Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Sfârșitul Faustei

Sfârșitul Faustei

Citiți previzualizarea

Sfârșitul Faustei

evaluări:
5/5 (1 evaluare)
Lungime:
543 pagini
7 ore
Lansat:
6 iul. 2015
ISBN:
9786067419900
Format:
Carte

Descriere

Cavalerii Pardaillan - Vol. 11. Intrigi, comploturi, povești pline de suspans și răsturnări spectaculoase de situație.

Pardaillan regăsește un vechi prieten, dar, din păcate, ei nu se mai află de aceeași parte a baricadei; ducele d’Angoulême este acum aliatul Faustei, care îl susține în lupta pentru a obține tronul Franței. În confruntarea sa cu Fausta și cu oamenii acesteia, Pardaillan îl are alături pe contele de Valver. Împreună, reușesc să o salveze pe iubita contelui și să o redea pe micuța Loïse, nepoata lui Pardaillan, părinților acesteia. Văzându-și toate planurile spulberate de temutul ei adversar, mintea tenebroasă a Faustei urzește pentru acesta o capcană mortală. Oare va supraviețui bravul cavaler ultimei încleștări explozive cu funesta prințesă?

Lansat:
6 iul. 2015
ISBN:
9786067419900
Format:
Carte

Despre autor

Michel Zévaco est un journaliste anarchiste qui s'est consacré à l'écriture de romans-feuilletons à partir du début du 20e siècle. Il est le digne successeur d'Alexandre Dumas dans le domaine du feuilleton historique pour la fertilité de son imagination et la précision de sa documentation. Il est notamment connu pour la série de cape et d'épée Les Pardaillan.


Legat de Sfârșitul Faustei

Cărți conex

Previzualizare carte

Sfârșitul Faustei - Michel Zévaco

I

Urmarea încercuirii din strada Cossonnerie

Strada Cossonnerie mergea din Saint-Denis până în strada Marché-aux-Poirées, în inima Halelor. De partea aceasta se afla o trupă de arcași. Landry Coquenard nu exagerase cu nimic spunând că erau vreo cincizeci, comandați de șeful poliției în persoană. Pe partea străzii Saint-Denis, răspândită în stânga și în dreapta, o trupă tot atât de numeroasă, la fel de impunătoare, oprea trecerea. În acest punct al străzii Saint-Denis și cât ținea strada Cossonnerie, circulația era întreruptă. Și, firește, pe marginea străzii Marché-aux-Poirée, precum și pe marginea străzii Saint-Denis, o mulțime compactă de gură-cască, turbați de curiozitate, se călcau în picioare în spatele arcașilor, schimbând între ei cuvinte de ocară și glume grosolane; și, fără să știe despre ce sau despre cine era vorba, erau, din instinct, de partea unde vedeau forța, făcând deja să se audă amenințări surde.

Și asta nu era tot.

Între cele două trupe de arcași fusese lăsat un mare spațiu liber. Iar acest spațiu era ocupat de Concini și gărzile lui. Erau vreo douăzeci, în fruntea cărora erau căpitanul lor, Rospignac, și locotenenții săi: Roquetaille, Longval, Eynaus și Louvignac. În plus, vreo treizeci de indivizi cu mutre sinistre, a căror prezență Pardaillan n-o remarcase pe stradă, se îngrămădiseră în spatele oamenilor lui Concini, de care ascultau. Fără să-i mai punem la socoteală pe Concini și căpeteniile, erau pe puțin cincizeci de oameni înarmați până în dinți.

În sfârșit, d’Albaran se afla lângă Concini. Nu avea cu el decât trupa lui de gărzi, alcătuită din vreo zece oameni. Se mulțumea să observe și părea să-i fi lăsat lui Concini grija de a conduce operațiunile.

Pe scurt, aproape două sute de oameni asediau casa. Căci se putea crede că avea să fie un asediu în toată regula.

Nu mai trebuie să spunem că toate ferestrele dinspre stradă erau larg deschise și că o mulțime de curioși se îngrămădeau în dreptul lor. Toți, la fel de violenți ca acei gură-cască din stradă, dovedindu-se ostili fără să știe de ce.

Un lucru ciudat, pe care cei trei asediați îl observară numaidecât: nimeni nu se arăta la ferestrele casei unde se aflau. Toate acele ferestre rămăseseră închise. Pardaillan dădu o explicație ce părea plauzibilă:

― Probabil că au scos toți locatarii din casă.

― Da, e posibil, își dădu cu părerea Valvert. Și adăugă, fără să se arate deloc emoționat: Poate că vor să ne arunce în aer.

― Dacă nu cumva vor să ne frigă ca pe niște purcei de lapte, insinuă Landry Coquenard, pe un ton lugubru.

― De fapt, tu ce știi? întrebă Pardaillan.

― Ca să zic așa, domnule, nimic, spuse Landry Coquenard cu o voce plângăreață.

Și explică:

― Mă întorceam acasă. În dreptul bisericii Saint-Eustache l-am zărit pe comandantul gărzii cu arcașii lui venind dinspre Croix-du-Trahoir. Nu le-am dat prea mare atenție și mi-am văzut de drum. După un timp, mi-am dat seama că mergeau, în spatele meu, în aceeași direcție ca și mine. Dar cum sunt un mare dobitoc, nu mi-a dat de gândit. Am ajuns pe strada Cossonnerie. Fără să vreau, m-am întors să văd dacă arcașii erau tot în urma mea. Și am văzut că ocupau strada Marché-aux-Poirées, închizând intrarea străzii noastre. Asta m-a mirat și m-a îngrijorat oarecum. Am mers mai departe pe partea străzii Saint-Denis și am observat alți arcași care barau drumul pe partea aceea. Eram prins între două trupe. A început să-mi fie frică. Dar tot n-am mirosit tertipul.

Și, furios pe sine:

― Fie ca toți diavolii încornorați ai infernului să mă ia și să mă perpelească pe jarul lor până la sfârșitul veacurilor!

― Continuă, spuse cu răceală Pardaillan, dar pe scurt.

― În momentul acela, reluă Landry Coquenard, vreo zece arcași au intrat pe strada noastră. Pe tonul prevenitor pe care știți că-l au, i-au poftit pe locuitorii străzii să-și zăvorască porțile și să nu mai iasă din casă. Cât despre cei care spuneau că nu locuiesc pe strada asta, au fost somați s-o șteargă cât mai repede. N-au așteptat să li se spună de două ori, pot să vă asigur.

― Așadar, îl întrerupse Pardaillan fixându-l cu privirea lui pătrunzătoare, ai fi putut, în clipa aceea, să te retragi, dacă ai fi vrut?

― Foarte ușor, domnule.

― De ce n-ai făcut-o?

― Pentru că în acel moment au sosit slugile înarmate ale domnului Concini. Văzându-i, am înțeles, prea târziu, vai!, despre ce era vorba.

― Era mai mult ca oricând momentul să-ți iei picioarele la spinare, insistă Pardaillan. Pentru că, până la urmă, ești sigur de soarta pe care ți-o hărăzește fostul tău stăpân dacă pune mâna pe tine.

― De fapt, ăsta a fost primul meu gând. Dar mi-am zis: „Domnul conte este cu siguranță sus. Probabil habar n-are ce se întâmplă în stradă. Poate coborî dintr-o clipă în alta, și atunci e pierdut. Trebuie să mă duc să-l previn". Și am intrat, domnule. Și ați văzut cum stăteau lucrurile pentru dumneavoastră: erați gata să vă aruncați în gura lupului. Și vă asigur, domnule cavaler, că am fost cu durere surprins când am văzut că erați împreună cu domnul conte.

Mândrul Landry Coquenard spusese toate acestea cu simplitate. Nu părea să-i treacă prin minte, câtuși de puțin, că făcea o faptă eroică, cu adevărat demnă de admirat.

Odet de Valvert, profund impresionat de această dovadă de devotament, făcu un efort pentru a nu lăsa să i se vadă emoția. Pardaillan îl cercetă un moment în liniște. Și, cu o voce foarte blândă, spuse:

― Ești un viteaz, Landry.

― Nu, domnule, răspunse trist Landry Coquenard, sunt un fricos. Chiar foarte fricos. Vă asigur, domnule, că eu niciodată nu caut lupta. Și dacă ea este aceea care mă caută, nu ezit să-mi iau picioarele la spinare, fără nici un fel de rușine, dacă pot s-o fac.

― Și dacă nu poți s-o iei la fugă? întrebă Pardaillan, zâmbind fără voia lui.

― Atunci, domnule, făcu Landry Coquenard, cu un aer de o hotărâre sălbatică, îmi apăr pielea… Și încă strașnic, vă asigur. Și, cu naivitate: Pe bunul Dumnezeu, țin la pielea mea!…

― Ei bine! încheie rece Pardaillan, să încercăm să ne apărăm pielea cât putem mai bine, pentru că toți trei suntem amenințați.

Se uită încă un moment pe fereastră. Arcașii, la cele două capete ale străzii, continuau să aștepte. Concini și oamenii lui, în fața porții, nu acționau în nici un fel. Concini stătea de vorbă, destul de însuflețit, cu d’Albaran, care părea să aprobe din cap.

― Ce dracu’ pot pune la cale? murmură Pardaillan contrariat.

Într-adevăr, mai cu seamă această necunoaștere a intențiilor dușmanului era cea care stârnea îngrijorare. Așteptând să apară un indiciu care să-l lămurească, Pardaillan începu să cerceteze acoperișurile. Își spuse părerea:

― Dacă suntem siliți să fugim pe acolo, avem nouăzeci și nouă la sută șanse să ne rupem oasele de caldarâm.

― Da, dar avem o șansă să scăpăm, spuse Valvert.

― Evident. Dacă nu putem face altfel, va trebui să încercăm șansa asta.

― Atenție, intră în casă! anunță Landry Coquenard.

Într-adevăr, vreo douăzeci de valeți înarmați intrau în liniște și ordine, doi câte doi. Rospignac luase curajos conducerea oamenilor lui.

Pardaillan și Valvert părăsiră fereastra. Landry Coquenard continua să supravegheze strada.

― Dacă vin aici, spuse Pardaillan, care medita, ușa asta nu va rezista nici un minut.

― Ne putem instala pe scară, propuse Valvert. Nu este atât de largă. Noi doi le putem da zdravăn de furcă.

― Fără îndoială. Dar sunt prea mulți. Vom sfârși prin a fi copleșiți de numărul lor. Și apoi… nu este sigur că vin aici. Cine știe dacă nu cumva vor să ne facă să sărim sau să dea foc casei, cum ai spus adineauri, observă Pardaillan.

Și, bătând furios din picior:

― Ei, pe toți dracii! Nu vreau ca doamna Fausta să mă omoare!… Mai târziu, după ce-i voi duce de râpă planurile, îmi va fi indiferent!… Dar acum, la începutul bătăliei, să mă las înlăturat, să-i las drum liber, ar fi chiar o prostie!…

― Atunci luați o hotărâre, domnule.

― E gata hotărât: plecăm, decise ferm Pardaillan.

Se întoarse spre fereastră. În mod sigur, deja calculase toate posibilitățile, avusese în vedere toate eventualitățile și fixase direcția de urmat când aveau să fie pe acoperișuri, căci spuse:

― Nici unul dintre oamenii ăștia nu va risca să ne urmărească pe un astfel de drum. Trebuie să fii încolțit de moarte, ca noi, pentru a o face… Așadar, nu există atac din spate de care să ne temem… Așa că pot, fără ezitare, să trec primul. Pot, cu atât mai mult cu cât ar fi posibil să ne pândească de la una dintre acele lucarne pe care le văd acolo.

― De ce, sugeră Landry Coquenard, nu ne-am strecura prin una dintre acele lucarne… dacă vom reuși să ajungem până acolo?

Pardaillan îl cercetă. Era puțin palid, dar, în fond, mândrul domn Landry Coquenard se stăpânea destul de bine.

― Crezi deci că nu ne vor vedea? întrebă el cu blândețe. Nu trebuie decât să dăm înapoi pentru a sări mai bine.

― E drept, recunoscu Landry.

― Nu, reluă Pardaillan, trebuie, dimpotrivă, să evităm lucarnele pe care le vom găsi în drum. Aveți încredere în mine și urmați-mă… fără să pierdeți pasul, dacă e cu putință.

Își trase spada. Valvert și Landry făcură la fel. Încălecă fereastra și se lăsă încetișor să alunece pe streașina îngustă. Acolo, cu spada în mână, făcu doi pași în direcția Halelor și se opri, așteptându-și tovarășii.

Jos, în stradă, apariția lui fu salutată cu strigăte de groază. La ferestre, câțiva bravi burghezi simțeau nevoia să-și arate măsura vitejiei și a generozității, vociferând:

― Uite-l!…

― Fuge, ticălosul!…

― Urmăriți-l! Arestați-l! Arestați-l!

Aproape imediat urmă Landry Coquenard și, în spatele lui, apăru Odet de Valvert. Și această dublă apariție, la fel ca prima, fu primită cu strigăte sălbatice, urlete îngrozitoare și înjurături dezgustătoare.

― La drum! porunci scurt Pardaillan.

Și porni imediat. Ceilalți doi îl urmau, ca și el, cu spada în mână. Mergeau încet, dar cu pași siguri. Priveau drept în față, evitând cu grijă să se uite în gol, ferindu-se de atracția lui mortală. Și atunci, asupra străzii se lăsă o tăcere înfrigurată.

Pardaillan continua să înainteze în direcția Halelor. Trecuseră deja de două sau trei case. Deodată se opri și, fără să se întoarcă, porunci:

― Stați pe loc!

Și apoi, imediat, comandă:

― Atenție, vor să ne atace cu archebuzele. Culcați-vă pe panta acoperișului.

În timp ce le vorbea, le dădea și exemplu. Îl imitară cu toată viteza pe care le-o permitea echilibrul instabil. În același moment izbucniră mai multe bubuituri și se contopiră într-o extraordinară explozie. Auziră gloanțele șuierând pe deasupra capetelor lor și izbindu-se cu zgomot sec de olanele care, unele desprinzându-se, rostogolindu-se, căzură în stradă, în mijlocul norului gros de fum provocat de explozie.

Pardaillan se ridică cu grijă, spunând:

― Să mergem!… Și să nu pierdem nici o secundă, căci probabil o vor lua de la capăt.

Plecară cât mai repede. Pardaillan mărea pasul în mod simțitor. Iar ceilalți, după el, făceau la fel, poate fără să-și dea seama. Astfel făcură vreo douăzeci de pași.

Jos, gloata înfuriată își manifesta dezamăgirea prin noi urlete. O auzeau. Auzeau ordinele scurte ale comandanților, ordine aruncate cu voce furioasă. La ferestre, tăcerea continua să domnească. Sălbaticii gură-cască instalați la aceste ferestre începeau să simtă confuz hidoșenia nemiloasei vânători de oameni, în condiții atât de tragice, care nu erau chiar o onoare pentru vânători. Acum se simțeau îngrijorați. Și mai mulți dintre cei care, prostește, strigaseră: „La moarte!" fără să știe de ce, se surprindeau dorind ca acei trei tovarăși curajoși să scape de dușmanii lor nemiloși.

Cei trei fugari înaintau mereu, încet, dar sigur. Pardaillan pândea cu coada ochiului ținta pe care își propusese s-o atingă și de care se apropia pe nesimțite. Pentru moment, aceasta era locul în care cele două acoperișuri se întâlneau. Locul forma un fel de coridor îngust în dreapta și în stânga căruia se ridicau cele două acoperișuri în pantă abruptă, care formau astfel două parapete ce făceau imposibilă orice cădere. Se aflau într-un spațiu strâmt, prinși între doi pereți, dar destul de rezistent, unde puteau înainta în siguranță, scăpați de îngrozitoarea spaimă a unui pas greșit, care ar fi putut să-i arunce în gol.

Mai mult, fiindcă trebuiau s-o ia la stânga, se îndepărtau de strada Cossonnerie și de cei care o păzeau. Nu ar mai fi vizibili, li s-ar pierde urma și nu s-ar mai putea trage în ei cu archebuzele, fără milă, cum se întâmpla acum.

Cei de jos pricepură manevra și că prada avea să le scape. Izbucniră noi vociferări, urmate de alte ordine. Archebuzele fură încărcate din nou, în grabă.

Pardaillan mărea și mai mult pasul. Și, brusc, sări în stânga și dispăru, strigând:

― Repede!

Se întoarse imediat. Landry Coquenard apărea și el. Îl înșfăcă zdravăn, trăgându-l spre el, îl ridică și îl împinse în spatele lui. Din nou întinse mâinile ca niște clești puternici, îl apucă pe Odet de Valvert, așa cum îl apucase și pe Landry, îl ridică în brațele lui vânjoase și se lăsă pe burtă, trăgându-l după el.

Era și timpul: o nouă explozie, mai puternică decât prima, salută această miraculoasă retragere, care tocmai se terminase cu bine și cu viteza fulgerului. Când Pardaillan aprecie că trebuiau să fie destul de departe ca să nu mai poată fi văzuți, se așeză cât mai comod, invitându-i:

― Să răsuflăm puțin.

Se așezară cum putură mai bine, ca el, și își traseră sufletul. Aveau nevoie. Gâfâiau, livizi, ciufuliți, șiroind de transpirație. Acum, când urma reacția la șoc, se simțeau la capătul puterilor. Fură nevoiți să se sprijine cu umerii de acoperiș. Și rămaseră astfel întinși, cu fața la soarele care îi încălzea cu razele lui binefăcătoare. Stătură astfel un lung moment, fără să găsească puterea de a vorbi, cu mintea golită de gânduri.

Pardaillan fu cel care își veni primul în fire, se scutură, trezindu-se la realitate, și îi însufleți, spunându-le:

― Nu se pune problema să adormim aici. Încă nu s-a spus totul, suntem departe de a fi în afară de orice pericol. Ceea ce am făcut până aici nu-i nimic față de ce mai avem de făcut.

Se ridicară amândoi, la fel de deciși și unul, și celălalt. Porniră din nou, cu Pardaillan în frunte. După un timp destul de lung începură să meargă ușor și fără risc: se întorceau și coteau mereu între două acoperișuri. Unde mergeau astfel și unde se aflau? Evident, numai Pardaillan știa. Dar nu spunea nimic. Cât despre Odet și Landry, încrederea lor în el era atât de mare, încât îl urmau având grijă doar să nu cadă, fără să se gândească să pună întrebări.

Deodată, Pardaillan se opri. Se aflau din nou între două acoperișuri. Dar la zece pași în fața lor era din nou hăul peste care aveau să dea. Pardaillan îi preveni. Și când spunem îi", ne exprimăm greșit: e sigur că ce spunea era mai mult pentru Landry Coquenard, pe care nu-l cunoștea suficient. Așadar, Pardaillan anunță:

― Atenție, din nou o vom lua pe o streașină. La dreapta vom avea din nou golul. E suficient un pas greșit, o amețeală, pentru a cădea, zdrobindu-ne de caldarâm.

Landry Coquenard simți clar că vorbea numai pentru el și răspunse, în timp ce stăpânul lui tăcea:

― Încep să mă obișnuiesc cu amețeala, domnule.

― În plus, continuă Pardaillan, lupii furioși ne vor vedea din nou. Nu că m-aș teme de archebuzele lor: acum suntem departe. Dar aș fi vrut să nu vadă încotro ne îndreptăm. Și, oftând cu regret: Din păcate este imposibil. Să nu mai vorbim despre asta.

Medită o clipă și reluă:

― O vom lua așadar pe această streașină. Ne va duce la un acoperiș foarte ascuțit. Vom putea merge de-a lungul lui, așa cum vom merge și pe ăsta. Dar atunci ne vom întoarce în strada Cossonnerie și vom sfârși prin a fi prinși dacă încercăm să coborâm. Acum ține bine minte ce-ți spun, adăugă el adresându-i-se direct lui Landry: dacă reușim să trecem de acoperișul ăsta, până în partea cealaltă, poate avem o șansă de salvare. Fii atent la ce-ți spun: poate. Cu alte cuvinte, nu sunt deloc sigur de asta.

― Să trecem acoperișul, se neliniști Landry Coquenard, care este al dracului de abrupt, domnule! Ar fi un adevărat miracol dacă n-am aluneca și nu ne-am prăbuși, să ne rupem oasele!

― Rămâne de văzut, făcu Pardaillan cu tonul lui rece. Dacă nu te temi să cazi de viu în mâinile fostului tău stăpân, fă cale-ntoarsă, încalecă prima lucarnă care îți iese în drum, coboară și predă-te lui Concini. Noi doi, eu și Valvert, ne vom asuma riscul de a ne rupe oasele. Ceea ce probabil se va întâmpla, căci manevra, greu de realizat în trei, devine aproape imposibilă în doi. Hotărăște-te.

― E totul hotărât, spuse decis Landry, mai bine moartea decât să cad viu în mâinile lui Concini. Așa încât, domnule, dacă trebuie să mă arunc, puțin îmi pasă dacă o fac aici sau în altă parte.

Pardaillan îl văzu foarte decis. Zâmbi.

― Să vă explic manevra, spuse el.

Și le-o explică.

― Ați înțeles? întrebă la sfârșit.

― Am înțeles, domnule, răspunse Landry.

― Te simți destul de puternic, nu-i așa?

― Nu vă temeți, domnule, sunt mai puternic decât s-ar părea, îl liniști Landry.

― În cazul ăsta, să mergem, porunci Pardaillan – e nevoie de sânge-rece și totul va fi bine.

Porni din nou în frunte. O luă pe streașină, merse de-a lungul ei, ajunse la acoperișul despre care vorbise și se opri în locul stabilit. Reluaseră aceeași ordine ca la început: Landry la mijloc, Odet la urmă. Și îndată ce se arătară, în stradă izbucniră strigătele, dovadă că fuseseră văzuți. Din fericire, așa cum spusese Pardaillan, nu erau în bătaia gloanțelor. Cu toate acestea, câteva salve izolate porniră: praf de pușcă ars în zadar.

Pardaillan așteptă, nemișcat pe marginea acoperișului, cu golul căscat alături – nu era nevoie decât de o mișcare greșită pentru a se prăbuși. Landry se opri lângă el. Se aplecă cu grijă, se culcă pe panta abruptă a acoperișului, cu spatele spre gol, cu picioarele bine proptite în streașină. Când se simți bine instalat, își adună toate forțele și spuse:

― Hop!

Era semnalul așteptat de Valvert, care trebuise și el să stea nemișcat ca Pardaillan. Imediat, încălecă picioarele lui Landry și se lăsă pe burtă, încet, pe spatele lui. Nu rămase așa nici măcar o secundă. Începu să se cațere cu o abilitate și cu o ușurință cu adevărat de admirat. Ajunse până la umerii lui Landry, pe care își puse picioarele. Atunci Landry ridică brațele și îl prinse de glezne.

Era a doua treaptă a acestei fantastice scări umane care se sprijinea pe panta abruptă și alunecoasă a acoperișului, deasupra hăului.

În stradă se așternuse din nou liniștea: Concini, d’Albaran, Rospignac și toți ceilalți nu slăbeau din ochi manevra aceasta nebună și înspăimântătoare, sperând, desigur, că se va sfârși printr-o catastrofă, dar nu fără un sentiment de admirație pentru vitejii care o executau.

Simțindu-se în siguranță, Valvert dădu la rândul său semnalul așteptat de cavaler. Și acesta repetă, cu tot atâta îndemânare și iscusință, aceeași manevră. Atinse creasta acoperișului, pe care o depășea cu umerii. Se agăță de ea, se ridică prin forța mâinilor, o încălecă și se întinse pe burtă, cu picioarele atârnând de o parte și de alta.

Mișcarea nu-i luase poate nici măcar o secundă. Nu zăbovi. Se prinse bine, își încordă mușchii și-i întinse mâna lui Valvert, care o prinse. Atunci Pardaillan, încet, metodic, sigur, cu o forță ce făcea să dispară pericolul inevitabil, trase spre el… Îl aduse pe Valvert, care îl târa după el pe Landry Coquenard agățat de glezna lui.

Mâinile lui Valvert ajunseră la nivelul crestei acoperișului, de care se prinseră. La rândul lui, și ajutat de Pardaillan, care-l apucă de umeri, se cățără proptindu-se în mâini. Landry Coquenard ajunse astfel la mâna lui Pardaillan. Acest clește viu îl prinse și nu-i mai dădu drumul. În schimb, el eliberă gleznele stăpânului său care, curând, fu călare pe creasta acoperișului și se dădu la o parte ca să-i facă loc.

Landry Coquenard nu avu nici măcar grija de a face vreo mișcare de echilibristică. Pardaillan și Valvert, care-l apucaseră dintr-o parte, îl ridicară ca pe un fulg și-l așezară pe burtă între ei.

Răsuflară. Oh! Nu prea mult: abia o clipă. Începură imediat manevra de coborâre a acoperișului, mai periculoasă, sigur mai dificilă decât cățăratul. Numai că de data asta Pardaillan fu cel care coborî primul, rezervându-și, ca întotdeauna, rolul care cerea mai multă forță și abilitate.

Se agăță de gleznele lui Valvert, care, la rândul lui, era agățat de gleznele lui Landry Coquenard, și se lăsă să alunece până în dreptul burlanului. Asta era un fleac în comparație cu ce mai rămânea de făcut pentru a sfârși cu bine întreaga manevră.

Landry Coquenard rămăsese sus, pe creasta acoperișului de care se agățase cu amândouă mâinile. Imediat ce Pardaillan își simți picioarele bine prinse de burlan, îl înșfăcă pe Valvert, care, la rândul lui, îl ținea pe Landry, și porunci:

― Hop!

Numaidecât, Landry Coquenard își desfăcu mâinile și închise ochii, simțind foarte bine că era momentul critic și că viața lor, a celor trei, era la mila unei greșeli a lui Pardaillan.

Dar Pardaillan făcu față acestui efort supraomenesc, fără să-i slăbească puterile. Aproape fără ajutor, reuși să-i aducă pe cei doi tovarăși pe burlan, alături de el. Porniră din nou, cu mai multă siguranță, fiindcă se simțeau într-un spațiu ceva mai larg, unde un pas mortal era mai puțin de temut.

Cei din stradă îi pierduseră din nou din vedere. Dar era limpede unde se puteau duce. Și năvăliseră spre Hale.

Ei nu observaseră nimic: priveau drept în față, știind bine că nu-și puteau permite nici cea mai mică neatenție. Dar nu se îndoiau că gloata avea să-i ajungă la cotul străzii. Trebuiau să ajungă acolo înaintea ei. De aceea se grăbeau cât puteau.

Sperau oare în continuare să scape? Această șansă unică și îndoielnică despre care Pardaillan le vorbise o mai aveau sau tocmai se spulberase? Noi înclinăm mai degrabă către această ultimă presupunere, căci aveau un aer îngrozitor de decepționat și disperat.

Cu toate acestea, continuau să înainteze, căutând nu știm prea bine ce, sperând, poate, nu știau nici ei în ce miracol. Deodată, Pardaillan se opri și, cu o voce cu inflexiuni ciudate, rosti:

― Aici e capătul. Sărim.

Și toți trei se aruncară în gol.

În strada Marché-aux-Poirées, urmat de gloata care urla, nebun de furie, văzând că tocmai îi scăpase prada ce se refugiase în brațele morții, Concini se grăbi să alerge, voind măcar să-și ofere satisfacția de a contempla și insulta cadavrele celor pe care-i ura de moarte.

D’Albaran îl urma cu mersul lui liniștit și apăsat. Părea mulțumit – și avea și de ce, câtă vreme misiunea lui era, din fericire, îndeplinită: Fausta nu-i ceruse să-l prindă viu pe Pardaillan ca să-l tortureze, așa cum visa s-o facă Concini. Îi ceruse pur și simplu să-l facă să dispară, indiferent prin ce mijloace.

Or, Pardaillan sărise din vârful acoperișului: patru etaje. Nu era nici o îndoială că se făcuse zob de caldaram. Poate că încă nu era chiar plecat dintre cei vii. Dar, în orice caz, după așa o căzătură nu putea să agonizeze prea multă vreme. D’Albaran putea spune cu toată certitudinea că stăpâna lui scăpase de el.

II

Doamna în alb

Am mai spus că cele mai multe străzi care se învecinau cu Halele își luau numele după felul negoțului care se făcea acolo. Strada Feure era una dintre ele. Se știe că feure, provenit din vechiul cuvânt francez feurre sau fouarre, însemna „paie, „furaje. Într-adevăr, negoțul cel mai întâlnit pe stradă era cel cu furaje. Printr-un fenomen de alterare lingvistică, numele străzii au Feure a devenit la acea epocă strada aux Fers¹. Dar dacă numele străzii era ușor deformat, negustorii de fân, paie și ovăz rămăseseră acolo și se ocupau de negoțul obișnuit.

Lucrul are mica lui însemnătate, pe care o vom descoperi numaidecât.

Una dintre casele de pe strada Fers era burgheză, cu un aspect destul de modest. De un an sau doi, casa era ocupată de o „doamnă și domnișoara ei". Așa se vorbea în cartier. Când se vedea obligată, doamna își dădea un nume burghez destul de comun și de răspândit. Și în această casă, ea și fiica ei duceau o existență retrasă și foarte modestă. Oricum, pentru că avea un aer foarte demn, i se dădea acest titlu de doamnă, iar fiicei sale, cel de domnișoară.

Mai mult, cum duceau o existență destul de misterioasă, dispărând dintr-odată timp de săptămâni întregi fără să se poată ști vreodată nici cum, nici unde se duceau, cum erau văzute dintr-odată reapărând fără să fie cu putință a se ști când sosiseră sau de unde veneau, cum, în fine, doamna se îmbrăca cel mai adesea cu o rochie albă, de altfel foarte simplă și foarte modestă, refuzau să accepte să-i dea acest nume foarte obișnuit pe care singură și-l atribuise, și în tot cartierul nu era cunoscută decât sub numele de doamna în alb.

Să încercăm să ridicăm vălul sub care se ascundeau cele două femei, să pătrundem în casă.

Era un fel de salon burghez, mobilat cât se poate de modest, sărăcăcios, care lăsa impresia foarte clară de provizorat. Fereastra care dădea spre stradă era larg deschisă, căci vremea era caldă. În mijlocul încăperii se afla o masă rotundă. În jurul mesei stăteau „doamna în alb și domnișoara ei".

Mama părea să aibă abia vreo treizeci de ani. Minunați ochi albaștri, un ten ca neaua, o aureolă de aur în jurul capului. Mai curând scundă, dar minunat proporționată. Un aer de înaltă noblețe: cu certitudine o mare doamnă. Un farmec atrăgător pe care îl potența un văl greu de definit de melancolie răspândită pe trăsăturile atât de pure și delicate.

Fata: copia vie a mamei la cincisprezece ani. Ceva mai înaltă. Cu mai multă vigoare sufletească și fizică. Mai multă hotărâre deopotrivă castă și dură. Se simțea palpitând în ea sufletul unei războinice. Aceeași demnitate incomparabilă a atitudinilor. O strălucitoare sinceritate a privirii.

Amândouă se ocupau cu treburile delicate ale broderiei. Nu ca niște lucrătoare sârguincioase care muncesc pentru a-și câștiga existența, ci ca niște mari doamne care vor să se distreze. Căci, în pofida modestului aspect al locuinței și a modestiei și mai mari a ținutei lor, se simțea că nu erau sărace.

Nu-și vorbeau sau cel puțin nu schimbau decât rareori câteva cuvinte scurte, la intervale destul de mari. Era cât se poate de limpede, nici una, nici cealaltă nu lucra, ținând broderia pe genunchi mai mult ca să-și dea un rost.

Mama se cufunda în lungi reverii, melancolice, dacă nu chiar dureroase, dacă le comparai cu ceea ce i se citea pe față.

Fata, cu un temperament vioi, se dovedea neliniștită, agitată, tulburată. Avea mereu urechea atentă la fereastră. Cel mai mic zgomot care venea din stradă o făcea să tresară. Atunci se ridica într-o mișcare infinit de grațioasă în vioiciunea ei ușoară, alerga la fereastră, cercetând cu o privire înflăcărată strada și piața. Cu siguranță, fără să vadă ce căuta, făcea o mutră decepționată, adorabilă, suspina, după care se întorcea încetișor să se așeze, foarte întristată.

Mereu, în acel moment, mama ieșea din visare, așa profundă cum părea. Și întreba chipul expresiv al fetei cu un fel de îngrijorare sufocată. Cel mai adesea, decepția pe care o citea pe acest adorabil chip de fetiță era destul. Atunci suspina și ea și, fără să deschidă gura, se lăsa din nou pradă reveriei. Alteori, această mărturie atât de limpede nu-i era de ajuns: punea o întrebare din privirea dulce și senină. Invariabil, fetița răspundea la această întrebare cu o mișcare din cap, negativ. Relua broderia cu un gest automat.

Și timpul se scurgea ucigător de greu pentru cele două femei cufundate în această enervantă așteptare.

Uneori mama vorbea, spunând cu o voce dulce:

― Du-te și vezi dacă vine, Giselle.

Și fetița, Giselle, fiindcă acesta îi era numele, se ridica, se ducea la fereastră și suspina, după care se așeza din nou:

― Nu vine, mamă.

Asta era tot. O dată adăugă:

― Dar măcar va veni?… De când a ieșit din infernul lui, abia dacă l-am zărit de două ori. A plecat imediat. Iată că sunt câteva zile de când și-a anunțat vizita, de câteva zile bune îl așteptăm în zadar. Va veni oare astăzi? Dragă mamă, eu nu mai îndrăznesc să sper.

Și mama răspunse:

― Nu face nici ce vrea, nici cum vrea el, draga mea Giselle. Nu-și mai aparține. Aparține cauzei sale. (Era un fel de amărăciune mută în tonul ei.) Și apoi, câte precauții nu trebuie să-și ia!

Părea să-l scuze pe acela pe care amândouă îl așteptau. Așa, fetița înțelese. Protestă cu o ușoară mândrie:

― Mamă, ferească Dumnezeu să-mi permit să critic purtarea tatălui meu. Sunt o fiică prea supusă și prea respectuoasă. Numai că îmi fac griji pentru el… Mă tem mereu să nu i se întâmple ceva rău, vreun accident.

― Vai! suspină mama, într-adevăr, în extraordinara aventură în care s-a lansat trebuie să lupte cu o mulțime de dușmani ca să scape dintr-o sumedenie de pericole care-l amenință fără încetare. Și, cu un suspin de regret: Eram atât de fericiți înainte. Și am mai putea fi încă… Ah, de ce a trebuit să-i vină asemenea idei?…

― El e stăpânul, rosti Giselle cu tărie, ca un argument fără replică.

― De ce himerele astea, nebuniile astea? continuă mama, ca și cum nu auzise. Câte lacrimi ne-au costat pe noi, câte crunte decepții, dureroase umilințe, mizerii, torturi de toate felurile pe el! Fără a mai socoti cei mai frumoși ani ai unei vieți de om pierduți iremediabil!…

― El e stăpânul, repetă Giselle cu o blândă încăpățânare.

― Eram atât de fericiți! repetă mama cu lacrimi abia reținute.

― Vom mai fi fericiți, dragă mamă, vei vedea! strigă Giselle înlănțuind-o cu brațele și strângând-o cu pasiune.

― Tu, da, copila mea adorată, făcu mama înapoindu-i cu tandrețe blândele mângâieri. Tu vei fi fericită, așa cum meriți să fii. Și clătinând din capul blond, cu o expresie de o decepție de nedescris: Dar eu!… Nu voi mai fi niciodată!… Pentru că niciodată nu-l voi mai regăsi pe Charles al meu de odinioară… Charles pe care atât de mult îl iubeam… și care nu mă adora decât pe mine, doar pe mine.

Și, din nou, doamna în alb se cufundă în gândurile dureroase care evocau, sinistru, o fericire pierdută ce nu avea să se mai întoarcă niciodată. Sau cel puțin avea acest presentiment funest.

Fiica, Giselle, suspină, cercetându-și mama cu o căldură pasionată.

Mai trecu ceva timp. Pentru a suta oară, Giselle privi pe fereastră. Și de această dată un strigăt îi țâșni de pe buze:

― El e!

Părăsi în grabă fereastra, fugi lângă mama sa, o cuprinse cu brațele, îi acoperi fața cu sărutări, plângând și râzând în același timp, și, nebună de bucurie, îngăimă:

― El e, dragă mamă! E tata!… L-am recunoscut după mers!… Vă spun că el e!… Nu mai plângeți!… Iată-l!… Dar, nebună ce sunt! Alerg să-i deschid!…

Și, vioaie și ușoară, plină de grație, alergă la ușă, sări pe scară cu un salt suplu de căprioară tânără, dispăru pe alee, trase zăvoarele porții pe care o deschise larg, ieși în prag și, cu inima zbătându-i-se în piept, privi în direcția străzii Marché-aux-Poirées.

Venind din acea direcție, un cavaler intra pe strada Fers. Era cu adevărat nevoie de ochii inimii fetei care își adora tatăl ca să-l recunoască în acel cavaler. Căci tot ce se putea vedea din el era o pereche de cizme negre, suple și înalte, cu pinteni mari din oțel înnegrit, cu o mantie din postav cenușiu de sub care se ridica vârful unei spade lungi, o pălărie gri pe care o împodobea un mănunchi de pene roșii. Cât despre față, nu i se vedea nici măcar vârful nasului.

Bărbatul, tatăl fetei, tocmai intrase pe stradă. Giselle, în prag, îl privea cu ochi luminoși, umezi de lacrimi de bucurie, în care se citea toată iubirea ei de fiică. Și aștepta.

În acel moment, o căruță cu fân care stătea în fața unei porți, la două case mai departe, se urni, venind în direcția cavalerului. Strada era îngustă. Căruța, umplută cu fân până la înălțimea primului etaj, împiedica orice mișcare. Fetița, ca să-i facă loc când trecu prin fața ei, fu nevoită să se retragă pe alee. Cavalerul trebui, la rându-i, să se oprească, să se ferească, lipindu-se de zid. Căruța trecu încet, greoi, scârțâind, trasă de doi cai mânați de un căruțaș nepăsător.

Cavalerul reuși să-și continue drumul. Își zări fiica, mări pasul și, curând, ajunse alături de ea. O luă în brațe, o strânse iubitor la piept, îi acoperi fruntea feciorelnică și buclele aurii cu sărutări, murmurând:

― Copila mea! Copila mea dragă! Scumpa mea Giselle!… Fetița mea!…

― Tată! Bunul meu tată! bâiguia Giselle. Iată-vă în sfârșit!… Viu și nevătămat, slavă Domnului!

Se îmbrățișară din nou. Se priveau, se pipăiau. Ai fi zis că mărturia ochilor nu le era destul și că aveau nevoie să-și vorbească, să se atingă, pentru a fi siguri că nu se înșelau, că erau chiar ei.

Tatăl, desigur, își adora fiica, iar ea avea pentru el aceeași adorație, întărită de o înflăcărată venerație.

Uitară de ei un timp, care le păru amândurora mai scurt de o secundă, dar care, în realitate, se prelungi, durând mai multe minute.

*

Pardaillan știa bine că strada Fers era strada negustorilor de nutreț. Și atunci când îi vorbise lui Landry Coquenard de acea unică șansă pe care o aveau, poate, de a scăpa cu bine, la asta se gândea. Pardaillan își spunea că, dacă ar avea „șansa de a ajunge la strada Fers, ar avea, „poate, o a doua „șansă de a da peste un morman de paie, de fân, pe care ar putea sări fără riscul de a-și rupe oasele. Și atunci, de fapt, ar fi avut „poate ultima șansă de a scăpa cu viață.

Și acesta era, mormanul acesta de fân salvator, pe care îl tot căutau cu disperare de sus, de pe acoperiș, după ce avuseseră „șansa" de a face îndrăznețul tur de forță și de îndemânare care fusese escaladarea unui acoperiș ascuțit, care-i dusese acolo unde trebuiau să fie. Din păcate, șansa părea să-i fi părăsit. Cercetase bine strada, cu riscul de a fi cuprins de amețeală și să cadă în gol, dar nu descoperea ce căuta.

Și în acel moment, când începea serios să-și piardă speranța, până la urmă descoperi: o poartă tocmai se deschidea larg și ieșea o căruță încărcată cu fân. Era căruța pe care Pardaillan le-o arătase tovarășilor săi, spunând:

― Aici e capătul. Sărim.

Și săriseră, unul după altul. Și nu li se întâmplase nimic rău în afară de o zdruncinătură zdravănă.

Până atunci Pardaillan nu-și pusese problema ce va face când va ajunge în stradă. Făcea parte dintre cei care își spun că, pentru a fi bine făcut, orice lucru trebuie să se întâmple la vremea lui. După ce se scuturase, începuse să-și pună această întrebare care avea, sigur, importanța ei în situația gravă în care se găseau. Căci, în sfârșit, reușiseră, avuseseră „șansa" – ca să vorbim ca Pardaillan – să nu-și rupă oasele, ceea ce era un lucru sigur. Dar nu era totul. Mai era nevoie de multe.

Nu puteau avea pretenția ca ei trei să-i înfrângă și să-i pună pe fugă pe Concini și pe cei cinci sau șase ofițeri ai lui cu cincizeci și ceva de spadasini. Și măcar dacă ar fi fost numai aceștia. Dar mai erau și câinele Faustei și duzina lui de voinici, care ar fi putut să se înmulțească – cu Fausta nu erai sigur de nimic. Mai erau și șeful poliției cu arcașii lui. Apoi locotenenții șefului poliției cu alți arcași. Nu, într-adevăr, erau prea mulți.

Tot ce puteau spera, ceea ce nu era o treabă așa la îndemână, dat fiind numărul lor, era să le scape printre degete.

Pentru a rezolva această problemă destul de spinoasă, lucra acum mintea neobosită a lui Pardaillan.

Din nefericire, nu avu prea mult timp liber să se gândească la asta: căruța nu rămăsese pe loc decât atât timp cât să închidă căruțașul poarta. E adevărat că numitul căruțaș nu era deloc grăbit. Oricum, închise poarta și se apucă să mâne caii. Și căruța plecă, purtându-i în vârful piramidei de fân pe cavalerul de Pardaillan, pe contele Odet de Valvert și pe scutierul său, Landry Coquenard.

Căruța plecase. Și partea proastă era că se îndrepta spre Marché-aux-Poirées. Adică spre Concini, spre d’Albaran, spre căpitanul de poliție și arcașii lui. Spre o întreagă haită de lupi turbați care alergau cât îi țineau picioarele pentru a răscoli strada și care, nedescoperind cadavrele și văzând căruța încărcată cu o saltea atât de groasă și atât de moale, nu ar fi scăpat ocazia s-o oprească și s-o scotocească.

Astfel că Pardaillan și tovarășii săi, după ce împliniseră atâtea fapte eroice de forță și îndemânare, după ce fuseseră cât pe ce să-și rupă gâtul, ar fi fost prinși ca niște vrăbii în laț, prostește, caraghios, deasupra unui maldăr de fân, unde nu s-ar fi putut mișca și apăra așa cum trebuia. Și asta tocmai când credeau că scăpaseră cu bine din încurcătură.

E rândul vostru să turbați de furie. Și, de fapt, un acces de furie rece, teribilă puse stăpânire pe cavaler.

E foarte de înțeles ce-l înfuria așa; nu era perspectiva de a-și lăsa pielea într-o bătălie al cărei sfârșit era sigur, dată fiind zdrobitoarea superioritate a forțelor care îl încercuiau – Pardaillan nu mai ținea la viață de multă vreme. Nu, furia lui venea doar din aceea că știa foarte bine că dispariția lui asigura triumful Faustei.

Nebun de furie, Pardaillan se ridică pe jumătate pe piedestalul lui de fân și, livid, exasperat, înflăcărat, apucă spada. Căci toți trei le țineau în teacă de multă vreme. Și, firește, fu pe loc imitat de cei doi camarazi care, încrezători cu totul în el, nu-l scăpau niciodată din ochi, îl urmau, țineau mereu aproape de el, gata să se supună celui mai mărunt gest.

Cu sabia scoasă din teacă, cu o înfricoșătoare expresie amenințătoare, cu o voce pe care atâta furie o făcea de nerecunoscut, Pardaillan mormăi:

― Pe Pilat, să nu rămânem pe maldărul ăsta de fân de unde vom fi înhățați ca niște gânsaci! Să coborâm și, dacă e să crăpăm aici, înainte de a o fi redus la tăcere pe blestemata de Fausta, măcar să n-o facem fără să spintecăm cât mai mulți vom putea.

Era gata să se lase să alunece din vârful căruței. Dar regretul său de a o lăsa pe Fausta să triumfe era atât de puternic, încât încă nu putu să se decidă să se repeadă înaintea morții. Înainte de a părăsi adăpostul temporar, aruncă în jurul lui o privire sângeroasă, cu care căuta o gaură unde ar putea să se ascundă, să scape de Concini și de armata lui de zbiri și asasini.

Întâmplător, căruța mergea pe partea dreaptă a străzii. Șomoioagele de fân care atârnau în afară, pe margini, atingeau fațadele caselor. Le atingeau atât de aproape, încât am văzut că Giselle, fata doamnei în alb, trebuise să intre din nou pe aleea casei și că tatăl ei, puțin mai departe, fusese nevoit să se lipească de zid, ca să nu fie zgâriat în trecere de fân.

Pardaillan și însoțitorii săi, în vârful căruței, se găseau la nivelul primului etaj al acestor case pe care căruța aproape că le atingea. Și iată că, aruncând în jurul lui acea privire disperată a înecatului care nu știe de ce pai să se mai agațe, observă la câțiva pași în fața lui, la una dintre case, o fereastră deschisă larg. Încă două sau trei învârtituri de roată, și s-ar fi aflat chiar în fața ferestrei.

Pardaillan nu se întrebă nici cui putea aparține casa și nici cine erau oamenii care locuiau în ea. Nu-și spuse decât că, dacă intra peste ei, pe fereastra deschisă, aceștia ar fi scos niște urlete care i-ar fi atras pe Concini și haita lui. Își spuse pur și simplu că, refugiindu-se în această casă, va câștiga câteva momente, un minut, poate chiar mai multe. Și câteva momente câștigate puteau însemna salvarea lui și a camarazilor săi.

Nu-și spuse mai multe și nu ezită o secundă. Cu vârful spadei le arătă lui Odet și Landry fereastra. Ei înțeleseră imediat, fără să fie nevoie de cea mai mică explicație. Curând, se aflară în fața ferestrei deschise, la numai un pas de ea. Cu aceeași agilitate și iuțeală de decizie de care tocmai dăduseră câteva dovezi remarcabile, încălecară pervazul, săriră înăuntru și închiseră fereastra în urma lor.

Nici cavalerul necunoscut, nici fiica lui, nici căruțașul nu observară manevra. Nici măcar nu bănuiră o clipă că se puteau afla niște oameni în vârful maldărului de fân pe roți. Căruța, despovărată, trecu mai departe, zdruncinându-se, scârțâind. La o aruncătură de băț mai încolo trebui să se oprească. Iar căruțașul, zăpăcit, se văzu înconjurat de toată haita de lupi a lui Concini. Și, din zăpăceală, îl cuprinse o groază nebună și începu să clănțăne din dinți când recunoscu silueta îngrijorătoare a șefului poliției și se văzu supus unui interogatoriu în toată regula.


¹ Astăzi, o porțiune din strada Berger (n.a.)

III

Doamna în alb (continuare)

Doamna în alb, când își văzu fiica alergând înaintea tatălui ei, se ridicase, foarte dreaptă, ca împinsă de un arc. Și ea voia să se arunce în întâmpinarea soțului atât de mult și de atâta vreme așteptat. Emoția o paraliza. Bucuria o sufoca. Trebui să-și ducă mâinile la piept, pentru a stăpâni tresăririle nestăpânite. Și, roșind și albindu-se rând pe rând, cu ochii umezi, ca în extaz, bâigui cu o notă de adâncă tandrețe:

― O, preaiubitul meu Charles! În sfârșit, iată-te!…

Recăpătându-și libertatea mișcărilor, se avântă pe scară pe urmele fiicei. În acel moment, trei bărbați, trei apariții uluitoare, înspăimântătoare, cu spada în mână, se arătară în cadrul ferestrei larg deschise și năvăliră în camera unde se afla ea.

Doamna în alb era cu spatele la fereastră: avea deja mâna pe zăvor pentru a deschide ușa. Auzi zgomotul pe care îl făceau cei trei intruși – care nu erau alții decât Pardaillan, Odet de Valvert și Landry Coquenard – sărind în cameră. Femeia, fragilă și delicată, pe care bucuria o doborâse o secundă, nu-și pierdu o clipă capul în fața pericolului.

Se întoarse chiar la timp pentru a-l vedea pe Landry Coquenard închizând fereastra. Nu se tulbură, nu se îngrijoră în fața celor trei spade amenințătoare. Se îndreptă. Cu un aer de o nespusă demnitate, fără să-i tremure vocea blândă, cum nu-i plăcea să strige după ajutor, întrebă:

― Cine sunteți? Ce doriți? Ce înseamnă…?

Se întrerupse brusc. Seria de întrebări care îi veneau pe buze se încheie într-un strigăt de o extraordinară uimire:

― Domnul de Pardaillan!…

Pardaillan zărise forma feminină, îmbrăcată în alb, care îi întorcea spatele. Încă nu-și băgase spada în teacă. Dar își scosese pălăria cu un

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Sfârșitul Faustei

5.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor