Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Doamna cu umbrela neagra
Doamna cu umbrela neagra
Doamna cu umbrela neagra
Cărți electronice264 pagini4 ore

Doamna cu umbrela neagra

Evaluare: 4.5 din 5 stele

4.5/5

()

Informații despre cartea electronică

Lady Daisy Morrison, o tânără frumoasă și îndrăzneață, se consideră deja prea bătrână pentru măritiș la cei douăzeci și cinci de ani ai ei. Și-a jurat însă să o ajute pe sora ei mai mică, Rose, să își îndeplinească visul pe care orice fată îl are – să-și găsească un soț frumos, iubitor, respectabil și bogat, cu care să ducă o viață fericită. Rose are, negreșit, o mulțime de atuuri: este răpitor de frumoasă, extrem de bogată și de o inocență fermecătoare. Și, mai presus de toate, o are alături pe hotărâta Daisy pentru a o ajuta să își aleagă cel mai potrivit soț dintre toți domnii eligibili prezenți la evenimentele acestui sezon.
Când îl întâlnește pe vicontele Kincade, Daisy este convinsă că a dat peste partenerul perfect pentru Rose... Numai că nu-i este deloc ușor să îl determine pe acest chipeș și fascinant gentleman să-și îndrepte atenția spre Rose, nu spre ea, când, prin toate acțiunile ei, reușește să-l facă să treacă dintr-o situație stânjenitoare în alta și să-l aducă la exasperare. În plus, nici măcar tăria ei de caracter și iubirea pe care i-o poartă surorii ei n-o pot împiedica să se îndrăgostească până peste cap pentru prima dată în viață...

LimbăRomână
Data lansării1 mar. 2017
ISBN9786060732488
Doamna cu umbrela neagra
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe de la Mary Balogh

Legat de Doamna cu umbrela neagra

Cărți conex

Recenzii pentru Doamna cu umbrela neagra

Evaluare: 4.7 din 5 stele
4.5/5

10 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

    Previzualizare carte

    Doamna cu umbrela neagra - Mary Balogh

    1.png

    Lady with a Black Umbrella

    Mary Balogh

    Copyright © 1989 Mary Balogh

    Lira şi Cărţi romantice sunt mărci înregistrate ale

    Grupului Editorial Litera

    O.P. 53; C.P. 212, sector 4, Bucureşti, România

    tel.: 031 425 16 19; 0752 101 777

    e-mail: comenzi@litera.ro

    Ne puteţi vizita pe

    www.litera.ro

    Doamna cu umbrela neagră

    Mary Balogh

    Copyright © 2017 Grup Media Litera

    pentru versiunea în limba română

    Toate drepturile rezervate

    Editor: Vidraşcu şi fiii

    Redactor: Mira Velcea

    Corector: Emilia Achim

    Copertă: Flori Zahiu

    Tehnoredactare şi prepress: Ioana Cristea, Laurenţia Carîp

    Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

    balogh, mary

    Doamna cu umbrela neagră / Mary Balogh;

    trad.: Iulia Bodnari – Bucureşti: Litera, 2017

    ISBN 978-606-33-1464-3

    ISBN EPUB 978-606-073-248-8

    I. Bodnari, Iulia (trad.)

    821.111(73)-31=135. 1

    capitolul 1

    Curtea pavată cu dale de piatră a hanului Golden Eagle, aflat la cincizeci de kilometri de Londra pe drumul principal spre Bath, zumzăia de activitate în ciuda orei matinale. O diligenţă care venise dinspre vest cu o jumătate de oră în urmă îşi debarcase pasagerii pentru micul dejun, iar acum îi înghiţea înapoi. Băieţii de la grajduri scoteau cu furcile bălegarul şi paiele vechi din boxe. Doi rândaşi ţesălau caii, iar unul din ei fluiera vesel. Al treilea rândaş înhăma perechea de cai de la cabrioleta uşoară a vicontelui Kincade.

    Vicontele însuşi de abia ieşise pe uşa hanului şi acum stătea tăcut în prag, privind activitatea. Părea să fie tipicul dandy de oraş, de la pălăria neagră de castor şi man­taua groasă şi foarte largă, până la cizmele ofiţereşti bine lustruite. Expresia de indolenţă studiată de pe faţa lui frumoasă confirma această impresie. Avea ochi cu pleoape grele, chipul impasibil şi buzele curbate într-un zâmbet dispreţuitor. În acelaşi timp, ceva din silueta lui înaltă şi din postura desăvârşită sugera că indolenţa era doar de faţadă. Dar nu aveai cum să ştii sigur care era condiţia lui fizică, sub mantaua grea şi lungă.

    Lord Kincade se bătea absent cu biciul peste cizmă, şi acesta era singurul semn exterior al nerăbdării lui de a se vedea plecat. Îşi privi atent caii, observând că fuseseră într-adevăr bine îngrijiţi. Rândaşul care îi înhăma la cabrioletă îi aruncă o privire nervoasă şi se aplecă din nou. „Nu se grăbeşte deloc", se gândi vicontele, ascunzând un căscat în spatele mănuşii de piele cafenie.

    Era o oră teribil de nepotrivită pentru începerea unei călătorii. Probabil că nu trecuse de şase. Intenţia lui de a pleca devreme se oprise iniţial asupra orei nouă. Cu siguranţă nu şase. Şi nici prin cap nu-i trecuse să se întoarcă la Londra, direcţie din care sosise în după-amiaza zilei precedente. Dar ruşinea şi dezastrul pot avea efecte nebănuite asupra intenţiilor şi asupra destinaţiei unui bărbat. Bath şi motivul pentru care mergea acolo trebuiau să rămână pentru altă dată.

    Nu arăta ruşinat, bineînţeles, nici victima vreunui dezastru – cel puţin aşa spera el. Era conştient că, dacă ar fi arătat aşa, stima pe care i-o arătaseră hangiul şi servitorii lui ar fi scăzut atât de mult, încât ar fi fost tratat cu dispreţ făţiş, nu cu politeţea îngheţată şi bănuitoare de care avusese parte în ultimele ore.

    Dacă nu ar fi venit slujnica să îşi ceară plata înainte de a începe o nouă zi de muncă, ar fi făcut descoperirea aceea neplăcută şi ruşinoasă la o oră mai civilizată. Înainte, fata nu i se păruse aşa. Din câte ştia el, fetele acestea nu îl trezeau pe om brutal în zori, ca să-şi ceară plata pentru distracţia din timpul nopţii. Aveau încredere în el şi ştiau că le aştepta o recompensă frumuşică la încheierea conturilor, după micul dejun.

    Era mai bine să nu se gândească la dejun, hotărî Lord Kincade, alungând cu hotărâre imaginea şuncii, a rinichilor şi a omletei, care apăruse nepoftită şi nedorită. Dejunul şi prânzul trebuiau să aştepte până ajungea îna­poi la Londra.

    Portmoneul lui fusese furat. Aceasta era concluzia la care fusese silit să ajungă după ce căutase în cameră – indiferent în aparenţă, sub ochii fetei care îşi aştepta plata cu mâinile în şolduri, dar înnebunit în sinea lui. O căutase şi pe ea, iar ochii lui cu pleoape grele îi susţinuseră privirea indignată, în timp ce mâinile lui scotoceau cu pricepere toate posibilele ascunzişuri. Dar situaţia fusese cea pe care ea nu se sfiise s-o indice: de ce şi-ar fi cerut plata dacă ar fi ştiut că portmoneul lui lipsea şi dacă ar fi fost la ea? Se scrântise?

    Ruşinat, descoperise că o tânără care fusese doar ochi strălucitori, gropiţe fermecătoare, şolduri unduioase şi un corsaj generos cu o seară înainte, îndeplinindu-i dorinţele, chicotind goală şi lăsându-se cu totul în voia pasiunii în timpul unei nopţi de activităţi energice în pat, putea deveni o scorpie cu glas ascuţit dacă descoperea că orele ei de muncă grea nu aveau să fie plătite pe loc ‒ sau poate niciodată.

    Îl abordase atunci pe hangiu, coborând imediat ca să întrebe, cu tonul apatic şi tăios care îi făcea de obicei pe servitori să se încline şi să-i îndeplinească în fugă fiecare dorinţă, ce fel de casă era aceea în care portmoneul unui om era la îndemâna hoţilor şi a pungaşilor.

    Dar hangiul refuzase să se lase intimidat, declarând că aşa ceva nu se mai întâmplase în casa lui, că servitorii lui erau de încredere, dar, dacă domnul insista, el era dispus să îi alinieze în faţa lui în orice clipă, până la ultimul, fără să ţină cont de pasagerii care soseau, să îi dezbrace în pielea goală şi să găsească portmoneul pe care „susţinea" că îl avusese domnul.

    Lord Kincade îl privise drept în ochi cu răceală şi refuzase oferta. Probabil că portmoneul zăcea deja pe fundul celui mai apropiat puţ, şi nu avea cum să identifice banii fără el. Era mai bine să accepte inevitabilul şi să îşi păstreze măcar o umbră de demnitate.

    – Nota mea, ceruse el întinzând mâna autoritar – cât de autoritar putea fi cineva în situaţia lui ‒ şi regretând mai mult decât putea spune absenţa valetului său, care se pregătea acum fără îndoială să părăsească reşedinţa din oraş alături de cuferele lui şi să îl urmeze în călătoria spre Bath. O să-ţi trimit mâine banii care ţi se cuvin şi ceva pe deasupra. Şi ţie la fel, Bessie, adăugă el adresându-i-se recentei partenere de pat, care stătea sfidătoare în prag în spatele hangiului, cu mâinile încă în şolduri.

    – Cine sunt ceilalţi oaspeţi ai hanului? îl întrebă el pe hangiu înainte de a se întoarce sus ca să-şi ia valiza şi să se îndrepte spre grajduri, unde spera să îşi vadă propriii cai înşeuaţi.

    Dar nici la întrebarea aceasta nu primi un răspuns satisfăcător, fiindcă printre oaspeţi nu se număra nici un posibil hoţ. I se spuse că fusese o noapte slabă. Numai domnul cu care jucase cărţi cu o seară înainte, împreună cu doamna lui elegantă şi servitorii lor. Şi încă două doamne – cu o subliniere şi un rânjet la ultimul cuvânt – care sosiseră fără nici un servitor, în afară de un vizitiu ursuz, şi care nu mai ieşiseră din camerele lor de atunci.

    Iar Lord Kincade îşi dădu seama dintr-odată că umilirea lui nu era completă. La jocul de cărţi din seara precedentă pierduse o sumă considerabilă, iar jovialul domn Martin îi sugerase să-şi plătească datoria dimineaţă, fiindcă ora era târzie şi tovărăşia plăcută şi onorabilă. Acum era silit să îl trezească pe respectivul domn, care adormise fără îndoială în braţele femeii care îl însoţea, şi să îl roage să îi mai acorde un răgaz de o zi sau două, înainte de a-şi achita datoria.

    Domnul Martin se dovedi foarte cumsecade în toate privinţele, oferindu-se chiar să îi împrumute vicontelui sărăcit suma necesară pentru a-şi continua călătoria. În faţa refuzului stânjenit al lui Lord Kincade, îi amintise zâmbitor că trebuia să aibă măcar cu ce plăti barierele de trecere până la Londra. Vicontele acceptase şovăielnic suma exactă, fără să primească un bănuţ în plus.

    Şi acum era afară, lovindu-şi cizma cu biciul şi începând să se enerveze din pricina încetinelii rândaşului; dar pentru că nu mai avea nici un ban cu care să-l recompenseze, consideră că era mai prudent să îşi menţină înfăţişarea indolentă.

    Când uşa hanului se deschise în spatele lui, se întoarse şi păşi într-o parte, ca să permită trecerea indivizilor zdraveni care ieşiseră.

    Însă vicontele Kincade nu făcuse degeaba umbră pământului timp de douăzeci şi opt de ani ‒ şi cea mai mare parte din ultimii şapte îi trăise în Londra. Nu era nevoie de prea mare inteligenţă sau experienţă ca să recunoşti bătăuşii şi cuţitarii şi să ştii când erau puşi pe harţă.

    Nou-sosiţii erau puşi acum pe harţă, şi era limpede că el era ţinta lor. Expresia lui rămase aproape impasibilă, şi pleoapele lui grele se ridicară doar puţin, în timp ce cântărea situaţia în cele două secunde de graţie care îi fuseseră oferite. Unul din viitorii atacatori era mult mai înalt decât el, celălalt era mai scund, amândoi considerabil de laţi în umeri, nici unul nefiind stânjenit de manta sau de palton; cizmele lor erau mai grele decât ale lui; amândoi aveau pumnii goi, în timp ce el purta mănuşi. Erau mult prea aproape ca să se poată sluji de bici. Aşa că îl lăsă să cadă pe dale.

    Lord Kincade devie cu braţul pumnul unuia din ei, care încerca să îi zdrobească faţa, şi în acelaşi moment se întoarse şi lovi cu piciorul stomacul celuilalt, care se îndrepta spre el. Într-un moment de răgaz, se îndepărtă de clădire şi ieşi în curtea deschisă, pregătindu-se pentru următorul atac dublu. Nu aleseseră un moment bun. Nu era prea binedispus. De fapt, era într-o stare chiar neprietenoasă.

    – În regulă, care-i primul? spuse el printre dinţi.

    Dar, în timp ce amândoi veneau în acelaşi timp asupra lui, ignorând aluzia că ar fi fost mai corect să îl abordeze pe rând, sentimentul de euforie care se năştea în Lord Kincade în faţa provocării, chiar dacă sorţii erau clar împotriva lui, se stinse dintr-odată. O a treia forţă, nevăzută, i se aruncă în spate, şi ştiu chiar în momentul în care se apleca, încercând să scape de atacator, că trei la unu era ceva care îl depăşea, chiar şi în împrejurările acelea. Un pumn în zona rinichilor îl lăsă fără suflare şi îl făcu să cadă în genunchi.

    Iar apoi, după o încăierare mută şi gâfâitoare care nu putea să fi durat mai mult de un minut, se trezi ţinut strâns de doi dintre atacatori, în timp ce al treilea, cel mai înalt dintre cei doi bătăuşi care ieşiseră pe uşă, stătea în faţa lui.

    – Sper că te uitaşi bine în oglindă az’ dimineaţă, băiete, spuse acesta, rânjind şi dezvelind câţiva colţi îngălbeniţi într-o parte, iar în rest doar găuri negre. Acuşica n-o să mai fii aşa mişto.

    Măcar nu aveau puşti sau cuţite, se gândi Lord Kincade funest şi filosofic, în timp ce un pumn îl lovea în falcă, zdruncinându-i creierii. Avea să supravieţuiască. Deşi se părea că nu în condiţii prea bune. Ce fel de pungaşi mai întâi tâlhăreau un om şi abia apoi îl făceau zob? Pungaşi ca aceştia, după cum se părea. Pumnul greu îi lovi unul din ochi, în timp ce se zbătea fără rost să scape din strânsoarea celor doi bărbaţi.

    Nu auzi primele cuvinte rostite de o voce diferită. Durerea şi strădania de a evita alte lovituri nu-i mai lăsau timp pentru altceva. Trecu un moment înainte de a-şi da seama că avea mâinile libere şi că şi cei trei atacatori se fereau la rândul lor de lovituri.

    Mai târziu, pe drumul spre Londra, Lord Kincade fu cât pe ce să izbucnească într-un râs nebun când se gândi la acest moment. Ar fi putut s-o facă, fiindcă era singur, doar el şi caii. Dar chiar şi un zâmbet ar fi cauzat prea multă durere buzelor crăpate, maxilarului învineţit şi ochilor umflaţi, iar rinichii lui vătămaţi ar fi protestat.

    Nou-sosita era o femeie – nu avea cum să-şi dea seama din prima dacă era tânără sau bătrână. Ţipa cu voce ascuţită şi spunea ceva despre laşi şi bătăuşi, şi haima­nale, şi ticăloşi. Agita în aer o umbrelă bărbătească mare şi neagră, şi înţepa cu vârful ei rinichii unicului atacator care părea dispus să ţină piept asaltului.

    Nu era o femeie înaltă sau voinică, şi faptul acesta făcu deznodământul să fie incredibil şi imposibil de ilar, privind în retrospectivă. Cei trei bătăuşi, fiecare dintre ei în stare s-o ridice cu o singură mână şi să-i facă praf oasele, îşi luară călcâiele la spinare, duruind pe dalele de piatră şi năvălind în stradă fără să mai arunce nici o privire în urmă.

    Lord Kincade vedea cu un singur ochi. Dar era suficient. Mai mult decât de-ajuns! Femeia care stătea în faţa lui, suflând din greu, cu obrajii învăpăiaţi şi cu ochii în flăcări, era îmbrăcată de la gât până la picioarele desculţe într-o cămaşă de noapte din flanel alb. Părul ei castaniu-deschis era împletit în două cozi groase care îi ajungeau până la mijloc. Faţa îi strălucea de parcă de abia ar fi lustruit-o cu ulei. Singura podoabă era umbrela mare şi neagră.

    Şi era tânără.

    Vicontele se scotoci prin buzunare, simţind sângele care îi picura din nas pe haină.

    – Gata, gata, spuse ea amabil şi oarecum dintr-o suflare, de parcă ar fi vorbit cu un bebeluş neştiutor. De acum o să fie bine. N-o să-ţi mai facă nici un rău.

    Domnişoara Daisy Morrison stătea la fereastra camerei ei din hanul Golden Eagle, privind absentă curtea grajdurilor de dedesubt. Ar fi fost mult mai plăcut dacă odaia ei ar fi dat spre faţa hanului, se gândi ea. Şi dacă ar fi avut o cameră mai mare şi un pat cu mai puţine cocoloaşe. Salonaşul privat de alături, pe care îl împărţise cu sora ei Rose cu o seară înainte, era atât de mic, că nu ai fi avut unde să învârţi o pisică de coadă, cum ar fi spus tăticul ei. Nu că ar fi avut cu ele vreo pisică, şi, chiar dacă ar fi avut-o, nu ar fi permis nimănui să o învârtă de coadă. Dar oricum ai fi spus-o, salonaşul era o încăpere mică şi ponosită.

    Presupunea că se întâmpla aşa cum preziseseră mama şi Rose. Şi reverendul Hammon. Şi doamna Ambrose, soţia doctorului. Toţi o avertizaseră şi îi spuseseră că nu se cuvenea ca două tinere doamne să plece singure la drum. Nu că ar fi fost chiar singure, bineînţeles. Gerry, vizitiul lor, era cu ele, iar priveliştea trupului său uriaş, a părului negru zbârlit, a sprâncenelor îmbinate şi a stratului de funingine care părea să-l acopere şi astăzi, la trei ani de când coborâse pentru ultima dată într-o mină de cărbune, era în stare să îl înfricoşeze şi pe cel mai curajos tâlhar, argumentase ea. Oricum, ea nu se temea de tâlhari. Numai să se apropie vreunul de trăsură şi să încerce să fure ceva de la ea sau de la Rose. Avea să îl muştruluiască atât de bine, încât acesta avea să se furişeze imediat înapoi, cu coada între picioare şi cu pistolul atârnându-i neputincios.

    Da, argumentase mama neliniştită, dar tâlharii nu o cunoşteau aşa cum o cunoştea orice om care trăia la câţiva kilometri distanţă de Primrose Park. Poate că nu aveau să-şi dea seama că retragerea era cea mai bună manevră atunci când Daisy pornea la atac.

    Şi, în plus, încercase să îi explice doamna Ambrose, un drum spre Londra presupunea mai mult decât evitarea tâlharilor. Trebuiau respectate nişte reguli de bună-cu­viinţă. Doamnele bine-crescute nu umblau hai-hui prin ţară fără servitoare, lachei şi însoţitoare sau rude mai în vârstă de gen feminin.

    – Dar eu am douăzeci şi cinci de ani, subliniase Daisy în mod destul de raţional, eu sunt o rudă în vârstă de gen feminin. Prezenţa mea o va face pe Rose destul de respectabilă.

    Doamna Ambrose privise oarecum neajutorată spre mama lui Daisy, iar mama lui Daisy îi întorsese privirea şi ridicase din umeri. Cum să-i explici unei tinere lady atât de hotărâte că douăzeci şi cinci de ani nu era o vârstă atât de avansată, chiar dacă depăşea vârsta la modă la care trebuia să te căsătoreşti?

    Şi ar fi fost o prostie, continuase Daisy să le explice celor două doamne, să se împovăreze cu servitori numai ca să-i trimită din nou acasă, odată ce ajungeau în casa mătuşii Pickering din oraş. Nu puteau să-l oblige pe unchiul lor să primească un nou batalion de servitori şi să-i hrănească. Era destul că îi cereau să-şi găzduiască cele două nepoate în timpul sezonului.

    – Dacă ai aştepta, Daisy dragă, răspunsul cumnatului meu la scrisoarea ta, ai afla probabil că trimite o trăsură şi servitori. Şi atunci nu ar mai trebui să călătoreşti în careta aceea groaznic de veche a bunicului tău, intervenise cu timiditate mama ei.

    – Mama ta are dreptate, dragă, spusese doamna Ambrose, încuviinţând. E adevărat că anul trecut aţi fost invitate. Dar poate că mătuşa şi unchiul tău nu pot să vă primească anul acesta. E o mare nechibzuinţă ca două tinere doamne să facă tot drumul până în oraş, când nu sunt sigure dacă vor fi bine primite.

    Daisy eliminase toate aceste avertizări şi sfaturi cu obişnuita ei energie convingătoare. Rose avea deja nouă­sprezece ani, era nespus de drăguţă, nemărginit de bogată şi nu avea nici o posibilitate mai bună de a se căsători, dacă nu puneai la socoteală o unire cu domnul Forbes sau cu domnul Campbell, ambii fermieri, ambii cetăţeni respectabili şi fără pată, şi ambii cu totul nedemni de mâna surorii ei. Rose trebuia să meargă la Londra. Rose trebuia să întâlnească un lord demn de ea şi să încheie o căsătorie strălucitoare. Şi apoi să trăiască fericită până la adânci bătrâneţi.

    Tăticul murise de doi ani. Mama nu se aventura la o distanţă mai mare de trei kilometri de uşa casei în care fusese adusă ca mireasă cu aproape treizeci de ani în urmă ‒ şi de unde nu se mai clintise de atunci. Rămânea doar Daisy, care avea douăzeci şi cinci de ani, ca să le organizeze viaţa şi să conducă modestul lor cămin şi domeniul la fel de modest, păzind enorma bogăţie pe care o adunase tatăl ei timp de douăzeci de ani prin intermediul unor tranzacţii cu totul lipsite de eleganţă, legate de cărbuni. Doar Daisy care să aibă grijă ca viaţa iubitei sale surori Rose să nu-şi piardă toată strălucirea, transformându-se în viaţa plicticoasă şi anostă a unei soţii de fermier.

    Astfel că acum erau în drum spre Londra, Rose ca să-şi facă ieşirea în societate, Daisy pe post de însoţi­toare şi credinciosul Gerry ca să le ducă acolo în careta enormă, scârţâitoare şi ponosită; cu o zi în urmă, când se opriseră să ia prânzul, doi mocofani sclivisiţi care ar fi tre­buit să ştie mai multe despre bunele maniere fluie­raseră cu veselie dispreţuitoare când văzuseră vehiculul. Ade­vă­rul era că tăticul, cu toată bogăţia lui fabuloasă, nu iro­sise nici unul dintre bănuţii greu câştigaţi pe lu­cruri nefolositoare, şi trăsurile aşa i se păreau. Şi cam tot aşa i se păreau multe alte lucruri, se gândi Daisy fără ran­chiună. Bietul şi scumpul ei tătic fusese un zgârie-brân­ză. Un avar. Nu conta. Acum aveau mai mult pen­tru zes­­trea enormă care i se cuvenea lui Rose.

    Slavă Domnului că astăzi aveau să ajungă la destinaţie, se gândi Daisy. Era adevărat că nu aşteptase răspunsul unchiului Pickering la cererea ei de găzduire. Odată ce îi venea o idee, era mult prea nerăbdătoare ca să aştepte câteva săptămâni, până se hotăra omul să pună mâna pe un toc şi să-l înmoaie în călimară. Dar nu avea să fie nici o problemă. Şi unchiul, şi mătuşa ei le imploraseră să vină în oraş anul trecut, înainte de a termina doliul. La vremea aceea, Daisy refuzase, considerând că era prea ocupată cu punerea în ordine a afacerilor tatălui ei şi cu conducerea domeniului acestuia. Nu avusese timp să îşi dea seama că nevoile lui Rose erau mai importante şi cu siguranţă mult mai urgente decât orice altă afacere.

    Daisy oftă, privind fără să vadă băieţii de la grajd care se învârteau pe lângă boxe. Îşi dădu pe faţă cu ulei de lămâie, aşa cum făcea în fiecare dimineaţă în care îşi aducea aminte, şi acest lucru nu se întâmpla foarte des; începuse la şaptesprezece ani, fiindcă avea pistrui şi aşa îi recomandase doamna Hancock, soţia rectorului. Nu pierduse cu totul încrederea în acest remediu, chiar dacă nu reuşise niciodată să camufleze pistruii care îi acopereau nasul, mai ales vara. Dacă şi-ar fi amintit să folosească zilnic uleiul, tenul ei ar fi fost impecabil.

    Servitorii din hanuri aveau într-adevăr modul lor de a-şi face simţit dispreţul, fără un cuvânt sau un gest de care să te poţi lega în public. De exemplu, camera asta şi salonaşul de alături. Era sigură că nu erau cele mai bune camere pe care le putea oferi hanul. Nu ieşise din cele două camere de la sosirea lor din după-amiaza precedentă, dar nici nu auzise zgomotul şi agitaţia pe care le-ar fi aşteptat de la un han aglomerat. Aşa că existau probabil câteva camere goale. Şi nu credea că toate camerele erau la fel de mici sau de ponosite.

    Daisy privi înapoi spre patul înalt şi plin de cocoloaşe, în care sora ei mai mică dormea încă adânc. Rose dormise toată noaptea. Cum putuse, pe o saltea ca aceea? Şi avea să mai doarmă probabil câteva ore. Era îngrozitor de devreme. Nu merita să te îmbraci încă, se gândi Daisy ursuză, continuând să îşi frece faţa cu ulei.

    Măcar nu era singura persoană din lume care se trezise şi se ridicase din pat. O diligenţă plecase, după ce primise o încărcătură de pasageri supuşi şi adormiţi. Şi bineînţeles că existau o mulţime de servitori ocupaţi la grajduri. Şi un gentleman care stătea sub fereastra ei, aşteptând după cât se părea să-i fie adusă cabrioleta.

    Daisy nu-l vedea foarte bine. Era acoperit în întregime de o manta care părea destul

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1