Cavalerii Pardaillan. Vol 2

XXXI

François de Montmorency

Omul așteptat la hotelul Coligny și care tocmai fusese introdus la regele Navarrei părea de vreo patruzeci de ani. Era înalt, lat în spate, iar brațele și picioarele lui aveau acea mlădiere specială proprie oamenilor care practică aspre exerciții corporale.

Părul îi era alb. Și această prematură și venerabilă albeață pe un cap rămas tânăr stârnea uimirea privitorului: într-adevăr, mustața lui, de o frumoasă nuanță castaniu-închis, își păstrase culoarea; nici o cută nu-i brăzda chipul; ochii, de altfel, fără văpăi și parcă umbriți, aveau o privire limpede, hotărâtă și dreaptă.

Totuși, o anumită oboseală sufletească greu de definit părea să tulbure impresia de armonioasă vigoare care se desprindea din silueta aceasta.

Cu trecerea anilor, încet, încet, fâșie cu fâșie, durerea dispăruse. Dar tristețea rămăsese adâncă și apăsătoare – de unde, fără îndoială, și impresia de oboseală pe care o lăsa acest bărbat.

François de Montmorency avea într-adevăr atitudinea cuiva care îndură viața fără nici o plăcere.

I se părea, de altfel, că viața se oprise în loc în ziua funestă când, întorcându-se din război și din captivitate, fericit, pătimaș și nerăbdător, fusese lovit de acea mare nenorocire a cărei greutate o târa după el, fără să se poată despărți de amintirea atât de dulce a iubirii și tinereții sale.

Era asemenea unui călător care, debarcând după o călătorie lungă pe mare, își găsește casa mistuită de flăcări, familia distrusă, numai ruină și nenorocire, și rămâne parcă uluit de imensa nedreptate ce l-a lovit.

François de Montmorency făcea parte din categoria acelor oameni care nu-și mai iau înapoi inima, odată ce au dăruit-o. Păstra încă în suflet dragostea foarte curată, foarte adâncă pe care o nutrise pentru Jeanne de Piennes.

Se poate spune că, din clipa catastrofei, nu trecuse o oră măcar fără să se gândească la ea – e drept, blestemând-o!

Uneori era vag ispitit s-o revadă, dar totdeauna își înfrângea dorința, și-atunci se arunca mereu în câte o nouă luptă, în vreo întreprindere războinică sau diplomatică în care desfășura o activitate febrilă, fără să izbutească însă a se desprinde de amintirea care-l obseda.

Fantoma lui Jeanne se urca odată cu el pe șaua calului de luptă și intra cu el în sălile de consiliu.

Uneori putea fi văzut, în mijlocul unei discuții, rămânând dintr-odată nemișcat și cu privirea ațintită în gol. Atunci nu mai auzea nimic, atât doar că i se întâmpla să murmure vorbe fără șir.

Se gândea prea puțin la Henri de Montmorency. Îl iertase, oare? Nu, fără îndoială. Dar încerca să-l uite și reușea cu destulă ușurință, pe când Jeanne rămânea mereu prezentă în gândurile lui.

Cu un asemenea caracter, cu asemenea adânci rădăcini ale dragostei înfipte în inimă, aproape că n-are rost să spunem că François de Montmorency nici nu încercase vreodată să-și clădească o altă fericire, o altă familie, într-un cuvânt, o altă viață. Acceptase totuși căsătoria cu Diane de France.

Primind să se căsătorească, voise mai ales să scape de tiranicele presiuni ale bătrânului conetabil, tatăl său și poate chiar sperase o clipă că se va agăța de o nouă dragoste; și, dacă e să spunem totul, ceea ce-i întărise această hotărâre era presentimentul că moartea nu va întârzia prea mult să-l elibereze.

Nu se mulțumise numai să-și dorească moartea, ci o și căutase. Din nenorocire pentru el, fusese cruțat.

Viața lui cu Diane de France rămăsese riguros de exact ceea ce stabiliseră împreună că va fi: o simplă asociație. Minte cultivată, spirituală, fire ambițioasă, Diane de France nu căutase niciodată în omul cu care se căsătorise un soț, ci un tovarăș. Mai târziu, reușind prea puțin în ambițiile ei politice și negăsind în persoana lui François un conspirator zelos, relațiile dintre ei încetaseră cu totul.

Se vedeau foarte rar. În opt ani, François de Montmorency nu se întâlnise decât de vreo trei sau patru ori cu această principesă care-i purta numele – și o făcea cu foarte multă demnitate: cu alte cuvinte, deși avusese nenumărați ibovnici (așa ne spune cronica), ea își păstrase mereu o anumită stimă și chiar afecțiune față de soțul ei, spre a salva aparențele, ceea ce pentru epoca aceea era îndeajuns de frumos.

François nu cunoștea probabil purtările soției sale, pentru simplul fapt că nici inima, nici mintea nu-l îmboldeau s-o cunoască. Diane de France nu-i era soție decât cu numele.

Trebuie să adăugăm că, de două sau trei ori, François de Montmorency avusese chiar ideea să se ducă la castelul tatălui său.

Într-o zi, pornise la drum cu intenția nestrămutată de a reconstitui istoria crimei care-i zdrobise viața, de a o cunoaște în toate amănuntele ei. Deoarece, își spunea el, nu cunoștea decât faptul mărturisit de Jeanne și declarat de propriul său frate. Voia să afle totul, să iscodească oamenii, să reconstituie întreaga înfiorătoare aventură.

Ajunsese, foarte hotărât, până la un deal de pe care, la ieșirea dintr-o pădure, se zăreau Montmorency și, mai departe, cătunul Margency. Dar acolo forțele îi slăbiseră. Își oprise calul cu nervozitate. Și, ca să nu-și dea pe față zbuciumul, poruncise escortei să-și continue fără el drumul spre Paris.

Emoția ce-l cuprinsese era violentă. Fiecare privire, îndreptată cu nesaț în depărtare, îi trezea o amintire, îi evoca o fantomă, blândă sau înfricoșătoare.

Revederea locurilor unde cineva a iubit și a suferit lămurește, la distanță de mulți ani, cu nespusă limpezime, sentimentele care încep să devină confuze în amintire.

François nu putuse îndura gândul că avea să străbată pădurea de castani în care Jeanne îi făcuse prima mărturisire de dragoste, că avea să intre în vechea casă unde se înfățișase seniorului de Piennes sau în vechea capelă, al cărei clopot, acum, suna trist.

Pe obrajii năpădiți de paloare i se prelinseseră două lacrimi.

Rămăsese acolo pe gânduri multă vreme, contemplând teatrul fericirii și al distrugerii sale.

Apoi plecase.

Și niciodată nu-i mai trecuse prin minte să se întoarcă pentru a da târcoale cătunului Margency: suferise prea mult acolo.

Destinul oamenilor ține adesea de o nimica toată: dacă François ar fi avut curajul să meargă până la Margency și să culeagă de acolo mărturii, cine știe dacă n-ar fi ajuns în curând să-și dea seama de totala nevinovăție a lui Jeanne de Piennes?

A existat totuși o împrejurare în care această nevinovăție era să i se arate lui François, fără ca el s-o fi căutat.

În 1567 a avut loc bătălia de la Saint-Denis¹, dintre hughenoți și catolici. Hughenoții tocmai obținuseră unele mici victorii și înaintaseră până aproape de Paris.

Conetabilul Anne făcu însă o incursiune, șarjă în fruntea cavaleriei sale și, încă în aceeași zi, ereticii sfârșiră într-o baie de sânge.

Numai că, în timpul bătăliei, conetabilul primi o lovitură fatală. Fu transportat la palatul Mesmes, care aparținea fiului său Henri, duce de Damville. În momentul acela, Henri se afla în Guyenne², unde se distingea prin zelul cu care le impunea ereticilor liturghia. François se găsea la Paris. Nu-și mai văzuse tatăl de trei ani. De cum află de rana gravă a conetabilului, alergă într-un suflet la palatul Mesmes, căci era sigur că nu va da ochi cu fratele său. Îl găsi pe conetabil culcat, cu capul oblojit, dictându-i scribului ultimele sale dorințe.

Când bătrânul muribund isprăvi, își zări fiul cel mare, care tocmai intrase în cameră, și o rază de bucurie îi lumină chipul.

De la Notre-Dame sosi un duhovnic, care-i dădu sfânta împărtășanie. Și, cum servitorii, așezați în genunchi împrejurul patului, plângeau cu jale, conetabilul le atrase atenția zâmbind că văicărelile lor l-ar putea tulbura pe domnul duhovnic. Aproape îndată îl primi pe un trimis al regelui și al Caterinei de Medici, care exprimă durerea resimțită de stăpânii lui la aflarea veștii despre starea bătrânului ostaș. Și, cum acest ambasador voia să-l consoleze, Montmorency îi răspunse:

― Credeți oare că în cei optzeci de ani de viață n-am învățat cum se moare în zece minute?

Și ceru ca toată lumea să plece, făcându-i semn numai fiului său să rămână lângă el.

Totuși, agonia se apropia. Răsuflarea conetabilului deveni șuierătoare. Fu nevoit să facă o mare sforțare pentru a rosti câteva vorbe, pe care François abia le putu distinge aplecându-se deasupra lui.

― Fiule, spuse el, când moartea e aproape, omul vede lucrurile altfel decât înainte… Poate că, în anumite împrejurări, nu m-am îngrijit îndeajuns de fericirea Domniei Tale. Răspunde-mi sincer: ești fericit?…

― Fiți liniștit, tată, sunt fericit pe cât îmi este îngăduit să fiu.

― Fratele Domniei Tale…

François tresări și se făcu alb la față.

― N-ai să te mai împaci cu el?

― Niciodată! răspunse François cu glas surd.

Conetabilul se strădui din nou să lupte împotriva agoniei.

― Ascultă… poate că e mai puțin vinovat decât… îl socotești.

François scutură din cap cu strășnicie.

― Ce s-a mai întâmplat cu femeia aceea tânără? grăi din nou conetabilul.

― Despre cine vorbiți, tată?

― Fiica… seniorului de Piennes… Ah, mor!… François!…

― Liniștiți-vă, tată!… Pentru mine e-o poveste moartă.

― François! Îți spun… trebuie s-o găsești… pe ea… și pe…

Conetabilul nu mai avu timp să pronunțe cuvântul care-i stătea pe buze. Intră în agonie, bolborosi câteva vorbe lipsite de noimă și-și dădu sufletul.

Astfel, taina lui Jeanne de Piennes nu-i fu dezvăluită lui François de Montmorency, care nu încercă să afle de ce tatăl lui voia ca el s-o regăsească pe Jeanne… Capriciu funest al unei minți care se cufundă în neant, își spuse el.

Conetabilului i se făcură funeralii aproape regale. Dar, începând cu familia de Guise, care se temuse de puterea lui, și până la Caterina de Medici, care-i suportase cu nerăbdare măreția, toată lumea fu mulțumită de această moarte. Numai François îl plânse sincer pe omul odată cu care dispărea o întreagă epocă.

După bătălia de la Saint-Denis, François de Montmorency trăi departe de câmpurile de bătălie. Într-o zi, când regina-mamă îi oferi un post de comandă în lupta împotriva hughenoților, refuză, spunând că el îi socotea pe reformați niște frați de arme, și nu niște dușmani împotriva cărora trebuie să lupți.

Asemenea atitudine îi atrase bănuielile și ura Caterinei de Medici, care încercă zadarnic să-i pătrundă tainele, trimițându-i-o pe Alice de Lux.

S-a văzut că Alice dăduse greș.

De altfel, François nu avea secrete, atât doar că se retrăsese din campaniile la care luase parte doar spre a se supune conetabilului. Faptul acesta stârni atenția unui partid numeros care începuse atunci să se închege și care întrevedea în persoana lui un eventual șef.

Partidul acesta, indignat de sângele vărsat în numele unei religii a păcii, visa să reinstaureze armonia între toți francezii, fie ei hughenoți sau catolici. I se dădu numele de partidul politicilor.

François deveni șeful lor, cam fără voia lui, ademenit totuși de ideea unei împăcări durabile și sincere.

În aceste împrejurări și în această stare de spirit primi vizita contelui de Marillac.

Contele venise ca trimis al lui Jeanne d’Albret și obținu de la mareșal făgăduiala de a se întâlni cu regele Navarrei.

Henric de Béarn, sosit în taină la Paris împreună cu prințul de Condé și Coligny, își dădu întâlnire cu François de Montmorency. În ziua fixată, la ora stabilită, mareșalul se prezentă la palatul de pe strada Béthisy. S-a văzut ce efect a avut asupra cavalerului Pardaillan vestea sosirii lui.

Îl vom lăsa pe cavaler să-i explice prietenului Marillac cauzele emoției sale și-l vom urmări pe mareșal, căci întrevederea cu Henric de Béarn va avea o influență considerabilă asupra celor ce urmează în povestirea noastră.

Béarnezul îl primi pe mareșal cu o anumită gravitate. Într-adevăr, era neîntrecut în meșteșugul de a fi pe aceeași undă, dacă se poate spune astfel, cu oamenii pe care voia să-i cucerească, când vesel, când trist, după caracterul celui cu care vorbea.

― Salutăm pe apărătorul cetății Thérouanne! spuse el.

Cuvântul era foarte nimerit. Printre faptele de arme ale mareșalului, nu exista alta care să-i fie mai dragă, ori pentru că apărarea cetății Thérouanne era opera tinereții sale, ori, mai curând, pentru că de ea îl legau amintiri intime.

François se înclină în fața tânărului rege.

― Sire, răspunse el, mi-ați făcut onoarea de a-mi porunci să stăm de vorbă despre situația generală a partidelor religioase. Aștept ca Majestatea Voastră să binevoiască a-mi explica intențiile sale, iar eu îi voi răspunde cu toată sinceritatea.

Cu toată șiretenia lui, béarnezul fu descumpănit de acest răspuns limpede și cam sec. Se aștepta la subînțelesuri, la cuvinte rostite pe jumătate, și, când colo, avea în fața lui un om care dorea să vorbească fără ocolișuri.

― Luați loc în fotoliul acesta! spuse el ca să câștige timp de gândire. Nu-l pot vedea pe mareșalul de Montmorency în picioare pe când eu stau pe scaun, eu, biet ucenic în meșteșugul armelor.

― Sire, respectul…

― Doresc să luați loc, repetă Henric, zâmbind.

Atunci Montmorency se supuse.

― Domnule mareșal, reluă regele după o clipă de tăcere, în timpul căreia studie figura bărbătească a celui cu care vorbea, nu voi stărui asupra încrederii pe care o am în Domnia Voastră. Deși am luptat în tabere opuse, v-am păstrat întotdeauna o stimă cu totul deosebită, și cea mai bună dovadă e faptul că vă aflați aici, fiind singurul din tot Parisul care are cunoștință de sosirea mea în acest adăpost ales de mine.

― Încrederea aceasta mă onorează, spuse mareșalul. Îmi voi îngădui însă a-i atrage atenția Majestății Voastre că nu există nici un nobil în stare să vă trădeze secretul.

― Credeți? întrebă regele cu un zâmbet sceptic. Nu vă împărtășesc părerea și vă repet că sunteți singurul pe care l-am putut aduce aici, fiind încredințat că voi putea dormi liniștit la noapte.

Mareșalul se înclină fără să răspundă.

― Rezultatul acestei încrederi, continuă béarnezul, e că vă voi vorbi deschis și că, încă de la primul cuvânt, vă voi mărturisi scopul călătoriei mele la Paris.

Coligny și Condé îndreptară priviri uimite asupra regelui. Dar acesta nu le văzu – sau se prefăcu doar că nu le vede.

Cu glas foarte liniștit, rosti:

― Domnule mareșal, avem intenția să-l răpim pe Carol al IX-lea, regele Franței. Ce părere aveți despre asta?

Coligny păli ușor, Condé începu să se joace nervos cu găitanele tunicii sale. Întrevederea se plasa dintr-odată la o înălțime de unde pericolul de a se prăbuși era permanent.

Totuși, mareșalul nici nu clipi.

― Sire, răspunse el cu glas la fel de liniștit ca și al béarnezului, Majestatea Voastră mă consultă în legătură cu putința de a realiza o asemenea aventură sau în legătură cu urmările pe care le-ar putea avea ea, fie în caz de reușită, fie în caz de eșec?

― Despre aceasta vom vorbi îndată, domnule mareșal. Pentru moment doresc doar să cunosc părerea Domniei Voastre despre… justețea acestei acțiuni devenite necesare. Să vedem ce spuneți despre asta! Veți fi cu noi? Veți fi împotriva noastră? Veți rămâne pur și simplu neutru?

― Totul depinde, sire, de ceea ce vreți să faceți cu regele Franței. N-am de ce să mă laud și nici să mă plâng de Carol al IX-lea. Dar el este regele meu. Îi datorez devotament și sprijin. Orice nobil care nu aleargă în ajutorul regelui său aflat în pericol este un trădător. Așadar, sire, dacă aveți intenția de a-l îndepărta cu sila și visați înlocuirea lui pe tron printr-o altă familie domnitoare, sunt împotriva Domniei Voastre. Dacă însă căutați să obțineți astfel garanții drepte pentru exercitarea liberă a religiei Domniei Voastre, rămân neutru. În nici un caz, sire, nu vă voi ajuta la această răpire.

― Iată ce înseamnă să vorbești limpede! Și e o plăcere pentru cineva să stea de vorbă cu Domnia Voastră. Și acum iată de ce am hotărât să-l răpim pe vărul meu Carol. Știu – și știm cu toții – că regina-mamă pregătește noi războaie. Mijloacele noastre sunt pe sfârșite. Nu mai putem rezista la campanii, nici în privința oamenilor și nici a banilor. Or, astăzi mai mult ca oricând, suntem amenințați. Acțiunea pe care o pregătim este o acțiune de război pe deplin legitimă. Dacă regele Carol ar merge în fruntea armatelor sale, n-aș încerca oare să-l fac prizonier?… Cred că asupra acestui punct suntem de acord.

― Da, sire, și recunosc că, dacă aș fi avut cinstea să fiu supusul Domniei Voastre, în loc de a fi al regelui Franței, v-aș fi oferit amândouă brațele pentru realizarea acestui plan.

― Foarte bine. Rămâne deci chestiunea de a ști ceea ce vom face cu regele când va fi prizonier.

― Într-adevăr, sire, acesta-i punctul delicat, spuse mareșalul.

Béarnezul avu o privire lungă, gânditoare. Ce întrezărea oare în viitorul ale cărui cețuri încerca să le străpungă? Coroana Franței? Sau poate, mai curând, căuta doar mijlocul de a părea loial față de acest om pe care îl vedea ca pe loialitatea întruchipată?

Oricum ar fi fost, chipul său pierdu îndată expresia de șiretenie atât de vizibilă în alte împrejurări, și el spuse cu un amestec de melancolie și de măreție:

― Domnule mareșal, prin tatăl meu, Antoine de Bourbon, coborâtor în linie dreaptă din Robert, al șaselea fiu al lui Ludovic al IX-lea (Ludovic cel Sfânt), sunt primul prinț de sânge al casei domnitoare din Franța. Așadar, am oarecum dreptul de-a mă amesteca în treburile regatului, și, dacă s-ar întâmpla să-mi treacă prin minte că, într-o zi, coroana Franței ar trebui poate să fie așezată pe capul meu, gândul acesta n-ar fi nelegitim. Dar familia Valois domnește prin grația lui Dumnezeu. Voi aștepta deci harul divin ca să știu dacă, la rândul lor, Bourbonii trebuie să ocupe acest tron, cel mai frumos din lume. Iar eu nu am intenția să ajut în nici un fel voința divină… cel puțin în această direcție. Vedeți că v-am ghicit gândurile, scumpul meu duce.

― Sire, sunt departe de a pune la îndoială intențiile Majestății Voastre și nu vreau nici măcar să-mi îngădui a le cerceta. Spuneam doar, și repet acest lucru, că nu vreau să întreprind nimic împotriva regelui meu.

― Cred că v-am dat deplină satisfacție. Nu doresc coroana lui Carol. Vărul meu iubit n-are decât să domnească, să domnească cel puțin atât cât se poate domni când o ai mamă pe Caterina de Medici! Dar, la naiba! Dacă noi nu avem nimic cu el, ce are el cu noi? Ce însemnează toate aceste persecuții împotriva hughenoților, în pofida păcii de la Saint-Germain? De ce se face deosebire între cei care merg la liturghie și cei care nu merg? Toate acestea trebuie să aibă un sfârșit! Și, cum noi nu suntem o forță în stare să facem față unei bătălii, urmează deci să obținem prin convingere ceea ce războiul nu ne poate oferi. Iar pentru asta nu trebuie oare să pot sta de vorbă în liniște cu Carol, așa cum stau cu Domnia Voastră în clipa aceasta? Ce spuneți, duce, nu este oare un act legitim cel pe care-l întreprindem, încercând să-l răpim pe Carol? Nu i se va face nici un rău. Și va fi chiar liber să accepte sau să respingă condițiile noastre. Vreau pur și simplu să-i vorbesc între patru ochi, fără să fie influențat de cineva…

Béarnezul era pe cale să facă o cotitură, pe care Coligny o admiră în sinea lui. Nu mai era vorba de o captură, de un act de război, ci de o întrevedere în care cele două părți prezente ar fi fost libere să semneze sau să respingă contractul propus.

― În aceste condiții, încheie regele Navarrei, pot să mă bizui pe Domnia Voastră?

― Spre a pune mâna pe rege, sire? Sinceritate pentru sinceritate. Aici sunt singur. Iar Domniile Voastre sunteți numeroși. Pot așadar să vorbesc pe cât de liber mi-o cere conștiința, neavând a mă teme decât de moarte.

Coligny făcu un pas.

― Duce, spuse el, sunteți oaspetele meu. Indiferent ce ne veți spune, veți ieși de aici fără să vă fie atins nici măcar un fir de păr. Acum, vorbiți!

― Voiam să spun următorul lucru: voi uita întrevederea la care am avut onoarea să fiu poftit. Nu e în firea mea s-o fac pe starostele armașilor. Dar vă dau cuvântul, sire, că voi face tot ce-mi va sta în putință spre a-l ocroti pe regele Carol, fără să-l previn.

― Îl invidiez pe vărul meu Carol că are prieteni de felul Domniei Voastre, spuse béarnezul suspinând, și m-aș simți fericit dacă toți dușmanii mei v-ar semăna.

― Majestatea Voastră se înșală în ambele privințe. Eu nu sunt prietenul lui Carol. Sunt slujitor al Franței, atâta tot. Cât privește faptul de a fi dușmanul Domniei Voastre, vă asigur, sire, că nimeni nu se roagă mai fierbinte și mai sincer decât mine ca hughenoților să li se facă, în sfârșit, dreptate.

― Mulțumesc, mareșale, spuse béarnezul dezamăgit. Așadar, să nu ne bizuim pe Domnia Voastră, nici pe prietenii Domniei Voastre

― Nu, sire, răspunse François cu o modestă fermitate. Dar îngăduiți-mi să adaug că, dacă într-o zi aș fi poftit la un sfat care ar avea loc între Domnia Voastră și regele Franței…

― Ei, ce s-ar întâmpla? întrebă Coligny cu o tresărire de bucurie.

― Dacă ar avea loc o întrevedere, continuă François, și dacă Majestatea Sa Carol al IX-lea m-ar pofti să iau parte, nu voi încerca să aflu cum a fost pregătită această întrevedere; aș sprijini cu strășnicie hotărârile regelui și nu m-aș teme să afirm că eu, catolic, mă rușinez și mă simt nedemn de atitudinea catolicilor.

― Ați face asta, duce? exclamă regele Navarrei, ai cărui ochi aruncau scântei.

― Îmi iau acest angajament, sire! răspunse François. Îmi iau acest angajament, cu atât mai mult cu cât, chiar din clipa în care voi trece pragul acestui palat, voi lua măsuri ca întrevederea de care vorbesc să aibă loc în condiții de liberă consimțire.

― Viteaz, loial și credincios! spuse Coligny, care-i întinse mâna mareșalului.

― Duce, făcu béarnezul, rețin făgăduiala Domniei Voastre. Sper că întrevederea va avea loc cât de curând. Acum puteți pleca, duce, sunt încântat să-mi pot spune că nu faceți parte dintre dușmanii mei.

― Iar eu, sire, o pot asigura pe Majestatea Voastră că se poate bizui pe devotamentul meu, în afară totuși de anumite acțiuni, adăugă François cu un surâs șters.

Rostind aceste cuvinte, mareșalul se retrase, escortat de amiral, care ținea să-i facă toate onorurile până la poarta palatului său.

Dar, pe când stăbăteau curtea, precedați de doi lachei fără torțe – căci palatul trebuia să treacă drept nelocuit –, doi bărbați se apropiară în grabă de François de Montmorency. Acesta, încrezându-se în cuvântul amiralului, nu făcu nici un gest de apărare, deși îi trecu prin minte că avea să primească o lovitură de pumnal. Bănuiala i se risipi însă în aceeași clipă.

― Domnule mareșal, spuse unul din cei doi, vă rog să-mi permiteți să vi-l prezint pe unul dintre prietenii mei, rugându-vă să iertați împrejurările în care fac prezentarea.

― Prietenii Domniei Voastre sunt și ai mei, conte de Marillac, spuse François, recunoscându-l pe cel care-i vorbea.

― Iată-l, așadar, pe domnul cavaler de Pardaillan, care are să vă facă o comunicare urgentă.

― Domnule, spuse mareșalul, adresându-se lui Pardaillan, mâine toată ziua voi fi la palatul meu, unde voi fi fericit să vă primesc.

― Nu mâine, răspunse Pardaillan cu glas schimbat, ci chiar acum cer să mi se facă onoarea de a sta de vorbă cu mareșalul de Montmorency.

Emoția din glas, întorsătura frazei, în același timp poruncitoare și rezervată, produseră o adâncă impresie asupra mareșalului.

Coligny, uimit de această scenă, dar convins că Pardaillan nu putea să aibă intenții dubioase, interveni atunci spunând:

― Mareșale, vi-l prezint pe cavaler ca pe unul dintre cei mai viteji și loiali nobili pe care i-am cunoscut.

― Iată un elogiu care, rostit de un asemenea om, face din Domnia Voastră prietenul meu, tinere, spuse François. Așadar, poftiți, odată ce chestiunea despre care vreți să-mi vorbiți nu poate suferi întârziere.

La auzul cuvântului „prieten", Pardaillan tresări. Își luă grabnic rămas-bun de la Marillac, în timp ce ducele se despărțea de Coligny. Apoi cei doi bărbați ieșiră împreună. Încrederea lui Montmorency era atât de mare, ca și teama lui de a nu primejdui secretul regelui Navarrei, încât venise fără escortă. În clipa aceea însă, avea în persoana lui Pardaillan o escortă pe care i-ar fi invidiat-o și un rege.

Oricum, nu avură nici o întâlnire neplăcută. Drumul din strada Béthisy până la palatul Montmorency îl făcură repede și în tăcere. Într-adevăr, spre mirarea mareșalului, tânărul lui însoțitor nu scoase nici o vorbă de-a lungul traseului, iar el avea, la rândul lui, această înaltă ținută de politețe care consta în a nu le pune oamenilor întrebări atunci când aceștia vor să tacă.

Mareșalul îl pofti pe cavaler într-un cabinet al palatului de lângă marea sală de onoare. Era același cabinet unde, odinioară, Jeanne de Piennes, chinuită de bătrânul conetabil, semnase că renunță la căsătoria secretă…

Dar François nu aflase niciodată de scena aceasta înfricoșătoare.

― Vă las singur o clipă, spuse mareșalul, doar cât să-mi scot platoșa de piele și zalele.

Și, pe când vorbea, îl țintui pe tânăr cu privirea. Dar acesta se mulțumi să se încline.

„Cu siguranță, gândi François retrăgându-se, „nu are mutra unui ucigaș cu simbrie…

Rămas singur, Pardaillan își șterse nădușeala care-i inundase fruntea. Sosise clipa pe care-o dorea și de care se temea totodată: urma deci să-i dezvăluie lui François de Montmorency că avea o fiică. Mareșalul avea să afle așadar că, dacă până atunci nu știuse de existența acelei fiice, dacă o repudiase pe Jeanne de Piennes, dacă poate chiar suferise, dacă, în orice caz, fusese săvârșită o nedreptate mârșavă, toate se datorau unui Pardaillan! Și tocmai un Pardaillan era cel care avea să-i spună toate astea.

Sosise momentul în care urma să devină acuzatorul tatălui său și, în același timp, s-o piardă pentru totdeauna pe Loïse!

― Trebuie! Trebuie! repetă tânărul, aruncând în jurul lui priviri rătăcite.

Deodată, ochii i se opriră asupra unui portret agățat în colțul cel mai întunecos al cabinetului. Pardaillan tresări. Portretul acesta… îl privi cu nesaț, întinse mâinile către el.

― Loïse! Loïse! murmură el.

Și îndată îi trecu prin minte gândul: „De unde are mareșalul portretul fiicei sale, când el nu știe că are o fiică?"

Dar, curând, după o examinare îndelungată a trăsăturilor delicate ale acestei femei minunat de frumoase pe care o reprezenta tabloul, i se dezvălui adevărul:

― Nu e Loïse. E mama ei, mama ei când era tânără!…

În clipa aceea, François de Montmorency se întoarse în cabinet și-l văzu pe tânăr căzut în extaz în fața portretului lui Jeanne de Piennes. Fruntea i se înnoură. Înaintă până la Pardaillan și-i puse o mână pe umăr. Cavalerul sări, ca și cum ar fi fost smuls dintr-un vis.

― Iertați-mă, domnule mareșal! bâigui el.

― Priveați la această femeie…

― Într-adevăr…

― Și o găsiți, desigur, frumoasă, adorabilă?…

― Are o frumusețe care m-a izbit.

― Și poate că, în adâncul sufletului Domniei Voastre încă plin de iluzii, vă spuneți că ați fi fericit să întâlniți în cale o femeie ca aceasta… cu un zâmbet atât de blând… cu o frunte atât de pură, nu?…

Mareșalul părea căzut pradă unei emoții extraordinare. Încetase să-l mai privească pe Pardaillan, iar ochii lui arzători își îndreptară flacăra întunecată asupra portretului. Scoase un suspin adânc.

― Mi-ați citit gândul, Înălțimea Voastră, spuse Pardaillan cu o blândețe umbrită de tristețe. Visam, într-adevăr, s-o întâlnesc și s-o iubesc, s-o ador, să-i închin viața și puterile mele femeii al cărei zâmbet strălucește pe-această pânză, femeie a cărei frunte atât de pură, așa cum bine spuneți, n-a putut adăposti niciodată vreun gând rău… sau, în lipsa ei, uneia care să-i semene întru totul, care ar fi, de exemplu, sora ei… sau fiica ei, da, fiica ei! Și, dacă m-ați văzut atât de tulburat, este deoarece îmi spuneam că, fără îndoială, această întâlnire ar duce, de altfel, la o nenorocire, deoarece o femeie de o asemenea înaltă noblețe nici n-ar putea măcar observa că un biet aventurier ca mine o iubește într-atât, încât ar muri pentru ea.

Un zâmbet amar flutură pe buzele mareșalului…

― Tinere, spuse el, îmi place de Domnia Voastră… nu numai din cauza laudelor pe care vi le-a adus domnul amiral, deși, în asemenea împrejurări, vorba domnului de Coligny e grea ca aurul. Înfățișarea Domniei Voastre, atât de hotărâtă și în același timp atât de nevinovată, loialitatea privirii, totul în persoana Domniei Voastre îmi inspiră o adevărată simpatie…

― Mă copleșiți, Înălțimea Voastră, răspunse Pardaillan cu o emoție care-l surprinse pe mareșal. Nu îndrăznesc să cred cu adevărat că vorbele acestea sunt altceva decât un semn de politețe demnă de sufletul măreț al Domniei Voastre… Dacă n-aș crede astfel, m-aș lăsa târât de niște himerice speranțe…

Care erau aceste speranțe? Mareșalul își spunea că acestea se refereau desigur la demersul tânărului.

― Simpatia aceasta e atât de adevărată, reluă el, încât am să vă istorisesc o poveste. E multă vreme, foarte multă vreme de când n-am mai povestit-o… Mi se pare că asta mă va ușura, și apoi, hotărât lucru, înfățișarea Domniei Voastre mă impresionează așa cum nu mi s-a întâmplat niciodată. Nu vă cunosc, dar mi se pare că, dacă aș avea un fiu, aș dori să fie ca Domnia Voastră.

― E oare cu putință? exclamă Pardaillan cu o exaltare ciudată.

― Poftiți, luați loc, acolo… în fața portretului, deoarece v-a impresionat atât de mult.

Pardaillan se supuse și observă că mareșalul, așezându-se și el, se plasase în așa fel încât să stea cu spatele la portret. „Iată, gândi el, „un om care a suferit probabil cumplit…

― Femeia aceasta, spuse atunci François de Montmorency e soția unuia dintre prietenii mei… sau, mai bine zis, a fost… Era săracă, tatăl ei era dușmanul familiei prietenului meu; acesta a văzut-o, a iubit-o… s-a căsătorit cu ea. Dar aflați că, pentru a se căsători cu ea, a fost nevoit să sfideze blestemul părintesc, să riște revolta împotriva tatălui său, senior mare și puternic. Chiar în ziua căsătoriei sale, prietenul meu a trebuit să plece în război. La înapoiere, știți ce-a aflat?

Pardaillan rămase tăcut.

― Fata cu fruntea pură, continuă François cu glas foarte liniștit, ei bine, era o desfrânată! Îl înșela pe prietenul meu chiar dinainte de căsătorie… Tinere, nu te încrede în femei!

Cavalerul tresări, amintindu-și de sfaturile pe care tatăl lui i le dăduse la plecare. Mareșalul adăugă, fără vreo amărăciune aparentă:

― Prietenul meu investise în această femeie toată dragostea, toată speranța, toată fericirea vieții sale… Dar a fost osândit la ură, disperare, nenorocire, iar viața i-a fost zdrobită. Asta-i tot. Ce a trebuit pentru asta? Doar să întâlnească într-o seară de primăvară o fetișcană care avea un suflet de desfrânată!…

Pardaillan, la auzul acestor vorbe, se ridică, se apropie de mareșal și, pe un ton apăsat, rosti:

― Prietenul Domniei Voastre se înșală, Înălțimea Voastră…

François îndreptă asupra cavalerului o privire plină de uimire. Nu înțelegea nimic.

― Sau, mai bine zis, continuă Pardaillan, Domnia Voastră vă înșelați.

Mareșalul își închipui că oaspetele său, încă naiv și de bună-credință, protesta la modul general împotriva acuzațiilor cu care bărbații copleșesc femeile. Făcu un gest de politețe indiferentă și spuse:

― Dacă nu credeți ce v-am spus, tinere, să ne întoarcem la scopul vizitei Domniei Voastre. Cu ce vă pot fi de folos?

― Fie! spuse Pardaillan, care se așeză la loc.

Aruncă o ultimă privire asupra portretului lui Jeanne de Piennes, ca pentru a o lua martoră la sacrificiul pe care-l făcea. În clipa aceea, figura lui bărbătească se lumină de o asemenea rază de eroism, încât mareșalul, uimit, începu să-și dea seama că urmează să se spună lucruri grave.

― Domnule, începu Pardaillan, locuiesc pe strada Saint-Denis, la hanul Devinière. În fața hanului se află o căsuță modestă, ca multe altele în care pot locui niște bieți oameni siliți să muncească din greu ca să-și asigure existența. Cele două femei despre care am venit să vă vorbesc, Înălțimea Voastră, fac parte tocmai dintre acești oameni sărmani.

― Două femei! îl întrerupse mareșalul cu glas surd.

― Da. Mamă și fiică.

― Mamă și fiică! Cum se numesc?

― Nu știu, Înălțimea Voastră, sau, mai bine zis, nu doresc încă să vă dezvălui numele lor, dar trebuie să vă atrag atenția asupra acestor două ființe nobile și pe nedrept nenorocite și, pentru aceasta, trebuie să vă istorisesc povestea lor.

Aceste ultime cuvinte îl liniștiră pe mareșal, a cărui imaginație începuse să se trezească.

― Vă ascult, spuse el, cu mai multă bunăvoință pentru cel cu care vorbea decât pentru cele două necunoscute.

― Aceste două femei, reluă cavalerul, sunt socotite în oraș vrednice de toată stima. Mai ales mama. De aproape paisprezece ani, de când trăiește în această locuință sărăcăcioasă, n-a dat nici un prilej gurilor rele s-o bârfească. Tot ce se știe despre ea este că se spetește muncind la țesutul tapiseriilor, spre a-i asigura fiicei sale o educație princiară. Da, Înălțimea Voastră, princiară, căci fata aceasta știe să scrie, să citească, să brodeze și să picteze cărți de rugăciuni. Este un înger de drăgălășenie și de bunătate…

― Cavalere, spuse Montmorency, pledați cauza bietelor Domniei Voastre protejate cu o asemenea înflăcărare, încât pe mine m-ați și câștigat de partea lor. Ce trebuie să fac? Spuneți!…

― Vă rog să aveți puțină răbdare, domnule mareșal! Am uitat să vă spun că mamei, al cărei nume e necunoscut, i se spune „Doamna în negru". Într-adevăr, umblă mereu îmbrăcată în doliu. Existența aceasta atât de nobilă și atât de pură ascunde o nenorocire înfiorătoare.

Și Pardaillan continuă, cu glas schimbat:

― Nenorocirea aceasta aș vrea s-o răscumpăr cu prețul sângelui meu, căci cineva din familia mea e vinovat…

― Cineva din familia Domniei Voastre, cavalere?

― Da, tatăl meu, propriul meu tată, domnul cavaler de Pardaillan!

― Și în ce fel, tatăl Domniei Voastre…

― Am să vă spun, Înălțimea Voastră, povestindu-vă năpasta care a lovit-o pe această femeie nobilă. Aflați dar că a fost măritată… și că soțul ei a fost nevoit să lipsească multă vreme… Vedeți, e ca și în povestea prietenului Domniei Voastre despre care mi-ați vorbit.

― Continuați, cavalere!

― La cinci sau șase luni după plecarea soțului, doamna aceasta a născut un copil. Pe neașteptate, soțul s-a întors. Atunci tatăl meu a comis crima…

― Crima!…

― Da, Înălțimea Voastră! spuse Pardaillan, în timp ce două lacrimi fierbinți îi țâșneau din ochi ca o dublă văpaie de sacrificiu… Crima! Și, dacă altcineva ar repeta ceea ce spun eu acum, l-aș ucide înainte de a termina de rostit cuvântul… Tatăl meu a răpit-o pe fetiță. Iar mama, care-și adora copilul, care și-ar fi dat viața să cruțe măcar o lacrimă micului îngeraș, mama, Înălțimea Voastră, a fost pusă în această cumpănă groaznică: sau consimțea să treacă în ochii soțului drept sperjură și adulteră, sau copilul ei avea să moară!…

François de Montmorency pălise îngrozitor. Simțea că se înăbușă. Cu un gest violent, își desfăcu gulerul tunicii.

― Spuneți-mi numele! urlă el cu glas răgușit.

― N-am dreptul să vi-l spun,