Citiți această carte acum, plus milioane de alte cărți în perioada de probă gratuită

Doar $9.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Aventuri din lumea afacerilor. Povești de succes și eșecuri răsunătoare de pe Wall Street

Aventuri din lumea afacerilor. Povești de succes și eșecuri răsunătoare de pe Wall Street

Citiți previzualizarea

Aventuri din lumea afacerilor. Povești de succes și eșecuri răsunătoare de pe Wall Street

Lungime:
545 pagini
6 ore
Lansat:
Feb 9, 2016
ISBN:
9786063304330
Format:
Carte

Descriere

Cine-ar fi crezut că lumea afacerilor poate fi atât de fascinantă și plină de dramatism? 350 de milioane de dolari investite într-un model de automobil plin de imperfecțiuni, fără să fie găsit măcar un responsabil pentru acest eșec; ascensiunea spectaculoasă a unei mici companii producătoare de hârtie fotografică până la actualul gigant Xerox, începută de o mână de oameni care și-au riscat chiar și averea personală pentru o inovație revoluționară; bătălia titanică dusă de Rezerva Federală a Statelor Unite pentru apărarea lirei sterline de atacurile speculatorilor; sunt doar câteva dintre exemplele ce arată că, în lumea afacerilor și a Wall Streetului, oamenii pot da dovadă fie de geniu, spirit de cooperare și înțelepciune, fie de încăpățânare și lipsă de rațiune, indiferent de miza aflată în joc. Un avertisment că istoria se poate oricând repeta.

Lansat:
Feb 9, 2016
ISBN:
9786063304330
Format:
Carte

Despre autor


Legat de Aventuri din lumea afacerilor. Povești de succes și eșecuri răsunătoare de pe Wall Street

Cărți conex

Previzualizare carte

Aventuri din lumea afacerilor. Povești de succes și eșecuri răsunătoare de pe Wall Street - John Brooks

1

FLUCTUAȚII LA BURSA DE VALORI

Micul crah din anul 1962

Bursa de valori, locul în care își încep aventurile zilnice cei bogați, nu ar mai fi o bursă de valori în adevăratul sens al cuvântului fără fluctuații. Orice jucător cu minime cunoștințe despre bursa de pe Wall Street a auzit de celebra replică dată de J.P. Morgan, Sr. unui cunoscut naiv care îndrăznise să-l întrebe pe celebrul bărbat despre tendințele pieței: va fluctua, îi răspunsese sec Morgan. Bursa mai are însă și alte caracteristici distincte. Pe lângă avantajele și dezavantajele economice ale burselor de valori (unul dintre avantaje fiind acela că bursa asigură un capital constant necesar dezvoltării industriilor, de exemplu, iar unul dintre dezavantaje fiind acela că jocul la bursă reprezintă o metodă extrem de ușoară pentru cei ghinioniști, nesăbuiți sau creduli de a pierde bani), dezvoltarea lor a dus la apariția unui adevărat comportament social, cu obiceiuri și limbaje specifice, dimpreună cu răspunsuri predictibile la evenimente date. Ceea ce este cu adevărat extraordinar este viteza cu care acest fenomen a luat amploare imediat după înființarea primei burse de valori (în 1611) într-o curte interioară din Amsterdam și felul în care s-a menținut (cu mici diferențe, ce-i drept) la Bursa de Valori din New York în anii ’60. Este o diferență ca de la cer la pământ între licitațiile care au loc în Statele Unite în prezent (un proiect uimitor de vast care înglobează rețele de comunicații întinse pe milioane de kilometri, computere care citesc și copiază cartea telefonică a Manhattanului în doar trei minute și peste 20 de milioane de acționari care participă la licitații) și cele din secolul al XVII-lea (la care participau doar câțiva acționari olandezi care se tocmeau la preț în ploaie). Cu toate acestea, caracteristicile domeniului au rămas, în mare, aceleași. Prima bursă de valori a constituit un creuzet în care au luat naștere noi reacții umane. În mod similar, Bursa de Valori din New York reprezintă un mediu social de testare a reacțiilor umane, contribuind în mod constant la mai buna înțelegere a felului în care ne comportăm.

Comportamentul primilor jucători la bursă olandezi este documentat cu conștiinciozitate într-o carte intitulată „Confuzia confuziilor", scrisă de Joseph de la Vega, el însuși jucător la bursă. Apărută inițial în 1688, cartea a fost tradusă și republicată în limba engleză în urmă cu câțiva ani de Harvard Business School. În ceea ce privește trăsăturile de comportament ale actualilor investitori și agenți de bursă americani – trăsături exagerate în perioadele de criză, la fel ca în cazul oricărui alt investitor sau agent de bursă din lume –, ele reies cu ușurință din activitățile pe care aceștia le-au desfășurat în timpul ultimei săptămâni a lunii mai, 1962, perioadă în care fluctuațiile de pe piața de capital au fost de-a dreptul înspăimântătoare. Luni, în data de 28 mai, acțiunile Dow Jones a 30 de companii industriale importante din Statele Unite, care fuseseră evaluate în fiecare zi începând cu anul 1897, au scăzut în medie cu 34,95 puncte, mai mult decât scăzuseră în orice altă zi (exceptând ziua de 28 octombrie 1929, când pierderea înregistrată a fost de 38,33 puncte). Volumul tranzacționat pe data de 28 mai a fost de 9 350 000 de acțiuni – al șaptelea ca mărime, pe zi, în istoria bursei de valori. Marți, pe 29 mai, după o dimineață îngrijorătoare în timpul căreia valoarea celor mai multe acțiuni scăzuse cu mult sub cea de închidere din după-amiaza zilei precedente, piața a cunoscut o schimbare bruscă, valorile acțiunilor crescând în mod uimitor, iar ziua încheindu-se cu un câștig mare (de 27,03 puncte) pentru Dow Jones. Cu toate acestea, câștigul nu a constituit un record. Totuși, în ziua respectivă s-a stabilit un record, și anume numărul de acțiuni tranzacționate: 14 750 000, cele mai multe acțiuni tranzacționate vreodată într-o singură zi (excepție făcând ziua de 19 octombrie 1929, în care au fost tranzacționate peste 16 milioane de acțiuni). (La sfârșitul anilor ’60, devenise un lucru obișnuit ca într-o zi să se tranzacționeze zece, 12 sau chiar 14 milioane de acțiuni; recordul din anul 1929 a fost doborât în cele din urmă pe 1 aprilie 1968, urmat de noi și noi recorduri în același an). Apoi, joi, pe 31 mai, după o miercuri liberă de tranzacții datorită sărbătoririi Memorial Day, cercul a fost închis. Cu un volum de 10 710 000 acțiuni tranzacționate (al cincilea în istoria bursei de valori), Dow Jones a câștigat în medie 9,40 puncte, puțin peste nivelul la care fusese înainte de creșterea bruscă a valorilor acțiunilor.

Criza a durat trei zile, dar se înțelege de la sine că urmările acesteia au dăinuit. În ceea ce-i privește pe agenții bursei de la Amsterdam, Vega a observat că aceștia erau foarte inteligenți când trebuiau să inventeze motive cu privire la fluctuația prețului acțiunilor. La fel, jucătorii importanți de pe Wall Street au avut cu siguranță nevoie de toată inventivitatea de care erau capabili pentru a explica motivul pentru care, în mijlocul unui an financiar fructuos, valorile acțiunilor de pe piața de capital scăzuseră vertiginos pentru a doua oară până la acel moment în istoria bursei. Dincolo de aceste explicații (printre primele numărându-se cea a președintelui Kennedy cu privire la măsurile drastice luate în aprilie pentru mărirea prețului acțiunilor companiilor din industria oțelului), era firesc ca urmările acestei crize să fie comparate cu cele ale crizei din octombrie 1929. Cifrele cu privire la fluctuațiile de capital și volumul de acțiuni tranzacționat ar fi fost de ajuns ca să atragă comparația, fără să mai vorbim că cele mai negre zile din cele două luni comparate (zilele de 28 și 29) au coincis (pentru unii) ciudat de mult. În general însă, au existat mai multe deosebiri între cele două crize decât asemănări. În perioada dintre cele două crize, reglementările tranzacționării la bursă și limitarea liniei de credit acordate unui client în vederea achiziționării de acțiuni îl favorizau: era practic imposibil ca acesta să-și piardă toți banii la bursă. Pe scurt, denumirea de „iad al jocurilor de noroc" (cum poreclise de la Vega bursa de la Amsterdam, deși era evident că era atașat de aceasta) începuse să se aplice din ce în ce mai puțin bursei din New York în cei 33 de ani care se scurseseră între cele două crize.

În ceea ce privește crahul din 1962, au existat semne care îl prevesteau, însă foarte puțini observatori au știut să le evalueze în mod corect. La începutul anului, valoarea acțiunilor începuse să scadă constant, iar ritmul se întețise atât de mult, încât săptămâna de lucru dintre 21 și 25 mai a devenit cea mai proastă săptămână a bursei din luna iunie a anului 1950 până la acea dată. În dimineața zilei de luni, 28 mai, agenții de bursă și comercianții aveau toate motivele din lume să cadă pe gânduri. Valoarea acțiunilor atinsese cel mai mic nivel sau se putea și mai rău decât atât? Privind retrospectiv, părerile au fost împărțite. În știrile oferite de indicele bursier Dow Jones, care trimite abonaților săi știri financiare de ultimă oră prin telex, s-a reflectat o oarecare neliniște între orele nouă (când au început transmisiunile) și zece (ora la care s-a deschis bursa). Pe parcursul acestei ore, pe burtiera mai largă (cea a indicelui Dow Jones, care emite știri pe un plan vertical, gros de 16 cm, spre a-l deosebi de cea a prețurilor de la bursă, a cărei grosime e de doar doi cm și este transmisă în plan orizontal), existau comentarii cu privire la faptul că, în timpul weekendului, numeroși dealeri de obligațiuni fuseseră ocupați cu trimiterea unor cereri de garanții suplimentare pentru creditarea clienților ale căror acțiuni își pierdeau din valoare; alte comentarii remarcau faptul că acest tip de lichidare precipitată a acțiunilor „nu se mai văzuse de ani de zile pe Wall Street, iar altele cuprindeau mai multe articole cu informații încurajatoare despre afaceri, cum ar fi că Westinghouse tocmai semnase un nou contract cu marina militară. Totuși, pe piața valorilor, așa cum subliniază și de la Vega, „adeseori, informațiile financiare în sine nu au o însemnătate foarte mare; pe termen scurt, contează dispoziția investitorilor.

Această dispoziție a devenit evidentă la doar câteva minute de la deschiderea bursei. La ora 10.11, burtiera mai largă anunța că, „la deschidere, valorile acțiunilor erau mixte și fluctuau moderat. Această informație era liniștitoare, deoarece „valori mixte însemna că unele erau în urcare, iar altele în scădere. De asemenea, în general, o piață în scădere este mai puțin amenințătoare atunci când activitățile care se desfășoară în cadrul ei sunt moderate decât în cazul în care acestea s-ar desfășura intens. Totuși, liniștea a fost de scurtă durată deoarece, până la ora 10.30, banda bursei de valori care înregistrează prețul și volumul fiecărei acțiuni tranzacționate în sala bursei înregistra în mod constant prețuri scăzute și funcționa la capacitate maximă (500 de caractere pe minut), având o întârziere de șase minute. Întârzierea se datora faptului că aparatul pur și simplu nu putea ține pasul cu rapiditatea cu care se făceau tranzacțiile. În mod normal, atunci când o tranzacție se încheie la parter, unde se află bursa (pe Wall Street, la numărul 11), un angajat al bursei scrie detaliile tranzacției pe o bucată de hârtie și o trimite printr-un tub pneumatic într-un birou de la etajul al cincilea al clădirii. Aici, una dintre angajate bate informațiile la mașină în vederea transmiterii lor. Un interval de timp de două–trei minute între o tranzacție care are loc la parter și apariția informațiilor aferente pe burtieră este considerat normal. Prin urmare, bursa nu o consideră „întârziere. În limbaj bursier, acest cuvânt este folosit doar dacă intervalul de timp depășește cele două‒trei minute (de la Vega se plângea că „termenii bursieri nu sunt aleși cu atenție). Întârzierile de câteva minute apar cel mai adesea în zilele în care au loc foarte multe tranzacții, dar, începând cu anul 1930 (anul în care a fost instalat telegraful care era în uz în 1962), întârzierile de mai multe minute apăreau extrem de rar. Pe 24 octombrie 1929, când întârzierea a fost de 246 de minute, telegraful scotea 286 de caractere pe minut. Înainte de mai 1962, cea mai mare întârziere a noii mașinării fusese de 34 de minute.

În mod evident, prețurile se aflau în scădere și activitatea agenților se întețise, dar situația nu era încă una disperată. Până la ora 11, singura concluzie care putea fi trasă era aceea că prețurile își continuau scăderea din săptămâna precedentă într-un ritm destul de accelerat. Însă, odată cu intensificarea numărului tranzacțiilor, au început să apară și întârzierile. La ora 10.55, întârzierea era de 13 minute; la ora 11.14, de 20 de minute; la ora 11.35, de 28 de minute; la ora 11.58, de 38 de minute, iar la ora 12.14, de 43 de minute. (Atunci când întârzierea este de cinci minute sau mai mult, pentru a transmite măcar o serie de informații actualizate, bursa întrerupe periodic transmiterea obișnuită a datelor introducând „flash"-uri sau prețuri ale unor acțiuni aparținând unor companii importante. Desigur, acest proces a contribuit și el la întârziere.) La orele prânzului, la bursa Dow Jones, acțiunile companiilor industriale înregistraseră în medie o pierdere de 9,86 puncte.

În jurul orelor prânzului au început să apară semne de isterie generală. Unul dintre acestea l-a constituit faptul că, între orele 12 și 2 după-amiază (când, în mod obișnuit, bursa cunoaște o perioadă de stagnare), prețurile au continuat să scadă și volumul tranzacțiilor să crească, fapt ce s-a reflectat și pe burtieră; cu puțin înainte de ora două după-amiază, întârzierea era de 52 de minute. Faptul că agenții vând acțiuni la o oră la care ar fi trebuit să ia prânzul este întotdeauna privit ca un lucru serios. Un alt semn de rău augur poate la fel de convingător care prevestea isteria generală venea tocmai din biroul din Times Square (Broadway nr. 1451) de la cea mai importantă firmă de brokeraj: Merrill Lynch, Pierce, Fenner&Smith. Acest birou se confrunta cu o problemă ciudată: având în vedere că era situat chiar în centrul orașului, primea în timpul prânzului un număr neobișnuit de „vizitatori accidentali („walk-ins, în limbaj bursier), clienți care dețin un număr mic de obligațiuni sau gură-cască cărora le place atmosfera dintr-un birou de brokeraj și care urmăresc tabela cu cotațiile bursiere în special în momente de criză. („Cei care aleg să joace la bursă doar de plăcere, și nu din lăcomie se fac remarcați cu ușurință.‒ de la Vega) În lunga sa carieră, administratorul firmei (un american calm din statul Georgia pe numele său Samuel Mothner) învățase să recunoască strânsa legătură dintre gradul de îngrijorare a publicului cu privire la cotațiile de piață și numărul de „vizitatori accidentali din biroul său. După părerea sa avizată, în după-amiaza zilei de 28 mai, mulțimea care se strânsese în biroul său prevestea în mod categoric un dezastru de proporții uriașe.

Grijile lui Mothner, ca și cele ale tuturor brokerilor de la San Diego la Bangor, nu se limitau defel doar la semne de rău augur și previziuni. O lichidare de acțiuni de nestăpânit era deja în plină desfășurare; în biroul lui Mothner, ordinele din partea clienților veneau cu o viteză de cinci–șase ori mai mare și aproape toate constituiau ordine de vânzare. În general, brokerii îi sfătuiau pe clienții lor să-și păstreze calmul și odată cu acesta acțiunile, însă mulți dintre ei nu s-au lăsat convinși. Într-un alt birou poziționat central al firmei Merrill Lynch (situat pe strada West Forty-eighth la numărul 61), un agent a primit o telegramă de la un client important care locuia în Rio de Janeiro prin care i se cerea să-i lichideze contul. Neavând timp să poarte discuții cu clientul la distanță pentru a-l convinge să se răzgândească, Merrill Lynch nu a avut de ales și a îndeplinit dorința acestuia. Posturile de radio și televiziune, care la începutul după-amiezii mirosiseră că la bursă era rost de o știre de senzație, își întrerupeau programele cu transmisiuni de la fața locului; într-o publicație a bursei apărea următorul comentariu (cam acid, ce-i drept): „Atenția acordată de posturile de televiziune activității de la bursă se poate să fi contribuit la creșterea neliniștii în rândul unor investitori. La acest moment, problema cu care se confruntau agenții cu privire la valul de ordine de vânzare a acțiunilor venite din partea clienților devenise inclusiv una de ordin tehnic. La ora 2.26, afișajul prezenta o întârziere de 55 de minute, adică prețurile acțiunilor tranzacționate cu o oră înainte. În cele mai multe cazuri, acestea se situau la valori cu unu–zece dolari mai mari decât prețurile de la momentul transmiterii lor. Unui agent care accepta un ordin de vânzare îi era aproape imposibil să-i spună clientului său ce preț ar putea obține pentru acțiunile puse în vânzare. Unele firme de brokeraj încercau să evite întârzierea benzii de afișaj prin utilizarea unor sisteme proprii, improvizate, de raportare a tranzacțiilor; printre acestea s-a numărat și Merrill Lynch, ai cărei agenți aflați în sala bursei, după ce încheiau o tranzacție, dacă își mai aminteau și aveau timp, strigau pur și simplu rezultatul tranzacției în receptorul unui telefon conectat la „o cutie de reclamații din biroul central al firmei aflat pe strada Pine, la numărul 70. În mod evident, astfel de metode improvizate de transmitere a informațiilor erau sortite erorilor.

La etajul bursei, nici nu se punea problema ca piața să-și revină vreun pic; cazul era simplu: valoarea tuturor acțiunilor se afla într-o continuă și rapidă scădere la o scară impresionantă. De la Vega ar fi descris scena în felul următor (de altfel, el s-a folosit de o exprimare bombastică pentru a descrie o scenă asemănătoare): „Urșii (adică agenții care vând) sunt complet mânați de teamă, îngrijorare și anxietate. Iepurii devin elefanți, certurile de tavernă devin răzmerițe, iar umbrele ușoare, semne care prevestesc haosul". Îngrijorător era și faptul că acțiunile celor mai importante companii publice, reprezentând titluri de valoare ale celor mai mari companii din țară, erau în cădere liberă; într-adevăr, American Telephone & Telegraph, cea mai mare dintre ele și compania cu cel mai mare număr de acționari, influența piața aflată în cădere. Cu un volum fără precedent de peste 1 500 de acțiuni tranzacționate la bursă (multe dintre ele la un preț mic), Telephone suferise înfrângere după înfrângere pe parcursul zilei în urma cererilor de vânzare, la ora două după-amiaza valoarea acțiunilor sale situându-se la 104,75 puncte (cu 6,875 mai puțin pentru acea zi) și continuând să scadă. Activitatea companiei Telephone (lider de piață) era acum urmărită mai îndeaproape ca niciodată și orice pierdere înregistrată, oricât de mică ar fi fost ea, reprezenta semnalul că piața continua să fie în scădere. Cu puțin înainte de ora 3, acțiunile companiei IBM scăzuseră cu 17,5 puncte; cele ale companiei Standard Oil (filiala New Jersey), care de obicei rezista pe o piață în declin, scăzuseră cu 3,25 puncte; iar cele ale companiei Telephone cunoscuseră și ele o nouă cădere, ajungând la 101,125. Iar previziunile erau sumbre.

Cu toate acestea, atmosfera din sala bursei, așa cum a fost ea descrisă de cei care se aflau acolo, nu friza isteria; sau, cel puțin, agenții reușeau să-și controleze emoțiile. În timp ce mulți dintre ei împingeau la limită regula care interzice agenților să alerge în perimetrul sălii, iar unii aveau expresii care le atrăseseră descrierea de „sârguincioși (dată de un reprezentant conservator al bursei), alții recurgeau ca de obicei la tachinări, clovnerii și insulte ușoare. („Glumele […] reprezintă principala atracție a jocului la bursă, scria de la Vega.) Însă lucrurile nu decurgeau ca de obicei. Unul dintre agenții din sala bursei își amintește că se simțea foarte obosit. „Într-o zi de criză, mergi circa 17–18 kilometri (după cum s-a calculat cu un pedometru). Însă acesta nu este singurul lucru care te obosește. Mai există și contactul fizic cu ceilalți. Trebuie să-i împingi și ești împins la rândul tău. Oamenii se cațără pur și simplu pe tine. Apoi, mai este și zgomotul: exclamațiile nedeslușite care umplu sala în momentele în care piața se află în declin. Pe măsură ce valoarea acțiunilor scade, zumzăitul din sală se intensifică; este un zgomot complet diferit. După ce te obișnuiești cu zgomotul, îți poți da seama ce se întâmplă cu acțiunile cu ochii închiși. Desigur, glumele fără perdea care se făceau de obicei au continuat, însă erau cam forțate. S-a discutat foarte mult despre faptul că, la ora închiderii, la trei și jumătate, s-au auzit urale din sala bursei. Ei bine, nu ne bucuram că piața era în scădere, ci că se terminase, în sfârșit, ziua."

Se sfârșise însă și criza? Această întrebare avea să se afle tot restul zilei pe buzele celor de pe Wall Street, precum și ale celor din comunitatea națională de investigații. În timpul după-amiezii, telegraful codaș al bursei și-a continuat ritmul leneș de lucru, înregistrând în mod solemn prețuri de mult depășite. (Avea o întârziere de o oră și nouă minute la ora închiderii, înregistrarea tranzacțiilor din timpul zilei luând sfârșit la ora 5.58.) Cei mai mulți brokeri au rămas în sala bursei până după ora cinci după-amiază pentru a pune la punct detaliile tranzacțiilor efectuate, iar apoi s-au retras în birourile lor pentru a lucra la conturile de care se ocupau. Când au fost în sfârșit afișate, prețurile aveau o poveste tristă de spus. Acțiunile companiei American Telephone înregistraseră o pierdere de 11 puncte, închizându-se la 100,625. Cele ale companiei Philip Morris înregistraseră o pierdere de 8,25 puncte, închizându-se la 71,5. Acțiunile companiei Campbell Soup se depreciaseră cu 10,75 puncte, ajungând la 81. Cele ale companiei IBM cu 37,5 puncte, ajungând la 361. Și așa mai departe. În birourile firmelor de brokeraj, angajații (mulți dintre ei nevoiți să lucreze și în timpul nopții) erau ocupați în special cu trimiterea de cereri de rezerve. Acestea reprezintă cereri de garanții suplimentare de la clienți care s-au împrumutat de la brokerii lor pentru a cumpăra acțiuni, acțiuni care s-au depreciat și nu mai acoperă valoarea împrumuturilor. Dacă un client nu dorește sau nu mai poate să ofere garanții suplimentare, agentul său va vinde acțiunile acestuia cât mai curând posibil; aceste vânzări vor contribui și ele la deprecierea altor acțiuni, conducând la și mai multe cereri de rezerve și vânzări de acțiuni, piața intrând pe o pantă descendentă. În 1929, când nu existau legi federale care să reglementeze creditul acordat la bursa de valori, această pantă s-a dovedit a fi un adevărat abis. Cu toate acestea, în mai 1962, potrivit reglementărilor cu privire la acordarea creditelor la bursa de valori, clientul era sunat de agentul său atunci când acțiunile pe care le cumpărase cu garanții suplimentare își pierdeau 50–60% din valoarea la care le achiziționase. Lucru care se întâmplase pe 28 mai la închiderea bursei cu una din patru acțiuni. Bursa a estimat că, între 25 și 31 mai, au fost trimise (în special prin telegraf) circa 91 700 de cereri de garanții suplimentare; se pare că cea mai mare parte dintre acestea au fost trimise în cursul după-amiezii, al serii sau în cursul nopții de 28 mai (și nu doar până la ore târzii din noapte). Cei mai mulți clienți au aflat pentru prima dată de criză (sau au devenit conștienți de amploarea acesteia) când au fost treziți din somn înainte de primele ore ale dimineții zilei de marți de agenții lor care îi informau că trebuie să ofere garanții suplimentare.

Deși riscurile vânzării de acțiuni care prezentau garanții suplimentare pentru piața din 1962 erau mult mai mici decât cele cu care se confruntase piața în 1929, exista un pericol mult mai mare: vânzarea la prețul de 25 de cenți a acțiunilor fondurilor bazate pe acțiuni. Într-adevăr, privind retroactiv, mulți experți de pe Wall Street susțin că, la apogeul crizei din luna mai, doar gândul la vânzarea acestor fonduri le dădea fiori. După cum bine știu milioane de americani care, în ultimii 20 de ani și ceva, au cumpărat acțiuni la fonduri mutuale, acestea reprezintă un mod prin care micii investitori își unesc resursele sub îndrumarea unor experți; micul investitor cumpără acțiuni la un fond, iar experții fondului folosesc banii pentru a cumpăra acțiuni și sunt mereu pregătiți să returneze investitorului acțiunile la valoarea lor de la momentul în care acesta dorește să dispună de ele. Conform acestui raționament, atunci când bursa de valori se află în scădere, micii investitori vor dori să-și retragă banii de pe piața valorilor și, prin urmare, vor cere contravaloarea acțiunilor lor; pentru a strânge banii necesari achitării acestor acțiuni, experții fondurilor vor fi nevoiți să-și vândă din acțiunile proprii; vânzarea acestor acțiuni va „trage bursa și mai mult în jos și îi va obliga și pe alți deținători de acțiuni la fond să ceară contravaloarea acțiunilor lor și tot așa până când bursa atinge pragul de jos, abisul amintit mai devreme… Temerile tuturor investitorilor cu privire la acest abis au fost adâncite și de faptul că influența negativă a fondurilor comune de investiții asupra pieței nu fusese niciodată testată în mod serios; practic inexistente în 1929, aceste fonduri acumulaseră 23 de miliarde de dolari în bunuri până în primăvara anului 1962 și în toată această perioadă piața nu mai cunoscuse o scădere atât de drastică. În mod evident, dacă această cifră (sau alta apropiată ca valoare) era jucată la bursă, crahul din 1929 ar fi părut o glumă prin comparație. Charles J. Rolo, broker și critic la Atlantic (până în 1960, când s-a alăturat cercului literar al Wall Street-ului), și-a amintit că pericolul ca fondurile de investiții să înscrie piața bursei pe o pantă descendentă era atât de real încât nimeni nu îndrăznea să abordeze subiectul. Ca om ale cărui sensibilități literare supraviețuiseră până la acel moment bine-cunoscutei prostii crase care guverna viața economică, Rolo era probabil un bun observator al altor aspecte ale atmosferei sumbre care domnea în centrul orașului în seara zilei de 28 mai. „Atmosfera era ireală, avea să spună el mai târziu. „Din câte aflasem eu, nimeni nu știa care avea să fie deznodământul. La ora închiderii, în medie, indicele bursier Dow Jones cunoscuse o scădere de 35 de puncte, ajungând la 577. Deși este elegant să nege în prezent, mulți dintre experții de pe Wall Street vorbeau de o limită de 400, fapt ce ar fi constituit, desigur, un dezastru. Cumplitele cuvinte erau rostite din ce în ce mai des, dar, dacă-i întrebi din nou pe cei ce le-au rostit atunci, îți vor spune că, de fapt, prevăzuseră cifra de 500. Și, pe lângă toate aceste presimțiri sumbre, brokerii erau stăpâniți de un profund sentiment de apăsare. Clienții noștri (defel bogați) suferiseră multe pierderi din cauza acțiunilor noastre. Orice-ai spune, este extrem de dezagreabil să pierzi banii altcuiva. Să nu uităm că această situație apăruse la sfârșitul a 20 de ani de creștere a valorilor de pe piața bursei. După ce, timp de mai bine de zece ani, ai obținut în mod constant profituri pentru tine și clienții tăi, ajungi să crezi că ești un agent destul de bun. Ești cel mai grozav. Poți face bani și gata! Această perioadă proastă a dezvăluit o slăbiciune umană. Îți pierdeai într-o oarecare măsură încrederea în tine și nu aveai șanse să-ți revii prea curând. Aparent, întreaga situație era suficientă pentru a-l face pe un broker să își dorească să fi urmat regula de bază a lui de la Vega: „Nu sfătui niciodată pe nimeni să cumpere sau să vândă acțiuni, deoarece, într-un moment de lipsă de perspicacitate, chiar și cel mai bine intenționat dintre sfaturi se poate întoarce împotriva ta".

Proporțiile dezastrului de luni au devenit evidente abia marți dimineață. Calculele arătau că pierderile înregistrate de acțiunile listate la bursă însumau 20 800 000 000 de dolari. Această cifră reprezenta un record al tuturor timpurilor; chiar și pe 28 octombrie 1929, pierderile nu depășiseră 9 600 000 000 de dolari, diferența enormă dintre cele două cifre rezultând din faptul că valoarea totală a acțiunilor listate la bursă în 1929 era cu mult mai mică decât cea a acțiunilor listate în 1962. De asemenea, noul record reprezenta o parte importantă din venitul național (circa patru procente). De fapt, Statele Unite pierduseră contravaloarea a două săptămâni de produse și servicii într-o singură zi. Desigur, repercusiunile se făceau simțite și în afara țării. În Europa, unde reacțiile la bursa de pe Wall Street au loc cu o zi întârziere din cauza diferenței de fus orar, marți a constituit ziua de criză; până la ora nouă dimineața (New York), oră care marca sfârșitul zilei de lucru în Europa, aproape la toate bursele importante din Europa se înregistrau vânzări după vânzări care, aparent, nu aveau altă cauză decât crahul de pe Wall Street. Pierderile de la bursa din Milano erau cele mai mari înregistrate în ultimele 18 luni. Cele de la bursa din Bruxelles erau cele mai mari pierderi înregistrate de la redeschiderea bursei (în 1946, după război), iar cele de la bursa din Londra, cele mai mari din ultimii 27 de ani. La bursa din Zürich se înregistrase o lichidare a acțiunilor de 30%, însă unele pierderi erau amortizate odată cu intrarea pe piață a vânătorilor de chilipiruri. Un alt efect negativ al crahului de la New York (și unul mult mai important din punct de vedere uman) a fost resimțit de către unele din țările mai sărace ale lumii. De exemplu, prețul cuprului pe luna iulie a scăzut pe piața mărfurilor din New York cu 44% dintr-un cent pe unitatea de masă. Oricât de nesemnificativă ar putea părea, această pierdere era de o importanță majoră pentru o țară mică dependentă de exportul de cupru. În cartea sa publicată recent, Marea ascensiune, Robert L. Heilbroner citează unele estimări conform cărora cu fiecare cent cu care prețul cuprului scăzuse la bursa din New York, trezoreria chiliană pierduse patru milioane de dolari; potrivit acestui calcul, pierderile suferite de Chile în ceea ce privește cuprul însumau 1 760 000 de dolari.

Cu toate acestea, mai mare decât teama cu privire la ce se întâmplase era teama cu privire la ceea ce s-ar putea întâmpla în continuare. Principalul editorial din Times începea cu afirmația că „ceva asemănător unui cutremur a avut loc ieri la bursă și se continua cu tot felul de informații grave pe aproape o jumătate de paragraf înainte de a încheia solemn: „Indiferent de fluctuațiile de pe piața valorilor, noi suntem și vom rămâne în continuare făurătorii propriului nostru destin economic. După ce își începuseră transmisiunea de la ora nouă cu veselul și obișnuitul salut de dimineață, cei care transmiteau cotațiile Dow Jones au trecut aproape imediat la prezentarea unor rapoarte îngrijorătoare venite de la bursele din străinătate și, până la ora 9.45 (cu 45 de minute înainte de deschiderea bursei), se întrebau nervos când va înceta devalorizarea acțiunilor. Nu prea curând, au concluzionat ei; toate semnele păreau să indice că cererile constante de vânzare de acțiuni erau „departe de a fi satisfăcute. În mediul de afaceri, circulau zvonuri urâte cu privire la falimentul inevitabil al unor firme de valori mobiliare, fapt ce sporea aura negativă în care era învăluită bursa. („Anticiparea unui eveniment creează o impresie mult mai puternică decât evenimentul în sine – de la Vega.) Faptul că multe dintre aceste zvonuri s-au dovedit a fi mai târziu false nu a ajutat cu nimic la vremea respectivă. Vestea cu privire la criză se răspândise în timpul nopții în toate orașele țării, iar bursa devenise subiect de dezbatere națională. În birourile firmelor de brokeraj, centralele interioare erau blocate de numărul mare de apeluri telefonice care intrau, iar zonele rezervate clienților erau înțesate de gură-cască și de echipe de televiziune. În ceea ce privește bursa, toți cei care lucrau în sala principală veniseră devreme, pregătiți să lupte cu furtuna care se anunța. Printre aceștia se numărau și recruți de la birourile aflate la etajele superioare ale clădirii de la numărul 11, chemați pentru a ajuta la soluționarea numeroaselor cereri venite din partea clienților. Galeria vizitatorilor era atât de plină, încât obișnuitele tururi cu ghid au trebuit anulate în acea zi. Unul dintre grupurile care a reușit să se strecoare în acea dimineață în galerie a fost cel al clasei a opta de la școala parohială Corpus Christi, aflată pe strada West, la numărul 121; profesoara clasei, sora Aquin, i-a explicat unui reporter că elevii se pregătiseră pentru această vizită timp de două săptămâni jucând la o bursă imaginară și investind în cadrul acesteia 10 000 de dolari (imaginari) fiecare. „Au pierdut toți banii", a remarcat sora Aquin.

Deschiderea bursei a fost urmată de cele mai negre 90 de minute de care își puteau aminti cei mai vechi agenți, printre care se numărau și câțiva supraviețuitori ai crahului din 1929. Prin comparație, în primele minute au fost tranzacționate foarte puține acțiuni, dar această inactivitate nu însemna o deliberare calmă; din contră, însemna că numărul cererilor de vânzare era atât de mare, încât activitatea era paralizată pentru moment. Pentru a minimaliza riscurile de fluctuație bruscă a prețurilor acțiunilor, reprezentanții bursei au cerut ca unul din membrii săi aflați în sala tranzacțiilor să acorde personal permisiunea de vânzare înainte ca o acțiune să-și schimbe proprietarul la un preț diferit cu un punct sau mai mult de cel pe care l-a avut la ultima vânzare pentru acțiunile cotate sub 20 de dolari, și cu două puncte sau mai mult pentru acțiunile cotate peste 20 de dolari. La acel moment, numărul celor care vindeau era atât de mare, iar numărul cumpărătorilor atât de mic, încât sute de acțiuni aveau la deschidere asemenea prețuri (sau mai mari). Prin urmare, acestea nu puteau fi tranzacționate fără aprobarea unui oficial al bursei care trebuia căutat în mulțimea ce striga. În unele cazuri, cum ar fi cel al companiei IBM, discrepanța dintre numărul vânzătorilor și cel al cumpărătorilor nu a făcut posibilă tranzacționarea acțiunilor companiei nici măcar cu acordul unui oficial al bursei. Tot ce le rămânea agenților de făcut era să aștepte până când perspectiva de a obține un preț mic atrăgea suficienți cumpărători în afacere. Burtiera indicelui Dow Jones titra prețuri la întâmplare și fragmente de informație de parcă toți cei care lucrau acolo erau în stare de șoc, la ora 11.30 raportând că „cel puțin șapte" acțiuni ale companiei Big Board nu fuseseră încă introduse în tranzacționare; de fapt, când lucrurile au fost lămurite, se pare că cifra fusese mult mai mare. Între timp, Dow Jones pierduse, în medie, 11,09 puncte în prima oră, iar la pierderile din ziua de luni se mai adăugaseră câteva miliarde de dolari și panica ajunsese la apogeu.

Odată cu panica a venit și haosul. Indiferent ce altceva s-ar spune despre ziua de marți, 29 mai, un lucru este cert: ea va rămâne în memoria colectivă drept ziua în care o rețea uimitoare de sisteme tehnice automate și complexe de transmitere a informațiilor au fost în pragul colapsului, sisteme care făcuseră posibilă tranzacționarea acțiunilor într-o țară cu o populație imensă, în care aproape unul din șase adulți era deținător de acțiuni. Multe dintre acțiuni au fost tranzacționate la prețuri diferite de cele cerute de clienți; multe alte ordine de vânzare s-au pierdut în transmitere sau în mormanul de hârtii care se așternuse pe podeaua din sala bursei ca un covor de nea și nu au mai fost executate. Uneori, reprezentanții firmelor de brokeraj nu reușeau să execute ordinele pur și simplu pentru că nu reușeau să ia legătura cu agenții din sala tranzacțiilor. Pe măsură ce ziua trecea, recordurile de luni deveneau neînsemnate prin comparație cu cele noi; conform indicelui, spre deosebire de luni, când banda bursei prezentase o întârziere de o oră și nouă minute, marți, întârzierea fusese de două ore și 20 de minute. Într-un moment de inspirație divină, Merrill Lynch, care se ocupa de circa 13% din tranzacțiile publice ale bursei, tocmai ceruse să-i fie instalat noul computer 7074 (un ordinator care poate copia cartea de telefon în trei minute) și, cu ajutorul acestuia, a reușit să-și mențină conturile într-o oarecare ordine. Merrill Lynch mai ceruse să fie instalat un teleimprimator automat cu sistem variabil care ocupa aproape jumătate din clădire și care trebuia să faciliteze comunicarea între diversele birouri ale bursei. Această mașinărie a făcut față volumului de lucru, dar s-a încins atât de tare, încât nimeni nu s-a mai putut atinge de ea. Alte firme nu au dispus de aparatură ultramodernă și, în cadrul unora dintre ele, confuzia a devenit atât de sufocantă încât se spune că unii brokeri, sătui să tot încerce să afle ultimele cotații ale acțiunilor de la bursă sau să ia legătura cu partenerii lor din sala principală, au renunțat și au ieșit să-și ia ceva de băut. Se pare că acest comportament lipsit de profesionalism i-a ajutat pe clienții lor să-și salveze o mulțime de bani.

Însă cea mai mare ironie a zilei a fost cu siguranță problema burtierei, problemă care a apărut la orele prânzului. Cu puțin timp înainte, valoarea acțiunilor atinsese cel mai mic nivel (indicele Dow Jones arăta că acestea pierduseră, în medie, 23 de puncte). (Cel mai puțin, ajunseseră în medie la 553,75, la o distanță prudentă de 500, cifra pe care specialiștii susțin că o estimaseră la limita de jos.) Apoi, acestea au început să urce în mod miraculos. La 12.45, în febra achiziționării de acțiuni, afișajul tranzacțiilor se făcea cu o întârziere de 55 de minute; prin urmare, pe lângă câteva notificări fugitive cu privire la prețuri, afișajul informa comunitatea bursieră de o frenezie a vânzărilor și nu de una a achiziționărilor de acțiuni, așa cum se întâmpla de fapt.

Schimbarea drastică de situație de la orele târzii ale dimineții a avut loc de o asemenea manieră că l-ar fi încântat pe de la Vega, cu latura lui romantică. Principalele acțiuni implicate în tranzacții au fost cele ale companiei American Telephone & Telegraph, care, așa cum se întâmplase și cu o zi înainte, era atent urmărită și influența fără îndoială activitatea întregii burse. Omul-cheie, prin natura profesiei lui, a fost George M.L. La Branche, Jr., asociat principal la firma La Branche and Wood & Co., ai cărei reprezentanți acționau ca specialiști în sala bursei pentru compania Telephone. (Acești specialiști sunt brokeri-dealeri care răspund de întreținerea piețelor de echilibrare în care sunt tranzacționate acțiunile de care răspund. În timpul îndeplinirii îndatoririlor lor, ei au adeseori sarcina curioasă de a-și asuma riscuri pe propriii bani deși mintea le sugerează contrariul. Diverșii reprezentanți ai puterii de stat, urmărind să reducă riscul de failibilitate prezentat de natura umană, au încercat în ultimul timp să găsească o metodă de înlocuire a specialiștilor cu mașinării, însă aceasta nu s-a bucurat de succes. Una dintre marile întrebări de care s-au lovit în încercările lor a fost: dacă specialiștii își pierd și cămașa de pe ei, cine va plăti pierderile lor?) La Branche, în vârstă de 64 de ani, era un om scund, cu trăsături ascuțite, spilcuit și sarcastic, căruia îi plăcea să facă paradă de trucurile învățate la Phi Beta Kappa; fusese specialist din 1924, iar firma sa reprezentase compania Telephone de la sfârșitul anului 1929. Habitaclul său, locul în care petrecuse cinci ore și jumătate aproape în fiecare zi a vieții sale, se afla chiar în fața Post 15, într-o parte din clădirea Bursei care nu este imediat vizibilă celor care vizitează galeria și care poartă denumirea de Garaj; aici, cu picioarele bine înfipte în podea și ușor îndepărtate pentru a evita coliziunea cu potențialii vânzători sau cumpărători dornici brusc de efectuarea unor tranzacții, el stătea de obicei aplecat gânditor cu un creion în mână peste un registru contabil cu foi detașabile cu ajutorul căruia ținea evidența tuturor ordinelor de vânzare-cumpărare ale acțiunilor companiei Telephone și a diverselor prețuri ale acestora. Deloc întâmplător, registrul contabil era cartea de căpătâi a companiei Telephone. La Branche se aflase, desigur, în mijlocul freneziei care se iscase la Bursă în ziua de luni, zi în care Telephone trăsese piața în jos. Ca specialist, el se agitase ca un adevărat luptător sau, folosind o metaforă mai pitorească de-a sa, era ca o barcă care se luptă să plutească pe valurile agitate ale oceanului. „Telephone este ca marea, avea să spună La Branche mai târziu. „În general, este calmă și plăcută. Apoi, dintr-odată, se iscă un vânt puternic care stârnește un val uriaș ce năvălește și se revarsă peste toată lumea; apoi se retrage. Trebuie să i te supui. Nu te poți lupta cu el. Nici măcar regele Knut cel Mare nu a putut. Marți dimineață, după ce lovise pe toată lumea cu scăderea de 11 puncte din ziua de luni, valul era încă în plin avânt; simpla sarcină birocratică de a sorta și potrivi ordinele de vânzare-cumpărare sosite peste noapte (ca să nu mai punem la socoteală faptul că agenții trebuiau să caute un oficial al Bursei pentru acordarea permisiunii) a durat atât de mult, încât prima tranzacționare de acțiuni aparținând companiei Telephone a fost făcută abia la o oră după deschiderea Bursei. Cu un minut înainte de ora 11, când prima acțiune a companiei Telephone a intrat pe liste, prețul său a fost 98,5 dolari. (Cu 2,125 mai puțin decât prețul pe care îl avusese la închidere în ziua precedentă.) Pe parcursul următoarelor 45 de minute, timp în care comunitatea oamenilor de afaceri urmărea activitatea companiei așa cum un căpitan urmărește barometrul în timpul unui uragan, prețul acțiunilor companiei Telephone a fluctuat între 99 (în timpul avânturilor ușoare și de moment) și 98, 125 (limita cea mai de jos). Prețul a atins limita sa inferioară în trei ocazii, cu mici avânturi între ele, lucru de care La Branche a vorbit de parcă acestea ar fi avut o importanță magică sau mistică. Și probabil că aveau; în orice caz, după cea de-a treia scădere, cumpărătorii de acțiuni Telephone au început să-și facă apariția la Post 15, la început timid și în număr mic, mai apoi agresiv și în număr mare. La ora 11:45, acțiunile se vindeau la prețul de 98,75 dolari; câteva minute mai târziu, la cel de 99 de dolari; la ora 11.50, la 99,375; și, în final, la ora 11.55, la prețul de 100 de dolari.

Mulți comentatori au fost de părere că prima vânzare a unei acțiuni a companiei Telephone la prețul de 100 de dolari a marcat momentul în care piața și-a schimbat direcția. Având în vedere că prețurile acestor acțiuni apar pe bandă sub formă de flash-uri atunci când tranzacțiile făcute apar cu întârziere, comunitatea oamenilor de afaceri a aflat de această tranzacție aproape imediat și într-un moment în care circulau numai vești proaste; conform teoriei vehiculate de specialiști, faptul de netăgăduit că acțiunile companiei Telephone își reveniseră cu aproape două puncte printr-o pură întâmplare (100, o cifră rotundă, are un impact psihologic) a contribuit decisiv la echilibrarea pieței. Deși este de acord cu teoria conform căreia creșterea prețului acțiunilor companiei Telephone a contribuit la creșterea prețurilor și altor acțiuni, La Branche are o părere diferită cu privire la tranzacția care a marcat această schimbare de direcție pe piața valorilor. Din punctul său de vedere, prima vânzare de acțiuni la prețul de 100 de dolari nu a constituit o dovadă suficientă că piața și-a revenit complet, deoarece a presupus doar un număr mic de acțiuni vândute (o sută, din câte își amintește el). În registrul său contabil, el avea ordine de vânzare a circa 20 000 de acțiuni ale companiei Telephone la prețul de 100 de dolari. Dacă cererile ar fi încetat înainte de epuizarea stocurilor de două milioane de dolari, prețul acțiunilor ar fi scăzut din nou, pentru a patra oară, posibil până la 98,125. Iar un om ca La Branche, obișnuit să gândească în termeni marinărești, e posibil să fi asociat cea de-a patra scădere a prețului acțiunilor cu o scufundare a navei.

Acest lucru nu s-a întâmplat. Unei succesiuni rapide de vânzări de acțiuni la prețul de 100 de dolari acțiunea i-au urmat și altele, într-un volum mult mai mare. În total, jumătate din stocurile acțiunilor au dispărut în momentul în care John J. Cranley, reprezentant și partener la bursă al companiei Dreyfus & Co., s-a mișcat discret prin mulțimea strânsă la Post 15 și a licitat 100 de dolari pentru 10 000 de acțiuni aparținând companiei Telephone, suficient pentru a epuiza stocurile acesteia și pentru a pava drumul unor noi creșteri de prețuri. Cranley nu a specificat dacă a licitat în numele firmei sale, al unuia dintre clienții săi sau în numele Fondului Dreyfus, un fond mutual condus de reprezentanții companiei Dreyfus & Co. prin una din filialele companiei; volumul mare tranzacționat sugerează că beneficiarii erau cei de la Dreyfus Fund. În orice caz, lui La Branche nu i-a mai rămas de zis decât „Vândut!", și de îndată ce bărbații au înregistrat tranzacția, aceasta a fost considerată încheiată, iar din acest moment acțiunile companiei Telephone nu au mai putut fi vândute la prețul de 100 de dolari.

Există un precedent istoric (deși nu din perioada lui de la Vega) pentru cel mai mare volum de acțiuni tranzacționat vreodată la bursă care a schimbat mersul pieței sau care ar fi putut să-l schimbe. Pe 24 octombrie 1929 (la ora 13.30), teribila zi care a intrat în istoria afacerilor ca Joia Neagră, Richard Whitney, pe atunci președintele în funcție al Bursei și probabil cel mai cunoscut personaj din sala tranzacțiilor, s-a îndreptat fix („vesel, după părerea altora) către punctul unde se tranzacționau acțiunile companiei U.S. Steel și a licitat 205 dolari pe acțiune (preț avut la ultima vânzare) pentru 10 000 de acțiuni. Cu toate acestea, există două diferențe cruciale între tranzacția care a avut loc în 1929 și cea din 1962. În primul rând, licitarea dramatică la care recursese Whitney era o manevră calculată menită să dea naștere unui anumit efect, în timp ce licitarea lui Cranley, mai puțin spectaculoasă, era aparent doar o manevră de a obține un preț mic pe acțiuni pentru Fondul Dreyfus. În al doilea rând, spre deosebire de piața din 1962, care a cunoscut o revenire durabilă după tranzacție, piața din 1929 și-a revenit doar temporar (pierderile din săptămâna care a urmat acestei tranzacții au fost aproape la fel de serioase precum cele din ziua tranzacției). Morala acestor întâmplări poate fi aceea că gesturile de natură psihologică făcute la bursă au într-adevăr efect atunci când sunt neintenționate și nenecesare. Totuși, piața a cunoscut o revenire generală temporară aproape imediat după tranzacție. După ce trecuse de pragul de 100 de dolari, prețul acțiunilor companiei Telephone a sărit în sus: la ora 12.18, ele se tranzacționau la prețul de 101,25 dolari; la 12.41, la cel de 103,5 dolari, iar la 1.05, la cel de 106,25 dolari. Prețul acțiunilor companiei General Motors a sărit de la 45,5 dolari la ora 11.46 la 50 de dolari la ora 13.38. Cel al acțiunilor companiei Standard Oil (filiala New Jersey) a sărit de la 46,75 dolari la ora 11.46 la 51 la 13.28. Prețul acțiunilor companiei U.S. Steel a sărit de la 49,5 dolari la ora 11.40 la 52,375 la 13.28. Compania IBM era, în felul său, cel mai dramatic caz dintre toate. Pe parcursul dimineții, stocul de acțiuni al companiei fusese ținut departe de tranzacționări din cauza numărului mare de ordine de vânzare și se făceau tot felul de presupuneri cu privire la prețul de deschidere al acțiunilor sale, preț care varia între pierderi de 10 și 20 sau chiar 30 de puncte; când în sfârșit tranzacționarea acțiunilor a fost posibilă din punct de vedere tehnic, cu puțin înainte de ora 14.00, numărul ordinelor de cumpărare a fost atât de mare, încât s-a deschis la 4 puncte pentru un volum uriaș de 30 000 de acțiuni. La 12.28, la mai puțin de o jumătate de oră după tranzacționarea volumului mare de acțiuni ale companiei Telephone, Dow Jones anunța sec și sigur de situație: „Piața a cunoscut o revenire viguroasă.

Și așa s-a și întâmplat, însă viteza cu care și-a revenit a dat naștere unei alte ironii. Când pe burtiera mai lată se transmite o știre mai lungă, cum ar fi raportul asupra unui discurs al vreunui om important, de obicei, raportul este împărțit într-o serie de secțiuni scurte care pot fi transmise la anumite intervale, lăsând timp pentru inserarea de știri de ultimă oră, cum ar fi cele cu privire la ultimele cotații de la bursă. Acest lucru s-a și întâmplat la începutul după-amiezii în ziua de 29 mai cu un discurs ținut în fața Clubului Național de Presă de H. Ladd Plumley, președintele Camerei de Comerț a Statelor Unite, discurs care a început să fie raportat pe burtiera postului Dow Jones la 12.25, sau aproape la aceeași oră la care se anunțase că piața cunoscuse o revenire viguroasă. Pe

Ați ajuns la sfârșitul acestei previzualizări. Înscrieți-vă pentru a citi mai multe!
Pagina 1 din 1

Recenzii

Ce părere au oamenii despre Aventuri din lumea afacerilor. Povești de succes și eșecuri răsunătoare de pe Wall Street

0
0 evaluări / 0 Recenzii
Ce părere aveți?
Evaluare: 0 din 5 stele

Recenziile cititorilor