta numele. Eu voi sfărâma ura care-i desparte pe părinții noștri!…

― Cred, stăpânul meu, știu asta! Și, chiar dacă nu mi-ar fi ursită această fericire, tot aș fi fericită numai să fiu cu totul a ta. Ah, iubește-mă, iubește-mă, François, deasupra capului meu plutește o nenorocire!

― Te ador, Jeanne. Jur în fața Celui de sus că nimic nu mă va putea împiedica să fac din tine soția mea!

Un hohot de râs răsună înăbușit în apropierea lor…

― De aceea, continuă François, dacă te frământă vreo durere tainică, încredințeaz-o iubitului tău, soțului tău.

― Da, da… chiar în seara aceasta. Ascultă, te voi aștepta la miezul nopții… la buna mea doică… trebuie să afli… cred că noaptea voi îndrăzni!

― La miezul nopții, deci, iubita mea…

― Și acum, du-te, pleacă, adio… pe diseară!…

Se strânseră într-o ultimă îmbrățișare. Un ultim sărut îi înfioră pe amândoi. Apoi, François de Montmorency fugi și dispăru în desișuri.

O clipă, Jeanne de Piennes rămase locului, fremătând, emoționată.

În sfârșit, după un ultim suspin, se întoarse. În aceeași clipă însă, păli de spaimă: cineva se afla în fața ei… un bărbat de vreo douăzeci de ani, cu o înfățișare violentă, privirea întunecată și portul trufaș.

Jeanne strigă îngrozită:

― Henri! Tu!

O nespusă expresie de amărăciune crispă fața nou-venitului, care răspunse cu glas aspru:

― Eu sunt, Jeanne. Se pare că te sperii. Pentru numele lui Dumnezeu, n-am deci dreptul să-ți vorbesc… așa cum face el… fratele meu?

Ea continua să tremure, dar el izbucni în râs.

― Dacă n-am acest drept, mi-l iau singur! Da, eu sunt, Jeanne. Eu, și, dacă n-am auzit chiar totul, am văzut totul. Totul! Sărutările și îmbrățișările voastre! Totul, îți spun. La naiba! M-ați făcut să sufăr ca un condamnat la infern. Și acum, ascultă! Pe toți sfinții, n-am fost eu cel dintâi care ți-am declarat dragostea mea? Oare nu fac eu cât François?

O ciudată mândrie o însufleți pe fată:

― Henri, spuse ea, te iubesc și te voi iubi întotdeauna ca pe-un frate… fratele aceluia căruia mi-am închinat viața. Probabil că afecțiunea mea pentru tine este puternică, pentru că până acum nu i-am spus lui François nici un cuvânt… și nici nu-i voi spune vreodată… ah, niciodată!

― Desigur, pentru a-l feri de-o supărare. Dar spune-i că te iubesc! N-are decât să vină înarmat și să-mi ceară socoteală!

― Asta-i prea de tot, Henri! Îmi repugnă ceea ce spui și mă străduiesc din răsputeri să-mi amintesc că-i ești frate.

― Frate? Rival, poate! Gândește-te, Jeanne!…

― O, François, dragul meu, spuse ea, împreunându-și mâinile ca pentru rugăciune, iartă-mă că aud toate acestea și nu ți le spun!

Tânărul scrâșni din dinți și șuieră:

― Mă respingi, deci!… Vorbește, vorbește odată! Taci? Ei bine, păzește-te!

― Fie ca amenințările pe care le citesc în ochii tăi să nu se abată decât asupra mea!

Henri se cutremură.

― La revedere, Jeanne de Piennes! șopti el. M-auzi? La revedere… și nu adio!…

Ochii i se injectară. Cu o mișcare violentă, își scutură capul asemenea unui mistreț rănit și o luă la fugă în pădure.

― De s-ar putea ca numai eu să fiu lovită! îngăimă Jeanne.

Și, pe când rostea aceste cuvinte, în străfundul ființei sale tresări ceva necunoscut, îndepărtat și inexprimabil. Cu o mișcare instinctivă, fata își duse mâinile la pântece și, căzând în genunchi, cuprinsă de-o groază nebună, îngăimă:

― Singură! Singură! Dar, nefericito, nu mai ești singură! În tine există o ființă vie, care vrea să trăiască și pe care n-o poți lăsa să moară!…


¹ Armele de pe emblemele unei case nobile (n.red.)

² Șeful armatei regale în Evul Mediu (n.red.)

³ Bailiv (în nordul Franței) sau seneșal (în sud) se numea administratorul unui domeniu feudal care nu reprezenta locuința permanentă a seniorului. (n.tr.)

II

Miezul nopții

Tăcerea și întunericul unei nopți fără lună atârnau deasupra văii Montmorency. În depărtare, un câine ciobănesc lătra a moarte. Unsprezece lovituri răsunară rar în clopotnița bisericii din Margency.

Jeanne de Piennes se îndreptă din șale să numere loviturile, încetând să răsucească vârtelnița. Șopti:

― Iubite copil al dragostei mele, sărmanul meu îngeraș, cine știe ce suferințe îți pregătește viața!…

Câtva timp nu mai spuse nimic. Apoi, în timp ce pe fruntea ei curată se săpă o cută, continuă:

― De ce astă-seară, când m-am întors, tatăl meu părea răvășit de-o suferință necunoscută? De ce m-a strâns la pieptul lui cu atâta încordare? Cât de palid era! În zadar am încercat să-i smulg taina… Bietul meu tată! Ce n-aș da să-ți pot împărtăși suferința… dar tu n-ai vrut să-mi spui nimic… doar te uitai la mine, plângând.

Privirea-i căzu pe o icoană înrămată de pe perete. Se ridică, se apropie și îngenunche cu mâinile împreunate:

― Sfântă Fecioară, se spune că ești mama mamelor și că știi și poți totul. Fă ca stăpânul și iubitul meu să nu-l respingă pe copilul care se va naște! Fecioară, bună Fecioară, fă ca rodul pântecului meu să nu fie blestemat… și ca numai eu să-mi plâng greșeala!…

Sunase de jumătatea ceasului… Jeanne așteptă cu inima strânsă de spaimă.

În cele din urmă, stinse facla, se înfășură într-o pelerină și, împingând poarta, se îndreptă spre o casă țărănească aflată la vreo cincizeci de pași.

Pe când mergea pe lângă un gard viu ce răspândea mireasma trandafirului sălbatic, i se păru că o umbră, o formă omenească se pitula dincolo de gard.

― François!… chemă ea cu sufletul la gură.

Nu primi nici un răspuns și, scuturând din cap, își continuă drumul.

Umbra se puse atunci în mișcare, se strecură spre locuința seniorului de Piennes, se duse drept la o fereastră luminată și bătu cu putere.

*

Seniorul de Piennes nu se culcase încă. Pășind încet, cu spinarea încovoiată, se plimba prin încăpere, cu mintea încordată într-o frământare care-l îngrozea: ce-avea să se întâmple cu Jeanne a lui? Cui s-o încredințeze? Cui să-i ceară – să-i cerșească – ospitalitate pentru ea, doar pentru ea?…

Ciocănitul din fereastră îl opri deodată din trista lui plimbare și-l încremeni în așteptarea gâfâitoare a unei noi catastrofe.

Bătaia deveni mai puternică, mai poruncitoare.

Seniorul de Piennes deschise atunci și privi afară.

Un urlet de ură, de durere și de deznădejde îi sfâșie gâtlejul. Cel care bătea era unul din fiii neîmblânzitului dușman, era Henri de Montmorency!

Bătrânul se întoarse; dintr-un salt se repezi la o panoplie, smulse două spade și le aruncă pe masă.

Henri sărise pe fereastră, cu părul răvășit și privirea rătăcită.

Cei doi bărbați se aflau față-n față, amândoi cu sângele pierit din obraz, încordați, gata să se străpungă.

Suflau din greu, le era cu neputință să scoată o vorbă.

Cu un semn repezit, seniorul de Piennes arătă spre cele două spade.

Henri scutură din cap, dădu din umeri și prinse mâna bătrânului:

― N-am venit să mă măsor cu Domnia Voastră, spuse el, cu glasul unui om ieșit din minți. La ce bun? V-aș ucide. De altfel, eu personal nici nu vă urăsc. Ce mă privește pe mine dacă ați căzut în dizgrația tatălui meu? Știu, o, știu prea bine, din pricina conetabilului ați pierdut tot ce stăpâneați; pământurile de la Piennes v-au fost confiscate; din bogat și puternic cum erați, acum sunteți sărac și în mizerie!…

― Dar ce cauți aici? Vorbește! îi strigă bătrânul comandant, lovind înfricoșător cu pumnul în masă. Prezența ta în această casă este pentru mine cea din urmă jignire! Și nici măcar nu vrei să te bați! Spune, ai venit să mă-nfrunți? O faci oare fiindcă tatăl tău nu îndrăznește să vină personal? Ai venit să vezi dacă lovitura pe care mi-a dat-o nu m-a ucis cumva? Vorbește sau, martoră e ura mea, vei muri într-o clipă!

Henri își șterse cu dosul mâinii sudoarea ce-i șiroia pe frunte.

― Vrei să afli de ce sunt aici? Tocmai fiindcă știu că, din cauza familiei Montmorency, ești copleșit de mizerie. Da, pentru că-ți cunosc ura, bătrân nebun, vin să-ți strig: Nu este oare un sacrilegiu plin de ticăloșie ca Jeanne de Piennes să fie iubita lui François de Montmorency?!…

Seniorul de Piennes se clătină. Un nor roșu îi trecu prin fața ochilor. Pupilele i se dilatară. Mâna i se ridică pentru a lovi.

Henri de Montmorency prinse această mână cu o mișcare fulgerătoare și o strânse, mai s-o zdrobească.

― Te-ndoiești! răcni el. Bătrân neghiob! Îți spun că fiica ta, chiar în această clipă, se află în brațele fratelui meu! Vino! Vino!

Buimăcit, într-adevăr, fără putere, fără glas, tatăl fu târât cu forța de tânărul care, cu o lovitură de picior, deschise ușa. O clipă mai târziu, se aflau amândoi în fața camerei fetei… Camera era goală!…

Seniorul de Piennes își ridică spre cer brațele încărcate de blestem, iar strigătul lui disperat, asemenea urletului unui om înjunghiat, străpunse jalnic tăcerea nopții.

Apoi, încovoiat, horcăind, lovindu-se de ziduri, ajunse din nou în odaie.

Se prăbuși în jilțul lui larg, ca un stejar trăsnit de furtună…

Henri dispăruse în noapte, așa cum altădată fugise probabil Cain.

*

Jeanne de Piennes se duse până la casa țărănească, însă nu intră. Simțea nevoia să-și acopere obrajii cu umbrele nopții pentru când va face plăcuta și primejdioasa mărturisire. Acum aveau să se hotărască viața ei și a copilului pe care-l purta în pântece!

Se auzi prima bătaie din miezul nopții, iar la cotul potecii, la trei pași de ea, apăru François.

Ea îl recunoscu numaidecât și-n aceeași clipă îi și căzu în brațe. Îmbrățișarea fu aproape brutală. Se iubeau într-adevăr din toată inima.

― Iubita mea, spuse atunci François de Montmorency, clipele ne sunt numărate astă-seară. Un cavaler a sosit la castel cu un ceas înaintea tatălui meu; trebuie să ajung înapoi înaintea conetabilului. Spune-mi, iubito, spune-mi repede taina care te apasă! Orice ai avea să-mi încredințezi, amintește-ți că te ascultă soțul tău.

― Soțul meu, iubitul meu François! Ah, mă faci să amețesc de fericire… soțul meu! Spui adevărat?

― Soțul tău, Jeanne: o jur pe numele meu glorios și nepătat până acum!

― Ei bine, spuse ea fremătând, ascultă!

El se aplecă, și ea își sprijini capul pe umărul lui. Tocmai voia să vorbească și-și căuta cuvintele mărturisirii…

În clipa aceea, tăcerea din jur fu sfâșiată de un țipăt înfiorător, un răcnet teribil de agonie.

François sări în sus.

― E glasul tatălui meu! șopti Jeanne înspăimântată. François, François, cineva-l ucide pe tata!…

Se smulse din brațele iubitului și o luă la fugă. În câteva clipe ajunse în fața casei și văzu ușa și fereastra deschise. Într-o secundă se afla în odaie; tatăl ei horcăia în jilț. Jeanne se aruncă spre el zguduită de hohote și-i cuprinse capul alb în brațe.

― Tată, tată, sunt eu! Eu, Jeanne a ta.

Bătrânul deschise ochii și-i aținti asupra fiicei lui. Ce privire! Ce blestem înspăimântător cădea asupra nefericitei!

Sub această privire, ea se dădu doi pași înapoi, pe jumătate înnebunită. Între ei doi nu era nevoie de cuvinte. Înțelese că tatăl ei știa totul. Se simți condamnată pe vecie. Picioarele i se muiară. Căzu în genunchi. Două lacrimi fierbinți îi țâșniră din ochi.

Apoi, aproape fără să-și dea seama, mărturisi:

― Iertare, tată! Iertare că l-am iubit, că-l iubesc încă!… Hai, tată, nu mă privi așa!… Vrei oare ca sărmana și micuța ta Jeanne să moară de disperare la picioarele tale? Nu-i vina mea dacă-l iubesc… O putere tainică m-a aruncat în brațele lui. Ah, tată, dacă ai ști cât îl iubesc!…

În timp ce ea vorbea, seniorul de Piennes se sculă din jilț cât era de înalt. Semăna cu o arătare… Își luă fiica de mână și o ridică.

― Mă ierți, nu-i așa? Ah, tată, spune-mi că mă ierți!

Fără să răspundă, el o duse până-n pragul casei, întinse brațul în noapte și spuse:

― Du-te… nu mai am fiică!…

Ea se clătină pe picioare, și un geamăt înăbușit îi ieși din gâtlej.

În clipa aceea se auzi deodată un glas cald, bărbătesc și răsunător:

― Vă-nșelați, seniore, nu v-ați pierdut fiica. V-o jur eu, fiul Domniei Voastre!

În același timp, în cercul de lumină apăru François de Montmorency, și Jeanne scoase un țipăt de speranță nebună, iar seniorul de Piennes se retrase, îngăimând:

― Amantul fiicei mele!… Aici!… În fața mea! O, supremă jignire a ultimelor mele zile!

Calm, fără să clipească, François se înclină.

― Monseniore, nu mă vreți ca fiu? repetă el aproape în genunchi.

― Fiul meu! murmură bătrânul. Tu să fii fiul meu? Am auzit bine? Nu-i vorba de o cruntă bătaie de joc?

François o prinse de mâini pe Jeanne și spuse cu mai mare înflăcărare:

― Monseniore, binevoiți, în bunătatea Domniei Voastre, să i-o dați lui François de Montmorency pe fiica voastră, Jeanne, drept soție legitimă.

― Soție legitimă!… Visez!… Deci nu știi că… tu… fiul conetabilului…

― Știu totul, monseniore. Căsătoria mea cu Jeanne de Piennes va repara toate nedreptățile, va șterge toate nenorocirile. Aștept, tată, să hotărâți soarta vieții mele…

O bucurie imensă, nimicitoare cuprinse sufletul bătrânului, și cuvintele de binecuvântare i se și îndreptau spre buze, când un gând îl fulgeră:

„Omul acesta vede că sunt pe moarte! Iar după ce voi muri, își va râde de fiica mea, așa cum și-a râs și de tatăl ei!…"

― Hotărâți, monseniore! repetă François.

― Tată! Preaiubitul meu tată! îl rugă Jeanne.

― Vrei să te căsătorești cu fiica mea? spuse atunci bătrânul. Îți dorești asta? Când? În ce zi?

Tânărul înțelese ce se petrecea în inima muribundului. O rază de bărbătească și blândă sinceritate îi lumină fruntea. Răspunse:

― Chiar mâine, tată, chiar mâine!…

― Mâine, răspunse cu un glas surd seniorul de Piennes, mâine voi fi mort!

― Mâine veți trăi… și încă multe zile după aceea, să vă binecuvântați copiii.

― Mâine, gemu bătrânul cu o imensă amărăciune, e prea târziu! S-a sfârșit!… Mor… mor blestemat… deznădăjduit!

François privi in juru-i și văzu că slugile casei, trezite din somn, se adunaseră în încăpere.

Atunci îi veni o idee sublimă.

Cu un braț o cuprinse pe fata îngrozită, făcu semn la doi dintre servitori să ridice jilțul în care zăcea seniorul de Piennes și, cu glas solemn, vibrând de dragoste, porunci.

― La biserică! Tată, e miezul nopții. Preotul capelei voastre își spune poate prima rugăciune… ea va fi făcută pentru unirea familiilor de Piennes și de Montmorency.

― Ah, visez!… Visez! repetă bătrânul.

― La altar! rosti din nou François cu glas puternic.

Atunci, inima deznădăjduită a bătrânului căpitan se îmblânzi. Un fel de țipăt îi cutremură pieptul, căci marile bucurii, ca și durerile adânci, iscă gemete. Un suspin de recunoștință nesfârșită, exaltată, supraomenească îi înfioră întreaga făptură. Ochii i se umplură de lacrimi, iar mâna lui lividă se întinse spre nobilul urmaș al unei spițe blestemate.

Zece minute mai târziu, preotul micii capele din Margency oficia la altar. În primul rând de bănci se aflau François și Jeanne.

În spatele lor, chiar în jilțul în care fusese adus, ședea seniorul de Piennes. Mai la urmă stăteau două femei și trei bărbați, oameni de-ai casei, martori ai acestei tragice căsătorii.

Curând se schimbară verighetele, iar mâinile febrile ale îndrăgostiților se întâlniră.

Preotul rosti apoi în șoaptă o binecuvântare:

― François de Montmorency, Jeanne de Piennes, în numele lui Dumnezeu cel viu, sunteți uniți pe vecie…

Atunci cei doi soți se întoarseră spre seniorul de Piennes, ca pentru a-i cere și lui binecuvântarea.

Îl văzură pe bătrân cum încerca să-și ridice brațul, în timp ce o rază de bucurie și de liniște îi lumina chipul.

O clipă, le zâmbi. Apoi brațele îi căzură grele, și zâmbetul rămase împietrit pentru totdeauna pe buzele-i livide.

Seniorul de Piennes își dăduse sufletul…

III

Gloria numelui

Un ceas mai târziu, François pătrunse în castelul Montmorency. Își lăsase tânăra mireasă înlăcrimată în grija doicii, confidentă a dragostei lor, și, strângând-o în brațe, îi spusese că avea să se întoarcă în zori, de cum va fi dat ziua bună tatălui său, a cărui sosire îi fusese vestită de un cavaler.

Când intră în sala de arme, îl văzu pe conetabilul Anne de Montmorency așezat într-un somptuos jilț ridicat pe trei trepte sub un baldachin de mătase, tivit cu franjuri de aur și susținut de lăncii.

Sala vastă era puternic luminată de douăsprezece candelabre de bronz, fiecare cu câte douăsprezece făclii de ceară. Pereții fuseseră acoperiți cu tapiserii enorme, pe care scânteiau spade grele și fulgerau pumnale scurte.

Vreo zece portrete se încadrau în aceste panoplii, iar pe panoul din fața tronului se afla portretul primului strămoș, al acelui Bouchard cu trăsături aspre care, la un moment dat, ținuse în mâinile lui puternice și nestăpânite coroana Franței. Sub tablouri străluceau armuri, paloșe, brasarde, căști cu penaje, încât părea că strămoșii nu trebuiau decât să coboare dintre rame și să se îmbrace cu ele.

Pe tronul său, bătrânul conetabil, în zale, împlătoșat în oțel și având casca pregătită în mâinile unui paj aflat lângă el, cu cele două mâini sprijinite pe înfricoșătoarea lui spadă, își ținea sprâncenele încruntate. Cincizeci de căpitani stăteau nemișcați lângă el, așteptând în tăcere. Iar el semăna cu acei războinici din Antichitate care hotărau soarta marilor bătălii.

De la Marignan, unde Francisc I îl îmbrățișase, și până la Bordeaux, unde îi masacrase în masă pe hughenoți și salvase religia, câte lovituri nu dăduse el!…

François nu-și văzuse tatăl de doi ani. Înaintă până la picioarele tronului.

Lângă tron se afla Henri, sosit cu un sfert de oră înainte. Era palid și tremura.

La ce medita acest tânăr de douăzeci de ani? Ce gânduri fratricide, tulburi și funeste se învălmășeau în capul lui ca niște nouri întunecați pe cerul unui apropiat uragan?

François de Montmorency nu zări privirea sângeroasă a fratelui. El se înclină adânc în fața capului familiei.

Conetabilul, văzând înfățișarea impunătoare a celui mai mare dintre fiii lui, precum și trupul lui viguros, zâmbi. Acesta fu singurul semn de dragoste părintească.

Apoi, nemișcat, spuse încet și amenințător:

― Ascultați la mine! Cunoașteți înfrângerea suferită de împăratul Carol Quintul sub zidurile cetății Metz⁴, în decembrie trecut. În câteva zile, frigul și boala i-au nimicit mândra armată de șaizeci de mii de pedestrași și călăreți. Am crezut cu toții că tot atunci sosise și sfârșitul imperiului său. Odată spaniolul distrus, iar hughenotul din sud zdrobit de mine, pacea părea asigurată. Toată primăvara Majestatea Sa Henric al II-lea și-a petrecut-o deci în serbări, dansuri și turniruri. Dar deșteptarea a fost cumplită!

Conetabilul adăugă apoi cu glas mai potolit:

― Da, stihiile, care se conjugă uneori pentru a da cuceritorilor lecții înspăimântătoare, i-au pregătit lui Carol Quintul o înfrângere memorabilă! Da, împăratul a plâns când și-a părăsit tabăra, lăsând în urmă-i douăzeci de mii de leșuri, cincisprezece mii de ologi și optzeci de piese de artilerie! Dar iată că-și ridică din nou capul! Înaintează. A ajuns la noi!

François își asculta tatăl cu un fior ascuns de spaimă. Henri, cu brațele încrucișate și privirea întunecată, își țintuia fratele din ochi.

Conetabilul își plimbă privirea de vultur asupra căpitanilor și continuă:

― Ieri la ora trei ne-au sosit primele vești: împăratul Carol Quintul se pregătește să năvălească în Picardia și Artois! Omul acesta de fier și-a refăcut marea-i armată. Și, în clipa în care vă vorbesc, un corp de infanterie și de artilerie se îndreaptă în marș forțat spre Thérouanne. Luați aminte cu toții, căderea acestei fortărețe înseamnă ocuparea întregii Franțe. Mă-nțelegeți? Iată ce am hotărât, Majestatea Sa și cu mine: oștirea mea se va aduna lângă Paris și va pleca peste două zile. Dar, în așteptare, un corp de două mii de cavaleri se va repezi la Thérouanne, se va închide în fortăreață și va lupta până la moarte să oprească dușmanul.

― Până la moarte! răcniră căpitanii, iar penajele căștilor le fremătară ca în bătaia vântului.

― Așadar, continuă conetabilul, pentru această primejdioasă expediție este nevoie de un șef tânăr, neîmblânzit, îndrăzneț. Pe acest șef l-am și ales!… François, fiul meu, tu ești acela!…

― Eu! exclamă François, într-un strigăt deznădăjduit, clătinându-se pe picioare.

― Tu! Da, tu îți vei salva în același timp regele, părintele și patria! Iată, îți dau două mii de cavaleri! Îmbracă-ți armura! Vei pleca într-un sfert de ceas. Du-te și nu te opri decât la Thérouanne, unde va trebui să ieși învingător sau să mori!… Henri, tu vei rămâne la castel să-l pregătești de apărare!

Henri își mușcă buzele până la sânge ca să-și înăbușe un urlet de bucurie sălbatică.

„Jeanne e a mea!", își spuse în sinea lui.

Palid la față, François făcu un pas și spuse cu sufletul la gură:

― De ce, tată? strigă el. De ce eu?… Tocmai eu!…

Cu privirea rătăcită și sufletul răvășit, o văzu ca printr-un vis sumbru pe Jeanne… soția lui… părăsită… plângând deasupra cadavrului său, acolo… nemângâiată… singură pe lume!…

― Eu! repetă el. E groaznic! E cu neputință!

Conetabilul se încruntă și, cu glas aspru, metalic, rosti:

― Pe cal, François de Montmorency! Pe cal!

― Ascultă-mă, tată! Dă-mi două ore, o oră! Îți cer o oră! strigă François frângându-și mâinile.

Conetabilul Anne de Montmorency se ridică în picioare cât era de înalt. O furie îngrozitoare făcea să-i tremure obrajii. Cuvântul lui se auzi într-o tăcere neîndurătoare:

― Mi se pare că discuți ordinele regelui și ale comandantului tău!

― O oră, tată, doar o oră! Apoi pot să-nfrunt moartea!…

Bătrânul comandant, îmbrăcat în zale din cap până-n picioare, coborî treptele tronului. Apoi izbucni:

― Pe toate trăsnetele din cer! Încă un singur cuvânt, François de Montmorency… unul singur… și, pentru apărarea gloriei numelui pe care-l porți, te arestez cu mâna mea!

Cu glas tunător, care-i făcu pe cei de față să se cutremure, lovindu-și armurile între ele, conetabilul spuse mai departe:

― Trăsnetul să mă lovească, dacă nu spun drept! De cinci veacuri încoace, tu ești primul din neamul meu care șovăie să moară!

Insulta era nemaipomenită. Lui François nu-i mai rămânea decât să se sinucidă în fața acestei adunări de războinici, ale căror inimi, ca și piepturile lor, păreau împlătoșate în oțel.

Cu o violentă scuturătură, el își ridică semeț capul. Totul dispăru din mintea lui: dragoste, soție, vis de fericire. Își străpunse tatăl cu privirea, iar tunetul glasului său acoperi cuvintele bătrânului șef.

― De trăsnet să fie nimicit cel ce a spus vreodată că un Montmorency dă înapoi! Pentru gloria numelui meu, mă supun, tată, și plec! Dar, dacă mă întorc viu, domnule conetabil, vom avea o răfuială grozavă. Adio!…

Străbătu cu pas hotărât rândurile căpeteniilor îngrozite de această înfruntare nemaiauzită, de această provocare făcută tatălui său, comandantul atotputernic al armatelor.

Din ușă fu auzit cum porunci scurt și aspru:

― Valetul meu de arme! Calul meu de război! Paloșul meu de luptă!

Toate fețele se întoarseră spre conetabil, așteptând un ordin de arestare. Dar un zâmbet ciudat destinse buzele șefului, și cei aflați în apropierea lui îl auziră șoptind:

― Iată un Montmorency!

Zece minute mai târziu, François se și afla în curtea de onoare, înveșmântat în zale, cu spada încinsă la brâu, gata să încalece. Se întoarse către un paj și strigă:

― Fratele meu, Henri. Cineva să-l cheme pe fratele meu!

― Iată-mă, François!…

Henri de Montmorency apăru în lumina torțelor. Se strădui să adauge:

― Veneam să-ți aduc urările mele de bine și de drum bun… căci eu rămân pe loc!

François îl prinse de mână, fără să-și dea seama că mâna frigea de febră.

― Henri, spuse el, mi-ești într-adevăr frate?

Henri tresări, roși și îngăimă:

― Ce te face să te-ndoiești?

― Iartă-mă, prea mult sufăr! Tu mă vei înțelege. Plec, Henri, și poate nu mă mai întorc… las în urma mea o imensă jale…

― O jale?

― O nenorocire! Ascultă cu tot sufletul, căci de răspunsul tău atârnă hotărârea mea supremă. O cunoști pe Jeanne… fiica seniorului de Piennes…

― O cunosc, răspunse răgușit Henri.

― Ei bine, iată necazul… Plec, iar eu și Jeanne ne iubim.

Henri își înăbuși un urlet de mânie.

― Taci! continuă François. Ascultă până la capăt! Ne iubim de șase luni. De trei luni ne-am dăruit unul celuilalt, de două ceasuri ea poartă numele de Montmorency, ca și mine!

Un geamăt răbufni din gâtlejul lui Henri. Parcă nu știa și nu văzuse totul!

― Nu te mira, continuă înflăcărat Frauçois, nu striga! Chiar ea îți va spune mâine că preotul capelei din Margency ne-a unit astă-noapte. Dar asta nu-i totul! În clipa când îți vorbesc, Jeanne jelește un cadavru: seniorul de Piennes a murit! A murit adineauri, chiar în biserică, aruncându-mi o ultimă privire, care-mi poruncea să veghez asupra fericirii copilului său. Și tot n-am terminat încă! Domeniul Margency a fost luat din nou în stăpânire de conetabil. Ah, Henri! Iată ceva îngrozitor! O las pe Jeanne singură pe lume, fără apărare și fără avere… Mă asculți? Mă înțelegi?

― Aud… Și înțeleg!…

― Frate, acum ascultă-mă bine! Primești sarcina pe care vreau să ți-o încredințez? Îmi juri să veghezi asupra femeii pe care o iubesc și care-mi poartă numele?

Henri se înfioră, dar răspunse:

― Îți jur!

― Dacă scap din război, îmi voi regăsi soția în casa tatălui meu, fără ca ea să fi avut de suferit în lipsa mea. Căci tu vei fi aici s-o păzești, s-o aperi. Juri?

― Jur!

― Dacă mă săvârșesc din viață, îi vei dezvălui conetabilului taina și îi vei cere să respecte voința fratelui tău mort: fie ca partea mea de moștenire să o ferească pentru totdeauna de sărăcie pe văduva mea și să poată duce o viață după merit. Juri?

― Jur! răspunse Henri pentru a treia oară. François îl strânse atunci în brațe, spunând:

― Sunt liniștit. Acum pot pleca.

Punând tot sufletul în aceste cuvinte, rosti încet:

― Ai jurat! Adu-ți aminte!…

Se urcă în șa și merse să

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Cavalerii Pardaillan. Vol 1

3.7
3 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor