Discover millions of ebooks, audiobooks, and so much more with a free trial

Only $11.99/month after trial. Cancel anytime.

Pe muchie de cuțit
Pe muchie de cuțit
Pe muchie de cuțit
Ebook465 pages9 hours

Pe muchie de cuțit

Rating: 0 out of 5 stars

()

Read preview

About this ebook

<p>„[Maugham este] un artist desăvârșit... un geniu.“ (Theodore Dreiser)</p><p>„Pentru un scriitor din generația mea este foarte dificil să rămână indiferent față de opera lui Somerset Maugham...“ (Gore Vidal)</p><p>„Maugham a fost scriitorul modern care m-a influențat cel mai mult, pe care îl admir din tot sufletul pentru darul său de a spune lucrurile direct, fără înflorituri.“ (George Orwell)</p><p>„Darul său unic de povestitor depășește adesea imaginația însăși.“ (<em>The Sunday Times</em>)</p><p>„Maugham rămâne un artist pasionat al formei...“ (<em>Saturday Review of Literature</em>)</p><p>Clasici moderni Litera pune laolaltă scriitori moderni ale căror opere au devenit deja repere clasice. Cele mai importante, mai provocatoare, mai emoționante, mai revoluționare opere din ultimii 125 de ani – cărți care vor continua să fie citite de la o generație la alta.</p>

LanguageRomână
Release dateJan 7, 2016
ISBN9786063303104
Pe muchie de cuțit

Related to Pe muchie de cuțit

Related ebooks

Literary Fiction For You

View More

Reviews for Pe muchie de cuțit

Rating: 0 out of 5 stars
0 ratings

0 ratings0 reviews

What did you think?

Tap to rate

Review must be at least 10 words

    Book preview

    Pe muchie de cuțit - W. Somerset Maugham

    PARTEA I

    CAPITOLUL 1

    Nu am început niciodată scrierea unui roman cu mai multă neîncredere decât acum. Numesc scrierea aceasta roman doar pentru că nu știu cum altfel i-aș putea spune. Am o poveste scurtă de istorisit, iar aceasta nu se încheie nici cu o moarte, nici cu o căsătorie. Moartea aduce sfârșitul tuturor lucrurilor, așa că ea constituie încheierea firească a unei povestiri, însă și căsătoria este un final potrivit, iar cititorii sofisticați greșesc atunci când strâmbă din nas în fața a ceea ce este numit prin convenție „final fericit". Oamenii obișnuiți au un instinct sănătos care îi convinge că prin acest final se spune tot ceea ce trebuie spus. Când bărbatul și femeia, după ce înfruntă tot felul de vicisitudini, sunt aduși în cele din urmă împreună, ei își îndeplinesc funcția biologică, interesul fiind apoi îndreptat asupra generației următoare.

    Însă eu îmi las cititorii în așteptare. Cartea aceasta constă în amintirile mele despre un bărbat cu care am intrat în contact apropiat doar la intervale lungi de timp, intervale între care nu știu ce i s-a întâmplat. Presupun că, punându-mi la contribuție capacitatea de a inventa, aș putea acoperi lipsurile povestirii în mod plauzibil, făcându-mi, astfel, mai coerentă povestirea; însă nu doresc să o fac. Vreau să scriu doar ceea ce știu. Cu mulți ani în urmă am scris un roman intitulat Luna și doi bani jumate. În acea carte am ales drept personaj un renumit pictor, Paul Gauguin, și, folosindu-mă de privilegiile scriitorului, am inventat o serie de evenimente pentru a zugrăvi personajul pe care îl creasem pe baza celor câteva lucruri pe care le știam despre artistul francez. În cartea de față nu am încercat să procedez astfel. Nu am inventat nimic. Din dorința de a nu pune într-o situație stânjenitoare persoane aflate încă în viață, am dat celor care joacă un rol în povestirea mea nume alese de mine și m-am asigurat că nimeni nu le va putea recunoaște. Bărbatul despre care scriu nu este celebru. E posibil să nu ajungă niciodată cunoscut. E posibil ca, atunci când viața lui va lua sfârșit, șederea lui pe pământ să nu lase mai mult decât o urmă asemănătoare undelor create pe suprafața apei de o piatră aruncată la întâmplare. Atunci cartea mea, dacă va avea cititori, va fi citită doar pentru interesul intrinsec pe care îl poate stârni. Dar se poate ca stilul de viață pe care și l-a ales, precum și strania tărie și blândețe a caracterului său să aibă o influență crescândă asupra confraților săi, astfel încât, posibil mult după moartea lui, să se conștientizeze faptul că în epoca aceasta a trăit o ființă remarcabilă. Atunci va deveni destul de limpede despre cine am scris în această carte, iar cei care vor dori să afle măcar câte ceva despre prima perioadă a vieții lui ar putea găsi în acest volum lucruri care să le fie de folos. Cred că romanul meu, cu limitările lui deja recunoscute, va fi o sursă utilă de informații pentru biografii prietenului meu.

    Nu am să pretind că aceste conversații, pe care le redau aici, pot fi considerate transcrieri textuale. Nu am notat niciodată ceea ce se vorbea în diverse ocazii, însă am o memorie bună când vine vorba despre lucrurile care mă interesează și, cu toate că am redat aceste conversații în cuvintele mele, ele reprezintă fidel, cred eu, ceea ce s-a spus. Am afirmat de curând că nu am inventat nimic; vreau acum să modific această afirmație. Mi-am permis să fac ceea ce istoricii fac încă de pe vremea lui Herodot, și anume să pun în gura personajelor povestirii mele vorbe pe care nu le-am auzit cu urechile mele că ar fi fost rostite căci n-aș fi avut cum. Am procedat astfel din motivul pe care îl invocă toți istoricii, cel de a insufla viață și verosimilitate scenelor ce ar fi rămas fără efect dacă ar fi fost doar relatate. Vreau să fiu citit și cred că sunt îndreptățit să fac tot ce-mi stă în putință pentru a-mi atinge scopul. Cititorul inteligent își va putea da seama unde am folosit artificiul și este întru totul liber să îl respingă.

    Un alt motiv care m-a determinat să mă angajez cu teamă în această scriere este acela că persoanele cu care am de-a face de cele mai multe ori sunt americani. E foarte greu să cunoști oameni și cred că nu-ți poți cunoaște cu adevărat decât concetățenii. Deoarece bărbații și femeile nu sunt niște entități izolate; ei reprezintă regiunea în care s-au născut, apartamentul de la oraș sau ferma de la țară în care au învățat să meargă, jocurile pe care le-au jucat când erau copii, legendele care le-au fost povestite, mâncarea pe care au savurat-o, școlile la care au învățat, sporturile pe care le-au practicat, poeții pe care i-au citit și Dumnezeul în care au crezut. Toate aceste lucruri i-au făcut să fie ceea ce sunt în prezent, aspecte pe care nu le poți cunoaște din auzite, ci numai din proprie experiență. Le poți cunoaște doar dacă te identifici cu ele. Și pentru că nu poți ajunge să cunoști persoanele dintr-o națiune străină ție decât prin observare, este dificil să le conferi credibilitate în paginile unei cărți. Chiar și un observator atent și subtil precum Henry James, cu toate că a trăit în Anglia vreme de patruzeci de ani, nu a reușit niciodată să creeze un personaj britanic care să fie cu totul autentic. În ce mă privește, cu excepția câtorva povestiri scurte, nu am încercat niciodată să conturez personaje care să nu-mi fie compatrioate, iar dacă m-am aventurat, totuși, să procedez astfel în acele povestiri, am făcut-o pentru că în ele autorul își poate contura personajele mai sumar. Îi oferă cititorului un portret în linii mari, lăsându-l apoi să completeze detaliile. S-ar putea ridica întrebarea de ce, dacă l-am transformat pe Paul Gauguin într-un englez, nu am făcut același lucru și cu personajele acestei cărți.

    Răspunsul este simplu: nu am putut. Dacă aș fi făcut-o, personajele nu și-ar mai fi păstrat personalitatea. Nu pretind că acestea sunt americani în accepțiunea pe care o dau americanii nației lor; sunt americani văzuți prin ochii unui englez. Nu am încercat să reproduc particularitățile vorbirii lor.

    Greșeala pe care o fac scriitorii britanici atunci când încearcă acest lucru este egalată doar de greșeala pe care o fac scriitorii americani când încearcă să reproducă limba engleză așa cum este vorbită în Anglia. Argoul este o adevărată capcană. Henry James, în povestirile sale englezești, îl folosește în mod constant, însă niciodată în felul în care o fac englezii, astfel încât, în loc de a conferi textului efectul colocvial pe care l-a dorit, nu a reușit decât să dea cititorilor englezi o senzație neplăcută.

    CAPITOLUL 2

    În anul 1919 se întâmpla să mă aflu la Chicago, în drum spre Orientul Îndepărtat, și din motive ce nu au nici o legătură cu povestirea aceasta, poposeam în oraș pentru două sau trei săptămâni. Publicasem cu puțin timp în urmă un roman de succes și, fiind, pentru moment, cea mai interesantă noutate, am fost intervievat imediat ce am ajuns. În dimineața următoare mi-a sunat telefonul. Am răspuns.

    ― Elliott Templeton la telefon.

    ― Elliott? Credeam că ești la Paris.

    ― Nu, sunt în vizită la sora mea. Am vrea să vii să iei prânzul cu noi astăzi.

    ― Mi-ar face plăcere.

    Mi-a comunicat ora și apoi mi-a dat adresa.

    Îl cunoșteam pe Elliott Templeton de cincisprezece ani. Se apropia pe atunci de șaizeci de ani și era un bărbat înalt, elegant, cu trăsături frumoase și păr negru, ondulat, grizonant doar atât cât trebuia pentru a conferi distincție înfățișării sale. Era întotdeauna îmbrăcat cât se poate de elegant. Își cumpăra micile obiecte de galanterie de la Charvet, însă costumele, pantofii și pălăriile și le făcea în Londra. Avea un apartament în Paris, pe malul stâng al Senei, pe eleganta rue St. Guillaume. Persoanele care nu îl plăceau spuneau că este negustor de artă, dar aceasta era o acuzație pe care el o respingea cu indignare. Avea bun-gust și cunoștințe și nu-l deranja să recunoască faptul că, în anii din urmă, când se stabilise pentru prima oară în Paris, de sfaturile lui beneficiaseră colecționari bogați care doreau să cumpere tablouri; iar când, prin intermediul legăturilor sale sociale, auzea că vreun nobil sărac, fie el englez sau francez, era dispus să vândă un tablou de reală valoare, Elliott era bucuros să-l pună în legătură cu directorii unor muzee americane, despre care se întâmpla să știe că tocmai căutau o capodoperă semnată de cutare sau cutare maestru. Erau multe familii vechi în Franța, câteva și în Anglia, ale căror situații le obligau să se despartă de vreun obiect de mobilier creat de Boulle sau de o măsuță pentru scris lucrată de Chippendale însuși, dacă tranzacția putea fi încheiată cu discreție; aceste familii erau fericite să cunoască un om cu o vastă cultură și cu maniere perfecte, care putea aranja totul în condiții de maximă confidențialitate. Se putea presupune, în mod firesc, că Elliott profita de pe urma acestor tranzacții, însă sunt prea bine-crescut pentru a aduce în discuție un asemenea aspect. Persoane prea puțin amabile afirmau că toate lucrurile din apartamentul său erau de vânzare și că, după ce invita câțiva americani bogați la o excelentă masă de prânz cu vinuri vechi, unul sau două dintre tablourile sale valoroase dispăreau, sau o comodă cu incrustații în lemn era înlocuită de una lăcuită. Când era întrebat de ce una dintre piesele sale de mobilier dispăruse, el explica într-un chip cât se poate de plauzibil că nu o găsise potrivită pentru rangul lui și că o schimbase cu una de o calitate mult superioară. Adăuga că i se părea plictisitor să privească mereu aceleași lucruri.

    „Nous autres américains, nouă, americanilor, spunea el, „ne place schimbarea. Este în același timp punctul nostru slab și punctul nostru forte.

    Câteva dintre americancele din Paris, care pretindeau că știu totul despre el, spuneau că familia lui era destul de săracă și că dacă el putea să trăiască pe picior mare era doar pentru că fusese tare isteț. Nu știam ce avere avea, dar proprietarul, un duce, îl obliga, cu siguranță, să plătească mult pentru apartamentul în care stătea și care era mobilat cu obiecte de mare valoare. Pereții erau împodobiți cu picturi ale unor mari maeștri francezi, Watteau, Fragonard, Claude Lorraine și așa mai departe; covoare Savonnerie și Aubusson își etalau frumusețea pe podelele acoperite cu parchet, iar în salon se afla o garnitură de mobilă Ludovic al XV-lea de o asemenea eleganță, încât ar fi putut aparține doamnei de Pompadour, după cum pretindea Elliott. În orice caz, avea suficientă avere pentru a trăi în stilul considerat de el potrivit pentru un gentleman, fără a încerca să-și câștige traiul, iar metoda prin care își dobândise averea în trecut era un subiect ce cu înțelepciune trebuia evitat, dacă nu doreai să rupă orice relație cu tine. Astfel eliberat de orice grijă materială, Elliott se dărui cu totul marii pasiuni a vieții sale: relațiile sociale. Cunoștințele pe care și le făcuse în perioada în care se ocupase de afaceri în mediul marilor personalități scăpătate atât din Franța, cât și din Anglia, îi asigurau sprijinul pe care îl obținuse la sosirea sa în Europa, ca tânăr înarmat cu scrisori de recomandare către persoane importante. Originea sa îi deschidea ușa americancelor nobile cărora le erau adresate, pentru că se trăgea dintr-o veche familie din Virginia, iar prin strămoșii mamei sale descindea dintr-unul din semnatarii Declarației de Independență. Era bine făcut, inteligent, un bun dansator, țintaș priceput și un agil jucător de tenis. Era o apariție dezirabilă la orice petrecere. Dăruia cu generozitate flori și cutii scumpe cu bomboane, și cu toate că primea rar musafiri, atunci când o făcea, încânta prin originalitatea de care dădea dovadă. Doamnelor bogate le plăcea faptul că le invita la restaurante boeme din Soho sau la bistrouri din Cartierul Latin. Era gata oricând să se facă util și nu exista serviciu, oricât de plictisitor, pe care să nu-l facă din plăcere, dacă i-l cereai. Depunea eforturi considerabile pentru a intra în grațiile femeilor în vârstă, și nu a trecut multă vreme până când a ajuns să fie considerat ami de la maison, animăluțul de casă, în multe reședințe cu nume răsunător. Amabilitatea sa era de-a dreptul exagerată; nu îl deranja niciodată să fie invitat la cină în ultima clipă pentru că unul dintre invitați contramandase târziu, putea fi așezat la masă lângă o bătrână doamnă din cale afară de plictisitoare, și, cu siguranță, avea să se comporte față de ea cât se putea de fermecător și de amuzant.

    În doi ani, sau poate puțin mai mult, atât la Londra – unde mergea pentru a lua parte la ultimele petreceri de la sfârșitul verii și pentru a da o raită pe la țară la începutul toamnei –, cât și la Paris, unde se stabilise, cunoștea pe toată lumea pe care un tânăr american putea să o cunoască. Doamnele care îl prezentaseră la început în societate erau surprinse să descopere cât de larg devenise cercul cunoștințelor sale. Din acest motiv, nutreau sentimente contradictorii. Pe de o parte, erau mulțumite de succesul tânărului lor protejat, dar pe de altă parte, se simțeau oarecum iritate de faptul că el întreținea relații apropiate cu persoane cu care propriile lor relații rămăseseră la un nivel strict formal. Deși el continua să fie cât se poate de curtenitor și de săritor, ele înțeleseseră că le folosise ca punct de pornire pentru ascensiunea lui socială, lucru care le lăsase un gust amar. Se temeau că Elliott era snob. Și, bineînțeles, nu greșeau deloc. Elliott era un snob colosal. Un snob fără pic de rușine. Ar fi suportat orice afront, ar fi ignorat orice respingere, ar fi înghițit orice obrăznicie pentru a fi invitat la o petrecere la care dorea să meargă sau pentru a lega o relație cu vreo bătrână rentieră scorțoasă, cu nume răsunător. Era neobosit. Când își fixa privirea asupra prăzii, o urmărea cu perseverența botanistului care se expune pericolului de potop, cutremur, febră și prezenței băștinașilor agresivi, pentru a găsi o orhidee rară. Războiul din 1914 reprezentase șansa lui finală. La izbucnirea războiului, Elliott se alăturase echipelor ce lucrau pe ambulanțe, activând mai întâi în Flandra și apoi în Argonne; se întorsese un an mai târziu, cu o panglică roșie la butonieră și cu o poziție asigurată în cadrul Crucii Roșii din Paris. Până atunci devenise deja o persoană influentă, aducându-și contribuția generoasă la cauzele caritabile patronate de oameni de vază. Era oricând gata, cu gusturile sale excelente și cu talentul său organizatoric, să ajute în orice eveniment caritabil intens urmărit de presă. Devenise membrul celor mai exclusiviste două cluburi din Paris. Era ce cher Elliott pentru marile doamne din Franța. Ajunsese, în cele din urmă, acolo unde își dorise.

    CAPITOLUL 3

    Când l-am cunoscut pe Elliott eram doar un tânăr autor ca oricare altul, iar el nu mi-a acordat cine știe ce atenție. Avea însă o bună memorie a figurilor, iar atunci când ne întâlneam, îmi strângea mâna cu cordialitate, dar fără să dea vreun semn că ar fi dorit să depășim stadiul de simple cunoștințe; iar dacă îl vedeam la operă, spre exemplu, în timp ce era cu o persoană importantă, putea cu mare ușurință să nu mă observe. Însă apoi am cunoscut un succes răsunător ca dramaturg și mi-am dat seama că sentimentele lui Elliott față de mine deveniseră cordiale. Într-o zi am primit o scrisoare de la el, prin care mă invita să luăm prânzul la hotelul Claridge, unde locuia atunci când se afla în Londra. Era în mijlocul unui grup mic de oameni și nu din cale-afară de elegant, așa încât am tras concluzia că mă punea la încercare. Însă de-atunci încolo, întrucât succesul mi-a adus mulți prieteni noi, am început să-l întâlnesc tot mai des. La puțină vreme după aceea, într-o toamnă, am petrecut câteva săptămâni în Paris și l-am întâlnit în casa unei cunoștințe comune. M-a întrebat unde stăteam, iar peste o zi sau două am primit o altă invitație la prânz, de data aceasta în apartamentul său; când am sosit, am fost surprins să constat că era o petrecere distinsă. M-am amuzat în sinea mea. Știam că, ajutat de acel desăvârșit simț al relațiilor sociale, își dăduse seama că în societatea engleză, ca scriitor, nu însemnam mare lucru, însă în Franța, unde un autor se bucură de prestigiu pentru simplul fapt că este autor, aveam însemnătate. De-a lungul anilor ce au urmat relația noastră a rămas destul de apropiată fără a se transforma într-o prietenie. Mă îndoiesc că era posibil ca Elliott Templeton să fie prietenul cuiva. Nu îl interesau oamenii decât din punctul de vedere al poziției lor sociale. Când se întâmpla ca eu să mă aflu în Paris sau el în Londra, continua să mă invite la petreceri atunci când avea nevoie de încă un musafir sau când trebuia să distreze niscaiva americani aflați în trecere prin oraș. Unii dintre aceștia erau, bănuiam eu, foști clienți, iar alții erau străini ce soseau la el cu scrisori de recomandare. Aceasta era crucea pe care trebuia să o poarte. Considera că trebuia să facă ceva pentru ei, însă, cu toate acestea, nu era dispus să îi prezinte prietenilor lui nobili. Cea mai bună modalitate de a scăpa de ei era, bineînțeles, să îi invite la cină și la o piesă de teatru, însă de multe ori acest lucru se dovedea a fi dificil, pentru că avea serile planificate cu trei săptămâni înainte; avea, de asemenea, sentimentul că ei nu s-ar fi mulțumit cu atât. Din moment ce eu eram scriitor, fiind așadar, lipsit de orice influență în societate, nu îl deranja să-mi împărtășească problemele pe care le avea în sensul acesta.

    „Americanii sunt atât de nepoliticoși cu felul în care oferă scrisorile de recomandare. Nu e vorba de faptul că n-aș fi încântat să primesc persoanele care sunt trimise la mine, însă chiar nu văd de ce-ar trebui să-mi chinui astfel prietenii."

    Încerca să se revanșeze trimițându-le coșuri imense cu trandafiri și cutii uriașe cu bomboane, însă uneori trebuia să facă mai mult. Într-o asemenea ocazie m-a invitat – oarecum naiv, după ceea ce îmi spusese – să merg la o petrecere pe care o organiza.

    „Își doresc atât de mult să te cunoască, îmi scrise el pentru a mă flata. „Doamna Cutare este o femeie foarte cultivată și a citit absolut tot ce ai scris.

    Doamna Cutare avea să îmi spună apoi cât de mult i-a plăcut cartea mea Domnul Perrin și domnul Traill și să mă felicite pentru piesa mea Molusca. Prima, însă, a fost scrisă de Hugh Walpole, iar a doua, de Hubert Henry Davies.

    CAPITOLUL 4

    Dacă am lăsat cititorului impresia că Elliott Templeton era un personaj vrednic de dispreț, i-am făcut o mare nedreptate.

    Putea fi considerat în primul rând serviable cum spun francezii, un cuvânt pentru care, din câte știu, nu există un echivalent în limba engleză. Dicționarul îmi spune că „serviabil" în sensul de săritor, de persoană amabilă și de nădejde este un arhaism. Exact așa era Elliott, generos, și cu toate că în anii de început ai carierei lui și-a copleșit cunoștințele cu flori, bomboane și cadouri din motive mai puțin dezinteresate, a continuat să o facă și atunci când nu mai era necesar. Îi plăcea să dăruiască. Era ospitalier. Avea unul dintre cei mai buni bucătari din Paris și puteai fi sigur că la masa lui aveau să fie servite primele trufandale ale sezonului. Vinul pe care-l oferea invitaților făcea dovada gusturilor sale excelente. Este adevărat că musafirii lui erau aleși mai curând în funcție de importanța lor socială decât pentru că ar fi reprezentat o companie plăcută, însă avea întotdeauna grijă să invite cel puțin una sau două persoane pentru talentul lor de a întreține atmosfera, astfel încât petrecerile sale erau aproape de fiecare dată reușite. Oamenii îl batjocoreau pe la spate și îl numeau snob nenorocit, însă îi acceptau, totuși, invitațiile cu promptitudine. Vorbea franceza în mod fluent și corect, cu un accent perfect. Se străduise enorm să adopte modul în care se vorbește în Anglia, și doar o ureche deosebit de sensibilă ar fi sesizat, ici și colo, câte o intonație americană. Era un bun partener de discuție –, cu condiția de a-l împiedica să vorbească despre duci și ducese, dar chiar și atunci, deoarece poziția îi era incontestabilă, își permitea, mai ales în intimitate, să fie amuzant. Avea o vorbă malițioasă într-un mod plăcut și nu exista nici un scandal legat de înaltele personaje care să nu fi ajuns la urechile lui. De la el am aflat cine era tatăl ultimului copil al prințesei X și cine era amanta marchizului de Y. Cred că nici Marcel Proust nu știa mai multe despre viața intimă a aristocrației decât Elliott Templeton.

    Când mă aflam în Paris, luam deseori prânzul împreună, uneori în apartamentul său, alteori la restaurant. Îmi face plăcere să mă plimb prin magazinele cu antichități, din când în când pentru a cumpăra câte ceva, însă de cele mai multe ori doar pentru a privi; iar Elliott era întotdeauna încântat să mă însoțească. Se pricepea și iubea cu adevărat lucrurile frumoase. Cred că știa toate magazinele de specialitate din Paris și era în termeni cordiali cu proprietarii. Adora să se tocmească, iar când porneam la drum, îmi spunea:

    „Dacă găsești ceva ce-ți dorești, nu cumpăra tu! Fă-mi un semn și lasă-mă pe mine să mă ocup."

    Era încântat când putea să obțină ceva ce-mi plăcuse la jumătate din prețul cerut inițial de vânzător. Era o adevărată plăcere să-l privesc când se târguia. Argumenta, lingușea, își ieșea din fire, făcea apel la bunătatea vânzătorului, îl ridiculiza, scotea în evidență defectele obiectului dorit, amenința că n-avea să mai calce vreodată în respectivul magazin, ofta, ridica din umeri, pornea spre ușă încruntat, și când, în cele din urmă, câștiga, clătina trist din cap de parcă ar fi acceptat resemnat o înfrângere. Apoi îmi șoptea în engleză:

    „Cumpără-l! Ar fi ieftin și la un preț dublu față de acesta."

    Elliott era un catolic fervent. Nu locuia de multă vreme în Paris când a cunoscut un abate renumit pentru succesul lui în a aduce necredincioși și eretici înapoi în sânul bisericii. Era prezent la seratele mondene și se dovedea a fi deosebit de spiritual. Își limita serviciile la cei bogați și la aristocrați. În mod inevitabil Elliott avea să fie atras de un personaj care, deși de origine umilă, era un oaspete bine-venit în cele mai exclusiviste case, și i-a mărturisit unei bogate doamne din America – una dintre acele persoane recent convertite de abate – că, deși familia sa fusese dintotdeauna de confesiune episcopaliană, el era de multă vreme interesat de Biserica Catolică. Ea l-a invitat pe Elliott să îl cunoască pe abate într-o seară, la cină urmând să ia parte doar ei trei, iar abatele a fost sclipitor. Gazda a adus în discuție subiectul catolicismului, și abatele a vorbit despre acesta cu plăcere, însă fără pedanterie, ca un om de lume care, cu toate că era preot, stătea de vorbă cu un alt om de lume. Elliott a fost flatat să descopere că abatele știa totul despre el.

    „Ducesa de Vendôme vorbea despre dumneavoastră deunăzi. Mi-a spus că vă consideră deosebit de inteligent."

    Elliott s-a îmbujorat de plăcere. Îi fusese prezentat Alteței Sale, însă nu se gândise niciodată că aceasta îi acordase o asemenea atenție. Abatele vorbea despre credință cu înțelepciune și bunătate; era deschis la minte, modern în viziune și tolerant. Făcea ca Biserica să-i pară lui Elliott cât se poate de similară unui club căruia orice om elegant avea obligația să-i aparțină. Șase luni mai târziu a fost primit în sânul Bisericii. Convertirea lui, laolaltă cu generozitatea de care dădea dovadă în contribuțiile sale la operele de caritate catolice, i-au deschis multe uși ce până atunci îi fuseseră închise.

    Este posibil ca motivele pentru care abandonase credința strămoșilor lui să fi fost multiple, însă nu putea fi pusă la îndoială devoțiunea sa, odată ce trecuse la catolicism. Mergea în fiecare duminică la slujba care se ținea în biserica frecventată de personalitățile cele mai respectate, se spovedea în mod regulat și făcea vizite periodice la Roma. După o vreme a fost recompensat pentru pietatea sa, fiind numit șambelan papal, iar asiduitatea cu care s-a achitat de îndatoririle sale a fost răsplătită cu ordinul – cred că despre acesta era vorba – Sfântului Sepulcru. Cariera sa de catolic a fost, de fapt, nu mai puțin înfloritoare decât aceea de homme du monde.

    M-am întrebat adeseori care era motivul snobismului ce obseda un bărbat atât de inteligent, de bun la suflet și de cultivat. Nu era un arivist. Tatăl său fusese președintele uneia dintre universitățile din Sud, iar bunicul lui fusese un teolog relativ cunoscut. Elliott era prea deștept ca să nu-și dea seama că multe dintre persoanele care îi acceptau invitațiile o făceau doar pentru a obține o masă gratuită și că, dintre acești oameni, unii erau proști, iar alții, neisprăviți. Strălucirea titlurilor răsunătoare ale acestora îl orbea când venea vorba despre defectele lor. Nu pot decât să îmi imaginez că a fi în termeni de familiaritate intimă cu acești domni cu descendență străveche, a fi slujitorul credincios al doamnelor acestora îi dădea o senzație de triumf ce nu își pierdea niciodată farmecul; cred că în spatele tuturor acestor lucruri se afla un romantism plin de pasiune, care îl făcea pe Elliott să vadă în micul și bătrânul duce francez un cruciat care mersese în Țara Sfântă cu Sfântul Ludovic, și în fanfaronul conte britanic amator de vânătoare de vulpi – pe strămoșul acestuia, care l-a însoțit pe Henric al VIII-lea la întâlnirea de pe Câmpia Pânzei de Aur¹. În compania unor asemenea persoane, Elliott simțea că trăia într-un vast și brav trecut. Cred că atunci când întorcea paginile Almanahului de la Gotha², inima îi tresălta de emoție, în vreme ce fiecare nume îi evoca vechi războaie, atacuri istorice și dueluri faimoase, intrigi diplomatice și aventurile amoroase ale regilor. Acesta era Elliott Templeton.


    ¹ Întâlnire la care s-a încercat, în anul 1520, încheierea unei alianțe între Franța și Anglia (n.tr.)

    ² Almanah ce cuprinde toate fostele și actualele case regale ale Europei; apărut pentru prima oară în 1763, a fost reeditat anual până în 1944; ulterior, începând cu 1998, au mai apărut șase ediții. (n.red.)

    CAPITOLUL 5

    Mă spălam și mă aranjam înainte de a porni spre prânzul la care mă invitase Elliott, când am primit un telefon de la recepție, fiind anunțat că el sosise deja. M-am arătat puțin surprins, însă imediat ce am fost gata, am coborât.

    ― Am crezut că e mai sigur să vin să te iau eu, mi-a spus Elliott în timp ce am dat mâna. Nu știu cât de bine cunoști orașul Chicago.

    Căpătase impresia, pe care am observat-o la numeroși americani care locuiseră mulți ani peste hotare, că America este un loc dificil și chiar periculos, unde europenii nu pot fi lăsați să se descurce singuri.

    ― E încă devreme. Putem să facem o mică plimbare în drum spre restaurant, a sugerat el.

    Era destul de răcoare, însă pe cer nu se zărea nici un nor și era plăcut să ne dezmorțim picioarele.

    ― M-am gândit că ar fi bine să-ți povestesc câte ceva despre sora mea înainte de a o întâlni, mi-a spus Elliott în timp ce ne plimbam. A mai stat cu mine în Paris de câteva ori, însă nu cred că v-ați aflat în oraș în același timp. Nu e o mare petrecere, să știi. Doar sora mea, fiica ei, Isabel, și Gregory Brabazon.

    ― Decoratorul de interioare?

    ― Da. Casa surorii mele este absolut îngrozitoare, iar Isabel și cu mine vrem să o convingem s-o renoveze. Am aflat întâmplător că Gregory e în Chicago, așa că am pus-o să-l invite la prânz astăzi. Nu e tocmai un gentleman, bineînțeles, însă are gusturi excelente. El a aranjat Castelul Raney pentru Mary Olifant și St. Clement Talbot pentru familia St. Erth. Ducesa a fost încântată de el. Ai să vezi și tu casa Louisei. Nu am să înțeleg niciodată cum a putut trăi în ea atâția ani. De fapt, nici faptul că poate trăi în Chicago n-am să-l înțeleg vreodată.

    Am aflat astfel că doamna Bradley era văduvă și avea trei copii, doi fii și o fiică; însă băieții erau mult mai în vârstă decât fiica și căsătoriți. Unul avea un post guvernamental în Filipine, iar celălalt, diplomat, ca și tatăl său, se afla în Buenos Aires. Soțul doamnei Bradley ocupase funcții în diverse colțuri ale lumii, iar după ce îndeplinise funcția de prim-secretar în Roma timp de câțiva ani, fusese numit ministru într-una dintre republicile de pe coasta de vest a Americii de Sud, unde a și pierit.

    ― Am vrut ca Louisa să-și vândă casa din Chicago după moartea lui, își continuă Elliott povestirea, însă era prea legată de ea. Fusese a familiei Bradley de foarte multă vreme. Familia Bradley este una dintre cele mai vechi din Illinois. Au venit din Virginia în anul 1839 și s-au stabilit la vreo sută de kilometri față de locul unde se află acum orașul Chicago. Încă dețin pământul acela.

    Elliott ezită o clipă și mă privi cu atenție, pentru a-mi urmări reacția.

    ― Acei Bradley care s-au stabilit aici erau ceea ce s-ar putea numi fermieri. Nu sunt sigur dacă știi, dar pe la mijlocul secolului trecut, când Vestul Mijlociu a început să fie mai deschis, un număr destul de mare de virginieni – membrii tineri ai unor familii bune, știi – au fost ispitiți de necunoscut, părăsind bunăstarea din statul lor de baștină. Tatăl cumnatului meu, Chester Bradley, a fost convins că Chicago avea un viitor mare în față și a intrat într-o firmă de avocatură din oraș. Pe scurt, a câștigat suficient de bine pentru a-i lăsa fiului său o avere frumușică.

    Felul în care vorbea, mai curând decât cuvintele lui Elliott, sugera faptul că, poate, gestul răposatului Chester Bradley de a-și părăsi casa respectabilă și pământul pe care-l moștenise, pentru a se angaja într-un cabinet de avocatură, nu era chiar un lucru lăudabil, însă faptul că reușise să facă avere compensa, cel puțin parțial, acest neajuns. Elliott nu a fost din cale afară de mulțumit când, mai târziu, doamna Bradley mi-a arătat vechi fotografii care înfățișau ceea ce el numea „proprietatea" lor de la țară, și am văzut o modestă casă cu structură din lemn, ce avea o grădină drăgălașă, însă cu un hambar, un grajd cu vaci și un coteț de porci la doar o aruncătură de băț de casă, totul fiind înconjurat de un dezolant câmp pustiu. Nu am putut să nu mă gândesc la faptul că domnul Chester Bradley știa ce știa atunci când a părăsit locul acela pentru a-și croi o viață nouă la oraș.

    Am luat apoi un taxi care ne-a lăsat în fața unei case din piatră maro, mai mult înaltă decât lată, la a cărei ușă se ajungea urcând câteva trepte abrupte. Făcea parte dintr-un șir de alte case, aflate pe o stradă ce ieșea din Lake Shore Drive, iar înfățișarea clădirii, chiar și în acea zi frumoasă de toamnă, era atât de posomorâtă, încât te întrebai cum ar fi putut cineva să fie legat sentimental de ea. Ușa ne-a fost deschisă de un majordom de culoare, înalt și corpolent, cu părul alb, care ne-a condus în salon. Doamna Bradley s-a ridicat de pe scaun când am intrat în încăpere și Elliott m-a prezentat.

    Trebuie să fi fost o femeie frumoasă în tinerețe, deoarece trăsăturile ei, în ciuda feței plinuțe, erau frumoase, iar ochii, fermecători. Însă chipul pământiu, lipsit de machiaj într-un mod ce aproape că părea agresiv, era îmbătrânit, și se vedea cu ochiul liber că pierduse lupta împotriva corpolenței pricinuite de vârsta mijlocie. Am presupus că nu era dispusă să accepte înfrângerea, pentru că atunci când s-a așezat, a luat o poziție foarte dreaptă, pe un scaun cu spătarul înalt, pe care fără îndoială că armura crudă a corsetului ei îl făcea mai confortabil decât unul căptușit. Purta o rochie albastră cu broderii generoase, iar guleru-i înalt era întărit cu oase de balenă. Chipul îi era încadrat de un păr alb, frumos ondulat și coafat cu grijă. Celălalt oaspete nu sosise încă, și în vreme ce-l așteptam, am vorbit despre una, alta.

    ― Elliott mi-a spus că ați venit prin sud, mi se adresă doamna Bradley. V-ați oprit la Roma?

    ― Da, am petrecut o săptămână acolo.

    ― Și ce mai face iubita noastră regină Margareta?

    Surprins de întrebarea ei, am răspuns că nu știu.

    ― Ah, nu ați mers să o vedeți? E o femeie atât de cumsecade. A fost tare amabilă cu noi când am vizitat Roma. Domnul Bradley a fost prim-secretar. De ce nu ați mers să o vedeți? Doar nu sunteți atât de pornit ca Elliott încât să nu mergeți la Quirinal³?

    ― Chiar deloc, am spus zâmbind. Adevărul este că nu o cunosc.

    ― Nu? răspunse doamna Bradley ca și cum nu-i venea să creadă ce auzise. De ce nu?

    ― Ca să fiu sincer, de obicei scriitorii nu sunt prieteni la cataramă cu regii și reginele.

    ― Dar e o femeie atât de drăguță! protestă doamna Bradley, de parcă ar fi fost o greșeală copilărească din partea mea să nu cunosc un personaj regal. Sunt sigură că ți-ar plăcea, mai spuse ea.

    În momentul acela ușa se deschise și majordomul îl conduse în încăpere pe Gregory Brabazon.

    Gregory Brabazon, în pofida numelui său, nu era o persoană romantică. Era un bărbat scund, foarte gras, cu capul chel ca un ou – cu excepția unui inel de păr negru creț ce îi înconjura capul prin spatele urechilor; fața îi era roșie și grăsună, părând mereu pe punctul de a asuda abundent, avea ochi gri, vioi, buze senzuale și un maxilar masiv. Era englez și îl întâlnisem uneori la câteva petreceri boeme din Londra. Era foarte jovial, plin de viață și râdea mult, dar nu trebuia să fii un mare cunoscător al firii umane ca să îți dai seama că atitudinea sa prietenoasă și gălăgioasă nu făcea altceva decât să ascundă un om de afaceri deosebit de abil. De mai mulți ani devenise cel mai de succes decorator de interioare din Londra. Avea o voce puternică și mâini mici, durdulii, foarte expresive. Cu gesturi grăitoare și cu un potop de exclamații entuziaste, ar fi putut exalta imaginația oricărui client sceptic, astfel încât era aproape imposibil ca acești clienți să nu-i solicite serviciile – pe care el lăsa impresia că le oferă ca pe o mare favoare.

    Majordomul aduse o tavă pe care se aflau cocktailuri.

    ― Nu o așteptăm pe Isabel, spuse doamna Bradley luând un pahar.

    ― Unde este? întrebă Elliott.

    ― A plecat să joace golf cu Larry și mi-a spus că s-ar putea să întârzie.

    Elliott se întoarse spre mine.

    ― Larry este Laurence Darrell. Isabel urmează să se logodească cu el.

    ― Nu știam că bei cocktailuri, Elliott, am spus eu.

    ― Nu beau, răspunse el posomorât în timp ce sorbea dintr-unul, însă în țara asta barbară a prohibiției ce altceva să faci? Oftă și continuă: Încep să se servească cocktailuri și în unele case din Paris. Toate mijloacele astea nefaste de comunicare afectează bunele maniere.

    ― Prostii și aiureli, Elliott, replică doamna Bradley.

    Nu o spusese cu răutate, însă cu o hotărâre ce îmi sugerase faptul că era o femeie cu personalitate, și am bănuit, judecând după privirea pe care i-o aruncă fratelui ei, amuzată și în același timp tăioasă, că nu își făcea iluzii în legătură cu el. Mă întrebam ce părere avea să-și facă despre Gregory Brabazon.

    Surprinsesem privirea profesionistă pe care acesta o aruncase încăperii atunci când intrase și ridicarea involuntară a sprâncenelor lui stufoase. Era, într-adevăr, o cameră uimitoare. Tapetul de pe pereți, cretonul draperiilor și mobila tapițată aveau același model; pe pereți atârnau tablouri cu rame grele, aurite, pe care familia Bradley le cumpărase, evident, când fusese la Roma. Madone aparținând școlii lui Rafael, Madone aparținând școlii lui Guido Reni, peisaje ale școlii lui Zuccarelli, ruine ale școlii lui Pannini. Erau etalate trofeele șederii lor în Pekin, mese negre din lemn exagerat sculptate, vaze în stil cloisonné imense; tot la vedere se aflau și achizițiile făcute în Chile sau în Perú – siluete obeze sculptate în piatră dură și vase de lut. Erau acolo o măsuță de scris Chippendale și o vitrină cu incrustații în lemn. Abajururile lămpilor erau din mătase albă, pe care un artist neinspirat pictase păstori și păstorițe în costume stil Watteau. Era o încăpere hidoasă, și totuși, nu știu de ce, agreabilă. Domnea o atmosferă plăcută, de cămin adevărat, și simțeai că amestecătura aceea de lucruri avea o semnificație. Toate obiectele alea, deși nu se potriveau unele cu altele, își aveau locul laolaltă, deoarece făceau parte din viața doamnei Bradley.

    Ne terminaserăm deja cocktailurile, când ușa s-a deschis cu putere și a intrat o fată, urmată de un băiat.

    ― Am întârziat? întrebă fata. L-am adus și pe Larry. Găsim ceva de

    Enjoying the preview?
    Page 1 of 1