Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Un sarut exotic

Un sarut exotic

Citiți previzualizarea

Un sarut exotic

evaluări:
5/5 (8 evaluări)
Lungime:
443 pagini
7 ore
Lansat:
Aug 18, 2017
ISBN:
9786060732686
Format:
Carte

Descriere

Amy Slater și-a găsit în sfârșit vocația când cărțile pe care le scrie încep să aibă succes. Totuși, viața ei personală a suferit o lovitură puternică în urmă cu opt luni și de atunci a preferat să păstreze distanța față de bărbați. Însă Jed Glaze pare numai potrivit în rolul de excelent prieten – este o companie plăcută la întoarcerea din misterioasele lui deplasări și nu are nici o pretenție de a depăși limitele personale impuse de ea. Însă într-o noapte, după o absență îndelungată, Jed apare rănit, având nevoie de ajutorul lui Amy – și brusc, acest bărbat care o intrigă și o atrage irezistibil devine mult mai mult decât „doar un prieten”.
Acum este vremea ca amândoi să lase rănile să se vindece, iar câteva nopți pline de pasiune par să fie leacul perfect. Însă împărtășirea secretelor pe care le ascunde fiecare dintre ei pare să fie un lucru și dificil, și periculos. Într-o mică vacanță pe care și-o oferă pe insula paradiziacă unde se află casa părinților ei, Amy și Jed vor încerca să lămurească misterul unei morți care i-a bântuit nopțile lui Amy – și să descâlcească ițele unei afaceri care le pune amândurora în pericol viața.
Dar în final, cel mai important lucru este că reușesc să se convingă cât de surprinzătoare și perfectă poate fi potrivirea dintre două inimi aparent nepotrivite.

Lansat:
Aug 18, 2017
ISBN:
9786060732686
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Un sarut exotic

Cărți conex

Previzualizare carte

Un sarut exotic - Amanda Quick

1.png

A Coral Kiss

Amanda Quick

Copyright © 1987 Jayne Ann Krentz

Ediţie publicată prin înţelegere cu Grand Central Publishing, New York, New York, SUA.

Toate drepturile rezervate

Lira şi Cărţi romantice sunt mărci înregistrate ale

Grupului Editorial Litera

O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

tel.: 031 425 16 19; 0752 101 777

e-mail: comenzi@litera.ro

Ne puteţi vizita pe

www.litera.ro

Un sărut exotic

Amanda Quick

Copyright © 2017 Grup Media Litera

pentru versiunea în limba română

Toate drepturile rezervate

Editor: Vidraşcu şi fiii

Redactor: Maria Popa

Corector: Cătălina Călinescu

Copertă: Flori Zahiu

Tehnoredactare şi prepress: Ioana Cristea

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

quick, amanda

Un sărut exotic / Amanda Quick;

trad.: Graal Soft – Bucureşti: Litera, 2017

ISBN 978-606-33-2034-7

ISBN EPUB 978-606-073-268-6

I. Soft, Graal (trad.)

821.111(73)-31=135. 1

capitolul 1

Nu avea nici un drept să dea acest telefon şi ştia foarte bine. Dar formase deja numărul, aşa că era prea târziu să mai închidă, chiar şi dacă ar fi reuşit să se convingă pe sine că ar fi trebuit. Se presupunea că ea îi era prietenă şi în seara aceea avea nevoie de un prieten.

Cu concentrarea sumbră pe care i-o induceau analgezicele pe care le înghiţise cu pumnul în ultimele ore, Jed îşi sprijini capul de telefonul public strălucitor, închise ochii şi rămase ascultând cum suna la celălalt capăt al liniei. Nu-şi putea aminti să se fi mai simţit vreodată în viaţa lui atât de îngrozitor. Îl durea tot corpul, era epuizat şi mintea nu-i funcţiona nici măcar la jumătatea capacităţii sale de vigilenţă obişnuită.

Totul din preajma lui i se părea absolut enervant. Şi pur şi simplu nu părea să se poată detaşa de lucrurile neimportante care zumzăiau în jur. Zgomotul de fond constant al terminalului aeroportului din L.A. îi zgândărea toate simţurile. Aparent, nici măcar nu mai putea gândi limpede din cauza felului în care îi asaltau sistemul nervos pălăvrăgelile stupide şi continue ale celorlalţi călători, urletele motoarelor avioanelor şi mirosul de hotdog, care se amesteca greţos cu cel de combustibil. Jed îşi dădea seama că probabil calmantele pe care le luase îi sporeau considerabil senzaţia de disconfort, dar faptul că ştia asta nu-l ajuta la nimic. Încercă să se concentreze mai intens să asculte telefonul cum suna la capătul celălalt… o dată, de două ori, de trei ori… Poate că nu era acasă. Dumnezeule, de fapt, la drept vorbind, nici măcar nu avea de unde să ştie că nu era cu un alt bărbat.

„Nu în seara asta!, se gândi el, strângând mai tare receptorul, într-o încercare disperată de a se echilibra. „Dă, Doamne, să nu mai fie altcineva în noaptea asta.

Dar căută imediat o consolare amintindu-şi că Amy nu păruse interesată de nici un alt bărbat în cele trei luni de când o cunoştea el. Nu că s-ar fi arătat prea interesată nici de el, îşi spuse Jed, nemulţumit, altfel decât ca prieten, desigur. Şi se pomeni dorindu-şi ca ea să nu-şi fi găsit vreun alt prieten în săptămânile cât fusese plecat.

Ea ridică receptorul, chiar când suna a patra oară. Jed se simţi imediat inundat de o uşurare mult mai reconfortantă decât cea oferită de pilulele mici şi albe pe care le înghiţise. Se întrebă apoi de ce îşi făcuse atâtea griji. Amy era mereu acasă noaptea. Iar în ultima vreme, când fusese plecat în misiuni, Jed descoperise că această siguranţă îi conferise o senzaţie stranie de uşurare şi alinare. Putea închide ochii oricând şi şi-o putea închipui stând singură acasă, seara, poate ghemuită pe canapeaua veche din sufrageria ei, ascultând la combină un album din colecţia ei de muzică rock timpurie.

– Amy? Sunt Jed.

– Jed! Pentru Dumnezeu, e aproape miezul nopţii. Unde eşti? Eşti acasă?

Simţea foarte clar bucuria veselă din vocea ei cristalină şi caldă. Uneori Jed se gândea că vocea lui Amy era primul lucru care îi apărea în minte când se îndrepta spre casă. Deschise pleoapele cu greu şi se pomeni privind ţintă sigla liniştitoare de la AT&T¹. Ei… măcar unele lucruri rămâneau mereu constante în univers… vocea lui Amy şi AT&T.

– Sunt în L.A. Avionul meu aterizează în Monterey într-o oră şi jumătate. Degetele lui se încordară în jurul receptorului. Amy, îmi pare rău că trebuie să-ţi cer asta, dar ai putea să vii să ne întâlnim?

– Să ne întâlnim?

Poate că totuşi era cu un alt bărbat. Jed alungă în grabă furia neaşteptată şi iraţională care se născu în el, de nicăieri. Îşi spuse apoi că şi asta era tot din cauza calmantelor. Nu avea nici un drept să-şi permită să reacţioneze în vreun fel la posibilitatea ca Amy să fi fost cu alt bărbat. Nu putea avea nici o pretenţie reală de la ea, la fel cum nici ea nu putea avea vreuna de la el. Erau doar prieteni. Şi chiar dacă poate prietenia lor era ceva mai ciudată decât normal – şi complet diferită de orice altă relaţie de prietenie pe care o cunoscuse vreodată în viaţa lui – rămânea doar o prietenie. Pentru că asta era tot ce părea să-şi dorească Amy.

– Amy, dacă eşti ocupată...

Dar lăsă propoziţia să se topească în aer, nedorindu-şi să o lase în pace de tot, dacă nu era obligat s-o facă. Îşi dorea ca ea să vină la aeroport… ba nu, în realitate avea nevoie de ea acolo. Trebuia să ajungă acasă în seara aceea şi era aproape sigur că nu ar fi putut conduce. Sedativele, durerea şi epuizarea îl apăsau prea tare.

– Nu, Jed, nu am treabă. Pot să vin să te iau. Stai o clipă să iau un pix. Amy se întoarse la telefon într-o clipită. Gata. Dă-mi numărul zborului tău.

– Zborul numărul… numărul… repetă Jed, simţindu-se un pic zăpăcit. Da, stai o clipă.

Desigur că exista un număr al zborului. Ce naiba era în neregulă cu el? Aparent, creierul său se oprise din funcţionare. Scotoci în buzunarul cămăşii după plicul în care avea biletul. Îi citi apoi numărul cu voce tare, cu foarte mare grijă.

Cu o uşurare incredibilă, realiză apoi că uimirea pe care o auzise la început în vocea ei nu era un prolog pentru a refuza să vină să-l ia de la aeroport. Amy chiar era realmente surprinsă de faptul că o rugase să vină să se întâlnească cu el. Se gândi imediat că reacţia ei era complet de înţeles. În fond, în ultimele trei luni nu o rugase niciodată să vină să-l ia de la aeroport. Închiriase mereu o maşină şi apoi condusese din Monterey până în Caliph’s Bay. Iar rutina lui de a se întoarce acasă era exact asta: o rutină. Şi foarte rar îşi încălca propriile ritualuri. Pentru că asta era legea firească a lucrurilor: atunci când un om nu acorda prea multă importanţă trecutului sau viitorului său, se pomenea dependent de propriile mici reguli pe care şi le impunea.

– Gata, Jed, am notat. Ne vedem acolo.

– Mersi, Amy. Ne vedem în curând.

Apăru o pauză scurtă, înainte ca vocea ei clară şi caldă să-l întrebe:

– Jed? S-a întâmplat ceva?

Jed se uită în jos la bastonul pe care îl strângea cu mâna stângă. Nu avea nici un chef să încerce să-i dea vreo explicaţie neglijentă la telefon. Era mai bine să inventeze una plauzibilă când erau deja în drum spre Monterey. În fond, se pricepea bine la astfel de lucruri. Fiecare om de pe faţa pământului era înzestrat de la Dumnezeu cu un talent sau două, iar inventarea explicaţiilor convingătoare era al său.

– Nu, nu, nu s-a întâmplat nimic. Doar că m-am gândit că s-ar putea să-mi fie mai greu să găsesc o maşină de închiriat la ora asta din noapte. Să conduci cu grijă, Amy.

Îşi luară apoi la revedere, şi Jed agăţă telefonul îna­poi în furcă. După aceea îşi adună puterea printr-un efort de voinţă aproape supraomenesc şi se îndepărtă de telefon, folosindu-şi bastonul ca să se susţină şi îşi croi drum înapoi spre sala de aşteptare a aeroportului. Pe la jumătatea drumului, văzu căruciorul ambulant care vindea flori şi se făcu o conexiune în creierul său ameţit.

Îşi făcuse obiceiul de a-i oferi flori atunci când se întorcea din călătoriile sale. În parte o făcea în semn de mulţumire pentru faptul că nu punea niciodată întrebări şi în parte ca un fel de scuză pentru răspunsurile pe care nu i le oferea niciodată. Alt ritual de-al său.

Jed se duse atunci la căruciorul cu flori şi cumpără un buchet de trandafiri galbeni, care arătau atât de perfecţi, că aproape păreau din plastic. Nu erau tocmai genul de flori potrivite pentru Amy... pentru că nu era nimic artificial la ea. Din păcate, în clipa asta nu prea avea multe variante din care să aleagă. Le ţinu atent, în timp ce se îndreptă spre sala de aşteptare.

Aproape că adormi, aşteptând să se anunţe îmbarcarea. Iar când anunţul veni în sfârşit, se chinui din răsputeri să îi urmeze pe ceilalţi pasageri la bordul avionului. Şi câteva minute mai târziu, cu centura de siguranţă fixată şi cu trandafirii galbeni aşezaţi grijuliu pe coapsă, chiar adormi. Dar nu înainte de a-i apărea în minte o ultimă imagine fugară şi nerăbdătoare cu Amelia Slater, aşteptându-l în Monterey.

Jed se gândi surâzând că probabil îi va fi uşor să o repereze în mulţime – asta dacă exista vreo aglomeraţie la ora aceea din noapte. Nu era nici foarte înaltă, nici foarte frumoasă. De fapt, dacă lua toate trăsăturile ei separat, nu exista nimic neobişnuit de îmbietor, nici la inteligenţa ei, nici la ochii aproape verzi, nici la părul castaniu auriu şi nici la gura moale. Jed ştia că era genul de femeie despre care alte femei ar fi spus că ar fi putut fi atrăgătoare, dacă s-ar fi obosit să se machieze şi să se aranjeze un pic. Dar Amy nu-şi bătea aproape niciodată capul cu astfel de lucruri. Trupul ei era suplu şi micuţ în partea de sus şi ispititor de la talie în jos, chiar dacă era mai mult decât evident că nu poseda nici vreo eleganţă rafinată şi nici vreo voluptate caracteristică manechinelor din reviste. Şi totuşi, cumva, pentru Jed frumuseţea ei era absolut vie şi însufleţită. Îi amintea de una dintre coperţile romanelor ştiinţifico-fantastice pe care le scria – culori frumoase şi calde, promisiunea entuziasmului şi o energie nervoasă abia controlată.

La drept vorbind, fantezia de a se bucura în pat de acea energie feminină debordantă îl bântuia pe Jed din ce în ce mai des.

Iar în seara aceasta, dorinţa era mai puternică decât oricând. Chiar şi în ciuda efectelor secundare ale calmantelor. Sau poate că de fapt chiar din pricina lor.

De când o cunoscuse pe Amy Slater, Jed o lăsase pe ea să structureze relaţia ciudată care începuse să prindă contur între ei. Şi ceea ce alesese Amy să construiască era o combinaţie delicată de compasiune şi o prietenie relaxată, din care componenta sexuală lipsea cu desăvârşire. Şi în puţinele momente pe care le petrecuseră împreună în decursul ultimelor trei luni, Amy păruse mai mult decât mulţumită cu situaţia asta. Şi în acelaşi timp, Jed se întrebase în secret în sinea lui cât timp o va mai putea îndura. Însă ultimul lucru pe care dorea să-l facă era să o preseze sau să o împingă spre ceva ce nu era sigură că voia.

Îşi aminti că mai avea şi un alt motiv pentru a lăsa relaţia lor să continue aşa cum era. Ultimul lucru de care avea nevoie era o femeie acaparatoare care să înceapă să-i pună întrebări despre absenţele lui prelungite şi frecvente, despre lipsa planurilor de viitor şi despre motivul pentru care ajunsese la vârsta de treizeci şi cinci de ani şi era încă necăsătorit.

Pentru că odată ce un bărbat începea să se culce în mod regulat cu o femeie, de obicei aceasta credea că avea dreptul să îi pună întrebări despre astfel de lucruri.

Jed îşi reaminti atunci cu fermitate că nu avea nevoie în viaţa lui de întrebări sâcâitoare – şi nici de o femeie care să le pună. Iar Amy ar fi trebuit să fie uşor de gestionat, câtă vreme nu-şi băga nasul unde nu-i fierbea oala. Din păcate însă, el, unul, începea să tânjească după ea într-un fel care nu mai putea tolera doar o simplă prietenie. Şi ştia că întreaga situaţie urma să explodeze mai devreme sau mai târziu. Şi nu era deloc sigur care va fi rezultatul după ce se întâmpla asta.

Ultimul lui gând conştient înainte de a se lăsa pradă somnului fu o curiozitate vagă despre cum va reacţiona Amy când îl va vedea coborând din avion şchiopătând. Fiindcă atunci când plecase cu aproape o lună în urmă, nu avusese explicaţii de dat pentru baston sau pentru răni. Şi era mai mult ca sigur că până şi o femeie care nu punea niciodată întrebări era tentată să se întrebe ce i se întâmplase. Ar fi fost mai bine să înceapă să inventeze povestea falsă de acoperire pe care plănuia să i-o spună.

Apoi trandafirii galbeni perfecţi trebuiră să îndure întregul şoc al greutăţii – considerabile – a corpului său, când acesta adormi în cele din urmă şi se lăsă în partea stângă a scaunului. Florile se prăbuşiră fără luptă, perfecţiunea lor aproape ca de plastic zdrobindu-se într-o grămadă galbenă turtită.

Timp de câteva minute după ce încheie convorbirea, Amy rămase privind pe fereastră la marea întunecată care se întindea dincolo de geam. Telefonul lui Jed o luase complet prin surprindere. Când auzise telefonul sunând, presupusese că era tatăl ei, care o căuta să-i amintească încă o dată că el şi mama ei o aşteptau pe insulă pentru vizita pe care le-o făcea o dată la şase luni. Şi la drept vorbind, chiar amânase deja destul. Trecu­seră aproape opt luni de când nu mai mersese în vizită în Orleana. În anii trecuţi, aştepta cu nerăbdare vizita în insula din Pacific.

Aşa că realizase abia cu întârziere că era mult prea târziu ca să primească un telefon de pe insulă.

Cu toate acestea, fusese luată complet prin surprindere, când auzise vocea lui Jed. Jed, care nu o suna niciodată când era plecat. În mod normal, afla că se întorsese din călătoria sa abia atunci când apărea la uşa ei cu un buchet de flori.

În seara aceea, peste Caliph’s Bay se aşternuse o ceaţă densă, altfel ar fi putut vedea în depărtare luminile de la Pacific Grove şi Monterey. Aeroportul se afla cam la o distanţă de o jumătate de oră de mers cu maşina. Se gândi că poate în seara aceea ar fi fost bine să-şi ia o marjă de siguranţă.

În ultimele trei luni de când se cunoşteau, Jed nu o rugase niciodată să îl aştepte la aeroport când se întorcea din călătoriile lui. Pe de altă parte, Jed nu deranja niciodată şi nici nu-i pretindea niciodată nimic, ci era mulţumit doar să primească orice îi oferea ea. Şi situaţia asta îi convenea de minune lui Amy.

Doar că în seara aceea, îşi încălcase propriile reguli nerostite. Îi ceruse o favoare.

Amy îndepărtă în grabă senzaţia ciudată de nelinişte care pusese stăpânire pe ea de îndată ce îi auzise vocea. Se ridică în picioare şi se îndreptă spre dormitor, ca să se îmbrace.

Urmând sfaturile pe care le citise într-una dintre nenumăratele cărţi de combatere a insomniei pe care le cumpărase în ultimele luni, îşi stabilise de mult un ritual lung de a se pregăti de culcare. Cu optimismul obişnuit al acestor abordări de tip self-help, autorul acelei cărţi sugerase că mintea şi corpul trebuiau să reînveţe să anticipeze somnul. Teoria susţinea că o concentrare pe un ritual nocturn, repetitiv de dezbrăcare, spălare a dinţilor şi a feţei şi toate celelalte era o modalitate bună pentru cineva să se obişnuiască din nou cu aşteptarea somnului. Şi suna la fel de plauzibil ca orice altceva mai încercase Amy în ultima perioadă – iar Dumnezeu îi era martor că testase deja o sumedenie de tehnici. Tocmai se îmbrăcase cu cămaşa ei de noapte de flanel cu mâneci lungi şi guler înalt, când sunase telefonul cu câteva minute în urmă. Şi cam aici se încheiase micul ei ritual nocturn de pregătire pentru somn.

„Ei, oricum n-am pierdut nimic", îşi spuse ea, resemnată, în timp ce se îmbrăcă în grabă cu o pereche de blugi negri, un tricou galben strălucitor şi o vestă portocalie croşetată. Oricum erau slabe şansele să fi dormit prea mult şi-n seara asta. Rareori dormea bine în ultima perioadă – indiferent cât de multe cărţi citea pe acest subiect. Din păcate, nici o carte nu putea rezolva problema care o măcina de fapt. Nici o carte nu îi putea şterge din minte amintirile a ceea ce se întâmplase cu opt luni în urmă în Orleana, cu puţin timp înainte de a împlini vârsta de douăzeci şi şapte de ani.

Fusese cu adevărat şocată de telefonul pe care îl primise de la el de la aeroport, realiză Amy ceva mai târziu, în timp ce-şi scotea din parcare maşina mică şi conducea pe bulevardul îngust cu două benzi. Ceaţa nu era impenetrabilă, dar cu siguranţă navigarea prin ea necesita destul de multă concentrare şi prudenţă.

Amy se concentră aproape în totalitate pe condus. Totuşi, o mică parte a minţii ei nu putea să nu îşi mai pună întrebări în legătură cu motivele pentru care plecase la drum la ora aceasta târzie din noapte, de la bun început. Se întreba dacă Jed urma să-i ofere vreo explicaţie pentru comportamentul său neobişnuit. Dar se îndoia de asta. Şi chiar dacă ar fi fost curioasă să-l întrebe, ştia că Jed nu era genul de bărbat pe care să-l sâcâie o femeie. Amy era foarte mândră de faptul că nu-i punea niciodată întrebări, că nu îi oferea sugestii şi nici nu încerca să-l deranjeze altfel sau să-l bată la cap. Şi Jed chiar părea să aprecieze felul ei de-a fi. În adâncul sufletului, ştia că Jedidiah Glaze avea propriile secrete – la fel cum şi ea le avea pe ale sale –, însă nu voia să se gândească prea mult la asta. Şi o parte din ea bănuia că motivul pentru care nu-i punea niciodată nici o întrebare era acela că nu voia să afle răspunsurile.

Jedidiah. Amy îi lăsă numele întreg să răsune cu ecou prin mintea ei. I se potrivea numele acesta. Încă de când îl cunoscuse pe Jed, Amy concluzionase că ar fi putut fi reîncarnarea unui pastor dur şi prăpăstios, de modă veche. Nu unul dintre acei escroci care apăreau prin presă, blânzi şi şireţi, care dominau deja canalele mediatice, ci un predicator calvin dictatorial, neobosit şi cu mână de fier din şcoala veche – sau din Vestul Sălbatic. Un bărbat cu mâini mari, puternice şi aspre şi un chip parcă cioplit în stâncă. Unul dintre acei oameni care se uită în ochii tăi şi te fac să crezi în existenţa iadului.

Şi chiar dacă înţelesese destul de repede că pe Jed Glaze nu-l interesa cât de puţin religia, tot nu reuşise să scape de acea impresie iniţială. Trăsăturile dure şi aspre ale chipului său erau complet potrivite cu liniile dure şi aspre ale trupului. Avea în jur de treizeci şi cinci de ani, dar ochii lui căprui arătau de parcă ar fi cunoscut lumea cu cel puţin încă o generaţie în urmă. La un anumit nivel, Amy ştia că privirea rece şi pătrunzătoare a lui Jed fusese lucrul care o atrăsese la el de la bun început. Dar genul acesta relaxat al relaţiei lor fusese ceea ce-i menţinuse interesul. Şi astfel descoperise că Jed era chiar destul de bun la relaţii de prietenie relaxate. Şi ea avea nevoie de cineva care se mulţumea să nu îi pretindă nimic.

Cu toate astea, i se părea extrem de ciudat gândul de a avea orice fel de relaţie cu Jed Glaze. Amy ştia că în circumstanţe obişnuite nu s-ar fi încurcat nicio­dată cu el. Pentru că nu era tocmai genul de bărbat blând, deschis şi sincer pe care îl căutase ea cândva. Nu era deloc genul de bărbat despre care o femeie ar fi înţeles instinctiv că era uşor de domesticit, genul acela care ar fi fost un soţ şi un tată bun. Amy înţelegea foarte bine că, în ciuda faptului că părea extrem de priceput în a afişa orice faţadă cerea o anume ocazie, exista în el un întuneric care ar fi speriat-o şi poate chiar ar fi oripilat-o cu opt luni în urmă. Dar iată că acum nu mai trăia în „circumstanţe obişnuite".

Adevărul era că Amy nu mai era aceeaşi persoană care fusese cu opt luni în urmă. Şi dintr-un motiv ciudat, schimbarea aceea care avusese loc în ea o lăsa deschisă să îl privească pe Jed Glaze într-o lumină complet diferită de cum l-ar fi văzut în trecut. Şi la un anumit nivel, acum întunericul şi asprimea lui chiar i se păreau atrăgătoare.

Se gândi că poate asta se întâmpla pentru că în mod subconştient tânjea să aibă şi ea o parte din acea putere interioară periculoasă pe care o vedea în el.

Aştepta deja la poarta aeroportului, când ieşi Jed. Se număra printre ultimii pasageri care coborau din avion, şi Amy chiar începuse să se întrebe dacă nu cumva greşise avionul. Iar când văzu bastonul şi expresia dezolantă şi încruntată de pe chipul lui Jed, chiar o încercă un sentiment trecător că greşise într-adevăr zborul. Era ca şi când l-ar fi văzut clar pentru prima dată de când îl cunoştea.

Se opri o clipă când o văzu. Avea pe umăr o geantă mică de voiaj din piele şi în mâna dreaptă ţinea un buchet strivit de trandafiri galbeni. Pasagerii care coborâseră din avion în spatele lui se separară apoi şi trecură pe lângă el în două şiruri rapide, care semănau cu două şuvoaie ce se revărsau în jurul unui bolovan prăbuşit în calea lor. Amy observă provocarea tăcută din ochii lui şi îşi reprimă imediat şocul. Înaintă în grabă şi se întinse după geanta de piele, din automatism. Condusă impulsiv de o dorinţă ciudată de a-i oferi o primire călduroasă şi alinare, se ridică uşor pe vârfuri şi îşi atinse fugar buzele de ale lui. Nu îi mai oferise niciodată un salut atât de personal şi o şocă senzaţia pe care i-o transmise gura lui. Era încordată şi inflexibilă sub a ei. Aşa că se grăbi să facă un pas în spate. Invocă imediat un zâmbet şi căută acea atingere uşoară şi veselă, care le caracterizase relaţia în ultimele trei luni.

– Ei bine, cu siguranţă ştii să-ţi faci o intrare spectaculoasă, asta da. Vrei să mă duc să caut un scaun cu rotile?

Jed se încruntă la ea.

– Nu, n-am nevoie de nici un scaun cu rotile. Şi mi-e destul de ruşine şi-aşa. Iar gândul ca tu să mă rostogoleşti pe aici într-un scaun cu rotile e un pic mai mult decât pot suporta în clipa de faţă. Ştiu că arăt ca dracu’.

Amy ridică uşor din sprâncene, studiindu-l. Nu se mai răstise niciodată la ea. Nici măcar o dată în decursul celor şase sau şapte dăţi în care se mai întâlniseră până acum. Dar fără îndoială tonul iritat al vocii lui din seara aceea era cauzat de starea lui fizică actuală.

– Mda, e şi ăsta un fel de-a spune.

Gura lui Jed se strâmbă cu tristeţe.

– Îmi pare rău că m-am răstit la tine. A fost o zi foarte lungă.

Jed rămase cu privirea aţintită drept în faţă, în timp ce Amy mergea lângă el.

– Văd, zise Amy şi afişă un zâmbet mic. De unde ai venit? Dintr-o zonă de război?

– Am avut un accident.

– Cumva am reuşit să-mi dau seama şi singură de asta. Nu te supăra că ţi-o spun, Jed, dar chiar arăţi îngrozitor. Ar trebui să te duc la Urgenţă?

Descoperi că geanta de voaiaj era surprinzător de grea şi nu se putu abţine să nu se întrebe cum reuşise să se descurce cu ea în starea în care se afla. În timp ce se îndreptau spre maşină, îi cercetă în grabă chipul, încercând să evalueze cât de grav rănit era.

– Să merg la Urgenţă e ultimul lucru de care am nevoie. Am avut deja parte de toţi doctorii pe care îi pot suporta pentru o vreme.

– Ce, Doamne iartă-mă, s-a întâmplat? A fost vreun accident industrial? S-a întâmplat ceva pe vreun şantier de construcţii? întrebă Amy, foarte serioasă.

– Nimic atât de dramatic, nu. A fost un accident de maşină. Jed se încruntă apoi în jos la florile strivite pe care le ţinea sub braţ. Poftim… astea sunt pentru tine.

– Arată de parcă au trecut prin acelaşi accident. Amy zâmbi apoi extrem de strălucitor, în timp ce luă florile strivite din mâna lui. Era impresionată că îşi amintise. Şi asta o făcu să-şi dea seama că se obişnuise foarte mult cu acel mic ritual de sosire acasă. Poate că de fapt chiar existau mai multe aşteptări între ei, decât voia să recunoască.

– Am dormit pe ele în avion.

– Şi unde a avut loc accidentul? În Arabia Saudită? întrebă Amy, oprindu-se lângă maşina ei mică şi scotocind după chei.

– Ce? Oh. Da. Arabia Saudită. Jed se strecură pe locul din dreapta cu un mârâit înăbuşit. Închise ochii o clipă, dar se grăbi apoi să-i deschidă la loc. Oamenii conduc ca nişte nebuni pe-acolo.

– Serios? Ei bine, nu trebuie să-ţi mai faci griji pentru asta acum că ai intrat pe mâinile mele, afirmă Amy, în timp ce urcă lângă el şi apoi porni motorul.

– Mai greşesc şi eu.

– Ar fi trebuit să te gândeşti la asta înainte să mă suni să vin să te iau.

Băgă în marşarier şi dădu cu spatele cu elanul ei obişnuit.

Jed întoarse capul şi se uită la ea. În umbrele din maşină, chipul lui părea o mască inexpresivă.

– Mulţumesc că ai venit în seara asta, Amy, zise el încet. Nu ştiu ce m-aş fi făcut fără tine. Nu sunt deloc în stare să conduc.

– Am observat.

Amy îi vorbea pe un ton linear şi destul de sec, ca nu cumva să-şi trădeze îngrijorarea fără să vrea. Jed nu ar fi vrut ca ea să-şi facă griji pentru el. Şi în plus, se cam temea un pic de semnificaţia faptului că îşi făcea griji pentru el.

– Ceva răni permanente?

– Mi s-a spus că sunt încă întreg şi sănătos, chiar dacă în clipa de faţă nu mi se pare deloc că ar fi aşa.

– Cine ţi-a spus asta? Doctorii de la şantierul de construcţii al companiei tale?

– Da. Dar ce ştiu ei?

– Bună întrebare. L-ai dat în judecată?

– Pe cine? Pe şofer? Nici o şansă. Lucrurile funcţionează puţin diferit acolo. A fost nevoie de trei avocaţi ai companiei şi de o mită sănătoasă ca să nu mă dea pe mine în judecată tipul acela care m-a lovit, zise Jed, destul de vag.

– Iată pericolele de-a fi un inginer care se perindă pe glob. Noi ăştia care doar stăm şi aşteptăm ducem vieţi mult mai puţin aventuroase.

– Aşa am auzit. Cum merge cartea?

Jed lăsă capul pe spate şi închise ochii. Amy se obişnuise să se aştepte la astfel de întrebări politicoase din partea lui.

– Se leagă destul de bine. Cred că i-am prins în sfârşit ritmul.

– Şi te-ai hotărât la vreun titlu? Când am plecat încă îi mai spuneai „Draft numărul patru fără titlu".

– Ei bine, după ce ai plecat, m-am hotărât dintr-un motiv sau altul că asta suna un pic cam ostentativ. Noul titlu mi-a venit printr-o inspiraţie de moment în timp ce eram la duş, recunoscu ea, relaxată. Demoni personali. Cum ţi se pare?

Jed cugetă asupra răspunsului ei cu o solemnitate ironică.

– Îmi place. Are farmec, sare şi piper, patos şi esenţa unui dublu înţeles. Ce şi-ar putea dori mai mult un editor?

– O carte care să se ridice la înălţimea titlului?

– Unii oameni au foarte mult tupeu, nu crezi? Nu încetează niciodată să se plângă sau să fie nemulţumiţi. Doamne, ce obosit sunt!

Scotoci apoi în buzunarul pantalonilor săi de bumbac şi scoase o sticluţă mică.

– Ce ai acolo?

Amy îi aruncă o ocheadă scurtă, când el înghiţi o tabletă mică, fără să deschidă ochii.

– Analgezice. Marfă bună. Doctorul mi-a zis că pe stradă valorează vrei cincizeci de dolari una. Poate dacă îmi mai rămân, pot să le vând pe piaţa neagră şi să fac suficienţi bani ca să te scot la cină drept mulţumire că ai venit să mă iei în seara asta. Măcar atât să salvez de pe urma acestei călătorii, spuse şi băgă sticluţa înapoi în buzunar.

– Să înţeleg că nu consideri călătoria asta un succes răsunător?

– A fost un dezastru complet, îi răspunse el, sec.

Uimită de mărturisirea lui sinceră, Amy se abţinu să-i mai dea vreo replică. Ştia că lui Jed nu-i stătea deloc în fire să vorbească atât de deschis despre problemele lui din afaceri.

– Ei lasă, o să fii în siguranţă la uşa ta în mai puţin de o jumătate de oră, îl asigură ea. Dar eşti sigur că nu vrei să mergi la Urgenţă înainte?

Însă întrebarea ei nu primi nici un răspuns. Amy îşi smulse ochii de la drumul îngust şi plin de curbe, suficient cât să arunce o ocheadă spre faţa pasagerului ei. Nu credea că ar fi apreciat deloc să se trezească la Urgenţă.

O jumătate de oră mai târziu, Amy intră pe bulevardul principal din Caliph’s Bay. Comunitatea mică de pe malul apei era cufundată într-un somn profund. Exista o singură lumină stradală în intersecţia de lângă poştă, dar în afară de asta, tot oraşul părea înghiţit de întuneric. Până şi Caliph’s Inn – singurul motel din oraş – afişase semnul care anunţa că era liber. Casa micuţă şi oropsită de vreme a lui Jed se afla pe o faleză şi avea vedere spre mare. Amy începu să încetinească pe măsură ce se apropia de aleea de la intrare şi atunci mai aruncă o ocheadă spre pasagerul ei adormit.

Jed nu era într-o stare care să-i permită să se îngrijească singur în seara aceea. Omul era rupt de oboseală şi complet anesteziat de la pastilele acelea mici şi albe. Amy luă decizia şi apăsă din nou pedala de acceleraţie.

Câteva minute mai târziu, parcă maşina pe aleea căsuţei sale. Se răsuci în scaun, încercând să estimeze greutatea sarcinii care o aştepta. Trupul lui Jed Glaze era format strict din muşchi puternici şi oase grele, nu avea nimic uşor şi nici un gram de grăsime pufoasă. Efectiv nu avea cum să-l care înăuntru, dacă nu intra pe pro­priile picioare.

– Jed? zise Amy şi-l atinse uşor pe braţ.

El nu se mişcă deloc, dar ochii lui căprui se deschiseră imediat şi se aţintiră spre chipul ei. Trezirea lui bruscă o sperie puţin pe Amy, aşa că îndepărtă imediat mâna de pe braţul lui.

– Am ajuns? întrebă el şi intensitatea îi dispăru din privire.

– Da. Şi nu am cum să te car înăuntru. Şi dacă nu cumva poţi să levitezi, mă tem că va trebui să intri pe propriile picioare.

– În clipa asta pare mai uşor să levitez.

Se agită în scaun şi apoi deschise portiera maşinii. Amy coborî şi se grăbi pe partea cealaltă ca să-l ajute.

– Hai, lasă-mă să-ţi iau eu bastonul. Nu-ţi face griji pentru geantă. O aduc eu după aceea.

Jed se sprijini cu cotul de capotă şi se uită la casă, nedumerit.

– Asta e casa ta.

– Văd că pastilele acelea nu ţi-au amorţit complet simţul de observaţie. Vino înăuntru, este frig aici. Hai să intrăm.

El se uită o clipă la ea, cum stătea acolo, iluminată de becul gălbui de pe verandă. Ochii lui căprui erau indescifrabili.

– Nu vreau să-ţi dau mai multe bătăi de cap, decât ţi-am dat deja.

– Nu-i problemă. Prefer să te am aici, unde pot să fiu cu ochii pe tine, decât să te trimit singur acasă, unde s-ar putea să dai de belele.

– Peste ce fel de belele crezi că aş putea să dau la mine acasă?

– În starea în care eşti acum, ai putea avea orice fel de accident domestic obişnuit, îl informă ea, în timp ce îl lua de braţ şi-l smulgea de lângă susţinerea pe care i-o oferea maşina.

– Cum ar fi?

Părea prea puţin interesat, chiar dacă îi permitea să îl conducă spre uşa principală.

– Spre exemplu, ai putea să-ţi pierzi echilibrul în baie şi să te îneci în mod ruşinos, căzând în capul în vasul de toaletă.

– Cu siguranţă asta fi o moarte dată naibii, n-ai zice?

– Da, sigur ai avea parte de un necrolog extrem de stânjenitor. Ai grijă la treaptă, Jed.

– Nu ai decât un singur pat.

Totuşi protestul lui era incredibil de slab.

– O să dorm pe canapea.

– Pot să dorm eu pe canapea.

– Tu, anunţă Amy, cu o emfază blândă, dar oarecum fermă, o să iei orice loc ţi se dă. Nu ai suficientă putere să te cerţi cu mine în seara asta.

– S-ar putea să ai dreptate.

Îl conduse cu greu prin sufrageria mică cu podea veche de parchet, cu mobilier uzat, dar comod, cu covoare împletite şi care conţinea o colecţie sălbatică de postere de artă horror şi ştiinţifico-fantastice. Înaintară apoi în dormitor, unde Amy aprinse lumina şi dezvălui şi mai mult din acelaşi mobilier rustic. Pe peretele de deasupra patului se afla un afiş cu o amazoană futuristă, bine înzestrată de mama natură, care se lupta cu un dragon. Jed se opri lângă pat, clătinându-se uşor pe picioare. Se concentră mai întâi la afiş şi apoi la cămaşa de noapte de flanel, pe care Amy o lăsase aruncată pe pătură.

– Eu dorm în chiloţi, o anunţă el.

– Oh, ce îngrozitor de macho din partea ta. Poţi să te dezbraci singur?

El îşi mută atunci privirea spre chipul ei îngrijorat. Sprâncenele ei erau apropiate într-o încruntare aproape palpabilă.

– N-am de unde să ştiu până nu încerc. Dar dacă vrei să te joci de-a asistenta medicală, te rog fă-o. Nu sunt mândru.

Amy îşi simţi imediat obrajii acaparaţi de o căldură ciudată şi o sperie şi pe ea ruşinea care o cuprinse. Se mişcă agitat, strângând de pe pat cămaşa de noapte de flanel.

– Uită că am întrebat. Îţi las un pic de intimitate ca te poţi pregăti de culcare.

– Oh, Amy, îmi pare rău. Cred că iar m-am răstit la tine, nu?

– Nu chiar. Cred că doar mă tachinai. Deşi pari într-adevăr destul de ţâfnos în seara asta.

– Foarte amuzant, zise el, pe un ton contemplativ, în timp ce bâjbâia cu nasturii cămăşii sale de culoare kaki. Am crezut mereu că tu eşti cea ţâfnoasă. Uneori de-a dreptul iritată. Nervoasă. Ca şi când ai merge mereu pe marginea vreunei prăpăstii.

Amy se opri în pragul uşii.

– Habar n-am avut că ai fost aşa de ocupat să mă analizezi.

– Petrec destul de mult timp gândindu-mă la tine. Mai ales în avion. Ai mereu mult timp să te gândeşti, când eşti în avion.

Amy observă că îi tremurau puţin degetele, când le mută la ultimul nasture al cămăşii. Se gândi că era mai mult decât evident că omul era pe jumătate leşinat. Peste încă vreo câteva minute ar fi adormit aşa în picioare. Până şi vocea lui gravă şi rezonantă căpătase o nuanţă neclară şi uşor bâlbâită. Şi atunci avu o bănuială că Jed nu prea îşi dădea seama ce spunea.

– Ai grijă, Jed. Cred că mai bine te-ai aşeza.

El îi ignoră însă sfatul, mintea lui urmând evident propriile gânduri.

– M-am gândit mult la tine azi în timpul zborului de întoarcere, Amy. Şi asta m-a făcut să-mi ridic nişte semne de întrebare...

– Ce semne de întrebare, Jed?

Încă ţinea în mână cămaşa de noapte de flanel şi abia în clipa aceea realiză că o strivea în mâini.

– Dacă în pat ţi-ar mai dispărea vreun pic din nervozitatea asta încordată. Ar fi interesant de aflat, nu crezi?

Privirea lui Amy zbură imediat spre chipul lui, dar el nu se uita la ea. Ba mai mult, avea senzaţia că toată

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Un sarut exotic

4.8
8 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor