Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Acea Zi Din Septembrie

Acea Zi Din Septembrie

Citiți previzualizarea

Acea Zi Din Septembrie

Lungime:
490 pagini
5 ore
Lansat:
Jun 17, 2020
ISBN:
9782957307043
Format:
Carte

Descriere

La 35 de ani, Emma este o scriitoare de succes, casatorita cu judecatorul Tom Miller din Manhattan, iubitul ei din liceu. Emma este o mama si o femeie implinita, ducand o viata idilica impreuna cu familia si prietenii ei. Scenariul perfect se tran

Lansat:
Jun 17, 2020
ISBN:
9782957307043
Format:
Carte

Despre autor

Carmen Suissa este o autoare de romane captivante, din genul romantic-suspans, care dezbat realitățile vieții. Cărțile ei sunt misterioase, cu personaje de neuitat. Este căsătorită și are un băiat de 17 ani care este marea iubire a vieții sale. Locuiește în sudul Franței, în frumosul Cannes, și cele mai mari plăceri ale ei sunt scrisul, sportul și călătoriile în familie sau cu prietenii.


Legat de Acea Zi Din Septembrie

Cărți conex

Previzualizare carte

Acea Zi Din Septembrie - Carmen Suissa

Copyright © Carmen Suissa

Toate drepturile sunt rezervate. Nicio parte din această publicaţie nu poate fi reprodusă, distribuită, sau transmisă sub orice formă sau prin orice mijloace, sau păstrată în vreo bază de date sau sistem de recuperare a acesteia, fără permisiunea anterioară, exprimată în scris a autorului Carmen Suissa.

Cartea este o ficţiune. Toate personajele, organizaţiile, şi evenimentele care sunt înfăţişate în acest roman sunt fie produsul imaginaţiei autorului, fie sunt folosite în mod fictiv. Orice asemănare cu evenimente reale, locale sau cu persoane în viaţă sau decedate sunt cu totul o coincidenţă.

Mărci înregistrate: Această carte conţine denumiri de produse şi servicii cunoscute ca fiind mărci înregistrate, sau mărci de servicii ale deţinătorilor lor. Autorul este informat asupra statutului mărcilor înregistrate în operele de ficţiune. Publicarea şi utilizarea acestor mărci înregistrate nu este autorizată în asociere cu sau sponsorizată de către deţinătorii mărcii înregistrate.

Carmen Suissa

ACEA ZI DIN SEPTEMBRIE

Copilului meu adorat, Lucas,

Îți doresc să ai parte numai de bucurii, să fii tratat cu tandrețe și respect, și să ai o viață lungă, împlinită și plină de dragoste.

Te iubesc din tot sufletul meu,

Mama

„Cerul i-a dăruit omului,

spre a-i recompensa toate greutăţile,

trei lucruri: speranţa, visul şi zâmbetul..." — Immanuel Kant

CAPITOLUL 1

        E

ra doar trei după-amiază, dar aveai impresia că e deja seară. Cerul era de un gri închis şi se anunţa ninsoare pentru tot restul săptămânii. Zăpada pufoasă se transforma în zloată cenuşie pe străzile Manhattanului şi toată lumea mergea grăbită spre casă, spre un magazin sau vreo cafenea încălzită.

            Pe Broadway, Emma Miller se mişca în mulţime, într-un ritm al ei. Mergea parcă dansând şi toată lumea întorcea capul după ea, însă nu realiza întotdeauna impactul ce-l avea asupra oamenilor. Nu realiza nici că, la douăzeci de metri mai în spate, un bărbat o urmărea încă din faţa blocului ei. Nu era prea înalt şi ar fi trecut neobservat dacă n-ar fi avut acei ochi; ochii cei mai urâţi din lume. Ceva la el te făcea să te gândeşti la rău, la păcat şi la tot ce venea cu acesta.

            Emma îşi strânse pardesiul crem, lung în jurul ei şi-şi desfăcu coada, lăsându-şi părul blond-șaten să-i curgă pe umeri, regretând că nu avea ceva pe cap. Vântul era din ce în ce mai puternic, iar ochii de culoarea alunei începeau să-i lăcrimeze. Ştia că nu era doar vina vântului. Era vina lui. Şi a ei. Emma a preferat să fie prima care părăseşte scena pentru că nu mai făcea nimic în acea perioadă decât să plângă. Şi aşa a început sfârşitul. Însă şi acum duhul trecutului o bântuia şi-o chinuia. Rămăsese fără el. Trebuia să se fi luptat mai mult, să nu lase acea nenorocire să le strice viaţa pe care o făuriseră împreună. Cu ce se alesese? Cu un dor care avea s-o sfâșie până la sfârşitul zilelor. Era imposibil să măsori durerea, dar, dacă totuşi ar fi existat un aparat anume, era sigură că ajunsese la cota maximă. Pierderea pe care o suferise era cauza tuturor problemelor şi agoniilor din viaţa ei. Cicatricile sufletului erau încă adânci şi nu credea că aveau să dispară vreodată. Cum ar fi putut? Fusese o mică şi scumpă pasageră în vieţile lor, o pală de vânt într-o zi toridă de vară, dar care s-a transformat într-o  tornadă oribilă, ce-a luat totul cu ea: dragostea lor, liniştea, dorinţa de a trăi şi putinţa de-a mai respira vreodată normal. Cineva odată a spus că, după ce înfruntai fantomele trecutului, puteai convieţui mai bine cu prezentul. Dar pentru ea nu era valabil şi atunci nu-i mai rămăsese decât să se târască pe străzile Manhattanului… şi prin viaţă!

            Îşi ţinea capul în jos fără să privească oamenii ce treceau pe lângă ea şi se gândea la tot ce viaţa îi luase. Aproape că înnebunise de durere la un moment dat şi, dacă nu i-ar fi avut pe cei doi copii, s-ar fi lăsat să moară. Înţelesese sensul cuvintelor a muri de inimă rea  şi ea ştia acum că aşa ceva era posibil. Se simţea la fel de mohorâtă ca şi ziua aceea.

      Pierdută în gândurile care o bântuiau de ani de zile, Emma fu adusă la realitate de cineva care o lovi în treacăt;  se întoarse şi-l privi. Fiori reci îi trecură pe spate şi, uitându-se la el, avu impresia că ceva rău avea să se întâmple. Se spunea că accidentele erau intrările noastre bruşte în coliziune cu realitatea, dar ea simţea ca şi cum ar fi trăit irealul. Sau o scenă de film proastă, dar care te ţinea cu sufletul la gură. Bărbatul se apropie de ea, făcându-se că o ajută să nu cadă, apoi cu voce joasă îi şopti:

–  Data viitoare când vei mai sufla în lumânări şi-ţi vei pune vreo dorinţă, să ştii că vei rămâne veşnic în întuneric.

Simţi broboanele de transpiraţie rece pe frunte şi, pentru o secundă, fu nevoită să închidă ochii. Când îi deschise, el nu mai era. Se uită înnebunită în jur, dar nu-l mai vedea; dispăruse, lăsând în urma lui deznădejde, frică şi sentimentul că niciodată nu va mai fi în siguranţă. Începu să meargă, dar picioarele îi erau grele, ca şi cum n-ar fi primit comenzile de la creierul ei, ci de la cel al unui extraterestru pervers. Vântul rece o învioră şi, după câteva minute, îşi reveni. Se gândi că, probabil, acea persoană o confundă cu altcineva. Strângându-şi paltonul mai tare pe lângă ea, se bagă în mulţime, dorindu-şi să poată opri firul gândurilor care o înnebuneau. Dacă exilul ar fi ajutat-o să scape de durere, ar fi acceptat pe loc să-şi schimbe viaţa. Dar ştia că, oriunde s-ar fi dus, lucrurile tot se întâmplau, aşa că n-avea altă soluţie decât să meargă mai departe şi să încerce să nu ia decizii bazate pe frică. Era totuşi norocoasă; avea prieteni buni şi o situaţie materială confortabilă. Nu-i rămânea decât să aştepte ca, într-o zi, suferinţa  să se atenueze.

Străzile pline de apă păreau să reflecte durerea ei. La câte lacrimi vărsase, ar fi putut şi ea inunda câteva străzi ale Manhattanului. Cu timpul, învăţase să trăiască cu durerea. Aceasta făcea parte din viaţa ei; în ani se mai estompase, iar acum, nu mai făcea atât de des crize de angoasă. Emma era o luptătoare şi, într-o bună zi, sătulă de atâta suferinţă, se hotărâse să meargă mai departe; să-şi închidă durerea într-o cameră din fundul inimii şi să se întoarcă acolo doar din când în când. Dacă nu făcea asta, risca să piardă chiar totul. Ştia că şi Tom fususe devastat. Din păcate, n-au putut să se ajute unul pe celălalt. Sentimentul de vină fusese atât de mare încât nu  mai dăduse nicio şansă cuplului lor.

*

Făcuse cunoştinţă cu Tom în ultimul an de liceu şi se îndrăgostise de el pe loc. Şaten, cu părul zbârlit într-un stil amuzant, veşnic cu capul în nori şi zâmbitor, Tom devenise atracţia de la Dalton School. Aterizase din Wisconsin, unde-şi lăsase prietenii de-o viaţă, pentru că tatăl lui acceptase să fie noul judecător al Manhattan-ului. Modestul liceu din care venea, n-avea nicio legătură cu cel în care ajunsese, dar Tom nu era un băiat complicat, iar prin natura lui plăcută câştiga repede voturi de încredere şi prieteni cu grămada. Nu-i era ruşine să-şi spună punctul de vedere, chiar dacă acesta nu coincidea întotdeauna cu a celorlalţi şi întotdeauna acceptase neacceptările celorlalţi. Mama lui, o femeie foarte înţeleaptă, îl învăţase de mic să ştie să spună nu sau când să se oprească din luptă. Era blând la fel ca ea şi hotărât ca tatăl lui. De la vârsta de zece ani, Tom ştia că avea să devină judecător.

Emma îl admira enorm şi ajunsese să-i îndrăgească şi familia. Deseori, în week-end, Tom invita câţiva prieteni la ei acasă, în Todt Hill, iar Emma devenise aproape parte din familie. Şi-ar fi dorit şi ea să aibă părinţi ca ai lui Tom, dar, din păcate, nici măcar nu-şi cunoştea tatăl.

L-am cunoscut într-o vacanţă la Cannes, îi spusese mama ei şi deşi era american, nu ne-am schimbat numerele de telefon. Am decis să fie o aventură de-o săptămână, fără obligaţii şi constrângeri. A fost o poveste superbă care s-a terminat cu un cadou extraordinar. Tu, draga mea!

Violet Parker nu fusese o mamă rea. Fusese iubitoare, frumoasă şi îi oferise tot confortul posibil. Îi oferise totul, în afară de timp. Emma se născuse în New York şi fusese crescută de diverse bone, iar bărbaţii care se perindaseră în viaţa mamei ei o trataseră bine şi ea se chiar ataşase de unii dintre ei, însă tatăl ei îi lipsise întotdeauna. Copiil fiind, Emma era prietenoasă, câteodată puţin prea ataşantă şi deseori în lumea ei. De mică îi plăceau poveştile, iar la vârsta de şaisprezece ani scria pentru gazeta şcolii. Publica poezii, proză scurtă şi făcea articole interesante despre echipa de fotbal a şcolii sau visele unui adolescent american normal. Îşi iubea ţara şi-şi iubea prietenii, pe mama ei şi viaţa în general. Era o fire optimistă şi, chiar dacă toată copilăria ei suferise că nu-şi cunoscuse tatăl, niciodată nu o urâse pe mama ei pentru asta. Emma nu ştia ce înseamnă ura, dar câteodată putea fi agresivă. Deşi acum, la cei patruzeci de ani, ştia să rămână calmă aproape tot timpul, aceasta agresivitate o ajutase în anii de studenţie la Columbia Univesity. Scrisese pentru Columbia Daily Spectator, pentru Jester, şi pentru Columbia Review, cel mai vechi ziar al Universităţii. Nu fusese colegă cu preşedintele Barack Obama, dar fusese invitată de acesta la Casa Albă, primind felicitări pentru cariera ei înfloritoare.

Ştia că face parte din lumea privilegiată, dar asta n-o împiedica să fie o persoană politicoasă şi recunoscătoare. Emma nu era deloc îngâmfată şi ştia foarte bine să-şi impună punctul de vedere.

Avea doi copii, un fost soţ, pe care încă îl iubea, şi un Jack care-şi petrecea timpul mai mult în Afganistan decât cu ea. Emma era o scriitoare adorată, iar ultimul ei roman era numărul unu pe lista cărţilor de ficţiune a NY Times-ului. Locuia într-un apartament luxos pe Fifth Avenue cu o privelişte somptuoasă asupra Central Park-ului şi era în cuplu cu Jack de aproape un an.

Emma ajunse în fața hotelului Marriot Marquise şi se hotărî să intre. Îi plăcea să meargă din când în când la barul de la etajul opt al hotelului, să-şi comande un pahar de vin şi să admire agitaţia din Time Square. Astăzi însă, era una din acele zile în care nu putea să admire nimic. Nu putea decât să-şi analizeze viaţa pentru a mia oară şi să se întrebe cum ajunsese să fie cu Jack şi nu cu Tom, iubirea vieţii ei. Jack îi era drag, dar nu în acelaşi fel cum îl îndrăgea pe Tom, cu care petrecuse şaptesprezece ani şi cu care îi avea pe Sara  şi Lucas.

– Cu ce vă servesc? întrebă ospătăriţa.

– Coincidențele se întâmplă, nu-i aşa? Altfel n-ar exista un cuvânt pentru ele.

Tânăra din faţa ei o privi şi zâmbi blând.

– Un pahar de Macon Chardonnay alb?

– Da, Lisa, e perfect, mulţumesc, răspunse Emma.

Obişnuia să vină des aici cu Tom. Li se mai întâmpla şi acum, dar de când el se căsători cu Abigail, nu mai era atât de disponibil. Emma era sigură că n-o iubea pe blânda lui nevastă care semăna cu Albă ca Zăpada. Avea o anume afecţiune pentru ea, dar era convinsă că nu era dragoste adevărată.

