Omul nostru din Panama

The Tailor of Panama

John le Carré

Copyright © 1996 David Cornwell

Editura Litera

Tel.: 0374 82 66 35; 021 319 63 90; 031 425 16 19

Mobil: 0770 408 924

e-mail: contact@litera.ro

www.litera.ro

Omul nostru din Panama

John le Carré

Copyright © 2021 Grup Media Litera

pentru ediția în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii

Redactor: Ovidiu Șerban

Corector: Ionel Palade

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare şi prepress: Ofelia Coşman

Seria de ficţiune a Editurii Litera este coordonată

de Cristina Vidraşcu Sturza.

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

le Carré, John

Omul nostru din Panama / John le Carré; trad. din lb. engleză și note: Andreea Năstase. – Bucureşti: Litera, 2021

ISBN 978-606-33-6979-7

ISBN EPUB 978-606-33-7050-2

I. Năstase, Andreea (trad.; note)

821.111

În amintirea lui Rainer Heumann,

agent literar, gentleman și prieten

„Quel Panama!"

Expresie franceză folosită curent

în primii ani ai secolului douăzeci,

descriind o încurcătură imposibil de rezolvat.

(Vezi admirabila lucrare a lui David McCullough The Path Between the Seas)

1

Era o după-amiază de vineri absolut banală în tropicala Panama când Andrew Osnard a dat buzna în atelierul lui Harry Pendel, cerând să i se ia măsurile pentru un costum. Când a intrat, Pendel era un om; când a ieșit, Pendel era cu totul alt om. Timpul petrecut înăuntru: șaptezeci și șapte de minute, conform ceasului încastrat în lemn de mahon, fabricat de Samuel Collier din Eccles, unul dintre numeroasele repere istorice ale casei de modă Pendel & Braithwaite Co., Limitada, furnizori ai Casei Regale, cu fostul sediu pe Savile Row, în prezent pe Vía España, Panama City. Sau în apropiere. Atât de aproape de España, încât nu era nici o diferență. Iar firma se numea P&B, pe scurt.

Ziua începu fix la ora șase, când Pendel fu trezit brusc de zgomotele fierăstraielor cu bandă, șantierelor și traficului din vale, alături de vocea hotărâtă, bărbătească de la postul de radio al Forțelor Armate.

– Eu n-am fost acolo. Au fost alți doi tipi. Ea m-a lovit prima și a fost cu acordul ei, onorată instanță, anunță Pendel fără o adresă anume, căci îl bântuia sentimentul difuz al unei pedepse iminente.

Apoi își aminti de întâlnirea pe care o avea la opt și jumătate cu bancherul și sări jos din pat exact în clipa în care soția lui, Louisa, își trăgea cearșaful peste cap, urlând:

– Nu, nu, nu!

Diminețile erau cel mai greu moment din viața ei.

– De ce nu încerci „da, da, da", pentru variație? o în­trebă privind-o în oglindă, în timp ce aștepta ca apa de la robinet să se încălzească. Hai să aducem puțin optimism în viețile noastre, ce zici, Lou?

Louisa mormăi fără să se miște de sub cearșaf, așa că Pendel începu să se amuze răspunzându-i obraznic crainicului de la radio, ca să-și amelioreze starea de spirit.

– Comandantul US Southern Command a subliniat noaptea trecută că Statele Unite își vor onora obligațiile legale față de Panama, atât în spiritul acestora, cât și prin fapte, proclamă solemn crainicul.

– E-o păcăleală, bombăni Pendel întinzându-și spu­mă de ras pe față. Dacă n-ar fi fost o păcăleală, n-ai fi spus-o, nu-i așa, domnu’ general?

– Președintele panamez a ajuns astăzi la Hong Kong, inaugurând un turneu diplomatic de două săptămâni în capitalele Asiei de Sud-Est, continuă crainicul.

– Vezi că urmează șeful tău! strigă Pendel întinzând o mână plină de spumă ca să-i atragă atenția.

– Președintele este însoțit de o delegație de economiști și de experți în comerț, printre care consilierul pentru planificarea avansată a Canalului Panama, dr. Ernesto Delgado.

– Bravo, Ernie, aprobă Pendel cu un ochi la soția lui, încovrigată sub cearșaf.

– Luni, delegația prezidențială va ajunge la Tokyo, pentru discuții de substanță menite să sporească investițiile japoneze în Panama, se auzi din nou vocea crainicului.

– Și gheișele de acolo nici nu vor ști ce le-a lovit, cu Ernie al nostru pornit la vânătoare, îl completă Pendel pe o voce joasă, în timp ce-și bărbierea obrazul stâng.

Louisa se dezmetici brusc.

– Harry, nu vreau să vorbești așa despre Ernesto, nici măcar în glumă, te rog.

– Nu, iubito, îmi pare foarte rău, iubito. Nu se va mai întâmpla niciodată. Niciodată, îi promise pe când manevra lama în regiunea dificilă de sub nări.

Dar Louisa tot nu era mulțumită.

– De ce nu pot panamezii să investească în Panama? se plânse dând la o parte cearșaful și ridicându-se brusc în șezut, îmbrăcată cu cămașa de noapte moștenită de la mama ei. De ce avem nevoie s-o facă asiaticii? Suntem suficient de bogați, doar avem o sută șapte bănci numai în orașul ăsta, nu? Noi de ce nu ne putem folosi banii câștigați din droguri ca să construim fabrici, școli și spitale?

Acel „noi" nu trebuia luat ca atare. Louisa era o fiică a Zonei, crescută în Zona Canalului, în vremurile când, printr-un tratat abuziv, aceasta devenise pentru totdeauna parte din teritoriul Statelor Unite ale Americii, chiar dacă nu avea decât șaisprezece kilometri lățime și optzeci lungime, fiind înconjurată de atât de disprețuiții panamezi. Răposatul ei tată lucrase la Canal ca inginer militar, pensionându-se anticipat ca să se angajeze la Compania Canalului. Mama ei, decedată și ea, fusese profesoară de religie, de confesiune libertariană, la una dintre școlile segregate din Zonă.

– Știi cum se spune, draga mea, Panama nu este o țară, ci un cazinou. Iar noi îi cunoaștem pe băieții care-l conduc. Doar lucrezi pentru unul dintre ei, nu-i așa? îi răspunse Pendel ridicându-și un lob al urechii și trecând lama pe sub el. Se bărbierea așa cum alții pictau, cu dragoste pentru pămătufurile și loțiunile lui.

Iar greșise. Când îl rodea conștiința, nu se putea abține, așa cum Louisa nu-și putea stăpâni reacția vehementă.

– Nu, Harry, nu știu cum se spune. Lucrez pentru Er­nesto Delgado, care nu este unul dintre ei. Ernesto este un om corect, mânat de idealuri, care se îngrijește de viitorul Republicii Panama ca stat liber și suveran, membru cu drepturi egale al comunității internaționale. Spre deosebire de ei, el nu este pus pe jaf, el nu scoate la mezat avuția țării. Aceste calități îl fac să fie un om foarte special și foarte, foarte prețios.

Rușinat în sinea lui, Pendel porni dușul și testă apa cu mâna.

– Presiunea a căzut din nou, anunță cu falsă bucurie. Așa ne trebuie, dacă locuim pe deal.

Louisa coborî din pat și-și trase cămașa de noapte peste cap. Era înaltă, avea torsul lung, păr aspru, negru și sâni fermi, de sportivă. Când se relaxa era frumoasă, dar când devenea conștientă de ea însăși lăsa să-i cadă umerii și avea un aer posomorât.

– Un singur om bun, Harry, insistă ea în timp ce-și îndesa părul sub boneta de duș. De un singur om bun are nevoie țara asta ca să funcționeze așa cum trebuie. Un om de calibrul lui Ernesto. Nu de un orator egolatru, ci de un om care să respecte morala creștină. De un bun administrator, necorupt, capabil să repare drumurile și canalizările, să reducă sărăcia, criminalitatea și drogurile, să protejeze Canalul și să nu-l vândă cui dă mai mult. Ernesto chiar își dorește să fie acea persoană. Nu-ți face cinste să-l vorbești de rău, nici ție, nici oricui altcuiva.

Pendel se îmbrăcă rapid, dar cu atenția obișnuită, după care se grăbi spre bucătărie. Ca toată lumea bună din Panama, aveau și ei o mică armată de servitori, dar o formă de puritanism înnăscut îi dicta capului familiei să pregătească el însuși micul dejun. Ouă ochiuri pe pâine prăjită pentru Mark, chiflă cu brânză tartinabilă pentru Hannah și pasaje din opera The Mikado cântate nu fără talent, căci Pendel se pricepea la muzică. Deja îmbrăcat, Mark își făcea temele la masa din bucătărie. Hannah trebui convinsă să iasă din baie, unde-și analiza cu îngrijorare o pată de pe nas.

Apoi, într-un talmeș-balmeș de reproșuri și de urări de rămas-bun, Louisa, care deja a întârziat la serviciul de la Comisia de Administrare a Canalului Panama, sare în Peugeot-ul ei, iar Pendel și copiii, în Toyota, începând o cursă nebunească, cu viraje bruște la stânga și la dreapta, către strada principală din vale; în timp ce Hannah încearcă să-și termine chifla și Mark, temele, Pendel își cere scuze pentru graba cu care conduce, explicându-le că are o întâlnire urgentă cu niște oameni cu bani, dar în sinea lui dorindu-și să nu fi fost atât de meschin la adresa lui Delgado.

Urmează o intrare pe banda greșită, mulțumită acelui operativo matinal care îi lasă pe locuitorii din suburbii să folosească ambele benzi de circulație, apoi o luptă pe viață și pe moarte prin traficul infernal și revenirea pe străduțe, pe lângă case în stil american, foarte asemănătoare cu a lor, până la satul din sticlă și plastic cu Charlie Pops, McDonald’s și Kentucky Fried Chicken, cu parcul de distracții unde Mark își rupsese mâna dându-se în mașinuțe la ultima serbare de 4 iulie. Când au ajuns la spital au constatat că era plin de copii cu arsuri de la artificii.

Pendel se scotocește de un bănuț ca să-i dea puștiului de culoare care vinde trandafiri la semafor, apoi flutură toți trei mâinile în direcția bătrânului plantat de șase luni în același colț de stradă, vânzând același fotoliu cu basculă cu două sute cincizeci de dolari, după cum indică pancarta pe care o ține atârnată de gât. Pe Mark trebuie să-l lase primul, așa că o apucă din nou pe străzi secundare, intră în infernul puturos de pe bulevardul Manuel Espinosa Batista, trece pe lângă Universitatea Națională, cu o scurtă privire spre fetele cu picioare lungi, bluze albe și cărți la subraț, recunoaște biserica del Carmen, încărcată ca un tort de nuntă – „Bună dimineața, Doamne! –, își ia viața în mâini și traversează Vía España, se afundă pe Avenida Federico Boyd, cu un oftat de ușurare, apoi cotește din nou pe Vía Israel, către San Francisco, lăsându-se dus de valul de mașini spre aeroportul Paitilla – „Bună dimineața din nou, doamnelor și domnilor traficanți de droguri care dețineți în mare parte șirurile de avioane cochete parcate printre gunoaie, clădiri în ruină, câini vagabonzi și găini rătăcite. Acum, puțină atenție, te rog, respiră adânc, valul de atentate antievreiești din America Latină nu a trecut neobservat: băieții aceia cu chipuri împietrite de la poarta Institutului Albert Einstein nu se joacă, așa că ai grijă cum te porți. Ajuns, ca prin miracol, mai devreme la școală, Mark sare afară din mașină. Hannah strigă în urma lui:

– N-ai uitat nimic, căscatule? și-i aruncă ghiozdanul.

Puștiul se îndepărtează fără cea mai mică dovadă de afecțiune, nici măcar o fluturare de mână care să poată fi interpretată de colegii lui drept un semn de regret pentru scurta despărțire.

Înapoi în tranșee. Chiotul frustrat al sirenelor poli­ției, uruitul și scrâșnetul buldozerelor și al ciocanelor pneumatice, gemetele, bășinile și protestele unui oraș tropical din lumea a treia care se sugrumă singur cu voluptate. Înapoi la cerșetori și la infirmi, la vânzătorii de șervețele, de flori, de căni și de dulciuri, care-ți împresoară mașina la fiecare stop – „Hannah, coboară geamul. Unde-i cutia cu mărunțiș? –, azi sunt la rând bătrânul senator fără picioare, cu părul complet alb, care se deplasează pe o platformă cu rotile, urmat de superba negresă cu un copil vesel legat de șold, cincizeci de cenți pentru mamă și un gest de salut pentru micuț, după care își face apariția băiatul plângăcios în cârje, cu un picior strâmb sub el ca o banană putredă – „Oare jelește tot timpul, sau doar la orele de vârf? –, Hannah îi întinde și lui cincizeci de cenți.

O porțiune de stradă liberă, așa că atacă în viteză dealul către María Immaculada, cu măicuțele ei palide roind în jurul autobuzelor școlare din curtea principală – „Señor Pendel, buenos días!" „Buenos días și dumitale, soră Piedad! Și dumitale, soră Imelda!" Hannah a uitat banii de chetă pentru sfântul de azi, nu contează care. Și ea este cu capul în nori.

– Uite aici, draga mea, cinci dolari. Ai timp destul, nu te grăbi. Îți doresc o zi minunată.

Hannah, care este plinuță, îi depune pe obraz un sărut lipicios și se îndepărtează în căutarea prietenei pe viață din săptămâna în curs, Sarah, sub ochii unui polițist obez cu ceas de aur la mână, care seamănă cu Moș Crăciun.

„Și nimănui nu-i pasă deloc, își spune Pendel aproape satisfăcut, urmărind-o cum dispare în mulțime. „Nici copiilor, nimănui. Nici chiar mie. Un băiat evreu care nu este de fapt evreu. O fetiță catolică și totuși nici ea catolică. Nouă ni se pare normal. Și-mi pare rău că am fost grosolan cu neprețuitul Ernesto Delgado, de dimineață, dar astăzi nu sunt dispus la amabilități.

Rămas să se bucure de propria-i companie în intimitatea plăcută a habitaclului, revine pe autostradă și alege să asculte Mozart. Ca de fiecare dată când e singur, atenția îi sporește. Verifică din obișnuință dacă ușile sunt încuiate, cu ochii după hoți, polițiști și alte creaturi periculoase. Dar nu e cu adevărat îngrijorat. După invazia americană, timp de câteva luni, oameni înarmați au condus țara în pace. Astăzi, dacă cineva ar îndrăzni să scoată o armă într-un ambuteiaj, ar fi ciuruit instantaneu din toate mașinile. Nu și din cea a lui Pendel.

Soarele arzător îl lovește când iese din dreptul încă unui zgârie-nori terminat doar pe jumătate, iar sunetele și umbrele orașului devin tot mai intense. Un rest de curcubeu se ițește peste penumbra caselor în ruină ce mărginesc străzile înguste. Pe trotuare, chipuri de africani, indieni, chinezi și toate combinațiile posibile. În Panama varietatea tipurilor umane nu este întrecută nici de cea a păsărilor, gând care îi încălzește inima lui Pendel, hibrid el însuși. Unii sunt descendenți ai sclavilor, iar ceilalți ar putea să fie la fel de bine, căci părinții lor au fost aduși cu zecile de mii ca să muncească și, uneori, să moară pentru Canal.

Strada se lărgește. Maree joasă și lumină slabă înspre Pacific. Insulele gri-închis de dincolo de golf se văd în zare ca niște munți chinezești suspendați în ceața răsăritului. Pendel ar da orice ca să ajungă acolo. Poate că este vina Louisei, căci uneori nesiguranța ei stridentă îl obosește peste măsură. Sau poate că starea i-e provocată de vederea vârfului roșiatic al turnului băncii, angajat într-o competiție pe verticală cu la fel de hidoșii lui vecini. Deasupra orizontului invizibil plutesc o duzină de vase fantomatice, pierzând vremea până le vine rândul să se angajeze pe Canal. Într-un acces de empatie, Pendel se pune în pielea celor de la bord. Se lasă pradă căldurii insuportabile de pe puntea imobilă, zace într-o cabină împuțită, plină de trupuri străine și de vapori de motorină. „Eu n-o să mai am timpi morți, își promite cutremurându-se. „Niciodată. Pentru tot restul vieții sale, Harry Pendel va savura fiecare oră și fiecare zi. Este o hotărâre definitivă. Întrebați-l pe unchiul Benny, dacă dați de el.

Când intră pe maiestuoasa Avenida Balboa i se pare că s-a desprins de la sol. Trece pe lângă ambasada Sta­telor Unite, interminabilă, mai mare decât Palatul Prezidențial, mai mare chiar și decât banca lui. Dar nu, nu mai impresionantă decât Louisa. „Sunt prea ambițios, îi explică în gând în timp ce coboară în curtea din fața băncii. „Dacă n-aș fi avut ambiții atât de mari, n-aș fi dat de necazurile în care sunt acum, nu m-aș fi crezut niciodată latifundiar, n-aș fi pretins că dețin o fabrică de bani și nu mi-aș mai fi bătut joc de oameni ca Ernie Delgado sau de alții pe care tu se întâmplă să-i consideri impecabili din punct de vedere moral. Închide cu regret muzica, se apleacă spre bancheta din spate, își ia sacoul de pe umeraș – a ales un bleumarin distins –, îl îmbracă și-și aranjează în oglinda retrovizoare cravata Denman & Goddard. Un puștan în uniformă păzește intrarea principală, cu uși masive de sticlă. Ține strâns la piept o pușcă și salută pe oricine poartă costum.

– Don Eduardo, Monseñor, ce mai faceți? îl salută ridicând mâna.

Băiatul radiază de fericire.

– Bună dimineața, domnule Pendel, îi răspunde folosind toată engleza pe care o știe.

Pentru un croitor, Harry Pendel e surprinzător de corpolent. Probabil că este conștient de acest lucru, pentru că se deplasează cu un aer de forță reținută. Este lat în umeri și înalt, cu părul grizonant tuns scurt. Are un piept masiv și umeri de boxer, combinate cu un mers plin de gravitate, calculat. Mâinile lui, mai întâi ușor încovoiate pe lângă corp, se unesc natural la spate, de parcă ar trece în revistă o gardă de onoare sau ar înfrunta moartea cu demnitate. Imaginația l-a ajutat să treacă prin ambele experiențe. Sacoul lui nu poate avea decât o singură despicătură la spate. A numit această regulă Legea lui Braithwaite.

La cei patruzeci de ani pe care-i are, chipul lui este cel al unui om energic care se bucură de fiecare clipă. Ochii săi, albaștri ca ai unui bebeluș, lasă să se întrevadă o inocență obraznică, în timp ce buzele zâmbesc în permanență. E de ajuns să-l vezi ca să te simți mai bine.

Oamenii Puternici din Panama au secretare negrese superbe, îmbrăcate în uniforme azurii de șoferițe de autobuz. Au uși blindate, acoperite cu lemn de tec și dotate cu mânere masive de bronz care nu se pot învârti, căci ușile sunt acționate electric, din interiorul birourilor, ca să-i ferească pe Oamenii Puternici de eventuale tentative de răpire. Biroul lui Ramón Rudd era uriaș și modern. De la etajul șaisprezece, ferestrele sale dominau golful. În mijloc trona o masă lungă cât un teren de tenis, iar Ramón Rudd se zărea la capătul îndepărtat al acesteia ca un șobolan mic atârnat de o plută imensă. Era pe cât de gras, pe atât de mic de statură, cu maxilarul albăstrui, părul lins pe spate, favoriți negri cu reflexe albastre și ochi strălucitori, lacomi. Insista să vorbească în engleză, ca să se perfecționeze, cu un accent foarte nazal. Plătise o mică avere ca să i se stabilească arborele genealogic, crezându-se astfel îndreptățit să susțină că se trăgea din aventurierii scoțieni abandonați în Panama după dezastrul afacerii Darién¹. Cu șase săptămâni în urmă își comandase un kilt în culorile clanului Rudd ca să poată participa la balul scoțian de la Club Unión. Ramón Rudd îi datora lui Pendel zece mii de dolari pentru cinci costume. Harry Pendel îi datora lui Rudd o sută cincizeci de mii de dolari. Într-un gest de mărinimie, Ramón adăuga constant dobânda neplătită la creditul inițial, ceea ce făcea ca datoria să crească vertiginos.

– Vrei o bomboană cu mentă? îl întrebă împingând în față o fructieră din bronz plină cu dropsuri învelite în țiplă verzuie.

– Mulțumesc, îi răspunse Pendel fără facă vreo miș­care.

Ramón luă una.

– De ce plătești atâția bani unui avocat? îl întrebă Rudd după două minute de tăcere în care unul își savurase bomboana și amândoi se întristaseră examinând ultimele bilanțuri ale orezăriei.

– A promis că se duce la judecător, Ramón, răspunse Pendel cu tonul umil al unui vinovat care-și recunoaște faptele. Mi-a spus că sunt prieteni. A zis că ar fi preferabil să nu mă implic.

– Atunci, de ce a decis judecătorul să amâne audierea, dacă avocatul tău l-a mituit? se întrebă Rudd cu glas tare. De ce nu ți-a dat ție accesul la apă, așa cum se angajase?

– Între timp se schimbase judecătorul, Ramón. După alegeri a fost numit altul, iar șpaga n-a putut fi transferată de la cel vechi la cel nou. Acum, noul judecător trage de timp, ca să vadă cine vine cu o ofertă mai bună. Grefierul spune că-i mai cinstit decât cel de dinainte, adică este mai scump. Scrupulele sunt scumpe în Panama, așa mi-a zis. Și va fi tot mai rău.

Ramón Rudd își scoase ochelarii, suflă în lentile, le șterse grijuliu cu o bucată de piele de căprioară extrasă din buzunarul costumului său Pendel & Braithwaite, apoi își petrecu iar brațele de aur ale ramelor peste urechile lui mici și lucitoare.

– Ce-ar fi să mituiești pe cineva de la Ministerul Dezvoltării Agriculturii? îi sugeră cu un aer superior.

– Am încercat, Ramón, dar sunt oameni cu princi­pii. Au zis că cealaltă parte i-a mituit deja și că n-ar fi etic din partea lor să schimbe tabăra.

– Dar administratorul tău de la fermă nu poate rezolva nimic? Văd că-i dai un salariu frumușel. De ce nu se implică?

– Cum să-ți explic, Angel e cam hahaleră, ca să fiu sincer, Ramón, răspunse Pendel, căruia i se întâmpla să folosească termeni neobișnuiți în mediul de afaceri, uneori fără a-și da seama. Cred că ne este mai util acolo decât aici, dar nu vreau să intru în detalii. La un moment dat, o să fiu nevoit să am o discuție cu el.

Pe Ramón Rudd sacoul continua să-l roadă la subraț. Se postară față în față în dreptul ferestrelor; bancherul își împreună brațele deasupra pieptului, apoi le lăsă să cadă pe lângă corp și le uni la spate în timp ce Pendel îi pipăia atent cusăturile, căutând, asemenea unui doctor, locul unde îl durea.

– E doar o cută, Ramón, o nimica toată, dădu verdictul într-un final. N-are rost să desfac din nou mânecile, că se strică toată haina. Dacă mi-o lași data viitoare când treci pe la atelier, promit să văd ce se poate face.

Se așezară la loc.

– Ferma produce vreun bob de orez?

– Puțin, Ramón, ca să zic așa. Ne luptăm cu globali­zarea, se importă mari cantități de orez mai ieftin din țări care subvenționează producția. M-am pripit. Amân­doi ne-am grăbit.

– Cine? Tu și Louisa?

– Nu. Tu și cu mine, de fapt, Ramón.

Ramón Rudd încruntă din sprâncene și se uită la ceas, gest pe care-l făcea numai în fața clienților care nu aveau bani.

– Mare păcat că n-ai înființat o firmă separată pentru orezărie când ai avut posibilitatea, Harry. N-are nici un sens să pui gaj o croitorie înfloritoare pentru o fermă de orez fără acces la apă.

– Dar, Ramón, chiar tu ai insistat la momentul res­pectiv, obiectă Pendel, însă rușinea îi subminase deja indignarea. Mi-ai spus că nu puteai investi în ferma de orez dacă nu împărțeam riscurile. A fost una dintre condițiile creditului. Bine, să spunem că a fost greșeala mea, că n-ar fi trebuit să te ascult, dar am făcut-o. Cred că reprezentai banca în acea zi, nu pe Harry Pendel.

Au continuat vorbind despre cursele de cai, căci Ramón deținea câțiva, apoi discuția s-a mutat spre domeniul imobiliar. Ramón cumpărase o fâșie de coastă la Atlantic, poate că Harry avea să-i facă o vizită la un moment dat, poate că era interesat să cumpere un lot, chiar dacă nu construia nimic în următorii ani. Banca lui Ramón îi putea oferi un credit imobiliar. Însă bancherul nu-i propuse să-i aducă pe Louisa și pe copii, deși fiica lui frecventa și ea școala María Immaculada, iar fetele erau în relații bune. Spre ușurarea lui Pendel, Ramón nu pomeni nici despre cele două sute de mii de dolari pe care Louisa le moștenise de la tatăl ei și i le încredințase soțului ei spre a fi investite cu înțelepciune.

– Te-ai gândit să-ți muți contul la altă bancă? îl întrebă Ramón Rudd când tot ceea ce trebuia să rămână nespus între ei rămăsese nespus.

– Nu cred că aș fi bine-venit prin alte părți în condi­țiile actuale, dar de ce?

– Am primit un telefon de la una dintre băncile comerciale. Voiau să știe totul despre tine, cum stai cu creditul, angajamente, cifra de afaceri, tot felul de detalii pe care nu le comunic nimănui, firește.

– Au greșit adresa, probabil. Despre ce bancă e vorba?

– Una englezească. De la Londra.

– De la Londra? Te-au sunat pe tine? Ca să întrebe des­pre mine? Cine? Care bancă? Credeam că sunt fa­lite toate.

Ramón Rudd își exprimă regretul că nu putea fi mai precis. Normal că nu le spusese nimic. Stimulentele nu-l interesau.

– Ce stimulente, pentru numele lui Dumnezeu?

Rudd însă părea să fi suferit de o criză de amnezie. Intrări, răspunse vag. Recomandări. N-avea nici o im­por­tanță, Harry îi era un prieten adevărat.

– Mă gândeam la un blazer, adăugă bancherul pe când își strângeau mâinile înainte să se despartă. Bleumarin-închis.

– Cum e costumul meu?

– Mai închis. La două rânduri, cu nasturi din bronz, scoțieni.

Într-un nou acces de recunoștință, Pendel se văzu nevoit să-i povestească despre o serie fabuloasă de nasturi pe care tocmai o primise de la London Badge & Button Company.

– Ți-ar putea grava pe ei chiar blazonul familiei, Ramón. Ce-ai zice de-un ciulin? Ți-ar putea face și butoni pentru manșete.

Ramón îi răspunse că avea să se mai gândească. Apoi, cum era vineri, își urară unul celuilalt un sfârșit de săptămână plăcut. Chiar, de ce nu? Era încă o zi obișnuită în tropicala Panama. Pe orizontul personal pluteau câțiva norișori, e drept, dar nimic de nerezolvat. O bancă puternică din Londra îl sunase pe Ramón sau, cine știe, poate că nu-l sunase. Bancherul îi era totuși prieten, până una-alta. Era un client valoros când plătea comenzile, și chiar băuseră câteva pahare împreună. Aveai însă nevoie de un doctorat în percepție extrasenzorială ca să-ți poți face o idee despre ce era în capul hispano-scoțianului.

Când ajunge pe strada cu atelierul de croitorie, Harry Pendel se simte acasă. Câteodată își provoacă fiori de groază închipuindu-și că atelierul a dispărut, a fost furat, șters de pe fața pământului. Sau că n-a existat nicio­dată, că ar fi o plăsmuire a propriei sale imaginații, inspirată de răposatul unchi Benny. Dar astăzi vizita la bancă l-a neliniștit, așa că ochii lui vânează cu lăcomie umbra copacilor înalți de la intrare. „Ești o casă adevărată, salută în gând țiglele ruginii, spaniole, care îi fac cu ochiul din frunziș. „Nu ești deloc un magazin. Ești genul de casă la care visează toată viața un orfan. Ah, dacă unchiul Benny te-ar putea vedea acum!

– Ai observat bolta de flori de pe verandă? îl întreabă pe Benny, indicându-i direcția cu capul. Nu-i așa că te invită înăuntru, unde e răcoare și unde vei fi tratat ca un pașă?

– Harry, băiete, ai atins perfecțiunea, îi răspunde un­chiul Benny ridicându-și ambele palme la borurile pălăriei sale negre Homburg, așa cum făcea când se gândea la ceva. Cu un asemenea atelier, ai putea să ceri o liră sterlină taxă de intrare.

– Ai văzut și firma pictată, Benny? P&B încârligate pe un blazon. Literele care ne-au făcut celebri în oraș, printre membrii Clubului Unión, ai Adunării Legislative sau chiar printre cei de la Palatul Bâtlanilor²: „Ai fost pe la P&B recent?, „Ia uite-l și pe bătrânul cutărică în costumul lui P&B. Așa se vorbește despre noi pe-aici, Benny!

– Ți-am spus-o și o repet, Harry: ești dat naibii! Ai ochi! Mă întreb de unde ai moștenit talentul ăsta.

Cu încrederea în sine revenită la cote aproape normale și cu amintirea lui Ramón Rudd aproape complet ștearsă, Harry Pendel urcă cele câteva trepte de la intrare, pregătit pentru o nouă zi de muncă.

Proiect eșuat de colonizare a regiunii Darién din Panama de către scoțieni, la sfârșitul secolului al XVII-lea

Sediul Președinției Republicii Panama

2

Apelul lui Osnard, primit pe la zece și jumătate, nu provocă nici o tulburare. Era un client nou, iar clienții noi erau trimiși automat la señor Harry sau, dacă acesta era ocupat, li se cerea un număr de telefon, astfel încât să poată fi contactați imediat de señor Harry.

Pendel era în sala de croit, decupând tipare din carton pentru o uniformă de marină pe acorduri de Gustav Mahler. Sala de croit era sanctuarul lui, pe care nu-l împărțea cu nimeni. Cheia nu-i părăsea niciodată buzunarul vestei. Câteodată, ca să arate puterea pe care i-o insufla acea cheie, o strecura în broască și se încuia pe dinăuntru în nasul tuturor, demonstrând că era propriul său stăpân. Alteori, chiar înainte să descuie la loc, se oprea în prag o secundă, cu capul plecat și mâinile la spate, într-o atitudine de supunere, înainte de a-și relua ziua cea bună. Nimeni nu-l vedea făcând-o, cu excepția acelei părți a personalității lui care asista pe post de spectator la ieșirile sale histrionice.

În spatele lui, în săli la fel de înalte, sub lămpi puternice și ventilatoare punkah electrice noi-nouțe, lucrătorii săi răsfățați, de toate rasele, coseau, călcau și sporovăiau între ei cu o libertate rar acordată claselor muncitoare din Panama. Dar nici unul nu muncea cu aceeași râvnă ca șeful lor, Pendel, care se concentra o clipă asupra câtorva măsuri din Mahler, apoi tăia cu gesturi precise pânza pe curba trasată cu cretă galbenă ce definea spatele și umerii unui amiral columbian care dorea cu ardoare să-și depășească predecesorul în stil.

Uniforma pe care i-o pregătea Pendel era ceva cu totul deosebit. Pantalonii albi, încredințați deja specia­liștilor săi italieni, instalați comod câteva uși mai încolo pe coridor, trebuiau să i se muleze clientului pe fese și să arate perfect când acesta stătea în picioare. Tunica, la care lucra Pendel, era albă cu bleumarin, avea epoleți, fireturi și nasturi auriți și un guler înalt, à la Nelson, brodat cu frunze de stejar aurii înfășurate în jurul unor ancore – o tușă de creativitate personală care îi plăcuse foarte mult secretarului particular al amiralului când primise desenele prin fax. Pendel nu reușise niciodată să înțeleagă pe deplin ce voia Benny să spună prin: „Ai ochi", dar când se uita la modelul acela, știa că are.

În timp ce tăia pe armoniile muzicii, spatele începu să i se arcuiască empatic, până ce deveni el însuși amiralul Pendel coborând o scară monumentală la balul de inaugurare. Astfel de jocuri nevinovate nu-i afectau câtuși de puțin talentul de croitor. „Croitorul dumneavoastră ideal, îi plăcea să afirme – cu o reverență în direcția fostului său partener, Braithwaite –, „este cel care vă imită la perfecție. Misiunea lui este să se pună în hainele clientului și să devină acea persoană până când i le solicită proprietarul de drept.

Pendel primi apelul lui Osnard chiar într-un astfel de moment de grație. Mai întâi auzi vocea Martei. Marta era recepționera, telefonista, contabila și fabricanta lui de sendvișuri. O femeie mică, posacă, loială, pe jumătate negresă, cu un chip brăzdat de cicatrice în urma unor transplanturi de piele și intervenții plas­tice ratate.

– Bună dimineața, spuse în spaniolă cu vocea ei frumoasă.

Nu „Harry", nu „señor Pendel – niciodată. Doar „bună dimineața, cu vocea unui înger, căci glasul și ochii erau singurele părți ale chipului ei ce scăpaseră nemutilate.

– Bună dimineața și ție, Marta.

– Am un client nou pe fir.

– Din ce parte a podului?

Asta era o glumă între ei.

– Din partea ta. E un Osnard.

– Un ce?

– Señor Osnard. E englez. Face glume.

– Ce fel de glume?

– Te las pe tine să decizi.

Puse deoparte foarfeca, îl dădu pe Mahler la un nivel aproape inaudibil și trase către el un carnețel de întâlniri și un stilou, în acea ordine. La masa lui de lucru se transforma într-un fanatic al preciziei: stofa aici, modelele alături, facturierul și carnetul de comenzi acolo, totul în cea mai strictă ordine. Se îmbrăcase ca de obicei când lucra, cu o vestă cu spatele din mătase și revere concepute și croite special de el. Îi plăcea aerul profesional pe care i-l conferea această ținută.

– Cum se scrie, domnule? întrebă voios când Osnard își repetă numele.

În vocea lui Pendel se ghicea un zâmbet atunci când vorbea la telefon. Străinii aveau imediat impresia că discutau cu un tip simpatic. Însă Osnard părea să dispună de același dar, așa că între ei se înfiripă imediat o conversație veselă, lungă și foarte englezească.

– O-S-N la început și A-R-D la sfârșit, spuse Osnard.

Lui Pendel trebuie să i se fi părut ceva foarte spiritual, căci notă numele exact cum i-l dictase Osnard, în grupuri de câte trei majuscule, cu un & la mijloc.

– Dumneavoastră sunteți Pendel, sau Braithwaite?

Nu era prima dată când auzea această întrebare, astfel încât răspunse cu o limbuție potrivită ambelor identități:

– Ei bine, domnule, într-un fel sunt și unul și celălalt. Din păcate, partenerul meu, Braithwaite, a părăsit această lume acum mai mulți ani. Vă pot asigura însă că standardele sale înalte subzistă și sunt la fel de bine respectate în prezent, spre bucuria tuturor celor care l-au cunoscut.

Când își făcea reclamă, frazele lui Pendel semănau cu cele ale unui om care se întorsese în lumea civilizată după un lung exil. De asemenea, deveneau mai lungi decât te-ai fi așteptat, în special pe final, precum acele secvențe muzicale înșelătoare care continuă, deși încheierea lor pare iminentă, spre disperarea publicului.

– Îmi pare rău, se auzi vocea interlocutorului după o scurtă pauză, marcând vestea tristă printr-un ton mai coborât. De ce a murit?

Iar Pendel își spuse: „Interesant cât de mulți oameni pun această întrebare, dar oarecum firesc, dacă te gândești că toți murim mai devreme sau mai târziu".

– Ei bine, de ceea ce doctorii numesc un infarct, îi răspunse pe tonul relaxat cu care tratează astfel de chestiuni oamenii sănătoși. Dacă mă întrebați pe mine, aș spune că a pierit de inimă rea, după ce ne-am văzut obligați să ne închidem atelierul de pe Savile Row, drept consecință a aplicării unor impozite punitive. Locuiți aici, în Panama, domnule Osnard, dacă îmi permiteți să întreb, sau sunteți doar în trecere?

– Am ajuns acum două zile și cred că voi petrece o vreme mai îndelungată.

– Atunci, vă doresc bun venit, domnule. Mi-ați putea dicta numărul dumneavoastră de telefon, ca să reluăm legătura în cazul în care vom fi deconectați, cum se întâmplă destul de frecvent pe aici?

Ca în cazul tuturor englezilor, cei doi își recunoșteau cu ușurință apartenența socială. Pentru unul ca Osnard, originile lui Pendel erau limpezi, la fel ca aspirațiile acestuia din urmă de a și le depăși. Deși rafinată, vocea lui nu-și pierduse accentul de Leman Street, din cartierul East End al Londrei. Dacă nimerea vocalele, cadența și pauzele îl trădau. Și chiar dacă le nimerea pe toate, exagera în ambiția de a folosi un vocabular ales. Pentru Pendel, pe de altă parte, vocea lui Osnard avea sonoritatea insolenților privilegiați cărora nu le păsa de facturile unchiului Benny. Pe măsură ce vorbeau însă, între ei părea să se înfiripe o formă de complicitate, ca între doi exilați care se bucură să lase deoparte prejudecățile în favoarea reperelor comune.

– Stau la El Panama până când apartamentul meu va fi gata, îi răspunse Osnard. Lucrările ar fi trebuit să se încheie acum o lună.

– Ca peste tot, domnule Osnard, așa sunt muncitorii peste tot. Am spus-o și o voi repeta: poți să fii la Tombouctou sau la New York, nu găsești nicăieri atâta ineficiență ca în breasla constructorilor.

– Sunteți foarte ocupat pe la ora cinci? Este aglo­merat?

– Ora cinci este numai bună, domnule Osnard. Clienții de la prânz se vor fi întors la treburile lor, iar cei de dinaintea cinei nu vor fi intrat încă în scenă. Ah, dar mint. E vineri, deci aceștia se vor duce direct acasă, la nevestele lor. Voi fi încântat să vă ofer atenția mea deplină la ora cinci.

– Chiar dumneavoastră? În persoană? Știu că mulți croitori la modă lasă munca grea în seama ucenicilor.

– Mă tem că eu sunt mai de modă veche, domnule Osnard. Fiecare client este o provocare pentru mine. Eu tai, eu măsor, indiferent de câte încercări mă așteaptă până îmi duc treaba la bun sfârșit. Nici o parte a costumului nu părăsește atelierul înainte să fie gata, iar eu urmăresc îndeaproape fiecare fază a fabricației.

– Bine, cât costă? întrebă Osnard pe un ton glumeț, chiar prietenos.

Zâmbetul lui Pendel se lăți. Dacă ar fi vorbit în spaniolă, care îi devenise o a doua limbă, cea de suflet, n-ar fi avut nici o problemă să răspundă. În Panama, nimeni nu se jenează să discute despre bani, cu excepția celor care n-au. În schimb, relația tulbure a claselor superioare britanice cu banii era bine cunoscută, de multe ori cei mai bogați indivizi fiind și cei mai zgârciți.

– Ceea ce ofer eu este calitatea maximă, domnule Osnard. Rolls Royce-urile nu vin gratis, nici casa Pen­del & Braithwaite, le spun clienților uneori.

– Așadar, cât?

– Ei bine, domnule, două mii cinci sute de dolari pen­tru costumul obișnuit, din două piese, este prețul normal, deși ar putea varia în funcție de stofă și de stil. Haina sau blazerul, o mie cinci sute, vesta, șase sute. Cum obișnuim să folosim materiale ușoare, recomand o pereche de pantaloni asortați de rezervă, la prețul special de opt sute de dolari pentru perechea suplimentară. Șocul v-a lăsat cumva fără cuvinte, domnule?

– Din ce știam eu, prețul era de două mii bucata.

– Aveți perfectă dreptate, domnule Osnard. Acesta era prețul până acum vreo doi ani, înainte ca dolarul s-o pornească vertiginos la vale, timp în care firma Pen­del & Braithwaite continua să cumpere cele mai bune stofe, indiferent de costuri, importându-le mai ales din Europa, toate fiind…, era pe punctul să adauge ceva pom­pos, de genul „prețuite în valută forte", dar se răzgândi brusc. Oricum, am auzit că fabricanții de lux din ziua de azi, să-l luăm ca standard pe Ralph Lauren, au ajuns deja la două mii și uneori chiar peste. Nu știu dacă v-am spus că oferim și servicii de ajustare. Nu cred că furnizorul dumneavoastră obișnuit ar accepta să retușeze umerii, dacă la un moment dat ați observa că sacoul vă jenează. Nu gratis, în orice caz. Ce v-ar interesa, mai precis?

– Ah, nimic special. Să începem cu o pereche de costume de zi, să vedem cum merge. Apoi, tot setul.

– Tot setul? repetă Pendel, copleșit de un val de amintiri cu unchiul Benny. Cred că n-am