Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Gratuit pentru 30 zile, apoi $9.99/lună. Anulați oricând.

Dușmanul Din Casa Mea

Dușmanul Din Casa Mea

Citiți previzualizarea

Dușmanul Din Casa Mea

evaluări:
2/5 (1 evaluare)
Lungime:
411 pagini
5 ore
Lansat:
Jun 17, 2020
ISBN:
9782957307050
Format:
Carte

Descriere

Vazuta din afara, Carol Huston este intruchiparea unei newyorkeze care are tot ce-si doreste. O familie frumoasa. Dragoste imipartasita. O viata usoara. Si exact asta este hotarata Samantha, sora ei vitrega, sa-i rapeasca. Crescuta doar de mama ei

Lansat:
Jun 17, 2020
ISBN:
9782957307050
Format:
Carte

Despre autor

Carmen Suissa este o autoare de romane captivante, din genul romantic-suspans, care dezbat realitățile vieții. Cărțile ei sunt misterioase, cu personaje de neuitat. Este căsătorită și are un băiat de 17 ani care este marea iubire a vieții sale. Locuiește în sudul Franței, în frumosul Cannes, și cele mai mari plăceri ale ei sunt scrisul, sportul și călătoriile în familie sau cu prietenii.


Legat de Dușmanul Din Casa Mea

Cărți conex

Previzualizare carte

Dușmanul Din Casa Mea - Carmen Suissa

DUȘMANUL DIN CASA MEA

Carmen Suissa

Copyright © Carmen Suissa

Toate drepturile sunt rezervate. Nicio parte din această publicaţie nu poate fi reprodusă, distribuită, sau transmisă sub orice formă sau prin orice mijloace, sau păstrată în vreo bază de date sau sistem de recuperare a acesteia, fără permisiunea anterioară, exprimată în scris a Autorului Carmen Suissa.

Cartea este o ficţiune. Toate personajele, organizaţiile, şi evenimentele care sunt înfăţişate în acest roman sunt fie produsul imaginaţiei autorului, fie sunt folosite în mod fictiv. Orice asemănare cu evenimente reale, locale sau cu persoane în viaţă sau decedate sunt cu totul o coincidenţă.

Mărci înregistrate: Această carte conţine denumiri de produse şi servicii cunoscute ca fiind mărci înregistrate, sau mărci de servicii ale deţinătorilor lor. Autorul este informat asupra statutului mărcilor înregistrate în operele de ficţiune. Publicarea şi utilizarea acestor mărci intregistrate nu este autorizată în asociere cu sau sponsorizată de către deţinătorii mărcii înregistrate.

DEDICAŢIE

Cititorilor mei. Această carte există datorită vouă şi vă sunt foarte recunoscătoare pentru asta. Dumnezeu să vă binecuvânteze pe toţi!

Tuturor celor care au fost răniţi şi totuşi mai caută binele în orice lucru, tuturor celor care au descoperit deja fericirea - norocoşilor! Şi, mai ales, celor care trec prin momente crude, se pot elibera şi-şi continuă viaţa cu demnitate şi speranţă.

De asemenea, îi dedic acest roman lui Lucas, fiul meu în vârstă de 13 ani, mândria mea, răspunsul la toate rugăciunile mele. Sper că viaţa să fie blândă cu tine şi că existenţa ta să fie plină de miracole care să aducă iubirea şi iertarea în sufletul tău frumos. Te iubesc din adâncul inimii mele !

Mama

CAPITOLUL 1

„Viața este ceea ce ni se întâmplă în timp ce suntem ocupați să ne facem alte planuri"

Era o seară superbă de iarnă. Luna decembrie a acelui an în New York era plăcută. Park Avenue, unde familia Huston avea casa, era impresionant în acea perioadă.

Carol se plimba agale prin zăpada moale, proaspăt depusă. Era o temperatură bună, ţinând cont de Crăciunul care urma să fie peste trei săptămâni. Ningea, iar la lumina felinarelor fulgii păreau plini de viaţă. Ferestrele caselor erau împodobite cu ghirlande luminoase, albe sau colorate.

Totul părea perfect. Nu şi pentru Carol. Ultimele ore i-au bulversat existenţa. Liniştea ei sufletească pălise de când îşi auzi soţul – pe Daniel –, vorbind la telefon cu prietena lui de-o viață. „Am învățat regulile, aşa că știu să le încalc, Sydney!"

De cand devenise el un expert în arta trişatului? Întotdeauna crezuse că-i cunoștea și faţa din spatele măştii. Daniel avea personalități multiple, iar Carol iubise toți bărbaţii din el. Acum nu mai era sigură de nimic.

„ – Ştiu, Syd, că ai dreptate şi mă cunoşti, nu sunt genul! Dar mi-a intrat pe sub piele, nu pot face altfel. Am încercat, dar numai la gândul de a mă opri, mă ia cu febră și dureri de stomac."

„– Vezi să nu răspândeşti trichinoză peste tot!"

„ – Bine. Acum, că ţi-ai vărsat nervii pe mine şi m-ai tratat ca pe un porc libidinos, mai ai ceva de spus, sau pot închide? N-am chef să asculte Carol această conversaţie. O respect prea mult."

„ – Când ţi-o trăgeai, te gândeai la cât de mult îţi respecţi soţia?"

„ – Syd, te rog, nu te baga în toată povestea! Aşa este prietena mea pe care eu o ştiu din copilărie. Frumoasă, inteligentă și neutră."

„ – Vorbești despre mine ca despre Elveția, imbecilule! N-o să stau cu mâinile-n sân, privindu-te cum îţi distrugi viaţa! Asta numeşti tu prietenie?! Am o presimțire că toată treaba asta se va termina foarte urât. Și știi că intuiția nu m-a trădat niciodată!"

Daniel pufni agasat.

„ – Intuiția ta de căcat, care te ajută să contrazici toți barbații de pe Terra, înainte ca aceștia să-și deschidă gura! De aia nu ești măritată la treizeci și opt de ani, din cauza afurisitei tale de intuiții, care, doamnă scumpă, nu este o calitate în cazul tău! Acum va trebui să te las, pentru că sunt obosit."

„ – Mda, în general sexul este extenuant. Mai ales cand îl practici prin vecini!"

La început, când a cunoscut-o pe Sydney, Carol nu știa la ce să se aștepte. Era confidenta băiatului de care ea începea să se îndrăgostească, avea o ţinută graţioasă, un mers elegant şi un zâmbet uluitor. Sydney era deşteaptă, veselă, sportivă şi nu-i păsa ce credeau cei din jurul ei despre ea. Avea o personalitate puternică şi principii sănătoase. Te puteai baza pe ea când aveai nevoie de un curs la care n-ai fost, de a face voluntariat pentru a servi o mâncare caldă celor fără acoperiş, precum şi la o petrecere băieţească, udată cu tequila şi bere. Era singura fată care era invitată la înmormântările vieţii de celibatar a multor băieţi din campus. Pe scurt, Sydney era femeia ideală pentru toţi bărbaţii care o cunoşteau şi coşmarul tuturor fetelor care n-o cunoşteau! Avea mulţi prieteni, marea majoritate fiind băieţi, dar singurul care o cunoştea, într-adevar, era Daniel.

Se ştiau de la grădiniţă. Locuiseră pe aceeaşi stradă, taţii lor lucrând împreună la firma de avocatură Thomson & Scot. Pe scurt, Sidney făcea parte din cotidianul lui de când se știa. Împreună au decis să facă facultatea de drept la Yale, unde era şi Carol studentă.

Prima întâlnire a lui Carol cu Sidney a fost în cafeneaua din faţa Universităţii. Era plină de studenţi zgomotoşi şi veseli, iar lui Carol îi plăcea ambianţa de acolo. În acea marţi mohorâtă se simţea puţin nervoasă – îşi dorea ca prietena din copilărie a lui Daniel s-o placă. Deşi era o brunetă frumoasă, cu ochi verzi, inteligenţi şi cu o minte luminată, Carol n-avea întotdeauna încredere în ea.

După primele cinci minute şi-a dat seama că fata din faţa ei nu era acolo s-o judece, sau să-i pună piedici în relaţia ei. S-au împrietenit şi în scurt timp au devenit apropiate, Sydney rămânând totuşi prietena cea mai bună a lui Daniel. Au avut orele lor de râsete şi distracţii, seri de teatru, cine în restaurante bune sau în camera din campus, din care în timpul

sesiunilor nici nu ieşeau. Dormeau, mâncau, învăţau, şi se susţineau reciproc.

La sfârşitul anului întâi, Carol a decis să renunţe la avocatură, în favoarea arhitecturii. Era pasionată şi inteligentă, îi plăcea viaţa cu tot ce-i oferea aceasta şi era îndrăgostită lulea de Daniel. Acesta devenise un bărbat frumos, sigur pe el şi cu perspective serioase în cariera sa de avocat.

În ziua nunţii lor, Carol simţea că explodează de fericire. Erau tineri, cu un viitor promiţător, iar familiile lor se înţelegeau de minune. Se simţea frumoasă – şi chiar era –, norocoasă şi pregătită pentru noua ei viaţă. Nimic nu putea să-i umbrească acea zi.

– Pe drum încoace, fiica vecinei mele s-a întors spre mine în maşină şi mi-a zis că vrea să vomeze, zise Miranda, prietena cea mai bună a lui Carol.

– Şi? întrebă aceasta.

– Şi a făcut-o!

– Acum e OK, sau trebuie s-o duci la spital?

– Ce spital? Doar sunt doctor. N-are nici pe naiba; a ingurgitat pe ascuns o tonă de bomboane, acum e bine.

– Şi-mi spui asta pentru că… Carol nu înţelegea de ce prietena ei se lansase într-o conversaţie lungă şi inutilă, cu două minute înainte de începerea ceremoniei.

– Mi-e rochia pătată.

– Să nu-mi spui că nu poţi să asişti la ceremonie. Doar eşti domnişoară de onoare.

– Voiai ceva original pentru această zi. Ce ai zice dacă domnişoara de onoare ar veni goală la petrecere? Te asigur, am un corp extraordinar.

Carol îşi dădu ochii peste cap.

– Îţi garantez eu că, dacă apar în costumul Evei, această zi va fi foarte specială.

– Este deja, se raţoi Carol. Este căsătoria mea, îţi amintești? Totul este special și perfect.

Miranda privi într-o parte și șopti în bărbie: „asta pentru că n-ai vazut ce costum poartă mirele."

–  Dacă e o opţiune şi se supune la vot, eu sunt pentru, se auzi o voce masculină în spatele lor. Era Ben, prietenul lui Daniel, care fu în al nouălea cer s-o cunoască pe Miranda, roşcata haioasă cu corp mirific.

Ele îl priviră cu nedumerire.

– Pentru domnişoara de onoare goală? murmură el, teamându-se că a făcut o gafă.

–  E atât de amuzant, că o să fac hemoragie internă, zise Carol, serioasă.

–  Hei, vorbeşte pentru tine, interveni Miranda, şi-l luă repede de braţ pe simpaticul brunet. Mă voi lipi de el, zise ea bătând din gene, aşa voi reuşi să ascund pata. Îi trase cu ochiul şi dispăru în biserică, lăsând în urmă ei un damf de Samsara amestecat cu vomă.

Carol şi Daniel au făcut doi copii care acum aveau cincisprezece şi zece ani – o fată Hayley şi un băieţel, Scot. Daniel era cotat drept un avocat bun, iar Carol era arhitectă şi lucra acasă, având astfel timp pentru copii şi celelalte sarcini menajere de zi cu zi. Era bine organizată, copiii nu erau niciodată în întârziere la şcoală, erau îmbrăcaţi impecabil și casa-i strălucea de curăţenie. Aveau o viaţă socială plăcută, fiind înconjuraţi de câteva cupluri de prieteni foarte interesanţi. Cea mai mare parte din timpului liber şi-o petreceau cu Sydney, Ben şi Miranda, care acum erau şi ei căsătoriţi şi aveau o fetiţă, pe nume Crisa. Puteau spune că la apropierea vârstei de patruzeci de ani aveau aproape tot ce-şi doreau. Hayley era o puştoaică dezgheţată, cu par lung, de culoarea mierii şi ochii albaştri ca ai tatălui ei, iar Scot junior era un băieţel chipeş, care semăna mai mult cu mama lui. Moştenise părul ei negru, ochii verzi şi era foarte înalt, la fel ca Daniel.

De câte ori îşi vedea mama, sufletul îi zâmbea. Îi admira eleganţa clasică, privirea blandă, dragostea din gesturi, precum şi energia cu care-l susţinea în orice întreprindea sau cu care-i stabilea limitele de care avea atâta nevoie. Pentru el, Carol era, mai întâi de toate, o mamă și abia poi confidenta lui. Zâna bună care-i amuza pe prietenii lui, care le făcea prăjituri în formă de inimi şi care asista la toate meciurile lui de tenis.

O privea cât era de frumoasă şi elegantă în rochia ei bej-auriu, care-i scotea în evidenţă silueta perfectă. În picioare avea sandale negre cu tocuri înalte şi barete fine, aproape inexistente. Era o mamă şi o soţie frumoasă şi bună.

Acum, stătea în faţa biroului lui Daniel cu un pahar de whisky în mâna, când, dintr-o dată, ascultând discuţia telefonică a tatălui sau (din care el, personal, nu a înţeles nimic), a văzut-o pălind şi trăgându-se puţin înapoi.

– S-a întâmplat ceva, mami? întrebă Scot, alarmat.

– Sunt puţin obosită, dragul meu. E vineri seara; n-aveţi program, tu şi Crisa? Parcă trebuia să vină la tine!

– Nu, mamă, week-end-ul ăsta eu dorm la ea. Miranda ne-a închiriat un DVD cu extratereştri și vom petrece o seară super cool. Scot zâmbea cu gura până la urechi, iar fericirea din ochii lui de copil îi înduioşau inima lui Carol, dându-i speranţă. „Se spune că acolo unde era speranța, era și disperarea", gandi ea, fara să vrea.

– Dar dacă vrei, spuse Scot grijuliu, pot rămâne acasă cu tine, ştiu că nu-ţi place când Hayley şi cu mine suntem plecaţi.

– Nu, iubitul meu, nu trebuie să rămâi cu mine. Sunt bine, iar în seara asta, tatăl tău şi cu mine am decis să ne facem un platou şi să mâncăm în faţa televizorului. De mult n-am mai avut o seară romantică, aşa că vom profita şi ne vom uita la Casablanca, mâncând căpşune cu ciocolată şi bând şampanie.

– Uau, mami, aşa viaţă vreau să am şi eu când voi fi mare. Doresc ca soţia mea să-ţi semene, iar eu am s-o iubesc tot aşa cum tati te iubeşte pe tine!

Sau cum m-a iubit cândva, îşi zise Carol în mintea ei. În cei paisprezece ani de căsătorie nu s-a îndoit niciodată de fidelitatea lui. Daniel era un om liniştit şi retras. Muncea foarte mult şi era un bărbat serios, un avocat bun şi corect – dacă aşa ceva există. Nu avea dreptul să-l acuze că era prea conştiincios, chiar dacă ar fi dorit să-l aibă mai mult prin preajmă.

Viaţa lui profesională era încărcată până la refuz şi singurele lui momente de relaxare erau în week-end-uri. Dar mai nou şi sâmbăta trecea câteva ore pe la birou.

Ghearele crunte ale neîncrederii îi cuprinseseră inima şi stomacul, transformându-le în două blocuri de gheaţă, dându-i senzaţie de vomă.

Cu orice preţ trebuia să-şi stăpânească emoţiile în faţa lui Scot. Dorea să rămână singură, să se gândească. Durerea din tâmple o înnebunea.

Doamne, cât de norocoasă era că Heyley era plecată la o prietenă! N-ar fi fost atât de simplu ca şi cu Scot. Heyley era foarte matură pentru cei cincisprezece ani ai săi şi era deja un bun psiholog. De altfel, chiar afirma că aceasta-i va fi meseria, când va fi mare.

– Un psiholog care joacă hokey, mami, există aşa ceva ?

– Există! Poţi să ai tot ce-ţi doreşti de la viaţă, draga mea, dar trebuie să ştii să negociezi cu ea. Urmează-ţi fericirea şi fii perseverentă! Dă-i o şansă vieţii să fie frumoasă şi ea te va răsplăti!

Avea o relaţie bună cu fiica ei, şi-i plăcea cum puştoaica blondă se transformase într-o adolescentă frumoasă, inteligentă şi sigură pe ea. Firul gândurilor i-a fost întrerupt de soneria telefonului ei mobil. Era Miranda. Aceasta locuia la două minute de ea, pe aceeaşi stradă.

– Hei, ce faceţi, va aşteptăm! Crisa nu mai are răbdare, vrea să se uite la idioţenia ei de film şi să se-nfunde cu cipsuri şi prăjituri.

– Bună, Miranda, îl aduc acum pe Scot.

– Dar voi nu veniţi? S-a întâmplat ceva?

– Nu, nu, răspunse Carol mult prea repede, totul e în regulă. În cinci minute îl ai pe junior la tine.

– OK, spuse Miranda discretă, ştiind sigur că ceva se întâmplă. Dar, ca întotdeauna, aştepta ca prietena ei să aibă dispoziţia necesară pentru a se confesa.

Prietenia lor era una solidă şi funcţiona pe premisa că prietenele bune se ajutau între ele, iar prietenele extraordinare se ajutau fără să pună întrebări indiscrete. Carol s-a dezbrăcat rapid de frumoasa rochie, punându-şi treningul şi cizmele îmblănite, i-a înfăşurat lui Scot fularul la gât şi, luându-şi gecile pe ei, au plecat la casa Mirandei.

Prietena ei le-a deschis uşa şi dintr-o singură privire şi-a dat seama că ceva se întâmplase. Ceva mult mai grav decât pierderea unei competiţii de tenis sau o discuţie mai aprigă cu o adolescentă.

– Vrei să intri? a întrebat-o ea cald pe Carol.

– Nu, îţi mulţumesc. Te sun mâine.

Fără un cuvânt, Miranda a strâns-o în braţe şi a pupat-o pe tâmplă, închizând apoi uşa în urma ei.

Carol avea impresia că uşa vieţii se trântise cu putere în spatele ei, lăsând-o într-o lume albă, rece şi ostilă. Mergând aşa prin zăpadă nu era capabilă să vadă splendoarea acelui loc, frumuseţea caselor, decorurile superbe de Crăciun care luminau căminele şi străzile ca ziua. Avea impresia ca pentru ea, noul alb devenise gri. Nu vedea nimic din toată frumuseţea, cum, de altfel, nu putea să creadă ceea ce auzise mai devreme.

Nu se putea să i se întâmple aşa ceva! Se întâmplase altor persoane cu căsnicii nereuşite, persoanelor care nu se iubeau, dar ei se iubeau, aveau o căsătorie perfectă. Sau era doar ea care gândea asta?!

Niciodată nu-i trecuse prin minte, în cei paisprezece ani de viaţă comună, că el ar putea iubi pe altcineva, că s-ar putea chiar s-o părăsească într-o zi. Ea chiar a crezut când la biserica a rostit faimoasa frază „până când moartea ne va despărţi". Şi acum chiar aşa se simţea! Moartă!

Plimbându-se agale prin zăpada moale, îşi făcea bilanţul evenimentelor din ultimele luni.      Într-adevăr, din ce în ce mai des, Daniel mergea sâmbetele la birou şi parcă nu mai era atât de vesel şi de prezent că altădată. Avea în ochi acea privire drăgăstoasă, dar nu mai era însoţită de gesturile tandre şi intime. Ea pusese totul pe seama oboselii. Probabil de asta nu mai făceau nici dragoste atât de des. În general, aveau o viaţă sexuală armonioasă. Cum nu şi-a dat seama că n-o mai atingea, nu pentru că era obosit, ci pentru că se îndrăgostise probabil de altcineva?

„ – Niciodată nu voi iubi un alt bărbat, în afară ta", îi declarase ea, în anul trei de facultate.

„ – Niciodată să nu spui niciodată!" – fu răspunsul lui.

„ – Fii şi tu mai optimist!"

„ – Şi pesimiştii sunt buni, câteodată."

„ – La ce?"

„ – La paraşute", zâmbi el.

„ – Sper că vorbim de paraşutele din avioane", râse ea.

„ – Optimiştii au inventat avioanele, pesimiştii au inventat paraşutele. Despre asta vorbim."

Nu întotdeauna îi înțelegea umorul, dar știa că se putea obișnui cu orice venea de la el. Orice, în afara unei amante, bineînțeles.

Acum, ea era o fostă optimistă care avea a naibii nevoie de o paraşută sau un colac de salvare! Nu mai fusese niciodată în acea situaţie penibilă. Şi oare de aia Sydney nu mai trecuse pe la ei? Era prea jenată să se găsească în aceeaşi încăpere cu blânda şi amărâtă de Carol, care trăia într-o lume a ei imaginară? Nu, nu se putea să fi fost atât de oarbă! Dacă avea o calitate de care era mândră în mod special, aceea era perspicacitatea. Avea al şaselea simț foarte dezvoltat. Cum n-a putut detecta pericolul care-i devasta casa şi investiţia ei de paisprezece ani?

Se spune că cel de-al şaselea simţ te poate avertiza împotriva pericolelor cu suficient timp înainte pentru a le putea evita. Era un amestec între principiul mental şi cel spiritual şi sfida orice descriere. Tot aşa cum, la ora actuală, viaţa o sfida pe ea. Întotdeauna a crezut că, atunci

când ţi-e frică, găseşti cumva curajul de a rămâne pe linia de plutire, găseşti forţa de a te ridica şi a merge mai departe.

De ce atunci simţea că atât curajul, cât şi forţa au părăsit-o şi s-au dus naibii, lăsând-o singură şi dezolată, rănită, şocată şi furioasă. Furioasă, pe cine? Pe Daniel, care a călcat cu bocancii plini de noroi în viaţa lor, pe ea, că a fost prea ocupată să-i ofere lui şi copiilor confortul de care aveau nevoie, sau pe noua doamnă a sufletului soţului ei?

„ – L-ai controlat vreodată pe Daniel?", o întrebase Miranda, într-o zi.

„ – Nu, am încredere în el."

„ – E foarte admirabil din partea ta. Verifică, totuşi!"

„ – Tu l-ai controlat pe Ben?"

„ – Am angajat chiar şi o detectivă particulară."

„ – Se dau joburi din astea la femei?"

„ – Atâta timp cât se abţin să facă prăjituri, sex oral şi să plângă în timpul serviciului, sunt acceptate."

Poate că ar fi trebuit să fie mai atentă, sau să controleze, aşa cum îi sugerase Miranda. Dacă el nu era cine credea ea că e? Dacă era un maniac sexual care a minţit-o întreaga viaţă? Poate că sâmbetele, când zicea că merge la birou, se ducea la agăţat. Dar de ce ar face asta? Ar fi capabil să i-o tragă unei curve doar aşa, pentru că putea? Pentru că era avocat şi multe femei oneste, sau mai puţin oneste, îşi doreau un avocat sau un medic?

CAPITOLUL 2

Copilăria lui Carol

Carol avea doar nouă ani, când, într-o noapte, a fost trezită de cineva care plângea. Somnoroasă, a coborât scările pentru a merge în living, de unde venea zgomotul şi mare-i fu surpriza când a văzut-o pe mama ei chircită pe sofa, cu faţa plină de lacrimi.

– Mami, de ce plângi? a întrebat-o Carol, cu vocea ei de clopoţel.

– Am primit o veste proastă, draga mea, spuse Diana trist, ştergându-şi repede lacrimile, dar nu pot să-ţi povestesc acum.

– E o chestie de oameni mari?

– Da, iubita mea, e o problema de adulţi.

– Sunt complicate treburile de adulţi, dar ştiu că de data asta n-are legătură cu sexul.

– Ce vrei să spui? o întrebă mama ei, perplexă. Ce ştii tu despre sex?

– Ştiu că e amuzant şi când ceva e amuzant, nu plângi. Trish mi-a spus că a auzit-o pe mama ei râzând şi chicotind în dormitor, iar a doua a zi când au coborât la micul dejun, amândoi părinţii erau foarte binedispuşi. Trish a mai spus că s-au binedispus toată noaptea.

În alte circumstanţe, Diana ar fi încercat să-i explice anumite treburi, dar pe moment nu avea energia necesară. Soţul ei tocmai o anunţase că dorea sa fie liber. Că a fost o greșeală să se căsătorească atât de tineri. Avea nevoie de spaţiu, să-şi împlinească visele pe care n-a avut timp să le realizeze din cauza ei. Ea ştia că visele lui erau foarte variate, predominând, totuşi, blondele. Ce rămânea o constantă, în schimb, era vârsta. Da, lui Kirk îi plăceau visele de douazeci de ani, nu mai mult!

Când s-au cunoscut, Diana plutea de fericire. Era tânăra şi naivă, iar el avea sapte ani mai mult ca ea. Era hazliu, înalt şi o făcea mereu să râdă. Tatăl ei nu-l plăcea deloc şi-i spunea mereu că nu e un băiat interesant, că e un fluşturatic care nu-şi păstra o slujba mai mult de cinci minute. Orice ar fi spus el la timpul acela o lăsa rece, deşi era o copilă bună şi disciplinată. Îşi adora părintele care a crescut-o singur, mama ei murind când ea era mică. Ce bine ar fi fost s-o fi avut pe mama ei! Ce bine ar fi fost dacă l-ar fi ascultat pe taică-su! Dar, din păcate, acum, după nouă ani de căsătorie şi cinci aventuri extraconjugale, cu care ea era la curent, Kirk s-a hotărât în sfârşit să-şi ia zborul, lăsând-o cu un credit în bancă şi cu o jumătate de normă de profesor la şcoala elementară din cartier. Dar cel mai greu îi era să-i spună lui Carol că tatăl ei nu va mai locui cu ele. Nici măcar prin cap nu-i trecea că acesta avea să se ocupe personal, spre marea ei dezolare.

A două a zi era sâmbătă, iar pe la opt dimineaţa, domnul Kirk şi-a făcut apariţia în uşa bucătăriei, vesel şi cu o pungă mare de bomboane în mâna. Exact ce-i trebuia unui copil la micul dejun!

– Ce faci, Dovlecelul lui tăticu’? întrebă acesta plin de entuziasm, ca şi cum nimic nu s-ar fi intâmplat.

– Uau, tati, mi-ai adus bomboane! şi zicând aceasta, îi sări fericită în braţe.

După cinci minute de zbenguială zgomotoasă, o puse pe Carol jos şi-i spuse:

– Dovlecelul meu, ştii cât îmi eşti de dragă, da?

Carol dădu afirmativ din cap.

–  Tati te iubeşte mult, mult, dar acum nu mă mai pot juca cu tine. Mă duc să-mi iau ţigări şi ţie o păpuşă frumoasă, aşa, ca tine, după care mă întorc, OK ?

Carol chiuia şi sarea în sus de bucurie, ochii ei de copil exprimând o dragoste pură pentru omul care-n toată viaţa lui nu-i acordase mai mult de zece minute pe lună.

Timp de câteva săptămâni l-a tot aşteptat, punându-i o grămadă de întrebări Dianei, la care aceasta răspundea cum putea. Dar Carol nu avea urechi să asculte. Oare i se întâmplase ceva? Sau poate nu i-a găsit păpuşa şi a trebuit să plece în alte oraşe s-o caute? Doar i-a spus că era o păpuşă specială şi frumoasă ca ea, or, aşa ceva nu se găsea peste tot!

Dianei i se rupea sufletul de mila ei, dar apoi, într-o bună zi, plânsetele au încetat, întrebările au devenit din ce în ce mai rare, iar într-un final, slavă Domnului, s-au sfârşit. Viaţa şi-a urmat cursul cu bune sau cu mai puţin bune, dar în general s-au descurcat. Lucrurile intraseră aproape în normal. Carol şi-a luat o slujbă cu normă întreagă la şcoală, şi-a vândut casa şi s-au mutat într-una mai mică, dar intimă şi zilele se scurgeau calme si plăcute. Până-ntr-o zi când, doi ani mai târziu, Diana şi Carol au dat nas în nas cu domnul „libertate", în parcul din cartierul lor. Ţinea o fetiţă blondă de mâna.

– Hei, Dovlecel, ce mare te-ai făcut! spuse el, fără pic de jenă. Mi-a luat ceva timp să-ţi găsesc păpuşa, dar asta e ceva mai specială. O cheamă Samantha, şi de câte ori vei vrea, vei putea să te joci cu ea.

Înainte să-şi dea seama, braţul Dianei, parcă independent de corpul ei, s-a ridicat şi l-a plesnit cu toată forţa peste gură, lăsându-l perplex.

– Cum îndrăzneşti, escrocule?!

– Escrocii sunt şic, iubito.

– Tu n-ai fost niciodată şic!

– La început ţi-am plăcut, zise el, hlizindu-se.

– Eram tânără şi proastă şi nu ştiam că un om poate avea atâtea vicii.

– Viciile sunt defectele celorlalţi. Ale mele sunt doar obiceiuri.

– Iar ai luat Metadonă?

– Ce bine ar fi dacă ţi-ai ţine puţin fleanca aia închisă! De ce v-o fi înzestrat oare Dumnezeu cu limbă? Totul ar fi OK dacă voi, femeile, n-aţi putea vorbi.

Nu mai avea ce să-i spună. Nu merita osteneala! O luă pe Carol de mâna şi plecă. Fetiţa regretă scena. Îi plăcuse când tatăl ei locuise cu ele.

– La ce te gândeşti, iubito? o întrebă mama ei.

– Nu ne mai iubeşte, aşa-i? Mi-e egal. Ne-a minţit şi cred că nu ne-a iubit niciodată!

Şi ca şi cum, dintr-odată, o greutate i se luă de pe umeri, spuse cu voce veselă:

– Mami, ce palmă i-ai tras! Am crezut c-o să-i scoţi vreun dinte.

Râsete.

– În viaţă trebuie să fii bun, dar nu să accepţi totul! Ș-apoi, nu ţi s-a părut că avea prea mulţi dinţi în gură?

Era bine că se puteau distra pe seama lui. Înseamnă că făcuseră un pas mare înainte. Aveau o existenţă stabilă şi disciplinată. Carol era o fată bună, conştiincioasă şi o adora  pe mama ei. Când a împlinit paisprezece ani, Diana i-a organizat o petrecere surpriză de aniversare. Surpriza mare însă urma să o primească de la tatăl ei. În toiul petrecerii, neinvitat şi neanunţat, a trecut s-o „felicite" pe Carol. Nu se mai văzuseră din acea sâmbătă, în parc, dar atitudinea lui era neschimbată.

– La mulţi ani Dovlecel! Şaisprezece ani! Felicitări!

– Paisprezece, zise fetiţa, calmă. Am paisprezece ani, Kirk.

– Paisprezece, şaisprezece... tot aia! De-abia de acum viaţa merită trăită. Până acum a fost doar o perioada tranzitorie, de umplutură.

– Şi de aia ai dispărut din viaţa mea? Eu pot să spun că a fost o perioadă importantă.

– Dovlecel, cheam-o puţin pe mami, vreau să discut ceva cu ea. Spune-i că o aştept aici. Și te rog   s-o iei puțin pe Sam cu tine şi s-o prezinți prietenelor tale. E tare tristă mititica – mama ei tocmai a parasit-o.

Indiferentă, şi-a luat sora vitregă de mâna şi s-a dus s-o anunţe pe Carol.

Ce s-a întâmplat pe acea prispă, în acea după-amiază, nu a prea înţeles. Ştia doar că, după plecarea lui, Diana era furioasă, iar Sam rămăsese cu ele.

– Mami, ce s-a întâmplat?

– Să zicem că totul a început acum patruzeci şi doi de ani. Un dobitoc s-a născut, douăzeci şi cinci de ani mai târziu mi-a ieşit în cale, iar azi, tocmai a decis să-şi abandoneze cel de al doilea copil şi să mi-l lase mie.

– Dar mama lui Sam unde este?

– Ştii proverbul acela: „femeile ordinare pot face lucruri extraordinare"? Ei bine, într-un sens total negativ, putem utiliza această frază pentru ea.

Carol nu înţelegea o iotă din ce povestea mama ei.

– Adică i-a abandonat, iubito...

– Ce fel de mamă îşi abandonează copilul?

– Una care fură tatăl unui alt copil, care probabil ia droguri, bea, sau care pur şi simplu s-a săturat de un bărbat ca şi Kirk?

Lui Carol nu i-a fost uşor să se obişnuiască cu Samantha; cu iaurtul pus în pantofi, sau cu pasta de dinţi ce i-o întindea pe faţă, în timp ce dormea. Era capricioasă, geloasă şi mincinoasă, încercând des să-i saboteze relaţiile cu prietenele şi chiar cu Diana. Fără succes, slavă Domnului, fapt care o enerva şi mai tare pe micuţa bestie.

Când în sfârşit a început facultatea, Carol a respirat uşurată că a scăpat sora ei. Diana nu observa toate răutăţile Samanthei şi ajunsese s-o îndrăgească mult pe fată. O considera ca pe propriul copil. Dar când s-a trezit, într-o dimineaţă, iar Sam nu era nicăieri, a înţeles că se înşelase în privinţa ei. La şaisprezece ani, aceasta şi-a luat valiza şi a părăsit casa fără un cuvânt. Se pare că era o trăsătură de familie!

CAPITOLUL 3

Adevărul – „Asta a fost atunci, asta este acum"

Nu ştia câte ore se plimbase prin zăpadă. Probabil că multe, pentru că, în afara ghirlandelor luminoase, nu mai erau alte lumini. Se pare că toată lumea dormea.

Îi era frică să ajungă acasă. Ştia că în noaptea aceea viaţa ei se va schimba, ori ea nu dorea să schimbe nimic. Totul fusese perfect! Se simţise adesea ca un dirijor de geniu pe scena vieţii ei. Condusese cu o mână de fier în toţi acei paisprezece ani. Fusese arhitect, mamă, soţie, şofer şi organizatoare de petreceri. Asistase la zeci de jocuri de tenis si hokey, copsese tone de prăjituri și organizase o sumedenie de dineuri pentru Daniel, iar acum se plimba singură prin zăpadă, fără nici un chef să se întoarcă la aşa zisul cămin conjugal. Dar trebuia totuşi s-o facă şi să vadă exact despre ce era vorba. Nu putea să trăiască în nesiguranţă, deşi multe alte femei o făceau! Dar ea nu era aşa. Ce rezolvase scumpa ei mamă că i-a trecut lui Kirk cu vederea toate mizeriile, toate infidelităţile? Nimic. Ani de suferinţă şi umilinţă, distruşi de un dobitoc mediocru, fără scrupule. Nu, ea nu va accepta aşa ceva. A fost în prima linie la spectacolul dezastruos al familiei ei, nu va mai accepta asta încă o dată. Se spune că istoria se repetă, dar ea avea convingerea că poate face ceva în acea privinţă. Şi nu se zicea oare că cele mai puternice forţe din Univers – după Dumnezeu – erau convingerile personale? Ea era sigură că, dacă va trebui s-o ia de la capăt doar cu copiii ei, fără Daniel, o va putea face. Va fi greu la început, dar va reuşi. Mama ei reuşise mai mult decât bine.

Însă Daniel nu era ca şi Kirk! Daniel era un tată şi un soţ bun... Trei puncte la sfârşitul unei fraze, se traduc prin „nici eu nu mai cred asta, îşi zise ea. Dacă o trişa mai de mult? Se simţea ca lovită în moalele capului. Aşa se întâmplă în general. Ne imaginăm că numai altora li se întâmplă. „Doamne, Dumnezeule, fă să fiu doar o paranoică ce face un coşmar!

Se trezi în faţa casei ei. Casa lor. Fără nici un chef, deschise uşa şi intră. Sufrageria era luminată doar de becurile bradului şi a felinarelor din stradă. În afară de biroul lui, restul casei era cufundat în semi-întuneric. Oare cât era ceasul? De parcă asta ar fi avut vreo importanţă. El nu dormea, oricum. Şi dac-ar fi dormit, ce? De câte ori, în ultimul timp, nu s-a dus în camera lor şi el dormea dus, iar ea mergea în vârful picioarelor… Atunci încă îl credea un soţ onest, obosit după o zi lungă de muncă.

Acum totul se schimbase şi nu mai avea nici un chef să meargă pe vârfuri. Ştia că niciodată nu era bine să se angajeze într-o discuţie atunci când era nervoasă sau bulversată, dar în acea seară nu-i păsa. S-a oprit în uşa biroului lui şi l-a surprins stând pierdut în gânduri.

– Lucrezi?

A tresărit. „Înainte tresărea de plăcere,

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Dușmanul Din Casa Mea

2.0
1 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor