Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Iubirile lui Chico

Iubirile lui Chico

Citiți previzualizarea

Iubirile lui Chico

evaluări:
5/5 (3 evaluări)
Lungime:
490 pagini
7 ore
Lansat:
6 iul. 2015
ISBN:
9786067419825
Format:
Carte

Descriere

Cavalerii Pardaillan - Vol. 7. Intrigi, comploturi, povești pline de suspans și răsturnări spectaculoase de situație.

Numit ambasador extraordinar al Franței în Spania, Pardaillan se trezește implicat în intrigi și lupte în care se joacă soarta celor două regate. De această dată, cavalerul îi ia sub protecția sa pe frumoasa țigancă Giralda și pe logodnicul ei, don César, nimeni altul decât nepotul secret și persecutat al regelui spaniol.

Astfel ajunge să îi înfrunte din nou pe puternicii săi dușmani: Fausta, Filip al II-lea și Marele Inchizitor Espinosa. Sprijinit de Chico, un pitic cu inimă mare, și de iubita acestuia, micuța hangiță Juana, Pardaillan va dejuca însă toate comploturile, salvând pentru a doua oară coroana regelui Henric al IV-lea.

Lansat:
6 iul. 2015
ISBN:
9786067419825
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Iubirile lui Chico

Cărți conex

Previzualizare carte

Iubirile lui Chico - Michel Zévaco

I

Ideile Juanei

Am spus că Pardaillan, profitând de perioada destul de lungă în care conjurații se retrăgeau unul câte unul, avusese o discuție destul de aprinsă cu Chico.

Pardaillan îi ceruse micuțului să-i spună dacă nu cumva exista vreo intrare secretă, necunoscută celor care se găseau în acel moment în peșteră și pe unde Pardaillan ar fi putut să intre și să iasă după bunul-plac.

La început, piticul s-a lăsat rugat mult timp. Pentru el, să intre singur în bârlogul acela, fără nici o altă armă decât un pumnal, era curată sinucidere. Nu putea înțelege cum seniorul francez care tocmai scăpase ca prin minune de la o moarte înfiorătoare se putea expune astfel, ca și cum ar fi făcut-o din plăcere. Afecțiunea lui, care creștea tot mai mult, îl obliga să nu se preteze la un joc ce ar fi putut fi fatal. Dar Pardaillan insistase și, cum avea un fel de a cere ceva cu totul irezistibil, micuțul sfârșise prin a ceda și-l condusese într-un culoar unde, afirma el, exista o intrare pe care nimeni altul nu o cunoștea. După cum s-a văzut, nu se înșelase și, într-adevăr, nici Fausta și nici ceilalți conjurați nu cunoșteau intrarea.

În timp ce Pardaillan se afla în sală, piticul, extrem de neliniștit, lâncezea pe culoar, cu mâna pe resortul care acționa ușa invizibilă, nevăzând și neauzind nimic din ceea ce se întâmpla de cealaltă parte a zidului, de care se sprijinea, îndoindu-se totuși că ar putea avea loc o luptă și așteptând îngrijorat semnalul convenit pentru a deschide ușa și a asigura retragerea celui pe care acum îl considera deja marele său prieten. Căci Pardaillan, cu firea lui simplă și copilăroasă, profund mișcat de sacrificiul aproape eroic al lui Chico, îi vorbea cu o mare blândețe, care-l unse la suflet pe micul paria lipsit de orice afecțiune în afară de adorația lui pentru Juana.

Când Pardaillan a ciocănit în zid semnalul convenit, trei lovituri, piticul se grăbi să deschidă și-l primi pe cavaler triumfător, cu o bucurie pe cât de zgomotoasă, pe atât de sinceră, care avu darul să-l emoționeze profund pe acesta.

― Credeam că nu veți mai ieși viu de-acolo, spuse el când se mai liniști.

― Ei aș! răspunse Pardaillan zâmbind. Am pielea prea groasă și nu sunt așa de ușor de prins.

― Sper că acum putem pleca, zise Chico, care tremura la gândul că francezul, pradă vreunei alte toane, ar mai vrea să rămână, expunându-se în continuare inutil, după părerea sa.

Spre marea lui satisfacție, Pardaillan îi răspunse:

― Pe legea mea, da! Locul ăsta o fi plăcut poate pentru animalele de noapte, dar nu are nimic atrăgător și este prea puțin primitor pentru oameni cinstiți precum Chico. Să plecăm așadar!

Soarele se înălța pe cer strălucitor când Pardaillan, însoțit de micuțul său prieten, piticul Chico, își făcu intrarea în Hanul Turnului. Slugile trebăluiau, frecau, spălau, măturau, curățau, aranjau totul, căci era o zi de duminică și urmau să aibă mulți clienți.

În soba uriașă din bucătărie trosnea focul, iar Barbara, guvernanta, pentru a nu-și pierde obiceiul, bombănea și cârtea împotriva tinerelor stăpâne care fac totul numai după cum le taie capul și care, după ce și-au petrecut în picioare aproape toată noaptea, se scoală primele și, purtând cele mai frumoase podoabe, le stau în cale și-i deranjează pe harnicii și cinstiții servitori care-și văd de munca lor cu conștiinciozitate.

Într-adevăr, mica Juana coborâse prima, neputându-și găsi odihna mult dorită.

Era foarte palidă micuța, avea ochii încercănați, strălucind de febră, semn că era foarte obosită… sau poate că vărsase multe lacrimi. Dar, oricât ar fi fost de neliniștită, de obosită și de dezorientată, nu era mai puțin cochetă. Se gătise cu cele mai bogate și mai frumoase veșminte, se pieptănase cu grijă, se încălțase cu cei mai frumoși pantofi – părul aranjat și încălțămintea, cele mai importante podoabe ale ei, ca o adevărată andaluză ce era – și astfel se mișca de colo-colo, din obișnuință, prin bucătărie, dar cu mintea în altă parte, fără să-i supravegheze deloc pe servitori, fiind mereu cu ochii și cu urechile îndreptate spre ușa de la intrare, de parcă ar fi așteptat pe cineva.

Așa că văzu din prima clipă și foarte bine intrarea cavalerului Pardaillan, însoțit de Chico, care arbora un aer triumfător. Și zâmbetul îi înflori pe buzele-i purpurii ca floarea de rodie, obrajii palizi se îmbujorară și ochii săi neliniștiți, împăienjeniți de lacrimi, își regăsiră strălucirea ca prin minune.

Ea-i zărise foarte limpede, dar, ca din întâmplare, chiar în acel moment își găsi să certe o slujnică pentru o neglijență, făcându-i reproșuri foarte dure, exagerate față de greșeala femeii, ceea ce păru să o surprindă și să o mâhnească pe slujnică, neobișnuită cu o asemenea severitate.

Când consideră că seniorul francez așteptase destul timp, Juana catadicsi să-i remarce prezența și, cu un ușor strigăt plăcut de surpriză, admirabil jucat, și cu un aer de indiferență prefăcută, spuse:

― Ah! Domnule cavaler, iată-vă reîntors! exclamă ea. Știți că prietenii dumneavoastră, don Cervantes și don César, sunt foarte neliniștiți în ceea ce vă privește?

― Așa deci! zise Pardaillan zâmbind, îi voi liniști eu… de-îndată.

Dar, lucru straniu, Juana, care cu câteva ore mai devreme îl îmboldise atât de vehement pe Chico să-l salveze pe cavaler, dacă era posibil, Juana, care făcuse din belșug promisiuni sincere de recunoștință și afecțiune, Juana nu-i adresă nici un cuvânt piticului, căruia îi dispăru aerul triumfător, preschimbat în consternare. Parcă nici nu-l vedea; sau, de fapt, ba da. Îi aruncă o privire. Dar o privire fulgerătoare, ca și cum i-ar fi reproșat o trădare ticăloasă.

Bietul Chico, care se aștepta la mulțumiri binemeritate, la urma urmei, rămase stană de piatră, iar micul său chip se strâmbă de durere: „Ce-o avea oare? Ce i-am făcut?"

Juana, fără să se mai ocupe de pitic, întrebă:

― Domnule, doriți să urcați să vă odihniți acum sau doriți să gustați ceva mai înainte?

― Juana, frumoasa mea, mai întâi aș vrea să-mi vin în fire, așa că poruncește să-mi aducă ceva de mâncare, niște felii de pate și două sticle de vin de Franța.

― Vă voi servi chiar eu, seniore, spuse Juana.

― Sunt mișcat de această onoare, frumoasa mea copilă! Între timp, dacă domnii Cervantes și El Torero nu dorm, asigură-i că m-am întors teafăr și nevătămat.

― De îndată, seniore!

Vioaie, ușoară și fericită, Juana urcă scările în fugă pentru a-i anunța pe prietenii seniorului francez despre nesperata lui reîntoarcere, făcând totodată semn unei servitoare să aranjeze masa.

În momentul în care Juana dispăru, Pardaillan se întoarse spre Chico și, văzând în ochii lui aceeași privire plină de nedumerire, izbucni într-un hohot de râs vesel și sonor, din toată inima. Și cum micuțul îl privea cu un reproș îndurerat, îi spuse:

― Nu-i așa că nu înțelegi? Asta arată că nu cunoști femeile!

― Dar ce i-am făcut? murmură piticul, din ce în ce mai năucit.

Pardaillan ridică din umeri:

― Ce i-ai făcut? Mi-ai salvat viața, asta ai făcut, spuse el.

― Dar ea m-a rugat.

― Tocmai de aia!

Și cum piticul făcea ochii din ce în ce mai mari, izbucni din nou în râs din toată inima.

― Nu încerca să înțelegi, zise el. Ceea ce trebuie să știi este că te iubește.

― Oh! exclamă Chico neîncrezător, nu mi-a spus nici un cuvânt și nu a făcut altceva decât să mă fulgere cu privirea.

― Tocmai din cauza asta spun că te iubește.

Piticul scutură din cap în semn de profundă mâhnire.

Lui Pardaillan i se făcu milă.

― Ascultă, spuse el, și înțelege dacă poți. Juana este mulțumită să mă vadă viu…

― Ei vedeți, asta e…

― Dar este furioasă pe tine.

― De ce? Nu am făcut decât s-o ascult.

― Tocmai asta e! Juana și-ar fi dorit să nu fiu ucis. Dar n-ar fi vrut ca tu să fii acela care să mă salveze.

― De ce?

― Pentru că sunt rivalul tău. Femeia care iubește nu poate admite ca iubitul său să nu fie gelos. Dacă tu ai fi iubit-o pe Juana, ai fi fost gelos. Gelos fiind, nu m-ai fi salvat! Asta își spune ea. Înțelegi?

― Dar dacă nu v-aș fi salvat, mi-ar fi întors spatele. M-ar fi tratat drept asasin.

― Adevărat!

― Și atunci?

― Atunci, lasă lucrurile așa cum sunt. Nu te neliniști, Juana te iubește… sau te va iubi, la naiba! Ai încredere în mine? Da sau nu?

― Da, bineînțeles.

― Atunci lasă-mă pe mine să aranjez și nu mai face mutra aia de amorez apucat. Treburile îți merg bine, pe răspunderea mea.

Aceste cuvinte nu-l liniștiră decât pe jumătate pe El Chico. Avea încredere, sigur, și pentru că seniorul Pardaillan spunea că treburile-i mergeau strună trebuia să fie adevărat. Dar un singur zâmbet ușor schițat al Juanei l-ar fi liniștit mai mult decât toate asigurările prietenului.

Totuși, ca să nu-l supere pe Pardaillan, încercă să-și alunge supărarea și să afișeze dacă nu o mutră veselă, cel puțin una mai puțin morocănoasă.

În acest moment, Juana coborî și anunță:

― Domnii se îmbracă. Într-o clipă vor coborî și vor veni la Senioria Voastră. Așteptându-i, masa este servită și, dacă binevoiți a lua loc, puteți gusta un excelent pate până când va fi gata omleta.

Pardaillan se apropie de masă, simulând o mare supărare.

― Cum, numai un tacâm? Dar, nefericito, nu știi că vreau să cinstesc un om viteaz? Am spus: un viteaz. Și cred că mă pricep la așa ceva.

Și cum Juana încerca să înțeleagă cine putea fi acela care să merite onoarea de a fi numit viteaz de seniorul francez, viteazul-vitejilor:

― Repede! adăugă Pardaillan, încă un tacâm pentru acest om curajos care-mi este de asemenea și un prieten drag.

Pe drept cuvânt, dacă Juana era surprinsă și intrigată, Chico era și el la fel de curios. La fel ca ea, se întreba cine putea fi acest prieten despre care vorbea Pardaillan.

Oricum, Juana se grăbi să îndrepte greșeala și, curioasă ca orice fiică a Evei, așteptă. De altfel, nu fu nevoie să aștepte prea mult.

Pardaillan, cu o privire malițioasă, se apropie de masă și, arătându-i un taburet piticului, stânjenit de această onoare, spre marea uimire a Juanei, care nu-și putea crede ochilor și urechilor, spuse vesel:

― Asta este, prietene Chico, așază-te în fața mea și să mâncăm, la naiba! E dreptul nostru, ce zici?

Chico începu să-l considere pe Pardaillan o ființă extraordinară, mai mare, mai nobil, mai bun decât toți cei pe care învățase el să-i respecte. Nu că s-ar fi căznit cineva să-l învețe mare lucru, dar văzând și ascultând în jur omul se formează fără să-și dea seama. Pentru el, o dorință a lui Pardaillan devenea un ordin ce trebuia executat fără discuție, imediat. Pe lângă aceasta, nu era lipsit nici de mândrie, nici de demnitate, deși ar fi fost foarte mirat dacă i s-ar fi spus că posedă asemenea calități.

De îndată ce Pardaillan a spus: „Așază-te acolo", piticul se așeză și, cu o dezinvoltură desăvârșită, onoră festinul improvizat. De altfel, Pardaillan părea să se delecteze tratându-l ca pe un oaspete de rang înalt.

Între timp, Cervantes și El Torero coborâseră și, așezându-se imediat la masă, ciocneau paharele cu Pardaillan și Chico.

Bineînțeles că Cervantes și El Torero, deși surprinși să-l vadă pe Pardaillan la aceeași masă cu micul vagabond, nu lăsară să li se întrevadă mirarea. Iar dacă Pardaillan îl trata pe Chico ca pe un egal, avea motive întemeiate să o facă și se grăbiră să-l imite. Astfel încât Juana văzu cu o stupoare ce nu înceta să crească cum aceste înalte personaje, pe care ea le venera mai presus de orice, îi arătau o mare considerație păpușii sale dintotdeauna, acestei păpuși căreia ea era de părere că-i făcea o mare onoare permițându-i să-i sărute vârful pantofului.

Micuța Juana nu mai spunea nimic; dar Pardaillan, amuzat, citea pe fața ei expresivă și cinstită toate întrebările pe care și le punea fără a îndrăzni să le dea glas. Și pentru a o pune la curent indirect, se prefăcu că-și îndreaptă toată atenția spre Cervantes și don César, cărora începu să le istorisească, aranjând-o în stilul său, povestea eliberării sale de către Chico.

― Puteți crede, spuse el la un moment dat, că acest mic afurisit a îndrăznit să mă amenințe cu pumnalul? Și încă foarte hotărât, încât stau și mă întreb cum de mai sunt în viață.

― Ei, nu mai spune! făcu Cervantes fără ironie, micuțul e viteaz?

― Mai mult decât puteți crede, zise grav Pardaillan. În micul piept al acestui omuleț bate o inimă vitează și generoasă. Și eu cunosc o grămadă de bărbați puternici, cu renume de mari viteji generoși, care n-ar fi fost vreodată în stare să arate jumătate din mărinimia și curajul acestui mic erou. Nu există vitejie mai mare decât a celui care nu și-o cunoaște. Poate că într-o bună zi vă voi povesti ce a făcut acest copil. Deocamdată, să știți că îl iubesc și îl stimez și vă rog să-l considerați un prieten, nu din dragoste pentru mine, ci pentru el însuși.

― Cavalere, zise grav Cervantes, din moment ce-l considerați demn de prietenia dumneavoastră, vom fi onorați să procedăm întocmai.

Bunăoară, Chico nu știa cum să se comporte. Era fericit, bineînțeles, dar complimentele primite din partea unor oameni pe care îi considera eroi îl făceau să fie cuprins de o stânjeneală de care nu știa cum să scape. Totuși, trebuie să o spunem, privirile-i alunecau deseori spre Juana pentru a observa efectul pe care îl produceau asupra ei laudele aduse neînsemnatei lui persoane. Și avea motive să fie fericit, deoarece Juana îl privea acum cu alți ochi și-i arăta unul dintre cele mai frumoase zâmbete… Iar piticul simțea cum inima i se umple de bucurie, iar dacă ar fi avut suficientă îndrăzneală i-ar fi sărutat mâna lui Pardaillan în semn de supunere și de recunoștință, căci era prea isteț să nu-și fi dat seama că toată scena fusese aranjată de cavaler cu singurul scop de a o impresiona pe Juana și de a o scoate din bosumflarea ei, reală sau simulată. Iar rezultatele acestei farse erau foarte vizibile pentru el, așa modest și orbit de pasiune cum era.

După ce a atins astfel, indirect, sufletul fetei, Pardaillan îi spuse direct, pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios:

― Tu, grațioasă Juana, ai avut grijă de acest orfan, tovarășul tău din copilărie. Așadar, prin el, care m-a salvat, ție îți sunt dator. Nu voi uita niciodată, crede-mă. Dar să știi un lucru: femeia care va avea fericirea să fie iubită de Chico poate să fie sigură că va fi iubită până la moarte. Niciodată o inimă mai curajoasă și mai credincioasă nu a bătut în pieptul unui bărbat.

Juana nu răspunse, dar făcu o mutriță care voia să spună: „Nu-mi spuneți nici o noutate".

Pardaillan se arătă zgârcit în explicații. Era de altfel obiceiul său. Se feri să spună vreun cuvânt din ce surprinsese despre El Torero și nu spuse decât exact ceea ce trebuia pentru a sublinia rolul jucat de Chico, rol pe care-i făcu plăcere să-l exagereze, cu sinceritate de altfel, deoarece era unul dintre acele spirite de elită care înfloresc binele făcut de cineva.

După ce dădu aceste explicații, pretextă o uriașă oboseală, iar asupra acestui fapt nu exagera, deoarece oricare altul în locul lui s-ar fi prăbușit de mult, și urcă să se întindă pe cearșafurile albe care-l așteptau.

După Pardaillan, se retrase și Cervantes. El Torero urcă să o salute pe Giralda, iar Chico rămase singur.

Juana, micuța năzuroasă, nu catadicsi să-i adreseze nici un cuvânt. Numai că, după ce se tot învârti prin curtea interioară, sigură că el nu o scăpa din ochi, se îndreptă cu un aer nepăsător spre o încăpere mică pe care și-o aranjase după gustul său și care-i servea drept budoar, e drept, destul de modest. Și, retrăgându-se, hoțomana se uita peste umăr să vadă dacă el o urma. Și cum el nu se urnea din loc, făcu o strâmbătură care voia să spună: „Nu o să vină prostul". Dar cum își dorea acest lucru, își întoarse capul pe jumătate și-i aruncă un zâmbet care-l subjugă. Atunci, sărmanul Chico îndrăzni să se ridice și să o urmeze în mica încăpere, cu inima bătând mai să-i sară din piept, deoarece se întreba cu teamă ce primire îi va face.

Juana se așeză pe unicul fotoliu care-i mobila cămăruța. Era un fotoliu uriaș din lemn sculptat, cum se făceau pe vremea aceea, când ne-am fi simțit foarte rușinați de mobilele atât de meschine din ziua de astăzi. Și cum ea era destul de scundă, își odihnea picioarele pe un taburet de stejar mare și înalt, lustruit cu ceară, încât te puteai oglindi în el, la fel ca fotoliul și toate celelalte mobile, căci ea era, după cum am mai spus-o, de o curățenie meticuloasă și veghea personal ca totul să fie bine întreținut în casă.

Chico se strecură în încăpere și rămase în fața ei mut și cu un aer încurcat. Văzându-l, ai fi zis că este un copil care a făcut o boroboață și-și așteaptă pedeapsa. Văzând că nu se hotărăște să vorbească, începu ea conversația și, cu o figură serioasă, fără ca el să-și poată da seama dacă este mulțumită sau supărată, întrebă:

― Așadar, se pare că ești un viteaz, Chico?

Cu naivitate, el îi răspunse:

― Nu știu.

Iritată, Juana reluă cu un început de nervozitate:

― Seniorul de Pardaillan a spus-o sus și tare. El se pricepe doar, fiind vitejia însăși.

El își plecă ușor capul și, ca și cum ar fi recunoscut o greșeală, șopti:

― Dacă așa spune dumnealui, așa o fi… Dar eu unul nu prea știu.

Micuțele tocuri ale Juanei începură să lovească lemnul taburetului, un sunet neliniștitor pentru Chico, care cunoștea semnele care-i arătau că mica lui stăpână începea să se mânie. Bineînțeles că aceasta nu făcu decât să-i crească tulburarea.

― Este adevărat ce a spus domnul de Pardaillan, că îți vei iubi aleasa până la moarte? întrebă ea deodată.

Ne-am înșela foarte mult dacă am crede că prin această întrebare Juana se dovedea a fi o obraznică și o destrăbălată lipsită de rușine și de bun-simț. Juana era neștiutoare și această neștiință era suficientă pentru a justifica natura riscantă a întrebării sale. Dacă ar fi fost o destrăbălată, s-ar fi ferit să o pună. În plus, trebuie să spunem că moravurile epocii erau mult mai libere decât cele din zilele noastre, când totul este fardat și ascuns sub masca ipocriziei. Ceea ce părea foarte firesc la acea vreme i-ar face să roșească de indignare prefăcută pe toți apostolii moralei din zilele noastre. Și apoi, nu trebuie să uităm că Juana, considerându-se oarecum micuța madonă a lui Chico, obișnuită cu adorația lui tăcută, considerându-l un bun al ei, făcea cu mare naturalețe anumite gesturi și pronunța anumite cuvinte pe care nu i-ar fi trecut niciodată prin cap să le facă sau să le rostească în prezența altei persoane.

Chico se făcu roșu și îngăimă:

― Nu știu!

Ea lovi din picior furioasă și spuse imitându-l:

― Nu știu! Nu-ți dai seama? E enervant. Pentru ca el să fi spus asta, sigur i-ai vorbit despre așa ceva.

― Nu i-am vorbit, jur! spuse Chico cu tărie.

― Și atunci, cum de știe că iubești pe cineva și că vei iubi acea persoană până la moarte?

Și apoi, pe un ton mieros:

― E adevărat că iubești pe cineva? Spune, Chico! Cine e? Eu o cunosc? Vorbește odată! De ce ai rămas cu gura căscată? Mă enervezi.

Ochii lui Chico strigau spre ea: „Pe tine, numai pe tine te iubesc!" Ea vedea foarte bine acest lucru, dar voia ca el să o spună. Voia să audă.

Dar Chico nu avea acest curaj. Se mulțumi să îngaime din nou:

― Nu iubesc pe nimeni… în afară de tine. O știi prea bine.

Sfântă Fecioară! Bineînțeles că știa! Dar nu asta era mărturisirea pe care voia să o smulgă de la el și făcu o mutră dezamăgită. Fusese o proastă crezând pentru o clipă că Chico e un viteaz. Vitejia nu-l ajuta nici măcar să spună două cuvinte: „Te iubesc!" Nu știa micuța Juana că aceste două cuvinte îi făceau să tremure și să dea înapoi și pe cei mai viteji. Era neștiutoare micuța Juana și, obișnuită fiind să-l domine pe acest omuleț, ar fi vrut să fie dominată la rândul ei, fie și pentru o clipă. Dar nu era ușor să obțină acest lucru. Și cum nu avea răbdare, îi pusese gând rău, să-l pedepsească imediat. Pentru ea, Chico avea să rămână mereu câinele cel bun și credincios, prea mulțumit să lingă piciorul care tocmai îl lovise.

Și, în dezamăgirea ei, îi veni această idee, deoarece nu era bun decât pentru asta, să-l umilească, să-l facă să se prosterneze în fața ei, să-l facă să-i lingă cu umilință talpa pantofiorilor, deoarece viteazul acesta nu îndrăznea să meargă mai departe.

Agresivă, cu o figură rea și cu o voce joasă, spuse:

― Dacă nu știi nimic, dacă nu spui nimic, nu faci nimic, pentru ce ai venit? Ce vrei?

Palid, dar mai hotărât, mult mai hotărât decât putea crede el însuși, spuse:

― Voiam să te întreb dacă ești mulțumită.

Luându-și aerul său de mică regină, întrebă:

― De ce anume ai vrea să fiu mulțumită?

― Păi… de faptul că l-am găsit pe francez… că l-am adus.

Cu acea obrăznicie tipică femeilor, Juana strigă cu un aer mirat și scandalizat totodată:

― Ei și? Ce-mi pasă mie de francez? Ce, ți-ai pierdut capul?

Înspăimântat, nemaiștiind cărui sfânt să i se încredințeze, el se bâlbâi:

― Tu mi-ai spus…

― Ce? Vorbește!

― Să-l salvez, să-l aduc…

― Eu? Scorneli, ai visat!

Pe moment, Chico rămase năucit. Cum adică? Oare chiar visase, așa cum afirma ea cu o tărie surprinzătoare? El știa prea bine că nu, la naiba! Își bătuse joc de el? Voise să-l pună la încercare? Să vadă dacă este gelos, dacă se revoltă? Seniorul de Pardaillan, care cunoștea atâtea lucruri, tocmai i-o spusese: femeii care iubește nu-i displace, ci, dimpotrivă, apreciază ca bărbatul să se arate gelos. Da! Asta trebuia să fie. Dar atunci și Juana îl iubea? Era oare posibilă o asemenea fericire? Nu, nu visase, ea plânsese în acea noapte, în fața lui, și lacrimile ei curgeau pentru francez. Încă o vedea înaintea ochilor și o auzea! Atunci? Atunci nu mai știa. Era profund îndurerat și umilit: și totuși, nu-i trecea prin minte să se revolte. El era al ei, avea dreptul să-l facă să sufere, să-l batjocorească, să-l bată, dacă i-ar fi venit o asemenea idee. Rolul lui era să-și încovoaie spinarea, să-i suporte toanele și mofturile. Era deja mult prea fericit pentru că ea catadicsea să se ocupe de el, fie chiar și pentru a-l martiriza. Un zâmbet de-al ei ar fi fost de ajuns ca totul să fie dat uitării.

Ea îl privea cu coada ochiului și se bucura din plin de tulburarea lui, de buimăceala lui, de umilința lui. Ar fi vrut să-l calce în picioare, să-l facă să sufere, să-l rănească, să-l umilească, oh! Mai ales să-l umilească, pe el, pe care-l știa atât de mândru. Să-l umilească atât de mult, încât poate că atunci, în cele din urmă, s-ar fi revoltat și poate că ar fi îndrăznit să-și ridice capul și ar fi vorbit ca un stăpân!

Se putea spune că era rea și răutăcioasă? Deloc. Se prefăcea că nu cunoaște, asta-i tot. Nu poți trăi fără urmări importante lungii ani ai copilăriei, în care impresiile se imprimă cel mai adânc, în intimitatea completă a unui băiat – fie el și un pitic precum Chico, însă cu trăsături ireproșabile și cu adevărat drăguț –, așadar nu poți trăi atât de aproape de un băiat fără a simți ceva pentru el. Mai ales atunci când acest băiat este și un adorator pasionat în timiditatea lui voită.

Ar fi exagerat să spunem că era îndrăgostită de Chico. Se afla la o răscruce în viața ei. Până acum crezuse sincer că nutrea pentru el doar o dragoste de soră. Fără să-și dea seama însă, această afecțiune era mult mai profundă decât ar fi crezut.

Nu era nevoie decât de puțin pentru a preface această afecțiune în dragoste profundă, la fel de bine cum, pentru un lucru mărunt, ea ar fi putut rămâne în mod statornic ceea ce credea că era: o iubire pur frățească. Totul ținea de o scânteie care să se aprindă de undeva. Și tocmai când aceste sentimente se războiau în mod inconștient în capul ei, apăru Pardaillan, care lăsă o impresie profundă asupra caracterului ei, mai degrabă romantic. Se ambalase ca o tânără iapă neîmblânzită. Pardaillan îi apăruse ca un erou din vise. Prea inocentă încă pentru a-și analiza sentimentele, i se dărui cu ochii închiși. În prezența lui Pardaillan, îl văzuse brusc pe Chico întocmai cum era în realitate: un pitic. Un pitic drăguț, grațios, elegant, îndrăgostit lulea, dar un pitic, o jumătate de om din care nu puteai scoate un soț.

În mintea ei, hotărî că Chico nu putea fi decât un frate și că va rămâne un frate atât cât îi va fi pe plac. Ea se lăsase pradă cu toată înflăcărarea sângelui ei cald de andaluză visului de iubire pentru străinul atât de puternic și de viteaz. Nu văzuse nimic din neajunsurile ascunse ale aventurii în care se arunca cu capul înainte. De aceea am văzut-o plângând cu lacrimi amare la gândul că acela pe care ea-l alesese era poate mort.

Destăinuindu-i-se lui Chico, cu acea cruzime inconștientă a femeilor a căror dragoste aparține altuia, iată că Chico, fără să se revolte, fără să se indigneze, reprimându-și cu stoicism iubirea și durerea, cu acea clarviziune pe care o dă o dragoste adâncă, spuse simplu, fără să insiste, chiar fără a-și da seama exact de valoarea argumentului său, punându-i poate singura întrebare care ar fi fost în stare să o oprească din drumul periculos pe care apucase: „Ce speri?"

Fără să știe, fără să vrea, întrebarea micuțului căzu ca o lovitură de maestru. Fără ca el să-și dea seama, tocmai scăpase ca prin urechile acului, deoarece după plecarea lui Juana îi întoarse cuvintele pe toate fețele.

Nu era decât fiica unui modest hangiu, căruia îi mergeau bine afacerile, care putea trece drept destul de bogat, dar care era totuși hangiu. Și acest fapt era o meteahnă destul de mare într-o epocă și într-o țară în care cine nu provenea dintr-o familie de viță nobilă nu exista. Or, ea, fiica unui hangiu, ea însăși hangiță – hangiță din lipsa altei ocupații, din capriciu, ca să se amuze, dacă dorim, dar hangiță –, ea pusese ochii pe un senior care vorbea de la egal la egal cu suveranul ei, deoarece era reprezentantul altui suveran. Ce-ar fi putut să spere? Nimic, bineînțeles. Niciodată acest senior nu ar fi consimțit s-o ia de soție. Cât despre altfel de relație, era prea mândră, fusese crescută mult prea bine, peste condiția ei, ca să-i trecă prin cap o asemenea înjosire.

Rezultatul gândurilor sale a fost acela că dragostea-i pentru Pardaillan slăbi simțitor. Or, terenul pe care cavalerul îl pierduse fu câștigat de Chico, fără ca ea să-și dea seama. Era împărțită între două sentimente contrare: pe de o parte, iubirea ei foarte recentă, violentă, superficială pentru Pardaillan; pe de altă parte, afecțiunea ei din trecut, mai profundă decât ar fi crezut, pentru Chico. Care dintre cele două sentimente trebuia să câștige?

Și tocmai în acest moment Pardaillan se întoarse. Desigur că se bucurase văzându-l teafăr, dar Chico scăzu în ochii ei și pierdu din nou o parte însemnată din terenul câștigat. Juana îi reproșa că se eclipsase și se sacrificase. În felul ei special de a vedea lucrurile, își spunea că ea nu s-ar fi sacrificat și că și-ar fi apărat iubirea cu dinții. De aici și primirea rece făcută bietului Chico.

Or, Pardaillan povesti cum acesta se apărase ca o fiară, de era cât pe ce să-l ucidă, pe el, Pardaillan. Brusc, acțiunile lui Chico crescuseră din nou. De ce să viseze la cai verzi pe pereți? Fericirea ei poate că era acolo. N-ar fi fost o nebunie să o lase să-i scape? De aici și schimbarea ei bruscă în favoarea piticului. Așa avu loc întâlnirea lor între patru ochi. Trebuia ca totuși Chico să-i declare dragostea. Și iată că ea se lovea de timiditatea lui, pe care nu o putea depăși. Se înfuria cu atât mai mult cu cât, împotriva voinței, tot străduindu-se să-l facă să se exprime, nu se putea împiedica să nu se gândească la faptul că lui Pardaillan nu i-ar fi luat atât. De aici furia și mânia ei împotriva lui Chico, de aici această dorință năvalnică de a-l trata urât, de a-l umili.

Dar Chico, în loc să se indigneze de tăgăduirea ei nerușinată, după ce rămase câteva clipe tăcut și năucit, se încovoie, acceptă refuzul și, părând că se scuză, spuse încetișor:

― Am făcut ceea ce mi-ai cerut și Dumnezeu știe ce preț am plătit! De ce te superi?

Asta era tot ce găsise el de cuviință să spună. Ah! Dacă ar fi fost în locul lui, cum ar fi dat pe față energic pretenția impertinentă a celui care ar fi dorit să o facă să treacă drept proastă și și-ar fi bătut joc de ea într-un asemenea hal!

Hotărât lucru, Chico nu era un bărbat. Avea să rămână pe veci un copil. Cât de aberant i se părea acum faptul că crezuse fie și pentru o clipă că un copil ar putea vorbi și acționa ca un bărbat! Iar furia ei crescu în intensitate, cu atât mai mult cu cât era și mai nemulțumită de ea însăși decât el. Iar acest gând trecător pe care îl avusese, de a-l face să i se prosterneze la picioare, de a-i linge tălpile ca un câine de vânătoare, acest gând îi reveni și mai bine conturat, luând forma unei dorințe violente, care se transformă în obsesie stăruitoare, încât hotărî să o împlinească cu orice preț.

Pentru a-și împlini vrerea, își îndulci tonul spunându-i:

― Dar nu sunt supărată.

― Într-adevăr?

― Par oare supărată? spuse ea adresându-i un zâmbet care-l tulbură.

Lăsând să-i scape aceste cuvinte, conform planului ei, își puse nepăsător piciorul fin și agitat, acoperit de un ciorap strâns de mătase roșie, peste celălalt și, zâmbind în continuare, începu să-și miște ușor piciorul care ajungea la nivelul pieptului piticului. Își privea piciorul mulțumită, ca pe un lucru drăguț, apoi se uita spre Chico, ca pentru a-i spune: „Dar sărută-l odată, neghiobule!"

Și piciorușul acesta, încălțat cu grijă în niște pantofiori din piele de Cordoba moale și parfumată, cu o broderie bogată, nou-nouți, acest picioruș care se legăna molatic la câțiva centimetri de fața lui îl fascina pe omuleț, pe care îl cuprinse o poftă nebună să-l ia, să-l strângă și să-l sărute cu toată gura. Și piciorușul se legăna în continuare, se agita, arătându-i talpa foarte albă, foarte puțin murdară, și-i spunea în limbajul lui mut: „Hai odată! Îndrăznește!"

Astfel că bietul Chico nu mai putu rezista ispitei și, cum ea zâmbea în continuare, arătând astfel că nu este supărată, căzu în genunchi în fața ei.

Ea schiță un zâmbet pe care el nu-l văzu, un zâmbet ce lăsa să se întrevadă bucuria triumfului sigur și o oarecare milă disprețuitoare, în vreme ce în sinea ei își spunea: „O să o faci! O faci!"

Și micul picior, în legănatul lui, îi atinse ușor obrazul, căci mișcarea de du-te-vino continua ca și cum ea n-ar fi observat că, astfel îngenuncheat, îi atinge fața. Și talpa se apropia mereu de el, îi atingea ușor fruntea, obrajii, buzele, la întâmplare, de parcă voia să-i spună: „Acolo îți vei așeza buzele, acolo unde este murdar, numai acolo".

Cel puțin asta înțelegea Chico. Dar bietul Chico era un timid incorigibil. Nici măcar nu-i putea trece prin minte să-i atingă piciorul fără permisiunea ei. Ce ar fi spus ea oare? Nici nu se putea gândi măcar că, dacă ar fi avut curajul să o ia în brațe și să-și lipească buzele de ale ei, probabil că ea i-ar fi răspuns la sărut, extaziată.

Dar cum talpa pantofului trecu din nou foarte aproape de gura lui, tentația fiind din ce în ce mai mare, își adună tot curajul și cu o voce rugătoare o imploră:

― Dacă nu te-ai supărat, ai vrea să…

Nu-și putu încheia fraza. Brusc, talpa i se lipi de buze și le frecă cu un fel de furie nervoasă, ca și cum ar fi vrut să i le jupoaie, să i le facă să sângereze.

Oricât de naiv și de timid era, de data aceasta Chico înțelese. Beat de fericire, sărută peste tot această talpă, fără să-i pese dacă era curată sau nu. Ei și! Doar sărutase pământul pe care călcase ea, cu atât mai mult putea săruta pantoful.

Piciorul începu să se retragă încet, dând să-i curme umila fericire, așa că el își lungi gâtul, îl urmă cu buzele, încovoindu-se până când atinse taburetul cu fruntea.

Bineînțeles că micuțul picior aici dorise să-l aducă, căci puse capăt retragerii. Atunci, cu un zâmbet triumfător și cu un suspin de bucurie și de satisfacție, ea își ridică celălalt picior și-l așeză pe capul băiatului, cu o expresie de dominație care părea să spună: „Vei fi mereu sub picioarele mele, pentru că numai așa ceva meriți. Te voi domina mereu, mereu, deoarece ești obiectul meu!"

Și ea-l ținu astfel timp îndelungat și ar mai fi stat mult și bine așa afurisitul, căci tare fericit mai era. Era o reluare a gestului Faustei cu Centurionul, dar mai copilăros, mai sincer, mai puțin violent și cu mai multă grație jucăușă.

Dorința ei arzătoare fiind satisfăcută, mulțumită că și-a atins scopul, simți brusc un amestec de stânjeneală nelămurită și rușine. Foarte încet, ca nu cumva să-i facă rău, cu remușcarea de neînțeles de a-l lipsi de această plăcere, își retrase picioarele.

El, fericit că avusese parte de mai mult decât ar fi îndrăznit să spere, oricum mai mult decât obținuse vreodată, o lăsă, nu încercă să-și prelungească fericirea, își ridică ușor capul și, în continuare în genunchi, o contemplă în extaz.

Și atunci, roșind ușor – de plăcere? de rușine? de regret? cine poate ști? –, fără să știe prea bine ce zice:

― Ei, vezi că nu m-am supărat? spuse ea.

Și cum îi zâmbea blând rostind aceste cuvinte, el prinse curaj, se mai aplecă o dată, atinse pentru ultima oară cu buzele vârful piciorului, care se ascundea timid, și în cele din urmă se ridică, spunând pe un ton convins, cu un aer de recunoștință profundă:

― Ești atât de bună! Bună precum Sfânta Fecioară.

Ea roși și mai mult. Nu, nu era bună, fusese din cale-afară de rea. În loc să-i mulțumească, ar fi trebuit s-o bată. Știa că o merita. Mustrându-se singură, cu un ultim efort și roșie ca focul, îl întrebă:

― Este adevărat că ai vrut să-l ucizi pe francez?

La rândul său, Chico roși, ca și cum această întrebare ar fi fost o acuzație teribilă. Își plecă fruntea, recunoscând cu un aer rușinat.

― De ce? întrebă ea nerăbdătoare, sperând ca acesta să-i răspundă în cele din urmă: „Pentru că te iubesc și sunt gelos!"

Dar vai! Încă o dată bietul băiat lăsă să-i scape ocazia, bolborosind:

― Nu știu!

Se sfârșise. Nu mai era nimic de făcut, nimic de sperat. Din nou ciuda dezlănțui în ea furia. Începu să bată din picioare și, roșie de mânie de această dată, îi strigă:

― Iar! Nu știu! Nu știu! Mă scoți din sărite! Să nu te mai văd! Pleacă!

Această izbucnire de mânie bruscă, după drăgălășenia ei de mai înainte, îl ului. Nu mai înțelegea. Ce-o avea oare, Dumnezeule? Și ce-i mai făcuse de data asta? Cum el nu se mișca, rămas stană de piatră de uluire, ea își ridică pumnul micuț și, împingându-l brutal, cu mânie, strigă mai tare, bătând din picioare mai puternic ca oricând:

― Pleacă! Pleacă!

El se înclină și se retrase umil. Dar, dacă s-ar fi întors brusc, ar fi putut vedea două lacrimi, ca niște perle strălucitoare, curgând încet pe obrajii roz ai madonei lui prăbușite în fotoliu.

Dar Chico n-ar fi avut niciodată îndrăzneala să i se mai înfățișeze când ea îl alunga așa brutal. Plecă cu moartea în suflet, așteptând trecerea furtunii și semnul din partea ei să fugă din nou pentru a fi victima toanelor și mofturilor. Și apoi, cine știe? Chiar dacă ar fi văzut aceste două lacrimi, Chico era atât de naiv – în ale dragostei –, atât de convins că nimeni nu ar fi putut avea un sentiment serios pentru un omuleț ca el, încât și-ar fi imaginat că aceste lacrimi curgeau în continuare pentru francez. Și totuși!…

II

Fausta și El Torero

În timp ce Pardaillan avea parte de o odihnă binemeritată, după o zi și o noapte atât de pline, El Torero se dusese să-și întâlnească logodnica, pe frumoasa Giralda. Don César nu mai contenea cu întrebările, vrând să știe ce-i spusese fetei misterioasa prințesă despre nașterea și mai ales despre familia sa, pe care pretindea că o cunoștea. Din nefericire, Giralda îi mărturisise tot ceea ce știa și El Torero, tremurând de nerăbdare, aștepta să se facă dimineață cât mai degrabă pentru a i se înfățișa prințesei necunoscute, deoarece hotărâse să o găsească pe Fausta.

Pe la ora nouă dimineața, la capătul răbdării, tânărul își încinse spada, îi ceru Giraldei să nu părăsească hanul, unde se afla în siguranță sub protecția lui Pardaillan, și ieși.

Pe palierul de la primul etaj, trecând prin fața ușii camerei în care Pardaillan dormea cu pumnii strânși, avu o secundă de ezitare și întinse mâna spre clanță pentru a intra. Dar nu-și duse gestul până la capăt și, dând din cap, șopti:

― Nu! Ar fi o crimă să-l trezesc pentru atâta lucru. Ce-ar putea să-mi spună? Să-l lăsăm să se odihnească, sigur are nevoie; chiar dacă nu a dat prea multe explicații, după părerea mea, trebuie să fi petrecut o noapte destul de agitată.

Și-și continuă drumul în vârful degetelor, coborî scara interioară din stejar sculptat, ale cărei trepte mult prea lustruite erau strălucitoare și alunecoase precum parchetul unei săli de onoare dintr-un palat, și intră în bucătărie.

Un mic cabinet ce semăna oarecum cu biroul de primire al unui hotel modern fusese amenajat acolo și de obicei în el se afla micuța Juana. Din această încăpere, la adăpost de privirile indiscrete, fiica lui Manuel putea să supravegheze în același timp, printr-o ferestruică, bucătăria, sala cea mare, curtea interioară, fără ca ea să fie văzută.

El Torero intră în această cămăruță și, înclinându-se cu grație în fața fetei, îi spuse:

Señorita, știu că sunteți tot atât de bună pe cât sunteți de frumoasă; de aceea îndrăznesc să vă rog să vegheați asupra logodnicei mele câteva momente. Îmi dați voie să fac în așa fel încât nimeni să nu-i bănuiască prezența aici?

Señorita! Micuța Juana, întotdeauna îmbrăcată elegant ca o mare doamnă, grațioasă și amabilă cu toți, știa să impună respect. Puține persoane, printre care

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Iubirile lui Chico

5.0
3 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor