Dulce armonie

Sweet Starfire

Amanda Quick

Copyright © 1986 Jayne Ann Krentz

Ediţie publicată prin înţelegere cu Grand Central Publishing, New York, New York, SUA.

Toate drepturile rezervate

Lira şi Cărţi romantice sunt mărci înregistrate ale

Grupului Editorial Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: 031 425 16 19; 0752 101 777

e-mail: comenzi@litera.ro

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro/lirabooks.ro

Dulce Armonie

Amanda Quick

Copyright © 2017 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii

Redactor: Maria Popa

Corector: Emilia Achim

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare şi prepress: Ioana Cristea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

quick, amanda

Dulce Armonie / Amanda Quick;

trad.: Andreea Şeler – Bucureşti: Litera, 2017

ISBN 978-606-33-2075-0

ISBN EPUB 978-606-33-6483-9

I. Şeler, Andreea (trad.)

821.111(73)-31=135. 1

capitolul 1

În tavernă, totul era plin de sânge. Cidra Rainforest vedea picături stacojii peste tot – prelingându-se din rana de pe fruntea unui bărbat, îmbibate în pieptarul cămăşii altuia, curgând molcom din buza unui al treilea.

Lăsându-şi privirea în jos, observă că îi stropise şi tivul robei ei de seară. Pentru ea, materialul delicat, auriu, ţesut din fibre delicate de muşchi de cristal, nu era doar murdărit, ci pângărit iremediabil şi înfricoşător.

În jur se desfăşura o scenă cum nu mai văzuse nicicând, cum nici nu ar fi putut în veci să-şi imagineze, astfel că se trezi că nu putea efectiv să dea piept cu ea. Ceea ce o imobiliza total nu era doar vederea sângelui. În jurul ei, lupta crâncenă continua neabătută, chiar dacă, îşi dădea seama, combatanţii sigur simţeau suferinţe nespuse. Şi totuşi, o dădeau tot înainte. Violenţa din jur o umplea de groază.

Sala lungă, cu plafon jos, a tavernei era plină de gemete, înjurături obscene şi strigăte disperate. Unul dintre bărbaţi căzuse la pământ, leşinat, în urma contactului cu o halbă de bere Renaissance Rose rotită cu îndemânare, însă nimeni nu se opri pentru a-i da o mână de ajutor.

Mai mult, toţi participau la încăierarea dezlănţuită cu un aer pe care Cidra n-ar fi putut să-l descrie altfel decât de entuziasm aţâţat. Nimeni nu se pitulase în vreun colţ, ghemuit în poziţie fetală, scâncind la limita unei crize de nervi, după cum s-ar fi aşteptat şi aşa cum ar fi făcut-o chiar ea, dacă nu şi-ar fi folosit şi ultimul dram de disciplină şi antrenament pentru a se controla. Imaginile din jur i se păreau neverosimile. Din punctul ei de vedere, era aidoma unei scene de roman.

O mână masivă, plină de cicatrice şi de o forţă brută se încleştă de braţul ei, scoţând-o brusc din starea de încremenire năucită.

– Hai să plecăm de-aici, domniţă... dacă nu cumva vrei să le explici gardienilor ce cauţi aici.

Ca prin ceaţă, Cidra se întoarse către chipul dur al bărbatului cu care făcuse cunoştinţă cu doar câteva clipe înainte, bărbatul în căutarea căruia venise aici, în taverna aceasta vulgară. Teague Severance se dovedise a fi destul de diferit de cum se aşteptase ea, iar Cidra încercase să se adapteze la această realitate.

– Ce gardieni? întrebă ea, agăţându-se de scăpărarea de putere din ochii cenuşii ai bărbatului.

– Gardienilor din Port Valentine le place la nebunie să intervină în încăierări ca asta. Ba chiar trag ceva câştiguri şi-o să ne trezim cu ei aici din clipă-n clipă. Hai să ne punem în mişcare! Cred că putem să ne strecurăm liniştiţi prin spate.

Cidra nu se opuse. Violenţa şocantă din jurul ei nu numai că-i anihilase capacitatea de a gândi coerent, dar părea să-i fi destabilizat total şi excelentul ei echilibru. Când însoţitorul ei o smuci către uşă şi o feri din calea unui munte de om îmbrăcat cu o zeghe de miner care tocmai se prăvălea la podea, Cidra se dezechilibră şi căzu în genunchi. Teague Severance îi dădu drumul, fiind luat pe sus de doi bărbaţi care se băteau şi cărora li se păruse, pe moment, o ţintă mai atrăgătoare.

Dar ea aproape că nici nu observă. Bărbatul acela uriaş care tocmai se prăbuşise zăcea acum la picioarele ei, clipind năuc în timp ce-şi fricţiona maxilarul însângerat. Instinctiv, se întoarse pentru a-i alina suferinţa, murmurând nişte cuvinte care să inducă o stare hipnotică de bine.

– Concentrează-te, prietene! Concentrează-te, concentrează-te! Durerea se retrage. Uite, vezi cum se retrage? Concentrează-te asupra ei. Uite cum vine alinarea… Curând totul va fi seninătate. Totul se va şterge. Totul se va şterge. Trebuie să te relaxezi şi să laşi totul să se desprindă de tine, să curgă departe… Aceste cuvinte liniştitoare fură stăvilite brusc când fu ridicată în picioare fără menajamente.

Mâna plină de urme a lui Severance o ţinea din nou strâns de braţ; cumva, într-un cotlon al minţii ei, Cidra se întrebă cum de se pricopsise cu această dantelărie ciudată de cicatrice.

– Pe toţi Sfinţii Armoniei, ce crezi că faci? Ridică-te în picioare, femeie! Trebuie să o ştergem de aici. În caz că nu ai observat, Lupii urlă de nebuni în seara asta.

Bărbatul o suci şi o trase fără cine ştie ce consideraţie printr-o masă colcăitoare de fiinţe omeneşti, continuând să-şi croiască drum către bucătăria tavernei.

– Dar era chinuit de dureri… murmură ea, simţindu-se mai pierdută ca oricând.

– Nu-ţi face probleme, până mâine-dimineaţă n-o să mai simtă nimic.

O siluetă masivă se ridică în faţa Cidrei, cu chipul dominat de un rânjet plin de sânge şi cu ochii sticloşi. Purta un costum de zbor destul de asemănător cu al lui Severance, dar banduliera care-i străjuia pieptul pe diagonală era dintr-un material sintetic ieftin, nu din piele scumpă de rantgan. Cidra observă toate acestea înainte ca două mâini, care în ochii ei speriaţi semănau cu două ancore cu patru gheare, să se întindă către ea.

– Nu fugi, domniţă… Noi doi putem să ne retragem într-un loc liniştit, să-mi oferi ceva consolare specială. Ei, ce zici?

Înainte ca Cidra să poată trece în revistă lista de răspunsuri potrivite pentru o întrebare cu care nu mai fusese confruntată până atunci, nerăbdătorul ei însoţitor fu cel care îi răspunse bărbatului corpolent din faţa ei.

– Să nu te atingi de ea, renegat prost! Eşti chiar atât de afumat că nu vezi că e din Clementia? Mai mult, e o clientă. E clienta mea.

Bărbatul cu ochii sticloşi clipi, încercând nebuneşte să-şi focalizeze privirea.

– Îmi cer iertare, domniţă… adică Otanna. N-am vrut… n-am vrut să zic nimica rău. Nu mi-am dat seama de vorbele mele. N-am vrut să vă jignesc, mă jur pe toţi Sfinţii!

Cidra se grăbi să răspundă scuzelor lui. Graţie spuselor însoţitorului ei, îşi dădu seama că acesta înţelesese greşit cine era.

– Nu-ţi face probleme. Totul e seninătate. Şi nu ai produs nici o durere adevărată. Sunt… Din nou, nu fu lăsată să îşi termine propoziţia. Cu o surprindere năucită, îşi dădu seama că uriaşul cu mâini ca nişte ancore cu patru gheare nu o asculta deloc. Se întorsese către Teague Severance şi acum îi cerea şi lui iertare.

– Îmi cer scuze, Severance. N-am vrut să mă bag între tine şi o clientă. E doar o mică neînţelegere. Da’ mai bine o scoţi de aici, totuşi. Parcă vezi că-şi iese din fire de pe-o clipă pe alta.

– Fix asta încerc să fac. Dar, din păcate, nu prea cooperează.

Cidra simţi un val de emoţie care, în mod clar, semăna foarte bine cu iritarea. Răspunse la acuzaţia adresată pe un ton care nu era nici moderat, nici plin de seninătate.

– Ba încerc să cooperez, Otan Severance. Dar situaţia nu prea îmi permite.

– Închide pur şi simplu ochii şi nu te mai proţăpi locului ori de câte ori vreun Lup de-ăştia ţi se pune în cale.

Cu aceste cuvinte, Severance o trase din nou către uşa din spate a tavernei.

Odată ajunşi în spaţiul relativ sigur al bucătăriei mici, care era protejat de un soi de barieră, alcătuită din aparate de încălzit mâncare şi pompe de bere stivuite în grabă, Cidra şi însoţitorul ei dădură de proprietarul tavernei, care stătea împreună cu angajaţii săi la o masă, jucând o partidă de Cerere şi Ofertă. Teancurile de jetoane lucioase din sardit din centrul mesei stăteau mărturie pentru seriozitatea mizei puse în joc. Lângă coatele jucătorilor se vedeau mai multe sticle de bere. Când Cidra şi însoţitorul ei dădură buzna în încăpere, proprietarul – un bărbat cu început de chelie – îşi ridică privirea, încruntându-se.

– Atenţie, clienţii nu au voie în bucătărie, ştiţi bine, mârâi proprietarul.

– Noi nu participăm la încăierarea de dincolo, îl asigură Severance, fără să se deranjeze să-şi încetinească înaintarea către uşă. Nu vrem decât să găsim o ieşire.

Totuşi, proprietarul observase deja înfăţişarea Cidrei. Întreaga ei ţinută, de la pieptenele scump din beril de foc pe care îl avea în păr până la condurii din fibre de smarald, îl ducea cu gândul la bogăţia şi rafinamentul din Clementia.

– Da, chiar e.

– În numele Armoniei, scoate-o mai repede de-aici!

– Asta-ncerc, rosti Severance, cu mâna pe ivăr. Pe toţi Sfinţii, chiar încerc.

– Se pare că e o neînţelegere la mijloc, începu Cidra, grăbită, uitându-se peste umăr la proprietarul tavernei, care o fixa cu priviri înnegurate. Sunt din Clementia, dar nu sunt o... o Armoniană.

– Lasă asta. Lămurim noi totul mai târziu. Severance o scoase afară, pe strada uşor înclinată, pavată cu lespezi luminiscente de fluorocuarţ. Ţinând-o în continuare de braţ, el porni cu paşi lejeri, uşor săltaţi şi o forţă pe Cidra să înainteze în acelaşi ritm.

În depărtare, aerul plăcut al nopţii fu străpuns de ţipătul arogant al unui gardian. Dintr-odată, Cidra era foarte recunoscătoare că n-avea să fie nevoită să suporte umilinţa unui interogatoriu. Mentorul ei, Kyrene, ar fi fost şocată, asta ca să nu mai vorbim despre ce reacţie ar fi avut părinţii ei.

Lespezile luminiscente de fluorocuarţ le ofereau lu­mina necesară pentru a-şi continua înaintarea prin noaptea caldă. Pavajul era încă ud, semn că plouase de curând, iar picăturile de apă, luminate de radierea naturală a fluorocuarţului, scăpărau ca nişte giuvaieruri. Cidra ar fi vrut să se oprească şi să cerceteze fenomenele prismatice. Asemenea procese naturale – de o frumuseţe care rivaliza cu măiestria celor făurite de mâna omului – trebuiau să fie apreciate. Dar, în mod clar, însoţitorul ei nu avea nici o intenţie să meargă mai încet, iar Cidra avea impresia, cumva, că nu era momentul potrivit să se lanseze într-o dezbatere în acest sens.

Şi totuşi, cum gonea alături de Teague Severance, se trezi savurând mai degrabă amestecul bogat de parfumuri care pluteau în briza umedă şi plăcută. Clementia era o încântare de arome subtile, un amestec de parfumuri atent orchestrat, generate de florile exotice hibride pentru a răsfăţa nasurile delicate ale locuitorilor săi. Aici însă, în Port Valentine, simţul olfactiv al Cidrei era bombardat de senzaţii noi, care o făceau fie să strâmbe din nas, fie să tragă adânc aer în piept. Aici, Cidra descoperi aroma vagă a mării la reflux, îmbogăţită de o notă de vegetaţie în putrefacţie şi de mirosul acru ce putea proveni numai de la tomberonul tavernei, potenţat de ploaia ce căzuse recent. Când Severance o conduse grăbit pe lângă o uşă învăluită în întuneric, i se păru că distinge un iz de fum de ferigă sălbatică. Cidra ar fi vrut să se oprească şi să descopere dacă cineva chiar fuma înăuntru acea plantă periculoasă, căci se ştia că era dăunătoare pentru corp, dar Severance nu îi permise una ca asta.

Două cvartale mai încolo, Severance încetini în sfârşit, limitându-şi paşii la un mers vioi.

– În regulă, cred că am scăpat. Gardienii o să se concentreze asupra celor din tavernă. N-o să-i caute pe cei care au avut suficientă minte să plece – oricum sunt puţini. Eşti bine?

Cidra – care respira precipitat, deşi nu îi venise greu, de fapt, să ţină pasul cu el pe parcursul ultimei por­ţiuni de drum – dădu afirmativ din cap.

– Da, bineînţeles. Sunt bine, mulţumesc de întrebare. Era obişnuită ca asemenea întrebări politicoase să fie rostite protocolar, aproape ceremonial, însă când îşi aduse aminte unde era, încercă să preia stilul colocvial al însoţitorului ei. Şi tu? Eşti... ăăă... bine?

– Desigur. Hai să nu mai stăm pe stradă! Mai încolo e o tavernă. Una care, de obicei, e mai liniştită. Putem să luăm ceva de mâncare. Eu, unul, nu am mâncat de seară încă, tu?

– Păi... nu, răspunse Cidra. Nu-s decât două ore trecute peste schimbarea de seară, iar eu mănânc la trei trecute.

– Zău aşa? Eu, unul, sunt lihnit. Parcă nimic nu-i face poftă de mâncare unui curier ca scoaterea unei cliente dintr-o încăierare de tavernă. Îi adresă un zâmbet jucăuş care îi conferi Cidrei o stare ciudată de stânjeneală. Tu poţi să iei câteva guri de nectar sau ce-oţi fi bând voi pe-acolo în mod normal.

Cidra cântări situaţia preţ de câteva clipe.

– De fapt, chiar mi-e cam foame. Poate din cauza peripeţiilor prin care am trecut.

Severance îi zâmbi larg, cu dinţii săi puternici şi albi sclipind, deşi lumina radiată din pavaj îi cufundase ochii pâcloşi, cenuşii, în hăuri de umbră. Restul trăsăturilor sale dure se potriveau de minune cu aerul carnivor al zâmbetului său.

– Poate.

Sub ochii ei, rânjetul acela sălbatic dispăru, iar Cidra se întrebă cum se putea ca o expresie care în mod normal exprima veselia şi umorul putea să fie, dintr-odată, complet lipsită de acest substrat. În sinea ei, se cutremură toată. Nici nu era de mirare că li se spunea Lupi, îşi dădu seama în treacăt.

– Pentru cultura ta generală, aş vrea să te informez că nu bem nectar în Clementia.

– Ah, încă o iluzie spulberată.

Şi totuşi, în timp ce o conducea într-o altă tavernă, Severance căpătase un aer de-a dreptul filosofic.

Dacă era să te iei după firma iluminată aflată deasupra intrării, acest local se numea The Valentine, probabil în onoarea împrejurimilor din principalul oraş-port din Lovelady. Literele erau adăpostite în interiorul unei inimi roşii.

Odată ajunsă înăuntru, Cidra aruncă o privire plină de interes în jur. În sală domnea o lumină blândă, roz, şi era un local mult mai liniştit şi rafinat decât prima tavernă. Grupuri eterogene de clienţi care beau şi mâncau erau aşezate în separeuri şi la barul cu dispozitive de servire aflat în celălalt capăt al sălii. Atmosfera era caldă, confortabilă şi aproximativ curată. Oamenii, atât Lupii, cât şi Armonienii, preferau în continuare să fie serviţi la masă de oameni, astfel că sala de mese nu era dotată cu aparate automate.

– Să înţeleg că localul acesta ţi-e pe plac? Cum stăteau proţăpiţi la intrare, Cidra observă că Severance îi studia atent expresia.

Se îmbujoră imediat, simţindu-i sarcasmul din glas.

– Da, e numai bine. Nu am nevoie decât de câteva momente în care să discut ce treabă am cu tine.

– Stai puţin, până comand ceva de mâncare. Prefer să discut chestiunile de afaceri cu o friptură în faţă. Îşi aţinti privirea stăruitor asupra unui membru al personalului, reuşind într-un final să îi atragă atenţia. Chelneriţa îi măsură din priviri pe amândoi. Imediat ce observă hainele elegante şi atitudinea discret regală ale Cidrei, porni spre ei în grabă, ca şi cum ar fi vrut să-şi scuze întârzierea.

– Iertare că a trebuit să aştepţi, Otanna. Avem liber un separeu foarte plăcut, în cealaltă parte a sălii. Retras şi chiar liniştit.

Cidra înclină uşor din cap, într-un gest de acceptare politicoasă.

– Foarte bine, mulţumesc. Câteva clipe mai târziu, se instală la masă. Un alt chelner apăru ca din neant, făcând o plecăciune uşor stângace, după care aşeză tacâmurile pe masă.

– Trebuie să recunosc că e folositor să te am lângă mine, remarcă Severance aşezându-se pe bancheta din faţa Cidrei. Să ştii că de obicei nu sunt servit cu atâta promptitudine. Aruncă o privire scurtă pe meniul holografic, hotărându-se rapid. Eu, unul, o să iau friptura de torla. Poate că, dacă sunt cu tine, o să aibă grijă să o pregătească exact cum le spun. Tu ce-ai dori?

Cidra trecu în revistă meniul, destul de agitată, căutând ceva care să nu conţină carne. Într-un final, identifică în imaginile holografice imaginea unor tuberculi Lovelady şi ceva care părea a fi o grămăjoară de verdeţuri. Îi dădu comanda chelnerului pe un ton plin de politeţe, iar acesta era atât de interesat să îi facă pe plac încât, în cele din urmă, se văzu nevoită să îi ceară să fie atent la solicitările lui Severance.

– Vreau friptura. Mare. Şi vreau să fie făcută la grătar, nu în aparatul de încălzit, ai înţeles? Şi vreau să fie servită în sânge. Adică să aibă sânge în mijloc. Să fie în sânge.

Cidra îşi ascunse tristeţea în spatele unei expresii senine. Severance comandă mai apoi două halbe cu bere Renaissance Rose, o băutură scumpă, înainte ca ea să-i poată preciza că nu consuma aşa ceva. Cidra ştia că berea respectivă era distilată din ghimpele unei flori care conţinea o otravă letală şi că se spunea că era periculos să bei prea multă. Reuşi să-şi păstreze o mimică mulţumită până ce chelnerul se retrase, însă apoi îşi permise să scoată un oftat.

– Te simţi ca o impostoare? Severance se lăsă pe spătarul banchetei, întinzându-şi sub masă picioarele încălţate cu cizme.

Stătea într-o poziţie la fel de relaxată şi prima oară când îl văzuse. Conştientă de postura sa controlată şi graţioasă, Cidra se întreba dacă Severance stătea vreodată cum trebuia pe un scaun. Uniforma gri de zbor pe care o purta, croită în aşa fel încât să-i urmeze îndeaproape conturul corpului, i se mula strâns pe umeri, scoţându-i în evidenţă pieptul lat şi musculos. Ca atare, era o uniformă standard de pilot, tăiată într-un stil sever, cu un guler funcţional şi manşete care puteau fi desfăcute, pentru un plus de confort, sau încheiate, pentru un aspect mai formal. Severance le purta pe ambele desfăcute, chiar suflecate peste antebraţele cu muşchi şi tendoane vizibile. Pantalonii urmau îndeaproape forma picioarelor sale lungi, fără să facă prea multe cute, şi dispăreau sub marginea superioară a carâmbilor cizmelor. Era înalt şi zvelt, dar avea un aer de soliditate compactă care o tulbura într-un mod ciudat, dar o şi liniştea pe Cidra. Părul său negru fusese tuns recent fără nici un fel de fasoane, ceea ce o făcea să creadă că şi-l scurtase imediat ce ajunsese în port, după lunga călătorie din Renaissance. În lumina suavă a lămpii cu fluorocuarţ, Cidra putea vedea că banduliera din piele de rantgan pe care o purta fusese făurită manual, cu o atenţie deosebită la detalii. Se întrebă dacă Severance tăiase chiar el pielea aceea tare, dar apoi se smulse din asemenea reverii, concentrându-se asupra întrebării lui.

– Da, mă simt ca o impostoare. Toată lumea pare să creadă din capul locului că sunt o Armoniană.

– Şi lasă-i să creadă asta. Obţii tot ce vrei, nu?

– Aşa s-ar părea. Îl cercetă preţ de câteva clipe. Şi totuşi, tu ţi-ai dat seama imediat că nu sunt o Armoniană, nu-i aşa?

Bărbatul ridică din umeri.

– Când m-ai abordat, nu eram beat şi apucasem să mă uit atent la ochii tăi înainte să izbucnească încăierarea aia. Recunosc că nu am întâlnit mulţi Armonieni, dar ochii unui Sfânt au ceva… ceva diferit.

Cidra dădu aprobator din cap.

– Da, ştiu. Lăsă să treacă vreo câteva clipe de tăcere. Armonienilor nu le place deloc porecla asta, să ştii.

Zâmbetul iute şi lipsit de umor al lui Severance îşi făcu apariţia fulgerător, după care dispăru fără urmă.

– Asta cu Sfinţii? Nu se poate aşa ceva! Armonienii nu sunt capabili prin definiţie să nutrească vreun sentiment de neplăcere, cu atât mai puţin legat de ceva atât de lipsit de importanţă ca o poreclă.

– Da, ai dreptate, evident. Ar fi trebuit să spun că preferă să nu li se spună Sfinţi.

– Atunci ar trebui să nu mai fie atât de perfecţi, ce mai, îi răspunse bărbatul, fără nici o urmă de simţire. Când Cidra începu să protesteze, se mulţumi să ridice o palmă. Bine, bine, îmi retrag cuvintele. Nu vreau să mă cert cu tine. Nu în condiţiile în care vii din Clementia şi vorbeşti serios că vrei să facem ceva afaceri. Apoi se opri un minut, o expresie ciudată apărându-i în priviri. Vii din Clementia, nu? Nu eşti doar o actriţă sau ceva de genul acesta?

– Acolo m-am născut, declară Cidra, regretând imediat această demonstraţie de mândrie. O adevărată Armoniană era mai presus de mândrie. Părinţii mei sunt Armonieni, adăugă apoi, mai încet.

Severance o măsură cu o privire care trăda un interes relaxat, dacă nu chiar o evaluare raţională.

– Aptitudinile legate de Cale ar trebui să fie ereditare, aşa se spune.

– Există excepţii de la aproape toate regulile, Otan Severance. Şi, din păcate, eu sunt una dintre ele.

– Evident. Dacă n-ai fi fost, ai fi leşinat când te-ai trezit cu sângele unui miner beat criţă pe rochia asta elegantă. Cidra se crispă, ştiind bine cât adevăr conţineau aceste vorbe. Voia să creadă că rămăsese relativ coerentă graţie educaţiei primite, dar acum trebuia să recunoască faptul că nici măcar cea mai riguroasă disciplină n-ar fi putut-o proteja pe o adevărată Armoniană de violenţele la care fusese martoră.

– Aşadar, continuă Severance, eşti o excepţie, dar eşti din Clementia. Şi ai ceva treburi cu mine.

– Exact.

– Mie, unul, îmi convine. Privirea lui se mută asupra pieptenului scump de beril de foc din părul ei. La prima vedere, pari genul de persoană care plăteşte pentru serviciile care i se fac, iar eu sunt mereu în căutare de clienţi… Glasul i se stinse când chelnerul le puse în faţă halbele scumpe cu bere neagră Renaissance Rose. Luând o înghiţitură generoasă, evident satisfăcătoare, ochii i se întâlniră peste marginea halbei cu cei ai Cidrei, care-l măsurau calm. Ce anume vrei să trimiţi?

– Pe mine.

Severance puse halba pe masă.

– O să te rog să repeţi. Dar un pic mai încet, de data asta. Sunt doar un Lup, ai uitat? Nu am capacităţi intuitive sau telepatice. Şi nici nu mă pricep prea bine la ghicitori şi alte de-astea.

– E o chestiune destul de simplă, Otan Severance.

– Teague.

– Poftim?

Bărbatul flutură din mână, lăsând să înţeleagă că nu avea răbdarea necesară pentru prea multe vorbe.

– Numele meu de botez e Teague. Severance e numele pe care mi l-am ales. Poţi să-l foloseşti pe care doreşti, dar lasă politeţurile. Cei din profesia mea nu folosesc titulatura de Otan.

Cu un aer grav şi politicos, Cidra dădu aprobator din cap.

– Te rog să mă ierţi, Teague Severance. În lumea mea, adresarea formală e esenţială.

Buzele lui Severance se contorsionară într-un rictus trist.

– Ştiu. Şi-s convins că toate astea merg de minune în Clementia. Dar aici, în universul adevărat, sunt doar o pierdere de vreme. Ce-ar fi să-mi explici până la capăt ce-ţi trebuie de la mine înainte de a ne lansa aiurea într-o discuţie filosofică despre rostul formulelor de politeţe.

În expresia Cidrei răzbătu o uşoară licărire de amuzament.

– Să înţeleg că eşti capabil să fii distras de o asemenea discuţie ezoterică?

– Distras sau plictisit. Una din astea două.

– Am înţeles. Femeia trase aer în piept şi reveni la subiectul discuţiei lor. După cum ţi-am spus, vreau să mă trimit pe mine însămi.

Severance îi studie mimica foarte serioasă.

– Unde?

– Oriunde ai drum acum. Nu am o destinaţie anume în minte, deşi printre preferinţele mele este Renais­sance. Curierii sunt celebri pentru programul lor destul de neconvenţional. Din câte am citit despre tagma voastră, sunteţi dispuşi să mergeţi oriunde în sistemul Stanza Nine pentru a ridica un colet. Şi nici nu faceţi nazuri privind locul unde trebuie să ajungă.

– Atâta timp cât expeditorul e dispus să plătească taxa de transport, îi reaminti el. Severance se aplecă înainte, proptindu-şi coatele pe masă. Nici măcar lumina blândă a lămpii nu putea îndulci contururile dure ale chipului său. Totuşi, rar se întâmplă să transportăm pasageri, facem asta numai în situaţii de urgenţă. Iar turişti, niciodată.

– Ştiu că nu e deloc un serviciu obişnuit.

– Dar ştii şi de ce?

– Presupun că are legătură cu faptul că cei mai mulţi curieri sunt persoane singuratice, riscă Cidra o explicaţie. Din punct de vedere psihologic, oamenii din branşa ta nu au, de cele mai multe ori, temperamentul potrivit pentru contacte sociale apropiate.

– Motivul e că navele sunt mici şi fiecare centimetru cub de spaţiu trebuie folosit cât mai profitabil. Dacă e să-i compari cu pachetele sau scrisorile, pasagerii nu sunt deloc o variantă lucrativă. În primul rând, pasagerii cam trebuie să mănânce. Iar asta înseamnă că trebuie să încarci mai multe alimente la bord. Pasagerii au nevoie să doarmă – e nevoie de spaţiu în plus. Ba mai vor să le ţii companie, să îi distrezi… şi-asta chiar că este o bătaie de cap. Dacă e să faci calculul, e mai ieftin, mai profitabil şi infinit mai puţin obositor să transporţi corespondenţă. Dacă vrei să faci un tur al sistemului solar, du-te şi ia-ţi bilet pe una dintre navele alea de linie.

Fără să-şi piardă vreun pic răbdarea, Cidra dădu negativ din cap.

– Navele de linie nu ajung decât în principalele ora­şe-port de pe Renaissance şi QED. De acolo ar trebui să găsesc alt mijloc de transport până la diferitele avanposturi. Din câte am înţeles, condiţiile în acest sens sunt destul de îndoielnice. De asemenea, e şi foarte scump. Iar eu nu am prea multe credite de cheltuit. Nu pot să-mi permit nici măcar să călătoresc prea mult aici, pe Lovelady, cu atât mai puţin pe alte planete şi pe sateliţii lor. Te rog să nu te iei după hainele pe care le port. Aproape toate sunt cadou de la părinţii mei.

Severance se holba la ea.

– Scuze că sunt un pic greu de cap, dar tot nu pot să înţeleg ceva de o importanţă crucială. Dacă nu-ţi permiţi un zbor de linie, cum dracu’ îţi închipui c-ai putea să plăteşti transportul pe o navă ca a mea?

Acum, că ajunseseră la esenţa planului ei, Cidra schiţă un zâmbet strălucitor.

– De fapt, mă gândeam să mă angajez ca membră a echipajului. Vreau să-mi plătesc drumul prin muncă, Teague Severance.

Replica lui, oricare ar fi fost aceasta, nu mai fu rostită momentan, căci chelnerul se apropie de ei cu tăvile cu mâncare caldă. În faţa lui Severance fu împinsă o halcă de carne care încă mai fumega, iar acesta studie urmele de grătar cu mare satisfacţie. Cidra făcu mari eforturi să nu se uite la carnea din faţa lui, cercetându-şi farfuria plină cu legume. Chelnerul rămase pe loc, cu un aer oarecum preocupat, până ce tânăra îşi ridică privirea către el şi îşi dădu seama de ce nu se retrăgea.

– Foarte bine. Exact ce-mi doream. Te rog, comuni­că-le asta şi celor de la bucătărie.

Chelnerul îi zâmbi radios, şi plecă fără să mai aştepte pentru a afla ce părere avea Teague Severance despre modul în care îi fusese preparată friptura.

Pe Severance nu-l deranja însă această lipsă de solicitudine, căci era prea ocupat tăindu-şi carnea pentru a ajunge la partea din mijloc, cu sângele încă prelingându-se din fibre. Nu-şi dădea seama că Cidra tot înghiţea, îngreţoşată, încercând să-şi ferească ochii şi să-şi controleze convulsiile stomacului.

– Fix cum trebuia, declară el, mestecând o bucată cu concentrarea gânditoare pe care Armonienii o rezervau unei cupe de vin eteric de calitate. După cum am spus, domniţă, e folositor să te am lângă mine. Ştii cât de greu e să convingi bucătarul unui asemenea local să folosească grătarul în locul aparatului de încălzit?

Cidra nu-l luă în seamă. Era pierdută în recitarea mentală a psalmului care, după tradiţia armoniană, trebuia rostit înainte de masa de seară, un ritual care o ajuta şi să nu se mai gândească la bucata de cadavru sângerând care se afla pe masă, în faţa lui Teague. Când termină, se uită discret după cleştele care, conform etichetei, era potrivit pentru mâncarea legumelor. Dân­du-şi seama că nu avea la dispoziţie aşa ceva, se mulţumi cu furculiţa pântecoasă, de uz universal, aflată alături de o lamă ascuţită, chiar lângă farfuria ei. Cumva, ideea că pe masă se afla o armă o neliniştea. Dar trebuia să înceapă să se obişnuiască cu eticheta de masă oarecum barbară a Lupilor.

– Ai de gând să-ţi termini berea? întrebă Severance.

Cidra aruncă o privire la halba de care nici nu se atinsese şi dădu negativ din cap. Băutura aceea celebră nu i se părea prea apetisantă.

– Lasă că o termin eu, zise bărbatul, întinzând mâna peste masă pentru a trage halba la el.

– În ceea ce priveşte drumul cu nava ta, Severance, vreau să fie clar că sunt cât se poate de pregătită să muncesc. Nu îţi propun să mă iei cu tine pe post de balast.

– Domniţă, navele de poştă sunt făcute în aşa fel încât să fie pilotate de o singură persoană. Nu au nevoie de alţi membri în echipaj.

– Dar am auzit că, uneori, piloţii angajează câte o persoană care să-i ajute, protestă ea. Sigur sunt tot felul de treburi mărunte care trebuie făcute la bord.

Bărbatul se opri de mestecat îndeajuns pentru a-i adresa o căutătură fixă, fără ocolişuri.

– Genul ăsta de aranjamente despre care vorbeşti tu se numesc contracte de convenienţă. Am încercat şi eu o dată şi a fost un dezastru total.

– De ce?

Severance îşi înăbuşi o înjurătură, care deveni astfel doar o mormăială, şi reîncepu să-şi taie bucata de carne.

– Pentru că femeia pe care am luat-o cu mine aproape că m-a băgat la nebuni. Până am ajuns în Renaissance, eram gata-gata să ne omorâm. A trebuit să o las în Portul Try Again cu suficiente credite să-şi plătească un drum de linie înapoi către Lovelady. După experienţa asta, mi-am dat seama că puţină singurătate face chiar bine la suflet şi e, oricum, mult mai ieftină decât compania unei alte persoane.

Cidra schiţă un zâmbet plin de blândeţe.

– Cu mine, mai mult ca sigur n-ar trebui să-ţi faci griji că o să vreau vreodată să te omor. Am crescut în Clementia, ai uitat?

– Îhî. Dar pe mine ce-o să mă oprească să nu te strâng de gât?

Cidra clipi, neştiind sigur dacă bărbatul din faţa ei nu o tachina cumva. După chip, n-ar fi zis una ca asta, dar cum să-şi dea seama sigur?

Dramul de umor pe care-l identificase până atunci la Severance Teague părea să aibă anumite nuanţe sălbatice.

– Când m-am interesat de căpitanii din port, mi s-a spus că ai reputaţia unui om destul de cinstit. Cam dintr-o bucată şi, în general, un singuratic, ca majoritatea curierilor, dar cinstit în fond. În măsura în care nişte Lupi pot să aibă încredere unii în alţii, să ştii că semenii tăi se încred în tine, Severance. Şi, din câte am înţeles, aşa ceva este destul de ieşit din comun în lumea voastră.

Severance începu să bată darabana pe masă.

– Orice Lup care-i atât de prost încât să se încreadă complet într-un altul îşi merită soarta. În Clementia lucrurile stau chiar invers, nu?

Ochii Cidrei se îmblânziră.

– Da, din motive evidente.

– Domniţă, nu ştii în ce te bagi cu planul ăsta pe care l-ai clocit. Chiar… o Sfântă în mijlocul Lupilor!

– Ar fi prea mult să-mi spui pe nume? Zău că aş prefera aşa, în loc să-mi spui „domniţă". Tonul ei avea o politeţe rigidă.

– Departe de mine gândul să o calc pe bătături pe o Sfântă, bine… aproape Sfântă. Dar cum ziceai că te cheamă? Cidra Nu-ştiu-cum? N-am prea avut timpul necesar să ţin minte când mi-ai zis, în taverna aia.

– Cidra Rainforest.

– Rainforest¹, repetă el, ca şi cum ar fi gustat sunetele. Ăsta-i numele tău ales?

– Da.

– Ai văzut vreodată o pădure tropicală, Cidra? întrebă Severance, pe un ton neaşteptat de blând. O pădure tropicală adevărată?

– Nu. Asta este prima mea călătorie în afara Clementiei.

– Şi-atunci cum de ţi-ai ales tocmai numele ăsta?

Cidra ar fi vrut să-i spună că nu se întâlniseră să discute asemenea subiecte, dar era prea politicoasă, până în străfundul sufletului, pentru a rosti asemenea cuvinte.

– Când aveam cincisprezece ani am citit despre pădurile tropicale din Renaissance. În Arhivă am găsit holo-înregistrări şi capturi statice cu ele. Mi-au părut atât de frumoase, de bogate şi de pline de viaţă… Flori peste tot, verdeaţă cât vezi cu ochii. Presupun că în anul acela m-am tot gândit la ele, iar Armonienii îşi aleg al doilea nume de obicei la vârsta de cincisprezece ani. Din câte am înţeles, Lupii nu îşi aleg numele neapărat la o anumită vârstă.

– Da, să zicem. Adevărul e că uneori schimbăm două sau trei nume până ne hotărâm asupra celui mai potrivit. Uneori, unui Lup i se pare foarte folositor să-şi aleagă un nume nou destul de des. Când văzu că Cidra îl ţintuieşte cu o privire nedumerită, Severance abandonă subiectul. Nu contează. Spune-mi ce te-a făcut să te hotărăşti că vrei să călătoreşti din planetă în planetă.

– Să ştii că motivele mele sunt o chestiune personală, Severance.

Bărbatul ridică din sprâncene.

– Zău aşa?

Remarcându-i tonul, Cidra se îmbujoră uşor.

– În Clementia există un mare respect pentru intimitatea individului, îi reaminti ea.

– Încă un motiv foarte bun pentru a renunţa la ideea de a te îmbarca pe o navă de poştă. N-o să ai cine ştie ce intimitate la bord.

– Sunt pregătită să mă adaptez.

– A, da? Cât de mult?

– Nu înţeleg.

– Contractele alea de convenienţă de care vorbeam? Ştii exact ce implică o asemenea înţelegere?

– Presupun că implică împărţirea sarcinilor şi a responsabilităţilor.

– Armonie din Ceruri, ce făptură inocentă! Înseamnă împărţirea aşternutului, Cidra. Contractele de convenienţă sunt pacturi sexuale pe termen scurt. Contracte stabilite pentru ca pilotul să aibă parte de sex şi de compania unei femei. Drumul de şase săptămâni până pe QED poate fi foarte lung şi plin de singurătate, Otanna Rainforest. Acum înţelegi ce-ţi spun?

Chipul ei încremeni în timp ce mintea îi procesa cuvintele. Apoi Cidra dădu aprobator din cap, dusă pe gânduri. Ar fi trebuit să-şi dea seama că înţelegerile despre care auzise erau legate de asemenea aspecte. Din câte ştia ea, Lupii aveau reputaţia unor fiinţe foarte interesate de sex.

– Da, înţeleg acum. Ei bine, eu, una, n-aş fi interesată de un asemenea aranjament.

– Nu ştiu de ce, dar nici nu-mi închipuiam că ai fi.

– Să înţeleg că acesta e singurul tip de contract pe care ai fi dispus să-l închei?

– Dacă m-ai fi ascultat cu atenţie, ai fi auzit că nu mă interesează nici măcar un contract de convenienţă. Ţi-am spus, am încercat o dată şi a fost un dezastru. O să mă mulţumesc cu ceva consolare specială între transporturile de corespondenţă. Îţi sunt recunoscător că i-ai făcut pe oamenii de aici să-mi servească o friptură cum trebuie, Cidra, dar mă tem că n-o să putem face nici o afacere împreună.

Femeia încercă să-şi ascundă dezamăgirea sub masca ei de acceptare senină.

– Aşa s-ar părea. Trebuie să mă laşi pe mine să achit nota, Otan Severance. Având în vedere situaţia, măcar atât să fac şi eu.

Pe faţa lui apăru o umbră de iritare vagă.

– Las-o-ncolo de notă. Ziceai că n-ai prea multe credite, iar eu am avut un drum destul de bun din Renaissance. Achit eu.

– A, nu, n-aş putea să te las să faci una ca asta, protestă ea, sincer şocată. Eu am fost cea care te-a abordat şi ţi-am irosit timpul.

– Ei, stăteam în taverna aia şi aveam de gând să