O vară în Eclipse Bay

capitolul 1

Refuzat din nou.

De șase ori în cinci săptămâni.

Nu că ar fi ținut socoteala.

Nick Harte puse încet telefonul jos, se ridică în picioare și se îndreptă spre fereastra camerei de zi a căsuței.

Șase refuzuri la rând.

În ritmul ăsta, un bărbat putea ajunge să aibă un complex. Și, oricum, de ce își făcea asta cu mâna lui?

Privi afară prin zidul de ceață gri care învăluia peisajul. Vara de-abia sosise în Eclipse Bay, cu diminețile familiare răcoroase, umede și inevitabil încețoșate, și după-amiezile lungi, însorite. Cunoștea bine sezonul. În copilărie își petrecuse aici fiecare vară, precum și vacanțele școlare și weekendurile prelungite. Părinții și bunicii lui își aveau reședințele în altă parte, iar el și fiul său locuiau în Portland în cea mai mare parte din timp, dar asta nu schimba cu nimic faptul că, de trei generații, familia Harte făcea parte din Eclipse Bay. Aveau rădăcinile adânc înfipte în această comunitate.

Verile în Eclipse Bay presupuneau că, la sfârșit de săptămână, orașul colcăia de turiști care veneau să se plimbe pe plaja răcoroasă și să viziteze cele câteva magazine și galerii. Verile presupuneau ritualul vechi al mașinilor pline de adolescenți care se perindau încoace și-ncolo pe Bayview Drive vinerea și sâmbăta noaptea.

Verile însemnau sezonierii – străini care închiriau căsuțele vechi înșirate de-a lungul falezei pentru câteva săptămâni sau o lună întreagă. Își făceau cumpărăturile la supermarketul Fulton și cumpărau combustibil de la Eclipse Bay Gas & Go. Câțiva dintre ei se aventurau chiar și în Total Eclipse pentru o bere sau ca să joace o partidă de biliard. Odraslele lor flirtau cu progeniturile localnicilor în nopțile călduroase, în apropierea digului, sau poate erau chiar invitate la petreceri. Dar indiferent de cât de familiari deveneau, ei rămâneau pentru totdeauna niște turiști de vară. Străini. Nimeni din oraș nu îi considera niciodată membri adevărați ai comunității, cu rădăcini aici. Eclipse Bay avea propriile reguli speciale. Aici, era clar cine aparținea locului și cine nu. Iar familia Harte, asemenea familiei Madison, aparținea locului.

Dar oricât de bine se simțise aici, Nick renunțase cu mult timp în urmă să-și mai petreacă verile întregi în Eclipse Bay. Probabil pentru că soției sale, Amelia, nu prea îi plăcuse niciodată orașul. După moartea ei, în urmă cu aproape patru ani, el nu mai revenise la obiceiul de a-și petrece mult timp în Eclipse Bay. Până în această vară. Lucrurile erau diferite în acest an.

― Hei, tată, sunt gata să-ți arăt desenele mele acum.

Nick se întoarse să dea ochii cu fiul său de-nici-șase-ani-care-mergea-pe-treizeci, proptit în pragul ușii. Cu trupușorul lui zvelt, părul negru și ochii albastru-închis, Carson era o versiune în miniatură a lui și a tuturor celorlalți bărbați din familia Harte. Dar Nick era pe deplin conștient de faptul că nu doar aspectul fizic îl marca drept un adevărat membru al clanului. Ci natura sa precoce înfricoșător de organizată, cu un scop bine definit. Capacitatea lui Carson de a se concentra asupra unui obiectiv cu precizia și intensitatea de neclintit a unui comandant pe câmpul de luptă îl făcea un Harte get-beget.

În momentul de față avea două obiective clar definite. Primul era să-și ia un câine. Cel de-al doilea era să expună un desen la următoarea expoziție de artă pentru copii, programat în timpul Festivalului Verii din Eclipse Bay.

― Nu sunt critic de artă, îl avertiză Nick.

― Tot ce trebuie să faci e să-mi spui care crezi că îi va plăcea cel mai mult domnișoarei Brightwell.

― Am o veste pentru tine, puștiule. Sunt cât pe-aci să trag concluzia că sunt ultima persoană de pe pământ care știe ce îi place domnișoarei Brightwell.

Fața mică a lui Carson făcu o grimasă ce oglindea o alarmă bruscă.

― Ea era la telefon adineauri?

― Aham.

― Te-a refuzat din nou?

― Mă tem că da.

― Doamne, tată, trebuie să încetezi să o suni tot timpul și să o deranjezi, își întinse Carson mâinile într-un gest exasperat. O să-mi strici planurile dacă o enervezi. S-ar putea să nu-mi aleagă nici un desen.

― Nu o sun tot timpul. La naiba! Acum se apăra în fața propriului fiu. Am sunat-o de doar șase ori de la expoziția lui Lillian.

Fusese atât de sigur de scânteia ce izbucnise între el și Octavia în acea seară. Proprietara de la Bright Visions, o afacere cu două galerii de artă, una în Portland și cealaltă în Eclipse Bay, Octavia organizase o recepție de gală pentru a expune lucrările surorii lui. Fusese invitat întreg orașul, și majoritatea localnicilor își făcuseră apariția la spectacol. De la Virgil Nash, proprietarul magazinului de cărți pentru adulți și închirieri video, până la profesori și instructori de la colegiul Chamberlain din apropiere. Mai mulți membri ai Institutului pentru Politici Publice din Eclipse Bay au binevoit și ei să apară.

S-au înghesuit cu toții la Bright Visions să bea șampanie bună, să ciugulească din aperitive scumpe și să pretindă că sunt cunoscători de artă pentru o noapte. Nick intrase în camera aglomerată, aruncase o singură privire în direcția Octaviei și uitase imediat că era acolo ca să vadă picturile lui Lillian.

Imaginea Octaviei care-i rămăsese în minte din acea noapte era încă limpede ca lacrima. Purtase o rochie deschisă la culoare, vaporoasă, care îi cădea până la glezne, și o pereche de pantofi cu toc mic, delicat, cu curelușe care îi scoteau în evidență arcada elegantă a piciorului. Părul ei roșu-închis era aranjat în spatele urechilor într-un stil ce se potrivea perfect trăsăturilor ei interesante, delicat sculptate, și ochilor misterioși de un verde marin.

Prima lui impresie era că, deși aparținea acestei lumi, nu era complet ancorată în ea. Era învăluită de un aer eteric, aproape fermecat – poate că era Zâna Zânelor de pe un tărâm magic, unde regulile erau un pic diferite.

Se apropiase de ea cât de mult putuse în acea seară, conștient de nevoia viscerală să o ademenească la el și să o aibă prin orice mijloace posibile. Nu voia să-i permită să plutească înapoi de oriunde venise.

O senzație nefamiliară de posesivitate îl ațâța să-și arate colții ori de câte ori un alt bărbat își petrecea prea mult timp în apropierea ei. Era o reacție total nelalocul ei, venind așa, pe nepusă masă, după aproape patru ani de când practica ceea ce surorile lui descriau în mod enervant drept o monogamie în serie lipsită de angajamente. Bine, recunoștea: avusese câteva relații discrete. Și dacă ajutaseră la ceva, ar fi trebuit măcar să-l facă mai imun.

Adevărul este că rămăsese uimit și contrariat de propria reacție față de Octavia. Singura consolare, slavă Domnului, fusese impresia clară că și ea era la fel de atrasă de el cum era și el de ea. Ceva în ochii ei mari de culoarea mării îi trădase interesul în privința lui.

La finalul serii, fusese de-a dreptul șocat atunci când îi refuzase politicos invitația la cină. Se convinsese că simțise urme de regret în vocea ei, așa că încercase din nou câteva zile mai târziu, când erau amândoi iar în Portland.

Îl refuzase și a doua oară, cu explicația că se grăbea să se întoarcă în Eclipse Bay. Se părea că asistenta pe care o lăsase responsabilă la galeria de acolo, Noreen Perkins, demisionase fără nici un fel de preaviz și fugise cu unul dintre artiștii ale căror lucrări erau expuse la Bright Visions.

Octavia revenise în Portland cu un singur alt prilej după aceea, iar șederea ei fusese extrem de scurtă. O invitase în oraș pentru a treia oară, dar ea motivase că se afla acolo pentru a supraveghea o recepție dată de unul dintre artiștii care erau prezentați în galeria ei, și nu avea timp să socializeze. În dimineața următoare, luase un avion spre Eclipse Bay. Devenise evident că nu avea să se întoarcă în Portland prea curând. Și el nu avea cine știe ce opțiuni în acest caz.

În urmă cu două săptămâni, luase decizia să-și petreacă vara în Eclipse Bay cu Carson. Dar apropierea o făcuse pe Octavia să fie și mai inventivă când venea vorba de scuze pentru a-i refuza invitațiile în oraș. Și ceea ce trebuia să-l îngrijoreze cu adevărat, credea el, era că încerca și mai mult să găsească motive să o mai sune încă o dată.

Din câte își dădea seama, ea nu simțea o aversiune absolută împotriva bărbaților. Fusese văzută de două ori luând cina cu Jeremy Seaton cu o săptămână în urmă.

Jeremy era nepotul lui Edith Seaton, proprietara unui magazin de antichități situat alături de galeria Bright Visions. Familia Seaton avea rădăcini tot atât de străvechi în comunitate precum cei din familiile Harte și Madison. Deși soțul lui Edith, Phil, murise în urmă cu câțiva ani, ea continuase să aibă un rol activ în afacerile locale. Fiul și fiica ei plecaseră din oraș, dar Jeremy se întorsese recent ca să ocupe postul de analist la Institutul pentru Politici Publice din Eclipse Bay. Acesta din urmă era una dintre puținele pretenții de sofisticare în ceea ce privea orașul Eclipse Bay.

Îl știa foarte bine pe Jeremy din vremuri apuse. Aveau aceeași vârstă și, la un moment dat, fuseseră prieteni buni. Dar lucrurile se schimbaseră cu vreo doi ani în urmă. Femeile au uneori acest efect asupra unei prietenii.

Se uită la Carson.

― E evident că domnișoara Brightwell nu are o părere foarte bună despre mine, dar e cât se poate de clar că pe tine te place.

― Știu că mă place, spuse Carson cu o răbdare exagerată. Și se datorează faptului că îi duc cafea și o brioșă în fiecare dimineață când mergem în oraș după corespondență. Dar și-ar putea schimba părerea dacă o s-o enervezi.

Chestia tristă era că fiul său, Carson, avusese parte de mult mai mult progres în relația cu Octavia decât el, își dădu seama Nick. Fiul său o adora pe Zâna Zânelor din Eclipse Bay. La rândul ei, și ea părea să fie foarte apropiată de Carson. Cei doi dezvoltaseră o relație care, cumva, îl exclusese în întregime, se gândi Nick. Era frustrant.

― Nu-ți face griji, spuse el. Nu e genul care să-ți poarte pică doar pentru că nu vrea să iasă cu mine în oraș.

Era chiar sigur că nu se înșela. Octavia era o mare necunoscută pentru el din multe puncte de vedere, dar în ceea ce privea acest aspect al personalității ei, era foarte sigur pe el. Nu s-ar fi folosit niciodată de păcatele tatălui, oricare ar fi fost acelea, împotriva fiului.

Pe Carson nu îl părăsiră îndoielile.

― Promite-mi că n-o mai inviți în oraș până ce nu-mi alege unul dintre desene.

― Bine, nu o s-o mai sun până ce nu face alegerea.

Era o promisiune fără riscuri. Se gândi că ar trebui să mai treacă cel puțin trei sau patru zile înainte de a se putea îmbărbăta să o sune pentru a șaptea oară.

― Hai să-ți vedem desenele, spuse el.

― Sunt în dormitor.

Carson se răsuci pe călcâie și țâșni pe hol. Nick îl urmă după colț și în camera de la parter, pe care sora lui, Lillian, o transformase într-un studio temporar în urmă cu câteva luni.

Trei pătrate mari de hârtie grea de desen erau aliniate pe podeaua de lemn de esență tare. Schițele erau toate făcute în creion, respectând regulile expoziției.

Nick se apropie și studie primul desen. Scena prezenta o casă, iar în casă erau două siluete sub formă de bețe stând în picioare foarte aproape una de alta. Silueta mai înaltă avea un braț întins protector deasupra capului siluetei mici. Un soare galben strălucea puternic deasupra acoperișului ascuțit. Mai era și o floare verde cu mai multe petale în colțul din dreapta.

― Aici suntem noi doi, spuse Carson cu mândrie indicând siluetele... Tu ești cel mare.

Nick încuviință.

― Ce culori frumoase. Trecu la desenul următor și medită pentru o clipă. La început, tot ce putu distinge fu o formă ovală vagă făcută cu un creion gri. În jurul ovalului erau mai multe linii zimțate. Nu se lămuri decât atunci când observă cele două proeminențe ascuțite din vârf. Urechi de câine.

― Să înțeleg că aici este Winston, nu? spuse el.

― Da. Nasul mi-a cam dat bătăi de cap. E greu să desenezi nasuri de câini.

― Bună treabă cu urechile.

― Mulțumesc.

Nick studie cel de-al treilea desen, o scenă cu cinci forme maro, alungite ieșind dintr-un cerc desenat cu un creion albastru.

― Stâncile din Dead Hand Cove?

― Aham. Carson se încruntă. Mătușa Lillian a spus că o să fie o pictură bună, dar nu știu ce să zic. Cam plictisitor. Mie îmi plac celelalte două mai mult. Pe care crezi că ar trebui să i-o dau domnișoarei Brightwell?

― Ce întrebare dificilă. Îmi plac toate.

― Aș putea să o întreb pe mătușa Lillian. Ea e un artist adevărat.

― Ea și Gabe trebuie să rămână în Portland pentru o vreme, deoarece Gabe are de lucru împreună cu tata și cu Sullivan legat de planurile pentru fuziune. Va trebui să alegi fără sfatul ei.

Carson studie cele două imagini cu o expresie îngrijorată.

― Mda.

― Am o idee, spuse Nick degajat. De ce nu iei toate cele trei desene cu tine mâine, când mergem în oraș? Poți să i le arăți Octaviei când o să-i duci cafeaua și brioșa. Și poate să îl aleagă pe cel care îi place cel mai mult.

― Bine, se lumină Carson imediat, în mod clar mulțumit de sugestie. Pun pariu că o să-l aleagă pe Winston. Îi place de el.

Nici nu avea șase ani împliniți, și puștiul prezenta deja o înțelegere intuitivă a clientului, se gândi Nick. Carson avea un talent înnăscut pentru lumea afacerilor. Spre deosebire de el.

El urâse mediul corporatist. Decizia sa de a pleca de la Harte Investments, compania pe care bunicul său, Sullivan, o fondase, și pe care tatăl său, Hamilton, o preluase, nu fusese acceptată prea ușor. Deși tatăl său îl înțelesese și îl susținuse, bunicul său se simțise rănit și se arătase furios la momentul respectiv. El văzuse refuzul lui Nick de a-i călca pe urme ca pe o trădare a tuturor eforturilor depuse de el pentru a reuși în viață.

El și Sullivan reușiseră să se apropie în cele din urmă datorită intervenției tuturor celorlalți din familie. Măcar își vorbeau din nou, în orice caz. Dar în adâncul sufletului, Nick nu era sigur că Sullivan avea să-l ierte vreodată cu adevărat.

Nu își învinuia cu adevărat bunicul. Sullivan se implicase trup și suflet în construirea companiei Harte Investments. Și își imaginase că generațiile viitoare o vor prelua, dezvoltând-o din ce în ce mai mult. Compania fusese un triumf personal pentru el, o pasăre Phoenix care se ridicase din propria cenușă după distrugerea Harte–Madison, compania de dezvoltare imobiliară pe care o fondase împreună cu fostul partener Mitchell Madison în Eclipse Bay.

Falimentul companiei care avusese loc cu decenii în urmă declanșase o dușmănie acerbă între Sullivan și Mitchell, care rezistase până de curând. Conflictul dintre cele două familii era legendar prin aceste părți. Dăduse apă la moară bârfitorilor din Eclipse Bay timp de trei generații.

Dar prima fisură în zidul care separase cele două familii foarte diferite se produsese toamna trecută, când Rafe Madison, mezinul rebel din familia Madison, se căsătorise cu Hannah, sora lui Nick. Încă și mai multe cărămizi se prăbușiseră cu doar o lună în urmă, când cealaltă soră a lui, Lillian, se căsătorise cu Gabe Madison.

Dar vestea cutremurătoare că Harte Investments și compania lui Gabe, Madison Commercial, erau în proces de fuziune era cireașa de pe tort. Corporația nou formată, la urma urmei, recrea în mod eficient compania care fusese dezmembrată la începutul legendarei dușmănii. Se părea că viața închisese cercul.

― Ai putea avea dreptate despre desenul cu Winston, spuse Nick. Dar și casa este chiar bună. Floarea verde aduce o notă minunată.

― Da, dar vor fi o groază de case și de flori în expoziție. Tuturor copiilor pe care îi cunosc le place să deseneze case și flori. Dar probabil că nu va mai fi nici un câine. Aproape nimeni nu poate desena un câine, mai ales nu unul atât de frumos ca Winston.

― Winston este unic. Asta da, recunosc.

Carson se uită în sus la el cu o expresie gânditoare.

― Știi, tată, m-am gândit.

― La ce?

― Poate că nu ar trebui să vii cu mine când o să-i duc desenele domnișoarei Brightwell, mâine.

Nick ridică din sprâncene.

― Vrei să te aștept în mașină?

Carson zâmbi, în mod clar ușurat.

― Bună idee. Așa, nici măcar nu o să dea ochii cu tine.

― Chiar îți e teamă că o să-ți stric șansa de a-ți expune desenul în galerie, nu-i așa?

― Pur și simplu nu vreau să îmi asum nici un risc.

― Îmi pare rău, amice. Și eu am propriile planuri, și nu am de gând să irosesc o ocazie perfectă de a face progrese doar pentru că tu ești îngrijorat că nu-ți va expune desenul.

Așadar, nu îi păsa cine știe ce de afacerea familiei. Dar era totuși un Harte, se gândi Nick. Era la fel de orientat către atingerea obiectivelor și capabil să se concentreze asupra unui scop ca oricine altcineva din clan.

― Dacă aștepți în mașină, spuse Carson lingușitor, promit să-i spun domnișoarei Brightwell că ar fi o idee bună să iasă cu tine.

Unul dintre mottourile familiei Harte în acțiune, se gândi Nick, nu fără o admirație sinceră. „Când ești încolțit, negociază o cale de ieșire."

― Lasă-mă să înțeleg cum stau lucrurile aici. Își prinse degetele mari în talia blugilor lui și se uită în jos la fiul său. Dacă sunt de acord să nu îi ies în cale mâine, vei pune o vorbă bună pentru mine?

― Îi place de mine, tată. Cred că ar accepta să iasă cu tine dacă aș ruga-o.

― Mulțumesc, dar nu mulțumesc. Poate că nu am călcat pe urmele bărbaților din familie, dar asta nu înseamnă că nu știu cum să obțin ceea ce îmi doresc.

Și și-o dorea cu siguranță pe Octavia Brightwell. Se gândi că acela era motivul real pentru care el și Carson își petreceau în Eclipse Bay un sejur prelungit. Venise aici pentru a asedia castelul Zânei Zânelor.

― Păi, bine… dar promite-mi, te rog, că n-o să-mi strici socotelile.

― Îmi voi da silința.

Resemnat, Carson se întoarse la desenul câinelui.

― Cred că Winston are nevoie de mai multă blană.

Alese un creion și se apucă de treabă.

Era o lașă și jumătate.

Octavia se așeză pe un scaun din spatele tejghelei din galerie, cu tocurile sandalelor sprijinite de bara de jos, și sprijinindu-și bărbia în palme. Privea telefonul de parcă ar fi fost un șarpe.

O întâlnire. Ce s-ar putea întâmpla dacă ar ieși cu Nick Harte o singură dată?

Dar știa răspunsul la întrebare. Dacă accepta o invitație, probabil ar accepta-o și pe a doua. Și atunci ar urma a treia. Poate a patra. Mai devreme sau mai târziu, ar ajunge în pat cu el, și asta ar fi cea mai mare greșeală din viața ei. Unele porniri emoționale sunt pur și simplu prea riscante.

În Portland i se spunea Harte-cel-cu-Inima-de-Piatră. Nick avea reputația de a se implica doar în relații amoroase scurte și discrete, care se încheiau atunci când partenera din acel moment începea să facă presiuni pentru obținerea unui angajament.

Potrivit bârfelor care ajunseseră la urechile ei, Nick nu se culcase niciodată cu o femeie fără să îi fi oferit ceea ce era cunoscut sub numele de „Discuția". Se spunea că Discuția era o declarație clară și concisă care nu lăsa vreo urmă de îndoială asupra faptului că el nu era interesat sub nici o formă de un angajament pe termen lung cum ar fi căsătoria. Femeile care alegeau să se culce cu Nick Harte intrau în relație cu ochii larg deschiși.

Se spunea că și atunci când îl ademeneai în pat, avea să plece cu mult înainte de ivirea zorilor. Nu rămânea niciodată peste noapte, dacă era să dai crezare poveștilor care circulau despre el.

Aici, în Eclipse Bay, unde bârfele despre familiile Harte și Madison ajunseseră la rang de artă, lumea era sigură că știa adevăratul motiv care stătea în spatele Discuției. Legendele locale vehiculau că Nick, fiind un Harte get-beget, nu putea să se mai îndrăgostească din nou pentru că era încă în doliu după adorata sa soție Amelia. Unii spuneau că e blestemat, condamnat ca niciodată să nu-și găsească altă dragoste adevărată până când femeia potrivită nu va spulbera vraja care îl ținea captiv. Iar reputația lui că nu rămânea niciodată peste noapte cu vreuna dintre iubitele lui punea și mai multe paie pe focul legendei locale.

Desigur, asta nu îi împiedica pe mușteriii de pe culoarele înguste de la supermarketul Fulton să peroreze în continuare pe tema importanței ca Nick să se căsătorească din nou pentru a-i oferi fiului său o mamă. Spuneau același lucru și la oficiul poștal, și în magazinul de bricolaj.

Dar Carson nu avea nevoie de o mamă, se gândi Octavia. Nick îi oferea o educație minunată, din câte își dădea ea seama. Băiatul era cel mai sigur de sine, matur și precoce puști pe care îl întâlnise vreodată în viața ei. Și nu ducea deloc lipsă de influență feminină. Carson se bucura de căldura unei familii extinse foarte unite, care includea o bunică pentru care era lumina ochilor, o străbunică și două mătuși, Lillian și Hannah.

Își scoase sandalele de unde le înfipsese, se ridică de pe scaun și se îndreptă spre fereastra din față a galeriei Bright Visions. Ceața de dimineață se subția, dar încă mai plutea prin jur. Peste drum, de-abia putea distinge digul și portul de agrement din apropiere. Luminile erau aprinse la brutăria Incandescent Body din apropiere, și vedea licăritul neregulat al firmei cu neon sparte de la Total Eclipse Bar & Grill. Sloganul tavernei, „Acolo unde nu strălucește soarele", de-abia se mai zărea. Iar restul lumii era pierdut într-o mare de ceață gri.

Exact ca viața ei.

Simți un fior pe șira spinării. De unde îi venise gândul acesta? Își înfășură brațele în jurul corpului. Trecutul e trecut, își jură în tăcere. Dar sentimentul acela sâcâitor era un avertisment cât se poate de tare și de clar. Era timpul să-și facă planuri noi, timpul să preia controlul asupra viitorului ei. Misiunea ei aici, în Eclipse Bay, fusese un eșec. Venise timpul să meargă mai departe. „Misiunea." Luni întregi își spusese că venise aici ca să îndrepte greșelile trecutului. La început, își stabilise un program care îi permisese să-și împartă timpul între această galerie și sediul principal din Portland. Dar odată cu trecerea lunilor, găsise din ce în ce mai multe motive pentru a-și prelungi vizitele în Eclipse Bay.

În adâncul sufletului, fusese de fapt entuziasmată când asistenta ei fugise cu acel artist. Pe nepusă masă, își lăsase sediul din Portland pe mâinile capabile ale unui manager de încredere, își făcuse bagajul și își mutase bunurile personale în căsuța de pe faleza de lângă Hidden Cove.

Ore ce fusese în mintea ei? Era evident că familiile Harte și Madison nu aveau nevoie de ajutorul ei la repararea fisurii pe care mătușa ei din partea bunicii, Claudia Banner, o produsese în urmă cu mulți ani. Puternicele familii lăsau în urmă cu succes dușmănia de neuitat, fără nici un ajutor cât de mic din partea ei. În ultimele luni avuseseră loc două nunți care uniseră clanurile, iar acum cei doi războinici în vârstă, Sullivan Harte și Mitchell Madison, erau văzuți servind o cafea și o gogoașă la brutărie ori de câte ori Sullivan era în oraș.

Nimeni din Eclipse Bay nu avea nevoie de ea. Nu mai exista nici un motiv ca ea să rămână acolo. Era timpul să plece.

Dar era mai ușor de zis decât de făcut. Nu putea pur și simplu să închidă ușa galeriei și să dispară în miez de noapte. Bright Visions era o afacere mică, dar înfloritoare, acest lucru însemnând că valora o sumă frumușică. Trebuia să aranjeze vânzarea, și asta putea dura ceva timp. Și apoi mai era și problema obligațiilor față de diverșii artiști ale căror creații le expunea, precum și angajamentul pentru expoziția de artă pentru copii.

Expoziția fusese ideea ei. Ea fusese cea care venise cu conceptul și făcuse lobby la membrii comitetului pentru Festivalul Verii din Eclipse Bay ca s-o includă printre evenimentele din acest an. Iar proiectul crease un val de entuziasm. Știa că puștii care intenționau să participe cu desene la eveniment ar fi foarte dezamăgiți dacă l-ar anula.

Pe scurt, conchise ea, cu planurile de a pregăti Bright Visions pentru vânzare și îndeplinirea tuturor angajamentelor asumate, probabil nu va putea pleca din Eclipse Bay până la sfârșitul verii. Dar toamna o va găsi cu siguranță în altă parte. Trebuia să descopere un loc unde să se simtă cu adevărat acasă.

capitolul 2

În acea după-amiază închise galeria la cinci și jumătate și se duse acasă la Mitchell Madison. Ieși din mașină și îi făcu cu mâna lui Bryce când trecu de ușa de la bucătărie. El își ridică privirea din oala de pe aragaz în care amesteca și își înclină capul într-un salut solemn.

Ea zâmbi în sinea ei. Bryce era tipul de om puternic, tăcut. Lucra pentru Mitchell de foarte mulți ani. Nimeni nu știa prea multe despre trecutul lui înainte de a ajunge în oraș, iar Bryce nu simțise niciodată vreun impuls de a lumina pe oricine din punctul acesta de vedere. Îl înțelegea foarte bine.

Se plimbă prin grădină și privi în jur, savurând bucățica de paradis care era creația lui Mitchell. Își petrecuse suficient timp în Eclipse Bay ca să știe că, în timp ce toată lumea din vecinătate se grăbea să sublinieze defectele legendare ale caracterului său și să-și reamintească de cele câteva căsnicii eșuate, nimeni nu contesta geniul lui Mitchell în calitate de grădinar. Grădinăritul era pasiunea lui, și nimic nu putea sta între un Madison și pasiunea lui.

Se opri brusc pe partea opusă a unui strat de tufe de trandafiri înfloriți care arătau minunat.

― Am luat o decizie, Mitch.

Așezat pe scăunelul căptușit de grădinărit pe care îl folosea ca să lucreze în jurul plantelor, bărbatul ridică privirea spre ea . Avea chipul unui ucigaș plătit îmbătrânit și bătut de vreme, se gândi ea cu drag, unul care doar se îndârjise odată cu trecerea anilor; un bărbat care încă putea ține piept tinerilor duri dacă ar fi fost chemat să facă acest lucru.

― Ce fel de decizie? întrebă Mitchell.

Ascuțimea tonului său o luă prin surprindere. Mitchell nu îi vorbise niciodată aspru.

― O să plec din oraș la sfârșitul verii, spuse ea.

― Vrei să spui că îți vei petrece mai