Vicina, misteriosul oraș-fantomă

Vicina, misteriosul oraș-fantomă

Remus Moise

Publicat de MultiMedia Publishing

Copyright 2021 Remus Moise 

Publicat de MultiMedia Publishing, www.telework.ro/ro/editura

ISBN: 978-606-033-512-2

Autorul deține în exclusivitate drepturile de autor și îşi asumă integral responsabilitatea privind conţinutul cărţii.

Capitolul 1: Slavii

În a doua jumătate a mileniului 1, într-o margine a târgului Giurgiu, din lunca Dunării, în partea de miazăzi, principalul obiectiv pe care-l puteau vedea locuitorii, în afară de port, era o cetate cu aspect de fort, solidă, nu prea înaltă, cu ziduri de piatră, construită, între anii 536 - 538, de către eparhul Ioannes, comandantul suprem al trupelor militare din regiune, din ordinul împăratului bizantin Justinian. Era o clădire poligonală, neregulată, cu ziduri groase, cu fundamentul din blocuri mari, nu foarte vastă, dar așezată în centrul unui ostrov cu iarbă deasă, pe un teren nisipos și, mai ales, prevăzută cu o curte interioară și cu numeroase anexe, pentru soldați, ceea ce autohtonilor le impunea un teribil sentiment de siguranță. În spațiul înconjurător se aflau bucătării, dormitoare, grajduri, săli pentru arme și alte amenajări, care toate contribuiau ca fortăreața să capete un aer cazon; dincolo de gardurile de piatră însă, peste Dunăre, apoi peste câmpia dreaptă, năpădită de pomi, către sud se întindea lunca fluviului, verde și mlăștinoasă, acoperită de mari tufișuri, dominată la est de port iar la vest și spre nord de oraș, iar asta îi dădea mai degrabă o înfățișare de castel cochet, decât de garnizoană.

Zidită pe o dublă platformă tare, foarte robustă, din beton roman, fortăreața avea două etaje și, deși nu măsura în diametru, în spațiul definit ca „locuibil, decât 13 metri, conținea în curtea interioară cuptoare pentru coptul pâinii, grămezi de lemne, rezerve de nutreț pentru cai, remize pentru căruțe, o magazie de efecte, dar și un turn-locuință, pe care însă militarii bizantini, înarmați, echipați colorat, îl foloseau ca punct de supraveghere. Nu era un „bastion inexpugnabil, destinat rezistenței în fața unui asediu prelungit; constituia însă un loc excelent de refugiu pentru conducătorii orașului, în cazul unui atac neașteptat și, mai ales, un adăpost eficient pentru unitatea încartiruită acolo, care, în eventualitatea unei „năvăliri barbare", avea, în primul rând, misiunea de a respinge asaltul, iar apoi de a comunica rapid cu forțele imperiale, de peste fluviu, pentru a primi întăriri.

Așa cum se înfățișa însă, pentru oamenii din orașul Giurgiu cetatea reprezenta, înainte de toate, un sprijin moral, căci, atâta timp cât locuitorii îi zăreau pe soldații romani urcați pe metereze, înarmați cu lănci și cu spade, protejați de coifuri, de scuturi și de cămăși de zale, care străluceau în soare, și bine instruiți, sau, prin târg sau prin port, îi întâlneau pe ostașii de la aprovizionare, călări sau în căruțe, însemna că nu erau amenințați de nici o primejdie și stăteau liniștiți, forfotind către Dunăre, zorind către obor, cu coșurile pline, sau ascultând porunci strigate de un trimis al căpeteniei lor, numită „jude". Când însă, spre miazănoapte, începeau a se înălța tremurător, pe deasupra copacilor, fuioare de fum, iar la orizont, pe culoarul stepei, se iveau pâlcuri necunoscute de călăreți - mai întâi mici ca niște gâze, apoi din ce în ce mai mari -, urmate de șiruri de care și de puhoi de lume, înecate în nori de praf, ofițerii bizantini se apucau să răcnească, navele din port se depărtau de țărm, târgoveții se împrăștiau, îngroziți, piețele se goleau de oameni și orașul părea a rămâne pustiu.

Deasupra turnului fortăreței însă flutura stindardul imperial - cu crucea imprimată pe el, cu vulturul cu două capete frumos desenat, pe un fond violet, auriu și alb, și cu emblema lui Iisus Hristos, compusă din inițialele I și XP, dominând înălțimea -, în semn că la sud de Dunăre teritoriul aparținea marelui împărat bizantin, iar soldații, cocoțați pe ziduri, cu arcurile întinse în mâini, arătau atât de înspăimântători încât, uneori, înțelegând că ajunseseră la frontieră, năvălitorii - de origine slavă, de obicei -, descurajați, ezitau să se mai apropie și se opreau. Știau că granița, trasată pe firul Dunării, despărțea ținutul valah, aflat la nord de fluviu, de marile posesiuni bizantine, situate la sud, iar a mai înainta echivala, pur și simplu, cu a ataca imperiul; nu aveau însă habar de faptul că romano-bizantinii, conștienți de uriașa importanță a Dunării ca drum comercial, incluseseră în teritoriul lor și ostroavele - precum insula Sfântul Gheorghe, din coasta orașului Giurgiu, pe care se găsea cetatea, sau insulele învecinate Mocanu și Mocănașu, din susul apei -, și nici nu pricepeau de ce, de câțiva ani, împăratul Justinian, aflat la Constantinopol, se străduia - inspirat, poate, de predecesorul său mai îndepărtat Constantin cel Mare - să reintroducă sub control bizantin o fâșie de uscat de la nord de fluviu, cuprinzătoare a mai multor localități, printre care și târgul Giurgiu - și, prin urmare, ordonase armatei a o redobândi.

Pe vremea aceea, gândirea strategică nu făcea parte din mentalitatea slavă, care, în linii mari, se prezenta îngrozitor de simplu: bine înarmați și foarte mulți, abili războinici și rezistenți, slavii nu voiau altceva decât să treacă Dunărea, să pătrundă în interiorul imperiului, să prade cât se putea și, dacă era posibil, să se așeze acolo, pentru a mai jefui și în viitor. De aceea împăratul Justinian, supus constant unei presiuni enorme din partea lor, s-a văzut silit să își apere granița de nord a imperiului exclusiv militar. Or, din pricina tot mai deselor încleștări dintre năvălitorii răsăriteni, sosiți pe coridorul stepei, și neînfricații soldați bizantini, oamenii din orașul Giurgiu, precum și din satele Slobozia, Frătești, Bălănoaia, Daia, Braniștea, Gostinu și Oinacu, de primprejur, aflate, toate, în „teatrul de operațiuni", trăiau tot timpul cu frica-n sân, cu un ochi trăgând spre ostașii suiți pe crestele cetății, iar cu celălalt supraveghindu-i pe înspăimântătorii slavi.

Altminteri, spre deosebire de invadatori, locuitorii din nordul Dunării știau că împăratul Justinian, pentru a-și proteja imperiul, repusese sub stăpânirea sa, în afară de peticul de pământ cucerit de răposatul general Chilbudios, mai multe așezări din sudul Munteniei, al Moldovei, al Olteniei și al Banatului, considerate „puncte strategice" de mare însemnătate (ca Litterata-Lederata, sau Palanca Nouă, Dierna-Zernea, sau Orșova, Recidiva-Arcidava, sau probabil Vădastra, Turris, sau Turnu Măgurele ori Bărboși, Sycidiva-Sucidava, sau Celei, Drobeta-Theodora sau Drobeta Turnu Severin, Constantiniana Daphne, de la gura de vărsare a Argeșului, însă și altele, necunoscute), așa încât, făcându-și curaj, își continuau viața obișnuită, muncind, iubind, construind și întreprinzând comerț, dar, îndeosebi, la sfârșit de săptămână, precum proclama religia lor, intrând în micile bisericuțe de lemn din așezări, ca să asculte slujba creștin-ortodoxă, să se roage și să se închine.

De regulă, duhovnicii propovăduitori ai celor sfinte erau stareți, adăpostiți în schituri de lemn, care însă, pe cât se pare, îndeplineau „și funcțiuni episcopale, și hirotonii de preoți, atrăgându-și mai târziu, pentru aceasta, denumirile eronate de „falși episcopi sau „pseudo-episcopi", menționate într-o enciclică papală referitoare la timpul acela. Adevărurile promovate de ei însă erau apreciate la justa lor valoare și, de aceea, enoriașii sosiți la slujbe se înmulțeau pe zi ce trecea.

 Ținutul însă era animat mai mult de negustori, care, profitând de o politică de înviorare comercială, aplicată interesat, prin anii 539-540, de Imperiul Bizantin, pentru a-și spori profitul, începuseră a se îndrepta cu navele lor,  încărcate cu mărfuri, atât de pe Rin, cât și de pe Dunăre, dar, mai ales, din Orient, pe Marea Neagră, pentru a urca apoi în amonte, spre portul Giurgiu, unde, acostând greoaie la chei, erau așteptate cu nerăbdare de neguțătorii de pe uscat, așa încât, în clipa când ancorau, iar vasele de război, însoțitoare, se poziționau în jurul lor, hamalii se repezeau să le descarce, robii țâșneau să ajute, mânați de stăpânii lor, funcționarii se înfățișau să perceapă taxe, iar oamenii se îmbulzeau să le vadă. De îndată ce manufactura era preluată însă de angrosiști, care, la rândul lor, formau caravane păzite de haidamaci înarmați, tocmiți anume, și coloana pornea spre oraș, pentru a trece printre așezări și a urca spre munți, aglomerația se risipea, funcționarii se retrăgeau în cotloanele lor, gospodarii se înapoiau spre casă și în micul port nu se mai vedeau decât corăbiile săltând lin pe apă.

Conform istoricilor, comercianții proveneau din cele mai diverse structuri sociale, urmărind cu toții același scop: să se îmbogățească. Concurența însă era imensă, riscurile nenumărate și nu toți aveau succes; de aceea, puținii dintre ei care izbuteau în cumplitul demers obțineau aproape întotdeauna, în afară de cuvenitul profit, un mare prestigiu și o durabilă faimă, care, în mod firesc, îi ajutau apoi să ocupe, aleși de concitadinii lor (sau, poate, numiți de conducători), atât posturi de juzi sau de consilieri, cât, mai ales, funcții bine retribuite, precum colectori de taxe sau înalți slujbași; și, nu rareori, dintre ei se racolau cârmuitorii de obști, unși în scaun poate de marii proprietari locali, ale căror atribuții se rezumau la a strânge dări, dar și la a convoca tinerii bărbați la oaste. Dreptatea însă, atât la oraș, cât și la țară, în așezările numite sate (de la pelasgul „sat, transformat mai târziu în latinul „santum, cu semnificația șanț), o făceau juzii, sau conducătorii supremi, dar care, fiind răzlețiți, neunificați, ca și comunitățile, probabil că exercitau proceduri diferite de la regiune la regiune, singurul corolar fiind comerțul, unde, influențați de bizantini, se prea poate ca și indigenii să fi acceptat, ca formă fundamentală a economiei lor, în afară de troc, moneda. Altfel, potrivit acelorași specialiști, societățile din lunca Dunării, al căror trai se desfășura, deopotrivă, în vatra localităților, dar și în exteriorul lor, pe ogoare, în păduri sau în călătorii, se bazau mai mult pe tradiții și, pentru că utilitatea acestora fusese validată de experiență, continuau să execute, cu sau fără îndemnuri de la conducători, tranșee de apărare, ca și strămoșii lor, să-și confecționeze arme, să are, să semene, să crească animale, să se căsătorească, să plătească biruri, dar, mai ales, să privească atenți spre Cetatea din Insulă - cum i s-a spus mai târziu fortăreței Giurgiu -, deoarece soldații dintre pereții ei erau singurii în măsură a îi anunța la timp despre schimbări. 

Peste aproape o mie de ani, potrivit cronicarilor turci, în Cetatea din Insulă aveau să încapă până la 3 000 de oameni; despre câți soldați bizantini s-au aflat între zidurile ei în secolul 6 însă nu s-a descoperit niciodată, precum nu s-a știut nici câte animale au fost pe ostrov, sau dacă membrii garnizoanei erau înlocuiți regulat; se cunoaște însă cu certitudine că, atâta timp cât fortăreața s-a găsit sub control bizantin, pe insula Sfântul Gheorghe s-a  întâlnit întotdeauna un corp de oaste exemplar înarmat, poate nu prea numeros, dar oricum suficient de puternic pentru a respinge un atac nomad, pentru a cere întăriri din imperiu, sau pentru a le solicita autorităților cetății Sextanta Prista, de peste Dunăre, să îi sară în ajutor.

Sextanta Prista era o altă cetate construită de către romani, în Moesia de Jos, lângă orașul Ruse, pe țărmul bulgăresc al fluviului Dunărea, care, servind, pe vremea împăratului Vespasian, dintre anii 69-79, atât ca tabără, cât și ca loc de retragere a flotei imperiale, fusese fortificată pe timpul lui Dioclețian, pentru ca în secolele 4 și 5 să conțină un scaun episcopal, dar, în secolul 6, să primească exclusiv atribuțiile, ca și Cetatea din Insulă, din târgul Giurgiu, unui post întărit bizantin, destinat a-i opri, sau a-i încetini, pe năvălitorii barbari. De aceea nomazii slavi, înțelegând că, dacă ar fi inițiat acțiuni ofensive împotriva vreuneia dintre ele, ar fi determinat sosirea în regiune a și mai multor militari bizantini, evitau a se năpusti asupra lor, mai ales că, în definitiv, prada pe care ar fi putut-o lua dintr-o fortăreață era infimă, riscurile întrecând cu mult profitul. În plus, pe la jumătatea veacului 6, slavii nici nu erau atât de mulți încât să-i copleșească pe bizantini numeric, și apoi, fiind păgâni, și crezând cu convingere în superstiții, se temeau ca nu cumva, dărâmând fortărețele, să elibereze duhurile existente în ele, iar spiritele, din răzbunare, să îi îmbolnăvească, sau să le pricinuiască orice alt tip de rău. 

Pe împăratul Justinian însă incertitudinea provocată de slavi la frontiera de nord a imperiului, pe albia Dunării, îl agasase încă de la debutul domniei, așa că, după ce a operat unele schimbări administrative încă din anul 536, dispunând, printr-un edict, desprinderea provinciilor Moesia Secunda și Scythia Minor din dioceza Tracia și punându-le la dispoziția unui „questor Iustinianus exercitas", creditat cu depline puteri civile și militare, a observat că îndatoririle îl obligau pe slujbaș să guverneze peste un teritoriu imens și, prin urmare, a început să se gândească a face și alte modificări, toate, desigur, menite a securiza permeabilitatea în teritoriul aflat sub stăpânirea sa.

Triburile invadatoare slave însă, care se scurgeau mereu spre sud dinspre nord, în lungi convoaie de care, compuse, de-a valma, din oameni călări, din bărbați, din femei, din copii aflați pe jos și din turme de animale, n-au dat nici un fel de importanță măsurilor întreprinse de împărat și au continuat să se reverse spre miazăzi, amenințătoare și înfrigurate, pe jumătate sălbăticite, aproape goale și înnebunite de foame, căutând cu disperare ori noi pășuni, ori alt mijloc de trai, pentru că altminteri piereau. Și nu s-au oprit decât în valea Dunării, în punctul cel mai sudic al luncii, pe câmpiile acoperite cu mlaștini și cu păduri de lângă Giurgiu, dinspre Slobozia, sau din apropiere de Bălănoaia, de Frătești, de Daia, de Braniștea, de Gostinu ori de Oinacu, unde, întorcând spatele pentru totdeauna culoarului stepei, pe care veniseră, și-au ațintit ochii către imperiu, dincolo de marele fluviu, și au făcut popas. Nimeni nu va ști, niciodată, ce au gândit privind către ținutul necunoscut, făgăduitor de belșug și de bunăstare stăpânit de împăratul de la Constantinopol; dar se poate deduce cu ușurință că, în situația lor, nici nu le-a trecut prin cap altceva decât ori să traverseze Dunărea, să se repeadă asupra satelor din teritoriu și să le jefuiască, ori, și mai plauzibil, să efectueze o incursiune în scop sângeros, pentru a-i demonstra marelui Justinian de ce sunt în stare și a-l determina, în felul acesta, a-i angaja ca apărători ai frontierelor imperiale, transformându-i în aliați bizantini și plătindu-le stipendii.

Deși raționau și acționau aproape în chip primitiv, slavii erau, totuși, o populație organizată în triburi și în uniuni tribale, originară dintr-o regiune răsăriteană, situată între râul Nipru și Munții Carpați, din Ucraina, și între râul Oder și Marea Baltică, și se aflau sub comanda unor cneji, sau jupâni, peste care trona un Sfat al Bătrânilor. Nu fuseseră dintotdeauna o seminție războinică și cuceritoare, și cu atât mai puțin un neam obsedat de nestatornicie; dar, pe vremea aceea, pentru marea majoritate a colectivităților umane fundamentul existenței materiale îl constituiau animalele și terenul agricol și, cum o comunitate nu putea subzista dacă nu deținea pășuni, când oamenii din zona lor s-au înmulțit, iar societățile tribale din împrejurimi au început să-i atace, din aceleași motive, n-au mai avut altă scăpare decât să migreze în lumea largă, atât spre sudul și spre centrul Europei, cât și în Asia Mică, pentru a acapara teritorii.

Considerați de sorginte indo-europeană, slavii erau nomazi, trăind în corturi, se hrăneau cu carne de erbivore și cu produse lactate și ignorau total atât meșteșugăritul și olăritul, cât și negustoria; în schimb, în comunitățile lor, toți membrii se socoteau egali, indiferent de sex, de rang sau de avere, iar deciziile deveneau operaționale doar dacă întruneau unanimitatea. Idolatri convinși, toți credeau cu fanatism în zei, cultivau duhurile și se rugau la forțele naturii, înălțau spiritelor temple de lemn prin păduri, iar morții și-i incinerau; dar, mai ales, deoarece pseudo-religia lor nu le inocula nici un simț moral, n-aveau reprezentarea valorilor și, prin urmare, se mândreau când se îmbogățeau prin jaf și erau fericiți când luau o viață de om. Iar necesitatea de a ști să mânuiască o armă îi îndemna, din instinct, să se pregătească tot timpul pentru război.

În ținutul natal trăiseră în sate insignifiante și mizerabile, precum și în jalnice târguri, risipite de-a lungul râului Nipru, exact pe unde cărările erau mai dificile; de aceea, împinși de puterea obișnuinței, când au început a sosi în valuri tot mai mari în lunca Dunării, cam prin anii 540-541, s-au așezat tot prin văi și pe maluri de ape, în puncte foarte greu accesibile, de unde n-au mai slăbit din ochi imperiul; în plus, pentru a nu fi surprinși și expuși unui dezastru, din precauție, au decis ca toți bărbații tineri, capabili a îi înfrunta pe bizantini, să se instaleze, într-un soi de provizorat, undeva mai sus de Ploiești, într-o zonă depresionară dinspre Munții Carpați, direcționând spre lunca Dunării, printre bălți și prin păduri, pentru a se stabili permanent, doar bătrânii, bărbații trecuți de prima tinerețe, femeile și copiii. Iar contactul atât cu unii, cât și cu ceilalți, e de presupus că se asigura prin ștafete.

În tot acest timp, urmărindu-i îngrijorați cum tot soseau și soseau pe culoarul stepei, așezându-se în ținutul lor, oamenii din orașul Giurgiu, de la Slobozia, de la Bălănoaia, de la Frătești, de la Daia, de la Braniștea, de la Gostinu și de la Oinacu se priveau neliniștiți, bănuind că, mai devreme sau mai târziu, vor fi siliți să se încaiere cu noii veniți, pentru pășuni, dar nu aveau ce face, erau mai puțini, mai slab organizați, împărțiți în zeci de clanuri mici, neunificate, și nu puteau riposta; așa încât, vreme îndelungată, s-au tot uitat, de pe hotare, cum nomazii veneau parcă zilnic mai mulți, cum descălecau, cum își întindeau taberele lângă păduri, prin luminișuri, și cum se întorceau întotdeauna cu fața către imperiu. Poate că nimeni nu ținuse vreo evidență, dar, oricum, la un moment au observat, uluiți, că nomazii se așezaseră de-acum peste tot în jurul lor, pretutindeni unde curgea un râu sau se înălța o pădure, atât pe malurile Jiancăi, sau Parapancăi, spre Slobozia, sau pe țărmurile Făgădăului și ale Bibiței, către Frătești, cât și în mlaștinile de la Comasca, precum și mai către nord, înspre Codrii Vlăsiei.

Slavilor însă nu le păsa nici cât negru sub unghie că erau priviți; dimpotrivă, descinzând în cohorte tot mai numeroase în lunca Dunării, poposind și aliniind căruțele într-un fel de cerc, ei, slobozind animalele, pentru a se hrăni, aprinzând focuri și cărând apă, pentru diverse necesități, păreau împăcați mai mult ca niciodată cu soarta lor. Seara puneau oameni de strajă și atât valahii de la nord de fluviu, cât și bizantinii de pe celălalt mal - de regulă, soldați înarmați, ieșiți în patrulare -, îi vedeau bine cum, la lumina lunii, sau sub pâlpâirile jăratecului trecut de lemne, se mișcau, ca niște umbre, în jurul taberei lor, privind lung către vreun cort, sau liniștind vreun cal agitat, care păștea, auzindu-i apoi deodată cum, pe neașteptate, fără nici o teamă că ar deranja pe cineva, începeau să urle ca lupii, comunicând între ei și sfâșiind pacea neagră a nopții. Dar nici bizantinii și nici valahii nu cutezau să intervină și, peste un oarecare timp, în lunca tăcută, deasupra adăposturilor de unde nu ieșise nimeni, liniștea și întunericul se înstăpâneau din nou, impenetrabile și înfricoșătoare, în vreme ce străjile, aciuite pe undeva, parcă piereau în neant.

La lumina zilei însă nălucile din timpul nopții căpătau consistență, devenind reale și, pe măsură ce taberele se deșteptau, pregătindu-se pentru diverse munci, se observa, totuși, că așteptau ceva; oamenii, din când în când, se opreau din treburi și, lăsând o clipă imperiul nesupravegheat, întorceau capul spre nord și priveau lung; apoi deodată, când pe culoarul stepei se iveau călăreți, răcnind și chiuind, în fruntea unui șir de căruțe goale, și venind în goană spre luncă, se lămurea și ce urmăreau: îi așteptau pe războinicii coborâți dinspre munți, cărora, întâmpinându-i cu bucurie, li se alăturau țipând, pentru ca apoi, împreună, să se îmbulzească spre malul fluviului, să treacă Dunărea pe ambarcații de lemn, să năvălească în teritoriul imperial, tăindu-i și omorându-i pe soldații de pază, dacă puteau, și să nu se înapoieze din sudul ținutului, pentru a se dispersa din nou, decât cu căruțele pline cu pradă și cu mâinile mânjite de sânge. 

Totuși, oricât erau de răi în expediții, cu valahii printre care stăteau se înțelegeau și nu-i atacau, preferând să îi lase a își vedea de treburi, poate pentru ca, la vremea recoltatului, să aibă ce le confisca; sau, pur și simplu, poate pentru că apucăturile le erau sugerate de comportamentul fiarei numite lup, care nici ea nu ucidea pe teritoriul unde se stabilea, pentru a nu-și periclita viitorul; oricare ar fi fost motivul însă, pe valahi nu i-au supărat mai mult decât cu prezența lor, așa încât, peste o oarecare vreme, nici bizantinii, nici alte nații nu s-au mirat când au remarcat, înfiorați, că trupelor slave pornite în incursiuni de jaf la sud de Dunăre li s-au adăugat, desigur pentru a se alege și ele cu pradă, și cete mai mici sau mai mari de valahi. Iar de atunci a devenit o banalitate ca printre hoardele slave de năvălitori, pătrunse în imperiu pentru a se îmbogăți, să se afle și indigeni munteni. 

Valahii însă, spre deosebire de slavi, care veneau de la nord de Pont, erau originari din însoritul sud, provenind, inițial, din triburile de la Marea Egee, sosite la nord de Dunăre cu mii de ani în urmă, dar amestecate, până la a-și stabili identitatea, atât cu diverse culturi neolitice, dar și de mai apoi, precum și cu diferite comunități contemporane cu ei, pe care, de-a lungul timpului, le-au asimilat. Istoricilor și arheologilor geneza lor li s-a părut însă atât de enigmatică încât nici la începutul cercetării științifice a trecutului acestor oameni, și nici mai apoi nu au emis opinii referitoare la obârșia lor care să concorde. Și, de altminteri, neputându-se stabili, mulțumitor, nici măcar etimologia cuvântului vlah, sau vlahi, a fost mai convenabil ca termenul să fie lăsat în suspensie, deoarece nimeni nu a mai trebuit, apoi, nici să accepte, dar nici să demonstreze că acei indivizi înalți, zvelți, bărboși și pletoși, cu părul castaniu sau închis la culoare, însă, datorită mixajelor, supus schimbărilor de-a lungul vremii, și cu femeile cu pielea albă, au fost urmașii unor migratori plecați din Asia Mică.

Cu toate acestea, întrucât neștiind ce s-a întâmplat în trecut nu se poate elucida  prezentul, și cu atât mai puțin anticipa viitorul, o bună parte a cercetătorilor s-au încumetat, în cele din urmă, și au efectuat analize, stabilind că termenul „vlahi reprezintă un exonim, sau o veche denumire atribuită de către romani populațiilor din Europa Centrală și Răsăriteană, din ambele părți ale Dunării, ale Prutului și ale Carpaților, controlate de marele Imperiu Roman; sau, mai concis și mai sugestiv, populațiile de origine getică și dacică, guvernate, în Peninsula Balcanică, alături de traci și de iliri, de către „stăpânii lumii.

Autorul roman Cassius Dio însă, folosit ca sursă de referință de către scriitorii târzii, nu i-a menționat în lucrarea sa „Istoria romană, în mod direct, pe „vlahi, ci a precizat: „Dacii locuiesc pe ambele maluri ale Istrului, dar cei ce locuiesc dincoace de fluviu - lângă țara Tribalilor - țin cu plata birurilor de Moesia și se numesc „moesi; afară de cei așezați foarte aproape de „tribali. Cei de dincolo poartă numele de „daci, fie că sunt „geți, fie că sunt „traci din neamul dacilor, care locuiau odinioară în Munții Rodopi, arătând, în felul acesta, că geții - sau vlahii, sau valahii, cum li s-a spus mai apoi - erau amestecați cu dacii și, în preajma Munților Rodopi, cu tracii.

Prin urmare vlahii - sau valahii - erau vechii pelasgi, cunoscuți mai târziu ca geți, dintre care însă o parte s-au sedentarizat încă de la descinderea lor la nord de Dunăre, devenind agricultori, altă parte a emigrat, presată de kurganieni și de cucutenieni, umplând Europa cu numărul lor, iar alta, dispersată prin jur în așa fel încât s-a răspândit pe toată suprafața Peninsulei Balcanice (insinuându-se, evident, printre locuitorii de la sud de fluviu), s-a specializat în oierit și în comerț, astfel încât, practicând atât negustoria, cât și transhumanța, se afla mai toată vremea în deplasare, ori căutând noi pășuni, ori îndreptându-se către piețele comerciale.

Mai târziu, Imperiul Roman, după ce a cucerit un fragment din trupul Geției, numit Dacia Traiană, pe care l-a abandonat apoi, și-a stabilit granița pe firul Dunării și, pentru a o proteja, a aplicat o strategie de colonizare, dislocând geți și daci de la nord de Dunăre, precum și din alte părți, dar și traci, și iliri și așezându-i în propriile provincii, de la sud de Dunăre, cu un dublu scop: pe de o parte pentru ca respectivii oameni, concentrați inițial în castre și în orașe, numite colonii, să producă bunuri destinate consumului imperial, iar pe de alta pentru a servi ca tampon împotriva hoardelor întărâtate de slavi, sosite în sudul Munteniei cu intenția de a forța frontiera. Concomitent însă, autoritățile imperiale i-au păstrat permanent în rezervă, pentru a-i utiliza, pe vitejii veterani de război, pe care, împroprietărindu-i cu teren arabil, i-au „fidelizat", transformându-i în locuitori ai