– Vreau să afli de la mine că mă voi căsători, o anunţă el într-o zi.

– De ce? De ce faci asta?

– Bănuiesc că din acelaşi motiv pentru care tu te-ai combinat cu Jack.

– Din răzbunare?

– Ah, deci admiţi.

– Tom, am făcut o greșeala enormă în privinţa ta, dar asta a fost atunci, zise ea nerăspunzându-i la întrebare. Te-am urât un timp, acum mi-a trecut. Am realizat că eşti dragostea vieţii mele, dar ştiu că e tardiv şi nu-ţi cer nimic decât să nu te căsătoreşti dacă n-o iubeşti.

– M-ai înşelat, pentru numele lui Dumnezeu, Emma!

– A mia oară îţi spun, Justin era doar editorul meu. N-am fost niciodată amanţi.

– Mi-a recunoscut că te iubeşte.

– Şi asta înseamnă că m-am şi culcat cu el?

– V-am văzut într-o poză sărutându-vă, ai uitat?

– Ți-am mai spus, au fost trucate. Tu care crezi în toate tâmpeniile, de ce nu crezi că spun adevărul?

– Da, mi-ai spus multe. Numai că, vezi tu, nici astăzi, după atâta timp, nu pot accepta asta. Şi apoi ştii, asta este secundar, de fapt.

Da, ştia, dar nu mai putea să se întoarcă în locul acela dureros. Fusese drama vieţii lor care i-a devastat. Îi înnebunise pe amândoi şi-i transformase în doi monştri bizari, într-un cuplu de străini. Două elemente disociate reunite într-unul singur, obligate să trăiască împreună. Fiecare cu personalitatea lui, care deseori trebuia  lucrată şi care necesita întreţinere permanentă. Era foarte obositor să încerci mereu să stai la suprafaţă, să te prefaci că poţi să redevii ceea ce ai fost odată. Şi apoi, au decis să nu se mai obosească unul pe celălalt.

– Nu cred că ne-am bătut suficient pentru familia noastră.

Tom dădu din cap afirmativ.

– Ne-am bătut şi atât. Dar îmi pare rău să-ţi spun, Emma, am senzaţia că m-am căsătorit cu Julie Andrews din Sunetul muzicii şi-am divorţat de Rosemary a lui Polanski .

Fuseseră o familie frumoasă şi normală - la fel ca multe alte familii -, dar care se destrămase, tot aşa ca alte familii. Secretul pe care-l purtau le-a distrus uniunea. Câteva minute de neatenţie, mii de lacrimi şi regrete şi viaţa lor se anulase  ca şi cum fusese doar un cadou de împrumut. Iar acum, trebuia să fie amabilă cu Abigail, soţia lui Tom, să-şi vadă psiholoaga de trei ori pe săptămână şi să citească fraze de genul „trăieşte-ţi viaţa cât poţi; când încep regretele, e prea târziu!" Ura regretele. Erau stupide. Şi ura şi frazele care trebuiau s-o reconforteze, dar care nu făceau decât s-o deprime mai tare.

Căsătoria lor se încheiase trist, dar nu s-a lăsat cu sânge pe pereţi şi creier pe podea şi, în final, au rămas prieteni. Nu se putea altfel după dragostea ce-o trăiseră în toţi cei şaptesprezece ani. Ea păstrase apartamentul de pe 5th Avenue şi vila din Manhattan Beach – California, iar lui îi rămăsese somptuoasa cabană din Aspen şi apartamentul de pe Warren Street. Casa din Montauk au vândut-o chiar în toamna accidentului, iar banii obţinuţi au fost donaţi unui orfelinat. Ea n-a vrut pensie alimentară, iar el nu s-a bătut pentru custodia copiilor. Ştia că Emma era o mamă bună şi că locul copiilor era lângă ea. Îi vedea de câte ori putea sau avea chef, nu erau restricţii de niciun fel acolo.

– E extraordinar să fii îndrăgostită, nu-i aşa? zise Tora, vecina şi prietena ei din copilărie, trezind-o din gânduri. De câte ori dau de tine, eşti pierdută în lumea ta. Ţi-e dor de Jack?

– Da. Mi-e dor de legătura mea aproape imaginară cu o persoană invizibilă. Jack e doar o iluzie, o scrisoare în cutia poştală sau un simplu mail. Tora o privea mirată cu ochii ei mari, gri. Când m-ai văzut ultima dată agăţată de buzele lui? o întrebă Emma ironic.

– Vrei să spui că, după nici un an de relaţie, magia a dispărut?

Boema de Puccini, îţi aminteşti? întrebă Emma.

– N-aveți nimic din Mimi şi Rodolfo. Sau e un fason al tău să-mi spui că ai tuberculoză? Se ţine sub control astăzi, să ştii.

– Nu. Adu-ţi aminte de seara aceea în care m-a dus la operă şi m-a abandonat acolo pentru că fosta soţie îşi rupsese unghia sau aşa ceva. 

– A făcut o criză de apendicită şi l-a sunat să-i spună că Brady e singur acasă. Ştii, băieţelul lui de doar doisprezece ani, o ironiza Tora.

Emma îşi dădu ochii peste cap.

– Bine, bine, poate nu e cel mai bun exemplu, dar ce vreau să spun e că se întâmplă des asta. Mă agasează la maxim uneori. Iar alteori îmi proiectez pe el toate iluziile mele pierdute.

– Vorbești de parcă ai avea o sută de ani. Îţi aduci aminte de visele tale?

– Doar de cele sexuale, glumi Emma.

– Mă refeream la visele copilăriei. Nu te mai recunosc câteodată. Tu care erai atât de optimistă, acum îţi petreci timpul smiorcăindu-te. Știu că te-a devastat ce s-a intamplat acum câțiva ani, dar mai ai doi copii pe care trebuie să-i crești, și ei vor o mamă normală, oricât de greu ți-ar fi. Ai ajuns pe culmile gloriei şi nu eşti recunoscătoare. Ce ai face dacă peste noapte ai pierde chiar totul şi ai ajunge în stradă?

– M-aş muta în Miami, la căldură. Sau la tine, râse ea.

Ştia că la orice oră din zi şi din noapte se putea baza pe Tora. Era o persoană blândă şi de încredere care cunoscuse fericirea mai târziu în viaţă. Tora fusese crescută doar de mama ei şi împreună n-avuseseră o viaţă uşoară.

– Jack e un băiat bun şi te iubeşte.

– Și de ce n-ar face-o? Sunt independentă, deloc capricioasă, copiii lui mă adoră, iar eu nu-i cer decât să sărbătorim împreună Thanksgiving-ul. Şi cu ce mă aleg? Cu o nenorocită de carte poştală din Afganistan.

– E jurnalist de război, pentru Dumnezeu! Şi mai spui că nu eşti capricioasă.

– Nu crezi că meritam să mi-o spună în faţă? Doar ştia deja că nu se va putea elibera. I-a spus lui Ella prin telefon.

– N-ar fi trebuit să auzi discuţia cu fiica lui.

– Dar am auzit-o.

– Hai să mergem diseară la restaurantul acela franţuzesc care s-a deschis acum câteva luni, sugeră Tora, dorindu-şi să schimbe conversaţia.

– Bine, dar toţi ospătarii mă urăsc acolo.

– Nu, o corectă Tora, toţi ospătarii din Manhattan te urăsc.

– Doar n-o să stau cu mâinile în piept când îmi aduc vin cald şi viţel rece, numai ca să-mi ridic coeficientul de popularitate.

La cei patruzeci de ani, Emma se simţea ca un copil. Şi chiar arăta ca unul. Nu era o femeie rece şi rea, dar putea fi foarte exigentă. Jack şi cu ea erau doar mulţumiţi, nu fericiţi. În faţa prietenilor se purtau civilizat, nu-şi tăiau unul vorba altuia, nu se plângeau de viaţa lor sexuală şi în general dădeau impresia unui cuplu solid. Se învățaseră să trăiască în rutina lor. Rutină care, gândeau ei, se va transforma în ritual. Şi oare ritualul nu însemna tradiții, care deveneau memorii frumoase, stimulatoarele fericirii?

Jack era absent aproape tot timpul, iar ea știa că nici măcar n-o cunoștea bine. Era sigură că dacă cineva i-ar fi cerut lui Jack s-o descrie, ar fi zis ceva de genu  „minionă, suplă, o scriitoare excelentă căreia-i plac cizmele la trei mii de dolari". Îi plăcea să creadă că era mult mai mult de atât… deşi trebuia să recunoască, îi plăceau cizmele ruşinos de scumpe.

– Iarăși nu mă asculţi. Unde eşti? o întrebă Tora întrerupându-i gândurile.

– Pe Broadway, la Bubble Lounge, îl strâng de gât pe chelner şi iau numărul de telefon al patronului cel sexy.

– Ce bine că-l porţi pe Jack în toate gândurile tale, tot aşa cum te poartă el, o ironiză Tora.

– Merit mai mult decât a fi în gândurile cuiva, nu crezi?

Ea ştia că nu-i dăduse prea multe şanse lui Jack;  faptul că ea încă-şi iubea fostul soţ nu era vina lui. Relaţia lor nu era una profundă. Emma era încă foarte îndurerată de tragedia ce-i destrămase viaţa ce-o iubise atât, dar câteodată îi reproşa că era mereu plecat.

Jack divorţase cu câţiva ani în urmă, când soţia lui îl anunțase că-i plac femeile mai mult decât bărbaţii. Peste noapte, aceasta deveni lesbiană, iar Jack, tatăl şocat a doi copii, din care unul încă ignora ce înseamnă cuvântul lesbiană.

Era un jurnalist bun, în 1980 obţinându-şi diploma de antropologie culturală la Universitatea Wesleyan. Jurnalist independent, a scris articole pentru American Heritage, Men’s Journal şi Outside. Jack fusese de asemeni în războiul din Golf şi îi urmărise pe smoke jumpers (pompierii paraşutişti ) în timpul incendiului din Idaho. Acum, făcea des misiuni în Afganistan, iar Emma îi spunea că din această cauză nu puteau avansa în relaţia lor. Amândoi ştiau însă că ea încă mai umbla după resturile vieţii dinainte, însă el nu zicea nimic. O iubea pe Emma şi nu voia s-o supere, viaţa fusese deja mult prea crudă cu ea.

– Mi-aş schimba profilul, îi zise el într-o zi, când ea îi reproşa absenţa, dar nu ştiu în ce.

– Fă-te psihiatru. Sau pompier.

– Pfff. Nu mi-ar plăcea deloc, dar habar n-am ce altceva aş putea să lucrez. Sunt total în rahat, glumi el. Dar nu într-atât cât un psihiatru sau un pompier.

Asta fusese la început, când încă el nu ştia povestea ei, apoi într-o zi, văzându-i iarăşi durerea din ochi, o rugă să-i spună ce-o rănise atât.

– Pentru asta ne trebuie alcool şi întuneric, spuse ea, zâmbind trist şi întinzându-şi picioarele lungi pe măsuţa din faţa şemineului. Era îmbrăcată într-o veche pereche de blugi bleu şi un pulover alb din caşmir. Avea părul bogat prins într-o coadă, nu purta machiaj deloc şi era în picioarele goale, iar dacă el n-ar fi ştiut, i-ar fi dat douăzeci şi cinci de ani.

– Ești o femeie misterioasă, îi spuse el, atingându-i uşor faţa. Se vedeau deja de-o lună, dar încă nu se întâmplase nimic între ei.

Fuseseră râsete, conversaţii, câteva filme şi vreo două cine romantice, dar totul se rezumase la atât. Fără să-i ştie secretul, el simţi că ea nu era pregătită să-şi ia zborul cu el. Ceva se întâmplase, iar ea căzuse, se frânsese, şi acum de abia învaţa să meargă din nou. Tot ce spera Jack era să fie pregătită într-o zi. Simţea că Emma era o femeie cu care ar vrea să se implice. Era prima lui legătură serioasă de la divorţ. Ea era o persoană care merita să fie aşteptată, iar Jack intenţiona să facă totul pentru asta. Era un bărbat înalt de un metru nouăzeci, avea părul ondulat dat pe spate şi un zâmbet sexy. Jack era un bărbat curtat, dar de când o cunoscuse pe Emma nu avea ochi decât pentru ea. Aceasta îl plăcea mult, dar nu ştia exact ce voia de la el. După toţi acei ani, era încă ataşată de fosta ei viaţă. Îi era milă de Jack şi de felul în care i se terminase căsătoria, dar nu se putea compara nici pe departe cu tragedia vieţii ei.

– Peste noapte am devenit invizibil, zicea el, referindu-se la soția lui.

– Doar pentru ea, Jack, spuse Emma blând.

– Trebuia să-mi dau seama că nu mai era nimic între noi; chiar şi discuţiile erau bărbăteşti. Vorbeam doar de impozite şi prostată, completă el, făcând-o să râdă. De ce râzi? o întrebă văzându-i lacrimile de pe obraji. Crezi că din cauza mea a devenit lesbiană?

Ea aproape că se sufoca de râs. Nu mai ştia de când nu se mai simţise atat de veselă. 

– Și tu crezi asta? îl întrebă ea serioasă şi amândoi se puseră pe râs.

Se simţeau bine împreună, iar el avea un simţ al umorului foarte dezvoltat, la fel ca şi ea.

– Rămai la cină cu mine în seara asta, îi ceru Jack, iar ea aproape că roşi. Se simţea ca o şcolăriţă fără experiență - şi chiar era, într-un fel, ţinând cont de faptul că în viaţa ei fusese doar Tom.

– Te invit doar la cină, zise el, citindu-i panica din ochi, nu vreau să te tai în bucăţele.

– Ești un tip misterios, remarcă ea, iar Jack nu ştia dacă în circumstanţele de faţă, ăsta era un lucru bun.

– Misterios bizar, sau misterios original?

– Deocamdată, doar misterios, râse ea.

Era fericit că prietena lor comună, Ava, îi prezentase unul altuia. Emma era o figură cunoscută în lumea mondenă, dar el nu era prea monden, iar ea în ultimii ani se afişa în public doar când nu putea face altfel şi nu rămânea niciodată mai mult de o oră, două. Nicio legătură cu petrecerile pe care le făcuse în viaţa ei anterioară.

– Când Ava mi-a spus că vrea să-mi prezinte o bună prietenă căreia-i plac cărţile şi construcţiile, nu m-am gândit că ai aproape un metru optzeci şi corp de manechin.

– Îți imaginai că umblu cu şurubelniţele în buzunar? zâmbi ea, fiindu-i recunoscătoare Avei pentru că-i făcuse cunoştinţă cu el.

– Nu, zise el categoric şi mărindu-şi ochii gri-albaștri, mi-era frică să nu fi şi tu lesbiană.

Emma râse cu poftă şi-şi spuse că, în mod cert, fusese marcat pe viaţă de povestea soţiei lui, Timmy.

Avea chef să-l ia în braţe şi să-l consoleze, dar îi era teamă că el va dori ceva mai mult. Dorinţele lui poate nu coincideau cu ale ei şi ea nu voia să-l piardă. Se simţea bine cu el, iar faptul că făcea parte doar din noua ei viaţă, era ceva bun. Când era cu el, nu mai era chiar atât de tristă.

Tristeţea, o emoţie ce ne face să ne îndepărtăm de ruta noastră. Ne face să ne oferim lucruri pe care nu ni le putem permite, sau ne împinge să credem că e mai bine dacă ne îndepărtăm de cei ce-i iubim, ne face să credem că dragostea s-a transformat în ură şi că destinul nu este nimic altceva decât vina noastră. Apoi, facem lucruri pe care le regretăm toată viaţa şi pe care nu le mai putem repara, lucruri care ne îngenunchează, ne epuizează lăsându-ne singuri, într-o lume crudă şi sumbră. Tristeţea este ca o etichetă urâtă care transformă persoanele vesele în unele obositoare. Dar oare eticheta ce o punem unor persoane e întotdeauna reală? Faptul că eşti orbit de durere înseamnă că ai şi încetat să mai iubeşti persoana de lângă tine? Dacă eşti copil,  înseamnă într-adevăr că eşti inocent? Sau faptul că te cheamă Timmy care vine de la evreiescul Timothea şi semnifică «frică de Dumnezeu", însemna că nu poţi fi lesbiană?

În acea noapte, Emma rămase la cină şi, pentru prima oară în ani, simţi că poate într-o zi, va putea să-i fie iarăşi bine… sau poate dacă nu bine, măcar mai puţin rău. În acea noapte, încheiase un capitol din viaţa ei; nu scrisese încă finalul, dar îl pusese în stand by, putând astfel să-şi vadă în continuare de viaţă. Sau ce mai rămăsese din ea.

Jack i-a arătat fotografii cu copiii lui: Ella, de optsprezece ani, şi Brady, un puşti cu gura zâmbitoare şi frumoasă, la fel ca a tatălui lui. Apoi Emma s-a trezit privind o poză a familiei lui: el cu copiii şi probabil Timmy. Nu putea sigur să ştie - femeia era întoarsă cu spatele la obiectiv, lăsând să i se vadă o coamă de păr lung, frumos, şi un fund puţin prea mare, gândi Emma. Apoi, o văzu într-o poză care era făcută în aceeaşi zi – erau toţi îmbrăcaţi la fel şi erau tot la ferma Southfork-Dallas. Timmy era o şatenă drăguţă cu ochi albaștri, mari şi zâmbitori. Părea tânără şi plină de viaţă, sigură pe ea şi mândră de familia ei. Un an de la acea fotografie, decisese să-şi înceapă viaţa cu instructoarea ei de yoga.

– Nu e chiar aşa oribilă cum m-ai făcut să cred, zise Emma privind fotografia.

– Machiajul ajută, răspunse el sec.

Emma dădu din cap înţelegătoare.

– Are ceva special, ceva ce-o face unică, nu ştiu sigur ce anume.

– Unică în genul perturbată, vrei să zici? zise el, făcând-o să înţeleagă că dorea să schimbe subiectul.

– N-ai prieteni?

– Ba da. Dar au devenit tot atât de inutili ca şi familia, răspunse el sec. În afară de copiii mei, nimeni nu mai contează pentru mine. Părinţii lui Timmy mă învinovăţesc pentru preferinţele sexuale ale fiicei lor, ai mei părinţi mă condamnă că nu i-am ascultat acum douăzeci de ani, când m-au rugat să nu mă căsătoresc cu ea, iar eu… Ei bine, eu m-am hotărât să-mi iau cât mai multe misiuni în Afganistan, să opresc alcoolul şi să nu mă mai detest atât.

– O decizie bună, spuse Emma blând.

– M-a cerut în căsătorie, continuă el, în Miami, unde eram plecaţi într-un weekend romantic. Ar fi trebuit să mă consulte şi înainte să-mi arunce verde în faţă că e lesbiană şi vrea să divorţeze. De altfel, nici nu ştiu de ce regret viaţa cu ea. A fost oribil, dacă stau şi mă gândesc. N-aveam voie să am televizor în dormitor, papucii trebuiau să-mi fie aşezaţi cu faţa la geam când mi-i puneam lângă pat şi n-aveam voie să fumez decât afară.

– Fumai înainte?

– Nu. Dar aş fi putut!

La un moment dat, Emma crezuse că aceea va fi noaptea lor de debut, însă cumva totul a degenerat şi n-au făcut decât să depene amintiri. Aceea a fost totuşi noaptea în care s-au apropiat sufleteşte cel mai mult. Emma nu mai petrecuse o noapte întreagă povestind cu un bărbat, din tinereţe, de la frumoasele începuturi cu Tom.

Capitolul 2

      E

mma se zvârcolea în pat de mai bine de o oră, fără să poată adormi. Fusese o perioadă când se crezuse binecuvântată, apoi blestemul se abătu asupra lor. Aprinse veioza de pe noptieră şi privi micul ceas de cristal care arăta două dimineaţa. Stătea în vârful patului cu părul răvăşit, neştiind ce să facă. Chiar şi cu ochii deschişi avea acelaşi coşmar. De cinci ani mergea la psiholog, şi încă nu scăpase de el. Îşi spuse că, la prima oră a dimineţii, urma s-o sune pe Sophia şi s-o  concedieze. Ce bine ar fi fost dacă ar fi putut să se întoarcă în timp şi să anuleze ce se întâmplase. Dar, din păcate, aşa ceva nu era posibil, aşa că, probabil, urma să aibă acel oribil coşmar pentru tot restul vieţii.

                Retrăia scena groazei aproape în fiecare noapte. Erau în vacanţă pentru câteva zile la casa din Montauk. Copiii ei, Sara şi Lucas, făceau prăjituri în curtea din spatele casei, cu menajera, iar Angel se juca pe prispa vilei cu iepuraşul din pluş de care nu se despărţise niciodată în cei cinci anişori. Era cinci septembrie şi toată lumea se pregătea pentru a merge la grătar, la familia Jhonson. În fiecare an sărbătoreau în Montauk şi devenise o tradiţie pe care o urmau cu plăcere. Tom tocmai o anunţă pe Emma că trebuia să se întoarcă la New York şi că nu va putea reveni. Vacanţa lui luase sfârşit.

              – Bine, dar ai promis că vei face tot posibilul să nu mai anulezi zilele de vacanţă cu familia ta. E important să petreci din când în când timpul cu noi, se plângea Emma.

              – Da, ştiu, iubito, dar crede-mă, n-am de ales.

              – Ba da, ai de ales, şi de data asta îţi cer să rămâi.

Emma era o persoană maleabilă şi înţelegătoare, dar de câtva timp el nu mai era prezent la activităţile cu copiii sau cu prietenii lor, iar ea făcea tot posibilul ca aceasta să nu devină o obişnuinţă.

                  Relaţia lor avusese câteva urcuşuri şi coborâşuri, răsărituri şi apusuri, dar în mare, toţi cei care îi ştiau, o calificau drept o căsătorie extraordinară. Tom o asemăna cu Everestul, locul cel mai fascinant din lume după părerea lui, unde tânjise întotdeauna să ajungă. Emma era provocarea şi inspiraţia lui, forţa şi motivul pentru care se trezea de dimineaţă. Era partea cea mai importantă din puzzle-ul vieţii lui perfecte. Relaţia lor era ca un dans magic care a trebuit exersat ani şi ani; toleranţa şi liniştea au venit încet, cu timpul.

– Ştii bine că, dacă aş putea, aş rămâne, Emma. Niciunde nu-mi doresc să fiu dacă tu nu eşti, dar e foarte important să nu ratez întâlnirea cu senatorul.

– Să-l ia naiba de senator! Din cauza lui, Crăciunul trecut l-am făcut fără tine. Următoarea surpriză ce-o să fie? O să împărţim patul conjugal, ca să nu să fie el singur când vine la New York?

Tom ridică ochii la cer şi-i spuse, în timp ce deschidea uşa casei, că nu vrea să se certe şi că urca să-şi facă bagajele. Emma îl urmă sus şi se certară, dar fără niciun rezultat. Apoi Tom se duse în mica bucătărie

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Acea Zi Din Septembrie

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor