Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Întoarcere în viitor

Întoarcere în viitor

Citiți previzualizarea

Întoarcere în viitor

Lungime:
619 pagini
9 ore
Lansat:
9 feb. 2021
ISBN:
9786060735380
Format:
Carte

Descriere

Acum că cyriștii se află la un pas de realizarea teribilului lor proiect apocaliptic, opțiunile lui Kate sunt tot mai puține, din moment ce, la fiecare salt înainte și înapoi în timp, riscă să declanșeze schimbări periculoase în cronologie. Lucrurile se complică și mai mult când planează îndoieli asupra unora dintre membrii misteriosului grup de rezistență care a susținut-o până atunci. Confruntându-se constant cu decizii la limita dintre viață și moarte, oare va reuși Kate să-și ducă la bun sfârșit misiunea și să împiedice masacrul în masă planificat de cyriști?

Răsturnări de situație, acțiune trepidantă și aventuri periculoase la cumpăna timpului marchează finalul unei serii care a fascinat mii de cititori!

Lansat:
9 feb. 2021
ISBN:
9786060735380
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Întoarcere în viitor

Cărți conex

Previzualizare carte

Întoarcere în viitor - Rysa Walker

1.png

Time's Divide

Rysa Walker

Copyright text © 2015 Rysa Walker

Ediție publicată prin înțelegere cu Amazon Publishing, www.apub.com, în colaborare cu ANA Sofia Ltd.

Toate drepturile rezervate

Editura Litera

tel.: 0374 82 66 35; 021 319 63 90; 031 425 16 19

e-mail: contact@litera.ro

www.litera.ro

Întoarcere în viitor

Rysa Walker

Copyright © 2021 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Traducere din limba engleză: Diana Trăncuță

Editor: Vidraşcu şi fiii

Redactor: Gabriela Trășculescu

Corector: Nicoleta Arsenie

Copertă: Andreea Apostol

Tehnoredactare şi prepress: Mihai Stoianov

Descrierea CIP a Bibliotecii Naționale a României

Walker, Rysa

Întoarcere în viitor / Rysa Walker;

trad.: Diana Trăncuță – Bucureşti: Litera, 2021

ISBN 978-606-33-7012-0

ISBN EPUB 978-606-073-538-0

I. Walker, Rysa

II. Trăncuță, Diana

821.111(73)–31=135.1.

Îi dedic această carte lui Pete – o prezență constantă în viața mea, indiferent de cronologie.

1

Bethesda, Maryland

8 septembrie, 21:37

Julia Morrell Waters nu e o femeie răbdătoare. La mai puțin de cinci minute după ce am citit biletul de la ea, prin care îmi urează bun-venit în Coloana a Cincea, un tip cu o cutie de pizza bate la ușa lui Katherine. Pe capacul cutiei e lipit un mesaj scris pe același tip de hârtie ca biletul de bun-venit: „Max te va aduce la mine. Ieși prin spate. Sari peste gard. El te va lua de pe strada alăturată. Vino singură. JMW."

– Nu pleacă singură, îi spune Connor.

Lui Max mai că-i ies ochii din orbite. Înhață cutia de la Connor, scoate un pix din buzunar și mâzgălește cuvântul „microfoane!!!" pe spatele biletului. Îl împinge spre mine, apoi arată către bucătărie și curtea din spate, ca și cum discuția e încheiată.

Nu e. Îi smulg pixul din mână și scriu: „Tot nu vin singură."

Trey se uită la Katherine, care încă stă pe canapea, apoi la Connor. Amândoi încuviințează. După aceea se bate pe piept și arată spre mine.

Max face doi pași amenințători în direcția mea și, judecând după expresia feței, sunt sigură că ar fi încercat să mă azvârle pe umărul lui dacă Trey și Connor nu s-ar fi îndreptat spre el, amândoi în același timp. Într-un fel, mi-aș fi dorit să nu o facă. Tipul ăsta trebuie să-și bage mințile-n cap și, pentru început, nu i-ar strica să fie culcat la pământ de-o fată pe jumătate cât el.

E clar că nu gândește lucid. Conform instrucțiunilor Juliei, ar trebui să ies prin spate. În cazul în care casa ar fi supravegheată, va părea suspect că băiatul care livrează pizza s-a întors la mașină însoțit, și încă de cineva luat pe sus, care se zbate să scape.

Bineînțeles că Daphne a simțit tensiunea din încăpere. Latră din nou și, imediat ce Katherine îi desface lesa, vine lângă mine, mârâind încet.

Max dă din cap, ca și cum vrea să ne transmită că nu suntem deloc rezonabili, apoi scoate ceva din buzunar. Daphne mârâie din nou.

– Ține-ți câinele, bine? Trebuie să sun la sediu să văd ce s-a întâmplat cu comanda ta.

Mă așez în genunchi și îmi pun un braț în jurul lui Daphne. Ea se mai relaxează nițel, dar tot cu ochii pe el stă.

Așteptăm. În cele din urmă, vorbește la telefon:

– Îmi zic că au comandat două. Nu doar una. Max ascultă o clipă, apoi se uită la noi patru – cinci, dacă o punem la socoteală pe Daphne – și zice: Nu, nu cred că merge așa... Bine... da. Vâră telefonul înapoi în buzunar. Două să fie. Mă întorc imediat cu cealaltă pizza.

Connor zice:

– Sigur. Nicio problemă. Dar o primim pe gratis, nu? Din moment ce-ai încurcat comanda.

Max își dă ochii peste cap.

– O să-mi întreb șeful. Mă privește lung, apoi se uită din nou spre ușa de la bucătărie și dispare.

Trey și cu mine urmăm instrucțiunile de pe bilet și ne furișăm prin spate. Sărim peste gard și ne înghesuim prin gardul de chiparoși al vecinului, apoi vedem mașina cu Valenzia așteptând lângă trotuar. Max vorbește din nou la telefon, ațintindu-ne cu privirea prin geamul deschis de pe partea șoferului.

Mașina e o rablă veche, roșie. Cred că a fost cândva un taxi, pentru că are un panou despărțitor între locurile din spate și cele din față. După ce urcăm, Max se întoarce și se uită prin deschizătura panoului.

– Bun, uitați cum stă treaba. Poți merge cu ea, dar va trebui s-aștepți în mașină până iese. Din motive de securitate.

– Nu. Trey deschide portiera și dăm să ieșim.

– Stați, stați, zice Max, ridicând mâna. Așteptați un minut.

Până la urmă ajungem la un compromis. Max ne confiscă telefoanele și rucsacul meu. Trey poate intra în clădire, dar nu și în biroul unde mă întâlnesc cu doamna Waters. Nu mă dau în vânt după niciuna dintre clauzele astea, dar câtă vreme am cheia CRONOS, pot să fug după ajutor dacă dăm de necaz.

Geamurile mașinii sunt atât de fumurii, încât abia dacă se vede prin ele. Când Trey spune că nu crede că e legal să fie așa de întunecate, Max mormăie ceva. Sunt sigură că am trecut de Beltway acum câteva minute, dar asta nu mă ajută să-mi dau seama unde suntem mai exact. Un drum de douăzeci de minute înseamnă că am putea fi în D.C., Virginia de Nord, sau tot pe undeva prin Maryland.

Oprim în fața unui șir de case banale și mergem pe trotuarul banal spre o ușă banală. Numerele de pe ușă lipsesc.

Se vede că sufrageria e locuită. Măsuța de cafea e plină de hârtii, plicuri, un manual de folosire a computerului și câteva romane polițiste. Trey se așază pe canapea, cu o carte de Janet Evanovich în mână. Apoi Max mă împinge într-un birou mic unde urmează să o întâlnesc pe lidera Coloanei a Cincea, un grup de rezistență în rândul cyriștilor, care ar putea să ne dea șansa de a opri dezastrul global pe care îl plănuiește bunicul meu.

– Fără supărare, încep eu, dorindu-mi imediat să mă fi abținut. Din proprie experiență, cuvintele astea chiar îi fac pe oameni să se supere. Dar nu te cunosc. Ar putea fi o capcană plănuită de Saul. În niciun caz n-am de gând să predau cheile sau altceva până nu sunt convinsă de contrariu.

Julia Morrell Waters își lasă ușor capul pe spate și mă privește fix. Felul în care arată îmi amintește de mama ei. În ciuda pielii cu câteva nuanțe mai închisă și a faptului că e ceva mai plinuță, are aceeași ochi de un albastru intens. Și zâmbetul pare identic, deși l-am zărit în treacăt, la început, când mi-a mulțumit că i-am scos pe părinții ei din Georgia, în viață. Și cu toate că e cu vreo patruzeci de ani mai mare decât Delia pe vremea când am întâlnit-o ultima oară în Georgia, e evident că Julia a fost, în tinerețe, la fel de superbă ca mama ei.

Însă tonul vocii și atitudinea sunt sută la sută ale lui Abel Waters, cel puțin în momentul ăsta. Pentru că tocmai i-am pus la îndoială ordinele. Din nou. Direct, explicit și, de data asta, în fața ei.

Nu încerc să fiu combativă. Sunt doar epuizată și nu înțeleg de ce n-am putut să lăsăm întâlnirea asta pe a doua zi dimineață. Au trecut mai puțin de trei ore de când i-am văzut pe Abel, Delia și Kiernan ieșind din pivnița Marthei și intrând în mașina lui Simon, în Georgia anului 1938, cu cheile CRONOS pe care plecasem să le recuperez. Câteva ore de somn nu reprezintă o pretenție exagerată înainte să fiu forțată să intru într-un schimb de replici cu fiica lor. Și deși mă simt prost să țip la o femeie în vârstă, ea nu e deloc rezonabilă.

– Realizezi că am putea foarte ușor să luăm ce vrem, nu? întreabă Julia. Lucru și mai aproape de adevăr, dacă lucra cu fratele Cyr...

– Saul, zic eu printre dinții încleștați. A spus „fratele Cyrus" de cel puțin șase ori în ultimele cincisprezece minute și începe să mă calce pe nervi. Numele omului e Saul Rand. Nu există niciun frate Cyrus.

Julia închide ochii și oftează.

– Da. Dar când lucrezi din interior, încercând să dobori o organizație paranoică și uriașă precum Cyrist International, înveți să acționezi cu grijă. E o idee bună să te obișnuiești să-i spui maniacului de la conducere pe numele care nu-ți va aduce moartea. Pentru că asta fac ei, să știi. Omoară oameni, mai ales când își doresc lucruri pe care aceștia refuză să le dea de bunăvoie. Nu te roagă frumos.

Aș zice că nici Julia „n-a rugat frumos" pe nimeni. A fost mai degrabă un ordin să predăm totul Coloanei a Cincea. Cheile pe care le-am obținut, informațiile pe care le avem, mostra de la Six Bridges. Totul.

– Bine, zic eu. Spune-i cum vrei. Și da, la fel ca oamenii lui Saul, sunt sigură că ai putea să dai buzna și să iei tot ce vrei. Dar ține minte că ne-am împotrivi și, dacă i-ai face rău vreunuia dintre noi, posibilitatea ca eu să lucrez cu tine ar dispărea.

O privesc cu atenție pe Julia în timp ce vorbesc, pentru că joc la cacealma. Coloana a Cincea ar putea să aibă propria armată restrânsă de călători în timp, la fel ca Saul. Singurele lucruri de care ar avea nevoie ca să oprească Selecția ar fi cheile și informațiile pe care le-am strâns până acum. Dar ceva din ochii Juliei îmi spune că nu e așa. Și având în vedere atitudinea lor de până acum, cred că ar fi făcut exact ce mi-a spus mai devreme: ar fi dat buzna și ar fi luat ce voiau, dacă nu se sinchiseau de ajutorul meu. Și singurul lucru pe care cred că îl am de oferit e abilitatea mea de a folosi cheia.

De fiecare dată când vorbesc, Julia bate cu două degete în masă, într-un ritm tăcut, dar regulat. Pare că așteaptă să continui, așa că adaug:

– Sau poate aveți deja totul sub control? Kiernan...

Are o expresie ciudată când rostesc numele, dar nu mă întrerupe.

– Kiernan era sigur că acele chei pe care le au cyriștii sunt de pe vremea părinților tăi, din viitor, și le aparțineau istoricilor care n-au fost pe teren în ziua aia. Asta e ipoteza de la care plecăm?

Încuviințează, dar continuă să bată darabana în birou. Văd o rolă de bandă adezivă și rezist impulsului de a mă ridica și de a-i lipi degetele de brațul scaunului.

Mă rezum la a-mi aținti privirea asupra lor până când se oprește. Apoi întreb:

– Și ai nevoie de ajutorul meu pentru a recupera acele chei?

– Ar... ușura situația, recunoaște ea.

– Bine, atunci. Dacă vrei să cooperez, o vom face în termenii mei.

– Și care sunt aceștia, mai exact?

N-am avut timp să mă gândesc atât de departe, așa că decid să fiu evazivă.

– Mai întâi, eu hotărăsc cine face parte din echipa mea. Vreau să fiu înconjurată de oameni pe care-i cunosc, în care am încredere.

– Deja ne-am ocupat. În dosarul tău erau trecute numele lui Harvey Tilson și al fetei Singleton.

– Ce dosar? Cine ți-a dat informația asta?

– Părinții mei. Mama, de fapt, odată ce am înțeles că vom avea nevoie de ajutorul tău ca să oprim lucrurile.

Mă gândesc la noaptea petrecută în casa Marthei, când Abel a spus că ne trebuie aliați. Nu-mi amintesc să-l fi menționat pe Tilson, deși tot ce se poate. Dar Charlayne? De ce-aș fi zis ceva despre ea?

– Tot nu mi-e clar cu ce ne-ar ajuta Singleton, zice Julia, ca și cum îmi citește gândurile. Dar Tilson și tânărul sunt niște atuuri categorice.

OK... acum are sens. Prin „tânăr", se referă la Kiernan, iar el știa despre Tilson și despre Charlayne.

– Așadar, altcineva? întreabă Julia. Pe cine să mai aducem care să te facă să te simți în largul tău și protejată?

Mă enervează tonul ei, dar trec cu vederea.

– Katherine, Connor și Trey. Părinții mei...

– De ce? Mama ta nici nu știe nimic despre toate astea.

– Ai dreptate. Nu știe. Dar o să afle în curând.

– Nu, Kate, spune ea, sprijinindu-se de spătarul scaunului. Înțeleg și apreciez faptul că te preocupă binele mamei tale. Dar avem o întreagă echipă ce le asigură protecție lui Prudence și lui Deborah. Mama ta e pe mâini bune, iar planul pe care l-am stabilit e condiționat de discreție. E prea riscant pentru noi să-ți permitem să te abați de la grafic pentru genul ăsta de problemă personală.

Dau din cap cu hotărâre.

– Nu. Mama trebuie să știe ce se petrece și eu trebuie să fiu cea care-i spune. Nu e vorba că n-am încredere în echipa voastră de securitate. Partea asta nu e tocmai sinceră, pentru că nu sunt sigură că am încredere. Doar că nu mă voi putea concentra la altceva până când nu o văd acasă. Plec de dimineață. Katherine e de acord...

– Opinia lui Katherine nu e relevantă aici! Julia se oprește și inspiră adânc. Are același ton autoritar, dar ceva mai puțin răutăcios când continuă: Din ce mi s-a spus, e mult prea bolnavă ca să ia decizii logice. Sinceră să fiu, având în vedere relația ei din trecut cu fratele Cyrus, nu sunt sigură că deciziile bune au fost vreodată punctul ei forte. Dar lăsând asta la o parte, nu e deloc surprinzător că ar pune binele fiicei ei mai presus de cauză.

Poate că Julia nu e surprinsă, dar eu am fost. Imediat ce Connor mi-a spus că au găsit un loc în care mama și Prudence s-ar putea afla joi, am început să fixez puncte stabile în Londra, fiind pregătită de plecare. Katherine m-a temperat, amintindu-mi că trebuie să mă odihnesc mai întâi, ca să mă asigur că ajung acolo cu mintea limpede. Dar tot ea m-a ajutat să găsesc cel mai apropiat punct stabil de hotelul în care stătea mama și momentul cel mai potrivit în care să fac saltul. Tocmai începuserăm să discutăm datele concrete ale saltului când Max a bătut la ușă.

Într-adevăr Katherine e bolnavă și, da, deciziile ei sunt oarecum suspecte în acest moment. Ba chiar o să recunosc că am avut aceleași rețineri ca Julia, legate de relația lui Katherine cu Saul. Dar mă scoate din sărite s-o aud pe femeia asta – o străină – cu câtă ușurință o blamează pe Katherine.

– Ceea ce mă face să trec la a doua condiție, zic eu. Nu tu decizi ale cui opinii contează. Katherine și-a sacrificat o mare parte din viață încercând să repare dezastrul pe care l-a creat Saul.

– La fel ca mine.

– Poate că da, zic eu. Dar Katherine are un avantaj pe care tu nu-l ai când vine vorba despre deciziile care mă vizează. Katherine mă cunoaște. Știe că nu voi putea să mă concentrez pe ce ai nevoie să fac, dacă sunt îngrijorată pentru mama. Și din moment ce am terminat aici, mă duc acasă să mă odihnesc. Am dormit doar câteva ore în ultimele zile. Apoi plec la Londra. Prudence și mama...

– Da, da, zice Julia, fluturând din mână. Știu. Se vor caza la County Hall Marriott poimâine. Camere alăturate, etajul patru. Cum îți spuneam, le monitorizăm fiecare pas, chiar și convorbirile private. De fapt, deja pot să-ți spun că vor sta trei zile și apoi...

– Ce rost are să ne contrazicem pe tema asta? zic, ridicând tonul. Care-i problema? Pot să folosesc cheia. În caz că timpul e scurt, odată ce văd că mama e în siguranță, o să fac saltul înapoi chiar la ora și în minutul în care suntem acum, dacă insiști.

– Nu asta-i ideea, Kate. Suntem îngrijorați ca nu cumva ce-ai putea face sau spune la Londra să-i pună în gardă pe oamenii lui Cyrus. Și ei o supraveghează pe Prudence. De fapt, unul dintre oamenii lui călătorește adesea cu Prudence, ca să stea cu ochii pe ea și să le dea raportul lui Simon și lui Cyrus despre activitățile ei. Ea... Julia se uită în jos și răsfoiește hârtiile din fața ei. Să spunem doar că Prudence e prea bolnavă ca să-și dea seama că e jucată pe degete.

Sunt pe cale să întreb cine e bărbatul, dar apoi mă prind.

– Kiernan? Nu. Nu e de partea lui Saul. Sau a lui Prudence. Măcar în privința asta ai dreptate. Kiernan e de partea noastră. De la ea doar obține informații. Și de la Saul.

Julia îmi aruncă un zâmbet infatuat.

– Tata mi-a spus că e posibil să crezi asta. Dar te înșeli. Ne-am întrebat o vreme din ce grup face parte, dar știm de ceva timp că este în tabăra lui Cyrus. A fost implicat de la bun început, Kate.

Brusc, am gura foarte uscată și mi-e greu să respir. Mă simt de parcă un pumn gigantic îmi strânge plămânii. Câteva secunde nici nu pot să răspund. Într-un final, zic cu voce răgușită:

– Nu te cred.

– Îmi pare rău, dar e adevărat. S-a cam terminat cu grupul lui Prudence. Acum, aproape toți aliații ei fac parte din Coloana a Cincea ori s-au mutat în grupul principal al organizației Cyrist International. Unii dintre ei nici n-au părăsit-o vreodată. I-au rămas loiali fra... Pufnește. Lui Saul. Dintotdeauna. Și sunt sigură că printre aceștia din urmă se numără și Kiernan Dunne.

– Te înșeli. Îl cunosc pe Kiernan. Știu cui îi e loial.

Julia Morrell Waters îmi aruncă un zâmbet scurt, încordat.

– Lucrurile se schimbă, Kate. Poate că acesta este singurul lucru constant în univers – totul se schimbă.

Douăzeci de minute mai târziu, sunt din nou cu Trey, în mașina lui Max , îndreptându-ne spre casa lui Katherine. Țin în mână o tabletă criptată și securizată cu parolă, pe care am fost avertizată să o folosesc doar când sunt într-un câmp CRONOS. Ceea ce nu reprezintă nicidecum o problemă, din moment ce nu mă aflu niciodată în afara unui câmp CRONOS.

Trebuie să mă întâlnesc din nou cu Julia vineri dimineață, într-un loc pe care mi l-a programat Max pe cheie. Julia m-a asigurat că pe tabletă se află suficient conținut cât să mă țină ocupată până atunci.

M-a asigurat totodată – de mai multe ori, chiar – că mama va fi bine și că ar fi o idee foarte, foarte proastă să plec la Londra. Iar până să ies din birou i-am promis că voi aștepta înainte să iau legătura cu mama.

Acea promisiune a fost, evident, o minciună gogonată.

În momentul ăla, singurul meu scop era să obțin de la Julia cât de multe informații puteam și apoi să plec naibii de-acolo. Nu cred ce mi-a spus despre Kiernan, iar asta mă face să pun la îndoială și celelalte lucruri pe care mi le-a zis.

Nu pot vorbi despre nimic concret în fața lui Max, așa că îi dau un răspuns neutru lui Trey când mă întreabă cum a decurs întâlnirea, apoi îmi las capul pe umărul lui cât durează drumul spre Bethesda. Ba chiar ațipesc, pentru că mi se pare că au trecut doar câteva secunde când simt cum Trey mă scutură ușor de braț.

Max oprește în locul de unde ne-a luat. Suntem pe la jumătatea gardului de chiparoși în momentul în care Max coboară geamul mașinii.

– Hei, Kate. Ai lăsat asta pe bancheta din spate. Ține în mână o carte. Pare un jurnal CRONOS.

– Îmi pare rău, zic. Probabil e al altcuiva.

– Nu. E al tău. Mă fixează cu privirea, apoi se uită peste umăr, la duba albastră parcată lângă trotuar. Uite, insistă el, întinzând cartea spre mine. Haide, ia-l!

Îl iau, după care Max pleacă.

– Ce-a fost asta? întreabă Trey.

– Nu prea știu. Mă uit la dubă, care e parcată de obicei pe strada din fața casei lui Katherine. Duba pe care Kiernan spune că a contractat-o ca să supravegheze casa, ca el să-i poată livra informații false lui Prudence despre activitățile noastre.

„Presupunând că spunea adevărul."

Vocea pe care o aud e a Juliei. Urăsc că mi-a sădit în minte sămânța îndoielii.

Dacă e să fiu sinceră cu mine însămi, totuși vorbele Juliei n-au făcut decât să hrănească o sămânță care era deja plantată. Îndoiala a fost în mintea mea încă de când am văzut-o pe Prudence în cabana lui Kiernan. Și s-a accentuat când m-a mințit cu privire la prezența lui Simon în Georgia.

Dar Kiernan mi-a explicat toate astea. L-am crezut. Vreau din tot sufletul să-l cred în continuare.

Mă uit pentru ultima oară la dubă și îl urmez pe Trey. Ne cățărăm pe gard, în curtea lui Katherine, iar cel mai de încredere sistem de securitate din casa noastră – Daphne – dă alarma un moment mai târziu.

Katherine și Connor sunt în bucătărie. Arunc o singură privire spre chipul lui Katherine și-mi dau seama că n-ar fi trebuit să mă aștepte. Mi-aș fi dorit să-i fi strecurat Connor niște somnifere în ceai. Pare secătuită. Mă îndoiesc că a dormit mai mult decât mine în ultimele zile, dar, având în vedere că eu sunt cu cinci decenii mai tânără și nu sunt bolnavă în fază terminală, rezist un pic mai bine epuizării.

Ne mutăm în sufragerie și încerc să calculez în minte cât de multe pot spune ținând cont că în mod sigur suntem interceptați. Dacă nu de oamenii Juliei, atunci de cei ai lui Prudence. Sau ai lui Saul. Sau de oricine naiba ar fi cei pentru care lucrează Kiernan.

Connor începe să pună întrebări înainte să-mi dau seama ce să zic, așa că îmi trec arătătorul de-a curmezișul gâtului și mă uit prin cameră până să-mi fixez privirea asupra lui. El ridică din sprâncene, apoi încuviințează obosit și se prăbușește pe canapea.

Aleg aceeași minciună pe care i-am spus-o Juliei. Ei oricum nu pot face nimic ca să mă ajute în caz că dau de belele și nimic ca să mă împiedice să plec, așa că...

– Am decis să aștept, legat de Londra. E prea riscant acum. Julia m-a asigurat că mama va fi bine.

Trey și Connor arată amândoi stupefiați – deloc surprinzător, având în vedere cât de hotărâtă fusesem înainte să mă întâlnesc cu Julia.

Katherine nici nu clipește, doar își lasă capul într-o parte și mă fixează. Apoi își mută privirea asupra tabletei primite de la Julia și a jurnalului luat la insistențele lui Max, care zac în poala mea, pentru ca apoi să se uite din nou la mine.

– Și ești sigură că îi pot asigura protecția?

– Cred că da. Îi monitorizează toate mișcările, nu doar prin metode tradiționale, ci și prin cheie. Mama și Prudence ajung la Londra poimâine. Julia zice că vor rămâne acolo peste weekend, apoi vor pleca la o vilă a lui Prudence, pe coasta Italiei. Deci avem timp.

Katherine meditează câteva secunde și încuviințează.

– Presupun că da. Se ridică, frecându-se la ochi. Ajunge pentru seara asta. Trebuie să te odihnești, Kate. Cu toții avem nevoie de odihnă.

– Deci bănuiesc c-ar trebui să anulăm... au! Connor se oprește în mijlocul propoziției, uitându-se în podea, unde papucul lui Katherine îi apasă tare degetul mic de la picior. Ăă.. Să anulăm... petrecerea de bun-venit.

Nu știu despre ce vorbesc, dar nu-i pot întreba, când toată lumea cyristă ne ascultă. Oricum, am senzația că Katherine știe că mint, așa încât mă ridic și îl apuc pe Trey de braț.

– Haide. Te conduc. Și ție ți-ar prinde bine niște somn – plus că tatăl tău și Estella sunt îngrijorați probabil.

Când ajungem la ușă, se apleacă pentru un sărut de noapte bună.

– Mersi, zic eu.

– Pentru sărut? E plăcerea mea.

– Nu. Pentru că ești aici. Pentru că ai mers cu mine.

Are o privire confuză.

– Kate, ești sigură în legătură cu anularea călătoriei? Păreai atât de convinsă mai devreme și...

– Sunt sigură, zic, lipindu-mi un deget de buzele lui. Lucrurile se schimbă.

2

Bethesda, Maryland

9 septembrie, 8:15

Soarele se ivește obraznic prin cea mai mică deschizătură dintre draperiile trase și mă trezește în cele din urmă. Și alarma o fi jucat un rol în treaba asta, dar unul minor, pentru că a sunat încontinuu mai mult de cincisprezece minute. Rezist tentației de a apăsa butonul de snooze și tentației și mai mari de a folosi cheia CRONOS ca să fac un salt cu cinci sau șase ore în urmă și să mă cuibăresc din nou în pat. E un pat foarte mare. La cât de profund dormeam, probabil n-aș observa o dublură de-a mea. M-aș ghemui pe cealaltă parte și...

„Nu. Mișcă-ți fundul leneș din pat."

Și chiar dacă trupul meu insistă că i-ar prinde bine mai multă odihnă, mintea îmi vuiește. Așa că mă ridic, fac duș și mă îmbrac. Deși o parte din mine vrea să facă saltul în Londra în secunda asta, am nevoie de micul dejun și ar trebui să arunc măcar o privire peste documentele de la Julia și peste jurnalul pe care mi l-a dat Max.

Mă îngrijorează avertismentul Juliei că plecarea la Londra ar putea să interfereze cu programul Coloanei a Cincea și, în egală măsură, mă îngrijorează Julia însăși. N-o cunosc. Și deși nu cred, sau cel puțin în mare parte nu cred ce mi-a spus despre Kiernan, n-am avut senzația nici că mă mințea. Părea convinsă de Kiernan că este aliatul lui Saul, deci întrebarea e de ce crede asta.

Mi-ar prinde bine să mă pot consulta cu cineva. Totuși, dacă e să fim urmăriți, trebuie să presupun că asta se aplică și telefonului, și mesajelor noastre. L-am sunat pe tata seara trecută, înainte să merg la culcare, ca să întreb de bunicul, care se recuperează destul de bine de pe urma atacului cerebral, dar și ca să-i spun aceeași poveste falsă cu privire la Londra. M-a întrebat de două ori dacă sunt sigură și mi-am dat seama din vocea lui că nu e convins de răspunsul meu. Mi-e greu să-mi amintesc o altă ocazie în care l-am mințit în față pe tata. În retrospectivă, a fost o mișcare inteligentă, pentru că nu mi se pare că mă pricep foarte bine la asta.

N-am nicio îndoială că tableta conține informații pe care ar trebui să le citesc, dar iau jurnalul mai întâi. E clar că Max e un tip care joacă după reguli. Dacă Julia ar fi știut despre jurnalul ăsta, mi l-ar fi dat înainte să plecăm, când programa în cheia mea destinația pentru următoarea noastră întâlnire. Orice aș găsi aici, trebuie să fie destul de important încât să-l facă pe Max să riște acționând pe la spatele ei.

Pun să fiarbă cafeaua și îmi torn un castron de cereale Cheerios, plin, cum l-ar mânca Connor, apoi mă duc în curte să stau sub razele de soare care m-au trezit. Când deschid jurnalul, o bucată de hârtie împăturită își ia zborul, aterizând în bolul meu cu cereale. O pescuiesc și o deschid. E un bilet pe care sunt scrise de mână două propoziții: „Nu-l urmări în casa asta. Șterge-l când ai terminat și înapoiază-mi jurnalul doar mie." Ultimele două cuvinte sunt subliniate, iar biletul e semnat cu litera M.

Mototolesc biletul și mă concentrez asupra jurnalului. Arată precum celelalte – un computer deghizat într-o carte, deși, la o privire mai atentă, n-ar putea să păcălească pe nimeni, nici măcar pe cineva dintr-un secol mai îndepărtat. Locul dinăuntrul copertei, unde în mod obișnuit ar trebui să apară numele istoricului, a fost acoperit cu cerneală albastră.

Răsfoiesc mai departe și văd că toate foile sunt goale, cu excepția primei pagini, unde apare doar un link, în formatul standard pentru date al celor de la CRONOS: 09192009.

Ciudat. Mă așteptam să văd pagini cu însemnări sau o listă de linkuri ca acelea de la sfârșitul jurnalului Celeilalte Kate. Mi-am petrecut zile întregi apăsând pe linkurile alea și urmărind înregistrările făcute de mine, din cealaltă cronologie. De Kate a lui Kiernan, versiunea mea alternativă, ștearsă de una dintre variațiile temporale care a transformat cyriștii, dintr-o idee bolnavă încolțită în mintea bunicului meu, în cea mai mare și mai puternică religie a lumii.

Sunt în afara casei, deci îndeplinesc condițiile de pe biletul lui Max. Oricum, mă îndoiesc că echipamentul de supraveghere va recepționa o înregistrare video CRONOS. Oamenii fără gena CRONOS nu pot folosi deloc jurnalele; chiar și cu gena, tot am nevoie de micul disc invizibil din spatele urechii ca să pornesc înregistrările video. Însă decid să pun și mai multă distanță între mine și Big Brother. Îmi iau cerealele și jurnalul și mă duc spre leagănul aflat în curtea din spate.

După ce apăs pe link, o hologramă a unei femei în vârstă, în scaun cu rotile, apare în fața mea. În jurul ei sunt copaci și un pământ ierbos, ceea ce mă frapează. Terenul nu pare accesibil pentru cineva în scaun cu rotile.

De fapt, în această înregistrare e ceva diferit față de celelalte pe care le-am mai văzut, deși inițial nu-mi dau seama ce. Apoi femeia își așază mâinile în poală și am o revelație. Toate înregistrările Celeilalte Kate și toate pe care le-am urmărit în jurnalele lui Katherine începeau cu un cadru apropiat al mâinii sau al corpului persoanei care făcea înregistrarea, aceasta îndepărtându-se apoi de dispozitiv. De data asta, observ în treacăt vârful unei unghii, apoi o văd pe femeie, stând la câțiva metri de cameră.

Persoana care înregistrează face câțiva pași spre scaunul cu rotile și, dintr-odată, o recunosc pe femeie: e Delia. Are ochii la fel de albaștri, dar acum sunt fixați pe un chip care și-a pierdut trăsăturile tinereții. Maxilarul e mai căzut, iar părul îi e alb și mai rărit decât altădată. Fac repede calculele – dacă Delia avea vreo treizeci și ceva de ani când a fost abandonată în 1938 înseamnă că aici are peste o sută de ani. Arată foarte bine pentru un centenar, ceea ce mă face să mă întreb dacă e încă vie. Puțin probabil, cred, dar care e media de viață pentru cineva născut la sfârșitul secolului al XXIII-lea și care a suferit cine știe câte mutații genetice?

O voce spune: „Se înregistrează." Apoi Delia își drege glasul și începe să vorbească.

– Bună, Kate. Dacă Max face exact cum i-am cerut, vei fi prima și singura persoană care va vedea asta. Speram să mai fiu prin preajmă ca să pot vorbi cu tine. Doctorița June spune că aș fi reușit, dacă aș fi mâncat mai mult broccoli și aș fi băut mai puțin bourbon, dar, după cum îți amintești, n-am fost niciodată o fană a doctorilor sau a sfaturilor acestora. În fine, obosesc repede în ultimele luni și am decis că lucrul ăsta nu mai suportă amânare. Așa că l-am pus pe Max să mă aducă aici, în mijlocul pustietății, ca să pot vorbi cu tine fără să fiu ascultată.

Julia e bine intenționată și are un suflet bun, dar ai realizat probabil că e fiica tatălui ei. L-am iubit din toată inima pe Abel, dar avea defectele lui, unul dintre cele mai rele fiind că ori îi erai prieten, ori dușman. Nu existau nuanțe de gri la Abel, și mă tem că Julia e la fel.

Delia râde încet, apoi continuă, uitându-se oarecum insistent în stânga ei.

– Și Max, aici de față, a moștenit puțin din această atitudine. Dacă urmărești înregistrarea nu e pentru că Max ar fi de acord cu ceva din ce spun, ci pentru că e un băiat bun, care o iubește atât de mult pe Nana lui, încât îi onorează ultimele dorințe și păstrează acest mic secret față de bunica Julia.

Se întoarce și se uită din nou la cameră.

– N-ar trebui să-l preocupe prea mult secretul ăsta, pentru că ceea ce sunt pe cale să spun nu e ceva devastator. Două lucruri numai: în primul rând, mulțumită ție și lui Kiernan, eu și Abel am putut petrece încă cincizeci și patru de ani împreună. N-au fost lipsiți de probleme, și mă îndoiesc că te va surprinde să afli că Simon a schițat o viață mai roz alături de cyriști decât am avut-o. Dar îi dau dreptate în privința acceptării căsătoriei interrasiale fără prejudecăți, ceea ce e mai mult decât ar fi fost posibil oriunde în 1938 – la naiba, sau chiar în 1978.

Problemele pe care le-am întâmpinat au fost cauzate mai degrabă de teama lui Simon că existența noastră în sânul cyriștilor ar fi putut să răstoarne ordinea și să afecteze unele schimbări istorice pe care le făcuseră ei. Am stat în banca noastră, deși Abel a legat niște relații în lumea exterioară, care ne-au ajutat să punem bazele grupului extern al Coloanei a Cincea. Știu că ai avut niște îndoieli când noi trei am plecat cu Simon, dar chiar cred că a fost cea mai bună decizie.

Nu trebuia să avem copii deoarece, potrivit spuselor lui Simon, Saul era îngrijorat că unul dintre ei ar putea folosi cheile. În mintea lor, Julia a fost un accident. Am așteptat până în ultima clipă să anunț că așteptam un copil și am făcut-o în cel mai public mod cu putință – chiar în toiul ceremoniei de duminică. Julia s-a născut două luni mai târziu, iar ei au supravegheat-o ca niște șoimi, dar m-am asigurat ca ea să nu-i lase niciodată să afle că poate activa echipamentul. Oricum, n-a fost nicicând capabilă să facă un salt – Julia poate vedea lumina, și chiar a fixat un punct stabil de câteva ori, sau cel puțin așa a pretins, dar n-a reușit vreodată să-l programeze. Totuși, pentru Saul, chiar și capacitatea ei de a-l activa ar fi fost un motiv suficient ca să o elimine.

Asta s-a întâmplat cu tatăl lui Max. Anthony a avut întotdeauna mai multă ambiție decât bun-simț, și cred că ideile cyriste au rezonat cu el. S-a gândit că Saul l-ar primi în cercul lui interior dacă era un călător în timp, dar a fost găsit mort câteva zile mai târziu. Se pare că toți cei care stau în preajma lui Saul suferă des accidente.

Max n-a lăsat pe nimeni de la fermă nici măcar să întrezărească vreun semn că poate folosi cheia, și n-o va face niciodată. Nu-i așa, Max?

Aud un „Da, Nana" mormăit, apoi Delia continuă:

– Al doilea lucru e doar un mic sfat. Urmează-ți instinctele. Ultima oară când te-am văzut, te învinovățeai crezând c-ai acționat greșit la evadarea lui Abel. Nici Abel n-a făcut situația mai ușoară, dar ideea e că tu te-ai bazat pe intuiția ta, și cred c-a fost bine. Sunt sigură că Abel ar fi murit în celula aia dacă n-ai fi intervenit.

Julia o să-ți spună despre Kiernan că e de partea lui Saul. Și poate că e. Julia ar putea crede inclusiv că el a avut ceva de-a face cu moartea lui Anthony – știu că Abel s-a gândit la asta.

Max spune ceva ce nu pot să descifrez, iar Delia pufnește dezaprobator.

– Se pare că și Max crede la fel, dar, ținând cont că el n-avea nici doi ani când s-a întâmplat, se bazează exclusiv pe zvonuri. Ar trebui să știe mai bine de-atât. Abel și cu mine l-am văzut de trei ori pe Kiernan după ce am ieșit din pivnița casei Marthei. Sinceră să fiu, nu știm ce s-a întâmplat. Dar cred că Abel avea nevoie să dea vina pe cineva pentru moartea lui Anthony, și probabil că Julia la fel.

Începe să spună altceva, apoi dă din cap. După un moment, continuă:

– Kate, pentru mine nu contează atât de mult dacă Kiernan a fost implicat în moartea lui Anthony, deși aș vrea să cred că e mai bun de-atât. Concluzia e următoarea: Anthony și-a însușit un set greșit de idealuri, a avut încredere în oamenii nepotriviți și a plătit scump pentru această greșeală. Dar suspectez că loialitatea lui Kiernan e importantă pentru tine, așa că... repet, ai încredere în instinctele tale, pentru că Julia... ei bine, poate că ea gândește mai mult cu inima decât cu mintea. Și chiar dacă sunt sigură că ea crede că are totul sub control, veți avea nevoie de toți aliații pe care-i puteți găsi, mai ales dacă unul se întâmplă să fie chiar în mijlocul taberei inamice.

Amintește-ți doar că Julia are nevoie de tine – parțial pentru că tu poți folosi cheia. Coloana a Cincea are destui oameni care pot constitui un sprijin, dar nu au chei suficiente. Simon ni le-a luat pe a mea și pe a lui Abel după ce te-am lăsat în Georgia. Nu e nevoie să intru în detalii, dar Abel a pus mâna pe una la începutul anilor ’80. Dacă nu s-a schimbat ceva între momentul prezent și cel în care urmărești înregistrarea, cheia pe care o poartă Max e singura pe care o au ei. În plus, duc lipsă de călători. Max poate folosi cheia o dată pe zi, eventual de două ori, și asta după câteva încercări.

Max mormăie ceva în spatele camerei. Singurele cuvinte pe care le prind sunt: „... să le spui tuturor cum stă treaba cu mine." Delia flutură sfidător din mână și zice:

– Gura, Max! Încetează să te comporți de parcă ai avea de ce să-ți fie rușine, când, de fapt, așa a lăsat Dumnezeu lucrurile.

În fine, Kate, chiar dacă Julia ar dispune de un efectiv complet de călători și toate cheile create vreodată de CRONOS, tot ar avea nevoie de tine, pentru că tu ești singura care e sosia sorei Prudence.

Deci n-o lăsa să te intimideze. Ca mamă a ei, n-am nici cea mai mică îndoială că așa va face, dacă îi vei da voie.

Și cam asta e tot ce am de zis, în afară de succes! Poți să oprești acum, Max...

Ecranul se mișcă puțin, apoi Delia dispare. Dau înapoi și, pe la jumătatea reluării, Daphne mi se alătură, ținând între dinți vechiul ei frisbee verde. Îl aruncă la picioarele mele, apoi se așază pe iarbă pufăind, când vede că n-am chef de joacă.

Când se termină filmulețul, Daphne împinge discul spre picioarele mele desculțe, ca o aluzie.

– Scuze, Daph. Sunt puțin ocupată.

Își lipește o lăbuță castanie de vârful piciorului meu, apoi se uită la mine cu ochii ei mari și căprui. În lumea lui Daphne, e de neconceput că ar putea exista ceva mai important decât jocul de frisbee.

– Bine, bine, zic râzând. Doar o dată, apoi trebuie neapărat să intru în casă.

Trei aruncări mai târziu, Daphne e distrasă pentru o clipă de una dintre veverițele prietene-dușmane din spatele garajului. Pleacă spre ea lătrând, iar eu mă retrag în bucătărie.

Katherine unge cu unt o felie de pâine cu scorțișoară, judecând după aromă. Îmi aruncă un zâmbet peste umăr.

– Bună dimineața, Kate! Ce zi plăcută, nu-i așa?

E neobișnuit de veselă, dar are o notă falsă în voce. Stările lui Katherine pot fi schimbătoare, de la tumoarea care îi apasă pe creier și de la medicamentele pe care le ia ca să-i încetinească evoluția bolii. Acum are o tensiune în voce care adesea apare chiar înainte să izbucnească, și, instinctiv, mă pregătesc pentru un atac. Dar... poate se dă în spectacol în caz că ne ascultă careva?

– Mhmm... zic, scoțând o ceașcă de cafea din dulap. Am fost afară și am studiat... niște documente. Îmi iau niște cafea și urc la etaj ca să... mai citesc. Cred. Mă simt de parcă recit niște replici dintr-un scenariu – un scenariu incredibil de prost scris, pe care nimeni n-ar vrea să-l vadă pus în scenă. Totuși, ceva trebuie să spunem, și nu vreau să intru în nicio discuție care le-ar putea oferi informații Urmăritorilor.

– Apropo, zice Katherine, eșarfa de care vorbeam a ajuns în sfârșit. Când comanzi online, nu-ți dai seama prea bine, dar materialul e la fel de frumos ca pe site. Am lăsat-o la tine pe pat.

Nu ne-am uitat niciodată la eșarfe online. La echipamente de protecție pentru risc biologic, da. La eșarfe, nu prea.

– Ah, bine. Mersi.

– Ai vorbit cu Harry, nu? Ce face bunicul tău?

– E mai bine. S-a întors acasă și mâine începe recuperarea fizică. Tata încearcă să vină dup-aceea încoace, cel puțin în trecere.

Katherine a vorbit cu tata ieri, deci știe deja toate astea. E doar blocată în același punct mort de conversație ca mine. Îmi iau cafeaua și urc la etaj, scutindu-ne pe amândouă de nevoia de a mai inventa alte pălăvrăgeli prostești.

Când deschid ușa camerei, văd o pungă de cumpărături pe pat, lângă tableta Juliei. Înăuntru, găsesc o eșarfă lungă de mătase, într-o nuanță frumoasă de roșu de Burgundia. O ridic și din cutele materialului cade o bucată de hârtie.

Când cade, scoate un zgomot mai mare decât ar fi normal pentru o simplă bucată de hârtie. După ce o despăturesc, văd patru ace de siguranță prinse de ea, cam de aceeași culoare ca materialul. Pe bilet sunt scrise instrucțiuni despre cum se leagă eșarfa ca să formeze un hijab.

„Bună alegere, Katherine." Ca să-mi iasă deghizarea, va trebui să mă schimb în haine mai modeste de purtat decât tricoul și actualii pantaloni scurți, dar dacă-mi acopăr părul va fi mai puțin probabil să fiu recunoscută de oamenii pe care Julia sau cyriștii i-au trimis la Londra, ca s-o supravegheze pe mama.

Îmi pun câteva lucruri în rucsac. Nu mai am nicio scuză să evit temele primite de la Julia. Iau tableta oferită de ea și tastez parola pe care m-a pus s-o repet de cinci ori înainte să plec din biroul ei.

De data asta nu apare nicio înregistrare video, doar un ecran gol cu patru documente, toate denumite cu o singură cifră. Documentul cu numărul 1 e o notă care mă informează să deschid celelalte documente, să verific informațiile și să adaug alte posibile date. Ultima propoziție, cu font negru îngroșat, spune: „Nu dezactiva funcția de urmărire a modificărilor făcute în text!" În mod clar e vorba de cineva care are probleme cu controlul.

Documentul 2 arată ca un formular de angajare. Totul a fost completat deja, inclusiv informațiile personale, cum ar fi numărul de asigurare socială. În capăt e un mic steag galben marcat cu un X roșu, unde se spune, într-un limbaj judecătoresc, că Julia Morrell Waters, persoană fizică, și Cyrist International, persoană juridică, nu își asumă responsabilitatea dacă sunt rănită, cu excepția cazului în care „rana apare în timpul unei acțiuni ordonate în mod explicit de un superior. E un rând pentru semnătura mea și unul pentru „Părinte sau Tutore.

De ce vrea Julia să protejeze Cyrist International? Ultima oară când am verificat, ăsta e grupul pe care încercam să-l distrugem.

Documentul 3 e o imagine cu o cronologie, în căsuțe colorate. Singura legendă e o listă cu numere atribuite istoricilor, deci nu-mi pot da seama dacă culorile reprezintă ceva sau sunt adăugate doar pentru efectul vizual. Majoritatea căsuțelor conțin unul sau două numere și un loc, uneori cu o dată completă sau parțială. Aproape jumătate din căsuțe sunt marcate cu X. Unele locuri și date din căsuțele marcate cu X îmi par cunoscute – cea pe care scrie „Dallas, TX 11201963", de exemplu. Are două numere în interior, 15 și 16, atribuite în listă părinților biologici ai tatălui meu, Timothy și Evelyn Winslow.

Numărul „08091938 e atribuit cifrelor 2, 3 și 4 – Abel, Delia și Grant, ucenicul care a dispărut înainte să se dezlănțuie iadul la ferma Marthei. Căsuța este colorată în gri, iar cifra 4 e încercuită, ceea ce mă face să mă întreb dacă au aflat ce s-a întâmplat cu Grant. Apare aici și saltul din 1969 al lui Katherine, dar lipsește călătoria pe care trebuia s-o facă în 1853. Și „Port Darwin 1942 e notat, fără dată, iar o privire rapidă spre secțiunea rezervată anilor 1950 indică doar o căsuță albastru-deschis, cu numărul 19, pe care i-au atribuit-o lui Wallace Moehler. Gândind în retrospectivă, sunt sigură că le-am spus lui Abel și Deliei despre recuperarea cheii de la Port Darwin seara trecută, când eram la Martha... mă rog, seara trecută pentru mine. Însă nu cred că eu sau Kiernan am pomenit ceva despre cheia lui Moehler din Copenhaga.

Lipsesc și toate cheile strânse de Katherine înainte să mă aducă în peisaj, deci îmi va lua ceva timp să actualizez informațiile. Primul meu gând e „Bleah, teme!." Apoi îmi amintesc că nu e nevoie să fie temele mele. Completarea spațiilor libere e o sarcină pe care le-o pot delega lui Katherine și lui Connor.

Căsuțele se tot răresc spre sfârșitul cronologiei. Pe una scrie „????2024, Cyrus, Miami, FL. Alta e și mai criptică – doar cuvântul „Termen, fără menționarea vreunui an. Căsuța pur și simplu plutește sub anii 2030.

Apoi, înainte de căsuța finală, urmează un spațiu gol, lung, însemnat cu „04272305, Washington D.C., 25-48+." Nu știu ce înseamnă numerele de la final. Lista de jos continuă doar până la numărul 24, și au fost doar treizeci și șase de istorici, punându-i la socoteală pe cei doisprezece care nu erau programați să facă un salt în ziua aceea. Atunci de unde 48+?

Data, însă, e ușor de descifrat. 27 aprilie 2305, ziua când Saul a distrus sediul CRONOS – sau îl va distruge, depinde de perspectivă. Cred c-a luat notițe detaliate la ședințele de grup în acele ultime luni și că știa exact unde și când va ateriza fiecare dintre colegii lui. În felul ăsta, putea să se întoarcă în timp și să-i ucidă pe toți douăzeci și trei, asigurându-se că niciunul nu intervenea în planurile lui de creare a cyriștilor. Sau poate, dacă avea unul-doi aliați printre colegi, a plănuit să-i ucidă doar pe unii. Singura lui greșeală a fost să presupună că va putea călători liber prin timp și spațiu odată cu dispariția sediului și că nu era nimic care să-l tragă înapoi, în punctul lui de origine. Și el a fost abandonat și incapabil să schimbe ceva.

Asta până când Prudence a decis să se joace cu una dintre chei.

Logic ar fi să mă întorc în timp, să înhaț cheia aia din mâinile de paisprezece ani ale lui Pru și s-o distrug. Saul și ceilalți douăzeci de istorici ar rămâne captivi în locurile în care au aterizat. Mama și-ar recăpăta sora. Prudence n-ar mai fi o țicnită – sau probabil n-ar mai fi o țicnită. Familia lui Kiernan poate că n-ar părăsi niciodată Irlanda. Cei doi copii ai lui Connor ar fi încă în viață. Tata ar găsi-o pe Emily din cealaltă cronologie și ar avea împreună doi băieți drăguți cu păr cârlionțat.

Dar asta înseamnă și că eu n-aș exista. Deși un asemenea gând nu mă face tocmai fericită, aș fi în stare de acest sacrificiu, ținând cont că toate dovezile noastre arată că Saul ar elimina miliarde de oameni în urma unei Selecții uriașe, dacă nu l-am opri. Dar Katherine e convinsă că planul ăsta e prea riscant. Poate că Saul are un complice. Ne-am putea trezi în aceeași situație, iar eu n-aș mai fi prin preajmă ca să-i opresc. Toți ceilalți – Trey, tata, Kiernan și Connor – sunt de acord cu Katherine în privința asta. Totuși, nu pot să nu mă întreb dacă unii dintre ei nu sunt cam prea subiectivi în ceea ce privește găsirea unei soluții ce duce la un final în care să rămân vie.

Ochiul îmi fuge spre căsuța izolată pe care scrie „Termen", din apropierea anilor 2030. În chenar sunt patru puncte:

• 04272024

• 12252025

• 04272034

• ????

Prima însemnare e din ziua și luna în care Saul a sabotat sediul CRONOS, și anul în care a aterizat. Următoarea e de la Crăciunul din anul următor sosirii sale, și a treia ar fi a zecea aniversare a sosirii lui.

Cine a întocmit lista cu date pare să fi ales evenimente relevante pentru Saul – deși nu știu de ce Crăciunul se numără printre ele –, iar cuvântul „termen" sugerează că astea sunt cele mai bune ipoteze cu privire la debutul Selecției. Data din 2024 mi se pare neverosimilă inițial, având în vedere timpul și efortul pe care le-au investit în crearea religiei cyriste și în stabilirea unei baze de putere, dar îmi pot imagina ușor că Saul a decis că merită să aibă niște ani de amintiri contradictorii, dacă asta însemna să fie proclamat drept mesia în secunda în care a ajuns în trecut.

Simplul gând îmi face capul să zvâcnească. Iar faptul că toate cele trei date sunt tăiate, lăsând doar semne de întrebare, îmi dă fiori pe șira spinării.

Închid graficul și trec la ultimul document, de departe cel mai detaliat. Sunt multe informații despre CRONOS și începutul secolului al XXIV-lea, structurate ca pe Wikipedia, cu hyperlinkuri în diverse subsecțiuni. E destul material cât să umpli o carte – una chiar stufoasă. Judecând după notițele ocazionale ce indică o afirmație nesusținută sau îndoielnică, pare că informațiile au fost scrise de mai mulți autori. Pe lângă paragrafele lungi despre CRONOS, mai e unul intitulat „Istorie", o alegere semantică bizară pentru o

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Întoarcere în viitor

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor