Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Cum să crești un adult. Pregătește-ți copilul pentru succes
Cum să crești un adult. Pregătește-ți copilul pentru succes
Cum să crești un adult. Pregătește-ți copilul pentru succes
Cărți electronice538 pagini9 ore

Cum să crești un adult. Pregătește-ți copilul pentru succes

Evaluare: 0 din 5 stele

()

Informații despre cartea electronică

Aceasta este o carte despre părinții care sunt exagerat de implicați în viața copiilor lor. Vorbește despre dragostea și teama din spatele implicării prea mari. Vorbește despre răul pe care îl facem atunci când facem prea mult. Și vorbește despre cum am putea realiza obiective pe termen lung mai bune – și despre cum i-am putea ajuta pe copiii noștri să obțină succese și mai mari, crescându-i altfel.

Îmi iubesc copiii la fel de aprig ca orice alt părinte și știu că dragostea este temelia a tot ceea ce facem ca părinți. Dar, în cursul anilor în care am făcut cercetări pentru această carte, am constatat că multe dintre comportamentele noastre izvorăsc și din temeri; poate cea mai importantă dintre acestea este teama că ei ar putea să nu aibă succes în lumea reală. Bineînțeles, e firesc să dorim să reușească, dar, pe baza cercetărilor, a interviurilor cu peste o sută de oameni și a experiențelor personale, am ajuns la concluzia că dăm o definiție prea îngustă succesului.

Și, ceea ce este și mai grav, această definiție îngustă, superficială ne-a adus în situația de a face rău unei generații de tineri adulți – copiii noștri.

LimbăRomână
Data lansării19 aug. 2016
ISBN9786063307560
Cum să crești un adult. Pregătește-ți copilul pentru succes
Citiți previzualizarea

Legat de Cum să crești un adult. Pregătește-ți copilul pentru succes

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Cum să crești un adult. Pregătește-ți copilul pentru succes

Evaluare: 0 din 5 stele
0 evaluări

0 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

    Previzualizare carte

    Cum să crești un adult. Pregătește-ți copilul pentru succes - Julie Lythcott-Haims

    INTRODUCERE

    Caminante, no hay camino, se hace camino al andar.

    (Călătorule, nu există drum, drumul se face mergând.)¹

    Antonio Machado (1875–1939)

    Aceasta este o carte despre părinții care sunt exagerat de implicați în viața copiilor lor. Vorbește despre dragostea și teama din spatele implicării prea mari. Vorbește despre răul pe care îl facem atunci când facem prea mult. Și vorbește despre cum am putea realiza obiective pe termen lung mai bune – și despre cum i-am putea ajuta pe copiii noștri să obțină succese și mai mari, crescându-i altfel.

    Îmi iubesc copiii la fel de aprig ca orice alt părinte și știu că dragostea este temelia a tot ceea ce facem ca părinți. Dar, în cursul anilor în care am făcut cercetări pentru această carte, am constatat că multe dintre comportamentele noastre izvorăsc și din temeri; poate cea mai importantă dintre acestea este teama că ei ar putea să nu aibă succes în lumea reală. Bineînțeles, e firesc să dorim să reușească, dar, pe baza cercetărilor, a interviurilor cu peste o sută de oameni și a experiențelor personale, am ajuns la concluzia că dăm o definiție prea îngustă succesului. Și, ceea ce este și mai grav, această definiție îngustă, superficială ne-a adus în situația de a face rău unei generații de tineri adulți – copiii noștri.

    Am avut ocazia să cunosc, să mă implic și să-mi fac griji pentru tineri adulți în cursul celor zece ani în care am lucrat ca decan pentru anul întâi, la Universitatea Stanford. Mi-a plăcut imens munca aceea și am considerat că este un adevărat privilegiu să fiu alături de fiii și fiicele de optsprezece până la douăzeci și doi de ani ai altor oameni, în timp ce se transformau în adulții care aveau să devină. Studenții mei mă făceau să râd și mă făceau să plâng și îi încurajam în tot ceea ce făceau. Această carte nu se dorește un rechizitoriu al lor sau al generației lor, a celor născuți după 1980 – cunoscuți drept milenari. Părinții lor – noi, părinții, aș spune, pentru că și eu mă număr printre ei –, totuși, sunt altă poveste.

    Vreau să pun toate cărțile pe masă. Nu sunt doar fost decan la Stanford. Sunt și absolventă a Universității Stanford și a Facultății de Drept de la Harvard. Scriu această carte nu datorită acelor oportunități sau în ciuda lor, ci pe baza cunoștințelor și a experienței dobândite astfel, neuitând nici o clipă că privilegiul meu și experiența mea pot fi atât un sprijin, cât și un impediment în această analiză. Și, așa cum am spus, sunt și părinte. Eu și soțul meu avem doi adolescenți – un fiu și o fiică, între care este o diferență de doi ani – și ne creștem copiii în Palo Alto, în inima Silicon Valley, un loc unde părinții se implică tot atât de exagerat de mult ca oriunde pe planetă. Dacă, la un moment dat, eram decan la o universitate extrem de selectivă, care descuraja comportamentul părinților prea implicați în viața copiilor, în cursul anilor pe care i-am petrecut gândindu-mă la acest subiect, am ajuns treptat să-mi dau seama că nu sunt foarte diferită de părinții pe care odată îi criticam foarte amuzată. Din multe puncte de vedere, sunt părintele-problemă despre care scriu acum.

    Tata (și mama) știe cel mai bine

    În primele momente, dragostea noastră este cordonul ombilical, bătaia inimii noastre, trupul nostru și apoi brațele noastre, sărutul nostru, sânul nostru. Îi aducem acasă, într-un adăpost sigur, și suntem în al nouălea cer câteva săptămâni mai târziu, când ne privesc pentru prima dată în ochi. Încurajăm primele sunete să se transforme în cuvinte și îi aplaudăm când devin destul de puternici pentru a se rostogoli, a sta în șezut și a merge în patru labe. Scrutăm universul secolului XXI și vedem o lume din ce în ce mai interconectată și competitivă, care uneori pare familiară și alteori chiar deloc. Apoi, îi privim gânditor pe micuții noștri, promițându-ne să facem tot ce ne stă în putință pentru a-i ajuta să-și croiască drum în lunga viață care îi așteaptă. Nu există în noi nici o lecție pentru ei care să-i învețe să stea în picioare sau să meargă înainte de a fi pregătiți. Dar suntem nerăbdători să-i vedem că progresează.

    Constatăm aproape imediat că sunt persoane în sine, dar dorim, în același timp, să continue de unde am încheiat noi, să se sprijine pe umerii noștri, să profite de tot ceea ce știm și le putem oferi. Îi expunem la experiențe, idei, oameni și locuri care îi vor ajuta să învețe și să crească. Ne dorim ca ei să caute și să se formeze prin acea rigoare și oportunitate care le vor mări potențialul și șansele. Știm de ce este nevoie pentru a reuși în lumea de astăzi și suntem nerăbdători să-i protejăm și să-i îndrumăm, să le fim alături la fiecare răscruce, orice ar fi.

    Mulți dintre noi își amintesc de o perioadă în care, prin comparație cu noi, părinții erau mai degrabă neimplicați în viața copiilor. Când un părinte (de obicei, o mamă) deschidea larg ușa după-amiezele din săptămână zicând „Afară, la joacă, și vino acasă la cină". Părinții noștri habar nu aveau unde eram sau ce făceam exact. Nu existau telefoane mobile, ca să ținem legătura, și nici dispozitive GPS, ca să ne urmărească. O porneam prin jungla străzii noastre, a cartierului în care locuiam, a orașului nostru, a terenurilor virane, a parcurilor, a pădurilor, a mall-urilor noastre. Sau, uneori, înhățam o carte și stăteam pe treptele din spate. Copilăria nu mai arată așa astăzi, iar mulți părinți tineri nu se mai regăsesc în acest fel de copilărie.

    Tata și mama s-au schimbat

    Când, de ce și cum s-au schimbat părinții și copilăria? Chiar și o căutare rapidă generează o multitudine de schimbări. Unele dintre cele mai importante au loc pe la mijlocul anilor 1980.

    În 1983, a apărut una dintre schimbări, ca urmare a conștientizării din ce în ce mai mari a fenomenului răpirii de copii. Tragica răpire și ucidere, în 1981, a unui băiețel numit Adam Walsh s-a transformat în filmul pentru televiziune Adam, care a fost văzut de un număr record de telespectatori: 38 de milioane.² Imediat după aceasta, au început să ne privească fix la micul dejun, de pe cutiile de lapte, fețe ale copiilor dispăruți.³ Tatăl lui Walsh, John Walsh, a făcut lobby în rândul congresmenilor pentru a înființa Centrul Național pentru copii dispăruți și exploatați, în 1984, și pentru a crea show-ul de televiziune America’s Most Wanted, care a început să fie transmis pe Fox TV în 1988. Astfel, s-a născut teama noastră permanentă de străini.

    O altă schimbare – ideea conform căreia copiii noștri nu învață destul – a apărut odată cu publicația A Nation at Risk⁴ în 1983, conform căreia copiii americani nu erau competitivi în fața colegilor lor din restul lumii și care susținea creșterea importanței temelor pentru acasă. De atunci înainte, politicile federale precum No Child Left Behind și Race to the Top au creat o cultură a realizării, care pune accentul pe memorare mecanică și predare concentrată pe rezolvarea testelor, în contextul unei concurențe din ce în ce mai mari din partea elevilor din Singapore, China și Coreea de Sud, unde aceste tehnici de predare sunt normă. Copiii americani au început, în scurt timp, să se zbată sub povara unor teme pentru acasă din ce în ce mai stufoase și să facă tot ceea ce era necesar pentru a supraviețui școlii, așa cum au evidențiat atât cartea din 2003 „Doing School": How We Are Creating a Generation of Stressed Out, Materialistic and Miseducated Students, scrisă de dr. Denise Pope⁵, conferențiar la Stanford School of Education, cât și filmul din 2010 Race to Nowhere.

    O a treia schimbare a venit odată cu apariția mișcării stimei de sine – o filosofie care a câștigat popularitate în Statele Unite în anii 1980 și care susținea că ne putem ajuta copiii să reușească în viață dacă le apreciem mai degrabă personalitatea decât rezultatele.⁷ În bestsellerul ei din 2013, The Smartest Kids în the World: And How They Got that Way, Amanda Ripley citează mișcarea stimei de sine ca fenomen specific american⁸.

    Iar o a patra schimbare a fost crearea conceptului de playdate (întâlniri ale copiilor ca să se joace) prin 1984⁹. Playdate a apărut ca un instrument de planificare practică, într-o vreme în care mamele intrau pe piața muncii în numere record. Combinația dintre numărul din ce în ce mai mare de părinți care lucrează și apelarea în măsură din ce în ce mai mare la grădinițe cu program prelungit însemna că tot mai puțini copii mergeau acasă după școală și era mai greu de găsit fie un loc, fie un moment de joacă. Odată ce părinții au început să planifice joaca, ei au început să și observe joaca, ceea ce a dus la implicarea lor în joacă. Când o masă critică de părinți a început să se implice în joaca celor mici, a-i lăsa pe aceștia singuri acasă a devenit tabu, cum a devenit și lăsatul copiilor să se joace nesupravegheați. Grădinițele pentru copiii mici s-au transformat în activități organizate after-school pentru copii mai mari. Între timp, grija apărută la sfârșitul acelui deceniu pentru accidentare și procese a dus la o transformare radicală a locurilor publice de joacă din întreaga Americă.¹⁰ Natura însăși a jocului – care este elementul fundamental în viața unui copil în creștere – a început să se schimbe.

    Observând astfel de schimbări printre altele, în 1990, cercetătorii din domeniul dezvoltării copilului Foster Cline și Jim Fay au inventat termenul „părinte-elicopter" pentru a-l descrie pe părintele care planează deasupra copilului într-un mod contrar responsabilității părintelui de a-și crește copilul astfel încât să devină independent.¹¹ Concentrați pe consilierea părinților de copii mici, Cline și Fay luau pulsul schimbărilor importante în stilul parental american în deceniul anterior și care sunt un loc comun astăzi, douăzeci și cinci de ani mai târziu. Aceasta înseamnă că membrii cei mai avansați în vârstă ai generației survolate de părinți-elicopter au împlinit treizeci de ani prin 2010. Aceștia sunt cunoscuți și sub numele de „generația Y sau „milenarii.

    La sfârșitul anilor 1990, prima generație a mileniului a început să meargă la facultate, iar eu și colegii mei de la Stanford am început să observăm un nou fenomen – părinți în campusul universității, prezenți virtual și prezenți fizic. Fiecare an care trecea aducea mai mulți părinți care căutau oportunități, luau decizii și rezolvau probleme pentru fiii și fiicele lor – lucruri pe care studenții la vârsta colegiului le făceau singuri, de obicei. Nu se întâmpla numai la Stanford, atenție; se întâmpla și la colegii de patru ani și în universități din toată țara, cum ni s-a confirmat din discuțiile cu colegii de peste tot. Între timp, eu și soțul meu ne creșteam cei doi copii și, fără să ne dăm seama, survolam cât se poate de mult viața din propria casă.

    Generația baby boom

    Membrii generației baby boom, născuți între 1946 și 1964, au fost primii cărora li s-a pus eticheta de „părinți-elicopter. Copiii lor sunt valul mai timpuriu al generației mileniului, despre care vorbesc eu. Bunicii celor din generația baby boom erau de părere că „pe copii trebuie să-i vezi, dar nu să-i auzi, iar riposta standard a părinților era „pentru că așa spun eu". În contrast și, poate, ca reacție la aceasta, baby boomerii adolescenți și tinerii adulți au susținut gândirea liberă și drepturile individului, au pus sub semnul întrebării autoritatea, au schimbat forma sau pur și simplu au răsturnat multe paradigme și deprinderi morale ale societății americane.

    Bineînțeles, boomerii nu erau primii părinți din istorie care survolau copiii ca niște elicoptere – în 1899, mama generalului Douglas MacArthur se pare că s-a mutat cu el la West Point și a locuit într-un apartament la hotelul Craney, ale cărui ferestre dădeau spre Academie, de unde îl putea urmări prin telescop, ca să vadă dacă învăța.¹² Dar, când generația baby boom – cu 75 de milioane de membri, cea mai mare generație din istoria americană până la nașterea propriilor copii – lansează o tendință, în modă, tehnologie sau în creșterea și educarea copiilor, aceasta ajunge rapid la un punct critic. Astfel încât poate nu ar trebui să fie o surpriză că boomerii, când au devenit părinți, au reușit să schimbe natura însăși a stilului parental în Statele Unite.

    Pe baza propriilor valori și experiențe și în contextul acelor factori variați ai societății, care existau în 1980 și pe care i-am discutat mai sus, boomerii s-au implicat mai mult în viețile copiilor lor. În timp ce părinții boomerilor erau distanți emoțional, boomerii erau prezenți emoțional în viețile copiilor lor, devenind adesea unul dintre prietenii cei mai apropiați ai acestora. În timp ce părinții boomerilor se țineau deoparte, boomerii încercau să controleze și să asigure rezultate pentru propriii copii și deveneau cei mai puternici susținători ai acestora. În timp ce părinții boomerilor țineau la respectarea ierarhiei, a structurii și a autorității, boomerii puneau acut sub semnul întrebării aceste lucruri și introduceau schimbări societale masive, precum revoluția sexuală, familiile în care ambii soți lucrează, o creștere abruptă a ratei divorțurilor și, poate nu întâmplător, principiul petrecerii cu copiii a „timpului de calitate, nu a timpului în cantitate" – adică important nu este cât timp petrecem, ci cum îl petrecem.¹³ Ca părinți, boomerii, atât de obișnuiți să-și exprime opiniile, să fie ascultați, să obțină ceea ce vor, doreau să „fie prezenți" pentru copiii lor, indiferent ce presupunea acest lucru, în continuare contestând sistemul, dar acum în numele copiilor lor, adesea substituindu-se ca tampon între copiii lor și sistemul cu reprezentanții lui. Chiar și după ce copilul a crescut.

    Dacă ne gândim numai la rezultatele pe termen scurt, stilul foarte implicat de creștere a copiilor oferă câștiguri pe termen scurt sub formă de securitate, oportunități folosite și rezultate asigurate. Ca în cazul generalului MacArthur – care a absolvit ca șef de promoție West Point –, o abordare a creșterii cu multă implicare a copiilor pare să „funcționeze" în unele aspecte semnificative. Dovadă stă faptul că, până în anii 2000, acest stil parental foarte implicat devenise mai puțin o excepție și mai degrabă o normă. Cei din generația mea, generația X (născută între 1965 și 1980), au urmat exemplul boomerilor când au devenit părinți, așa cum s-a întâmplat și cu generația mileniului (cei născuți între 1980 și 2000) când au devenit părinți la rândul lor. Baby boomerii sunt acum bunici, dar, așa cum s-a întâmplat cu multe dintre contribuțiile lor, bune sau rele, la societatea americană, influența lor asupra modului de creștere a copiilor va dăinui mult timp după ce ei nu vor mai fi.

    În ce scop?

    Un nivel ridicat de implicare parentală în viețile copiilor vine, evident, din dragoste – ceea ce este, bineînțeles, un lucru bun. Dar, când mi-am încheiat mandatul de decan la Stanford în 2012, interacționasem nu numai cu un număr colosal de părinți, ci și cu studenți care păreau să se bazeze din ce în ce mai mult pe aceștia, într-un fel care părea, pur și simplu, aiurea. Am început să-mi fac griji că „puștii" de facultate (cum ajunseseră să fie numiți studenții) erau oarecum neformați pe deplin ca ființe umane. Păreau să scruteze orizontul în căutarea lui mami sau a lui tati. O construcție neterminată. Neputincioși existențial.

    Se pot spune lucruri extraordinar de bune despre baby boomeri – au fost înrolați și au contestat războiul din Vietnam, au fost prezenți necondiționat în luptele monumentale pentru drepturi civile și libertăți civile din vremea lor și au alimentat cea mai mare creștere economică pe care a văzut-o vreodată națiunea noastră. Dar să fi fost oare egourile boomerilor întrețesute cu realizările copiilor lor în așa măsură încât să fi simțit că propriul succes era compromis dacă nu s-ar fi ridicat copiii lor la înălțimea așteptărilor?¹⁴ Și oare unii dintre acești părinți au mers atât de departe în direcția dorințelor și nevoilor lor încât au eclipsat șansele propriilor copii de a-și forma o trăsătură psihologică esențială numită „autoeficacitate – adică ceea ce eminentul psiholog Albert Bandura identifică drept „încrederea în propriile capacități de a organiza și executa cursul acțiunii necesare pentru a stăpâni situații viitoare?¹⁵ Avem de-a face aici cu o mare ironie implicită: poate că acei campioni ai autorealizării în acțiune, boomerii, au făcut atât de mult pentru propriii copii, încât aceștia au fost privați de șansa de a-și construi încrederea în sine.

    Oare abordarea metodică a copilăriei, pe baza unei liste, în care s-a pus accent pe siguranță și pe realizările școlare și s-a promovat stima de sine, abordare generalizată de la mijlocul anilor 1980 și devenită normă în multe comunități, să le fi răpit copiilor șansa de a deveni adulți sănătoși? Ce se va întâmpla cu tinerii adulți care arată realizați pe hârtie, dar care par să aibă greutăți în a-și găsi drumul în lume fără participarea constantă a părinților? Cum va percepe lumea reală un tânăr crescut cu obișnuința de a i se rezolva problemele și de a fi lăudat la fiecare pas? Este oare prea târziu pentru ca ei să își dezvolte foamea de responsabilitate pentru propria viață? Vor înceta ei la un moment dat să-și mai spună copii și vor îndrăzni să-și reclame eticheta de „adult? Dacă răspunsul este nu, atunci ce se va alege de o societate populată cu astfel de „adulți? Acestea au fost întrebările care au început să mă frământe și care m-au determinat să scriu această carte.

    Aceste întrebări mă preocupau nu numai la birou, ci și pe măsură ce mă integram în comunitatea mea de la Palo Alto, unde existau pretutindeni în jurul meu exemple de implicare parentală exagerată – chiar și în propriul cămin. Prea mulți dintre noi practică o combinație de control excesiv, protecție excesivă sau implicare excesivă în viețile copiilor noștri. Ne tratăm copiii ca și cum ar fi niște specimene botanice rare și prețioase și le oferim o cantitate deliberată, măsurată de îngrijire și hrană, interferând în același timp cu tot ce i-ar putea căli și face mai puternici. Dar oamenii au nevoie de o anume călire pentru a supraviețui marilor provocări pe care viața le scoate în cale. Netrăind duritățile vieții, copiii noștri devin splendizi, ca orhideele, și totuși ei sunt incapabili, uneori teribil de incapabili de a prospera pe cont propriu în lumea reală. De ce oare stilul nostru parental s-a schimbat din a pregăti pentru viață în a apăra de viață, ceea ce înseamnă că nu sunt pregătiți să trăiască viața pe cont propriu? Și de ce oare aceste probleme despre care scriu par a fi înrădăcinate în rândul claselor mijlocie și mijlocie de sus? În definitiv, părinții sunt profund preocupați să facă un lucru bun și, dacă avem norocul de a face parte din clasa mijlocie – sau mijlocie de sus –, avem și mijloacele – timpul și veniturile necesare – de partea noastră, pentru a ne ajuta să ne creștem și să ne educăm bine copiii. Așadar, ne-am pierdut oare simțul a ceea ce presupune de fapt a fi un părinte bun?

    Și ce se întâmplă cu viețile noastre ca părinți? (Care viață? ar fi o reacție rezonabilă.) Suntem epuizați. Îngrijorați. Goi pe dinăuntru. Cartierele în care trăim sunt de vis, mâncarea și vinul sunt combinate cu grijă, dar cu copilăria care îți dă din ce în ce mai mult senzația de cursă a înarmării pentru succes, mai putem spune că noi și copiii noștri avem o „viață bună"? Cred că nu. Treaba noastră este să monitorizăm temele și progresul școlar al copiilor, să le planificăm și să le supraveghem activitățile, să le asigurăm transportul peste tot și să-i copleșim cu laude în tot acest timp. Realizările copiilor noștri sunt măsura propriului nostru succes și a propriei noastre valori; stickerele cu numele colegiului de pe mașinile noastre pot vorbi la fel de mult despre importanța realizărilor noastre ca despre importanța realizărilor copiilor noștri.

    În primăvara anului 2013, am participat la o ședință de consiliu la o organizație care oferă sprijin financiar școlilor de stat din Palo Alto. În discuțiile care au urmat, în timp ce părinții luau o ultimă prăjiturică la cafea și se pregăteau să reintre în ritmul vieții de zi cu zi, o doamnă care îmi cunoaște activitatea m-a tras deoparte. „Când a devenit copilăria atât de stresantă?", a spus cu stăruință în glas și cu privirea pierdută. I-am pus mâna pe umăr, în timp ce ochii i se umpleau de lacrimi. O altă mamă a auzit discuția și s-a îndreptat către noi, dând afirmativ din cap. Apoi s-a înclinat spre noi și m-a întrebat: „Ai idee câte mămici din comunitatea noastră fac tratament împotriva anxietății?" Nu știam răspunsul la nici una dintre întrebări. Dar un număr tot mai mare de asemenea conversații, cu mămici ca acestea, a devenit un alt motiv pentru scrierea acestei cărți.

    Este posibil ca decanul din mine să fi fost preocupat de dezvoltarea și perspectivele adulților tineri care făcuseră obiectul unui stil parental excesiv de implicat – și cred că am făcut alegeri mai bune ca părinte mulțumită faptului că am petrecut atât de mult timp cu tinerii adulți ai altora. Dar părintele din mine se luptă cu aceleași temeri și presiuni cu care se confruntă oricare părinte și, din nou, înțeleg că problema sistemică a părinților exagerat de implicați în viața copiilor lor se explică prin neliniștile noastre în legătură cu lumea și în legătură cu modul în care vor reuși să se descurce în ea copiii noștri fără noi. Și, totuși, le facem rău. De dragul copiilor noștri și de dragul nostru, trebuie să încetăm să-i creștem impulsionați de teamă și să readucem o abordare mai sănătoasă – și o iubire mai înțeleaptă – în comunitățile, școlile și căminele noastre. Cu ajutorul cercetărilor întrețesute cu observații ale vieții reale și cu sfaturi de bun-simț, această carte ne va arăta cum să ne creștem copiii astfel încât să devină adulți – și cum să ne facem curaj pentru aceasta.


    ¹ Antonio Machado, „XXIX", în Border of a Dream: Selected Poems, trad. Willis Barnstone (Port Townsend, Wash.: Copper Canyon Press, 2003).

    ² Ca o comparație, episodul din 1980 „Who Shot J.R." din serialul de succes Dallas este în continuare al doilea cel mai bine cotat serial de televiziune din istoria televiziunii americane, cu 41,5 milioane de telespectatori. Gala premiilor Oscar din 2015 a avut 43 de milioane de telespectatori.

    ³ Brian Palmer, „Why Did Missing Children Start Showing Up on Milk Cartons?" Slate.com., 20 aprilie 2012. http://www.slate.com/articles/news_and_politics/explainer/2012/04/etan_patz_case_why_did_dairies_put_missing_children_on_their_milk_cartons_.html (accesat la 15 iunie 2014).

    ⁴ Raportul Comisiei Naționale pentru Excelență în Educație (1983).

    ⁵ Denise Pope, „Doing School": How We Are Creating a Generation of Stressed Out, Materialistic, and Miseducated Students (New Haven, Conn.: Yale University Press, 2003).

    Race to Nowhere (Lafayette, Calif.: Reel Link Films, 2010).

    ⁷ În 1986, California crease deja un grup operativ care să promoveze stima de sine la nivelul statului.

    ⁸ Amanda Ripley, The Smartest Kids in the World: And How They Got That Way (New York: Simon & Schuster, 2013).

    ⁹ Dicționarul Merriam-Webster.

    ¹⁰ Handbook for Public Playground Safety, U.S. Consumer Product Safety Commission (1981).

    ¹¹ Foster W. Cline și Jim Fay, Parenting with Love and Logic: Teaching Children Responsibility (Colorado Springs, Colo.: Pinon Press, 1990).

    ¹² Nancy Gibbs, „The Growing Backlash Against Overparenting", Time, 30 noiembrie 2009.

    ¹³ Judith Warner, Perfect Madness: Motherhood in the Age of Anxiety (New York: Riverhead Books, 2005).

    ¹⁴ Julie Lythcott-Haims, „When Did Caring Become Control: Blame Boomers", Chicago Tribune, 16 octombrie 2005.

    ¹⁵ A. Bandura, „Self-Efficacy", în V.S. Ramachaudran, ed., Encyclopedia of Human Behavior, vol. 4 (New York: Academic Press, 1994).

    PARTEA I

    Ce facem acum

    CAPITOLUL 1

    Veghem să fie în siguranță și sănătoși

    Iată cum începe

    Copilăria este etapa de viață cea mai studiată, iar creșterea și educarea copiilor ocupă mult loc pe rafturile oricărei librării decente. Ideea fundamentală pentru orice părinte atent (și cu toții suntem atenți) este că noi suntem cei care trebuie să-i ferească de pericole, să se ocupe să fie în siguranță. Este esențial. Este un fapt biologic.

    Printre fotografiile din albumul fiului meu Sawyer, există una de când avea șapte luni și în care se uită fix la aparatul de fotografiat, fără să zâmbească. Aparatul a prins doar imaginea unui copilaș care stătea înclinat într-o parte pe un tobogan, dar îmi amintesc că mâinile mele puternice îl sprijineau fără să mă văd în fotografie.

    Era prima oară când Sawyer mergea în parc, prima dată când s-a dat pe tobogan și, uitându-mă acum la fotografie, încă mă mai aud pe mine și pe soțul meu ciripind în cor: „Nu-ți face griji, puiule, suntem lângă tine". După figura fiului meu, nu s-ar zice că am fost foarte convingători.

    Când privesc fotografia, îmi reamintesc groaza pe care am simțit-o în acea zi, când fiul meu stătea cocoțat în vârful acelui tobogan mic. Nu putea fi la mai mult de un metru deasupra pământului, iar eu și soțul meu ne aflam de o parte și de alta a lui, dar tot ne făceam griji. Oare avea să-i fie teamă lui Sawyer să parcurgă acea distanță mică? Avea să ajungă jos, să cadă fleoșc pe terenul elastic și, poate, să se lovească la cap? Ar fi putut avea o experiență neplăcută, pe care am fi putut – ar fi trebuit – să o evităm?

    De-a lungul anilor, când mă cuibăream cu Sawyer pe canapea și ne uitam la fotografiile din prima lui copilărie, caracterizam teama din ochii lui ca aparținându-i. Dar acum, după atât de mulți ani, mă întreb dacă nu cumva copilașul meu reflecta ceea ce a văzut în ochii tatălui său și în ai mei. Cum face un părinte să parcurgă spațiul din punctul în care dorește cu disperare să protejeze un copilaș în punctul în care să-l lase să pătrundă în lumea care îl așteaptă?

    Prevenirea accidentelor

    Într-o lume a abundenței și a tehnologiei avansate, ne simțim în stare să luăm măsuri astfel încât să nu existe nici un copil rănit în nici un fel și avem încredere în capacitatea de a ne exercita controlul în acest sens. Într-adevăr, am făcut lumea mult mai sigură, mai previzibilă și mai blândă cu copiii. Aceasta începe cu momentul în care bebelușii noștri se află în uter, loc unde este monitorizat fiecare aspect al sarcinii. După ce se nasc, copiii noștri intră în case complet securizate pentru protecția lor.

    Am făcut și lumea din afara caselor noastre cât se poate de sigură pentru copii. Între 1978 și 1985, toate statele americane au promulgat legi care prevedeau existența scaunelor speciale pentru copii în mașină, iar centura de siguranță obligatorie a urmat imediat.¹⁶ Aceste legi au însemnat sfârșitul atât de iubitelor libertăți – cum era mașina combi a familiei, „de demult" –, dar obiectivul de a salva viețile copiilor era cu mult mai important. În același timp, American National Standards Institute a aprobat prima cască de protecție standard pentru bicicletă și, în 1994, peste o treime din populația Statelor Unite intra sub incidența legii privind obligația purtării căștii de protecție pe bicicletă. Eforturile de a proteja copiii au condus și la o creștere a folosirii căștilor de protecție, a cotierelor și a genunchierelor pentru patinajul pe rotile, patinajul pe gheață și skateboard. Fără îndoială, aceste legi și practici au salvat vieți.

    Noi, părinții, am dus lucrurile puțin mai departe, funcționând personal ca amortizoare și garduri de protecție între copiii noștri și lume, ca și cum copiii ar fi total în siguranță, atât timp cât suntem prezenți. La asta mă gândeam zilele trecute, când am văzut un părinte și un copil traversând strada împreună – putea fi vorba despre orice oraș mare sau mic. Mama pășea cu încredere. Fiul ei, un puști de vreo opt ani, avea căști în urechi și era cu ochii ațintiți pe telefon. Mama s-a uitat în stânga și în dreapta și în stânga încă o dată și apoi a traversat intersecția împreună cu puștiul. Acesta nu a ridicat nici o clipă ochii. La puțin timp după aceea, am citit despre un produs numit MiniBrake pentru bicicletele copiilor, care permite părintelui să acționeze o frână de pe roata din spate prin intermediul unei telecomenzi, în cazul în care copilul se apropie de o stradă aglomerată.

    Școala este primul loc esențial unde copiilor li se oferă oportunități de dezvoltare intelectuală, dar simplul fapt de a-i duce acolo și a-i aduce înapoi dă naștere unor probleme de siguranță. Rezolvăm acest lucru fiindu-le alături cât de mult permite logistica.

    Când copiii noștri sunt mici, mulți dintre noi îi însoțesc la școală, pentru a se asigura că sunt în siguranță, și, adesea, le cărăm bagajul, pentru a le fi mai ușor. Recent, m-am amuzat grozav văzând un tată cu un ghiozdănel mic, roz pal, prins de umerii lați, parcurgând pe bicicletă cele trei străzi spre casă de la școala primară, având-o în față pe fiica sa, care avea până în șapte sau opt ani. Era adorabil. Dar, în după-amiaza aceea și în multe alte după-amieze de până atunci și de după aceea, m-am întrebat: Când este copilul suficient de mare pentru a-și duce propriile lucruri? și Ce grad de independență este potrivit pentru un copil de școală primară? Văzând părinții atât de aproape în vecinătatea școlilor primare din orașul meu, mi-am propus să cercetez cât de extinsă ar putea fi această tendință.

    Am vorbit cu o mămică, Lora, dintr-o suburbie din Ohio, care mi-a povestit despre o mamă care își însoțea copilul de clasa a treia în autobuzul școlii, în fiecare zi. Și, da, copilul este sănătos și întreg. Mi-a spus despre un tată care parcurge pe bicicletă un drum de aproape doi kilometri spre și de la școală, cu fiica sa în brațe; părea să fie exact ca acela cu ghiozdănelul roz din orașul meu, cu diferența că fiica sa era în clasa a șasea. Chiar și când școala este la doi pași și cu toate că emisiile de carbon sunt o problemă din ce în ce mai mare, mulți dintre noi ne ducem copiii la școală cu mașina. Adesea, nu-i conducem numai până la intrarea în școală.

    Am vorbit cu o prietenă de familie pe care o cheamă Ellen Nodelman și care, începând din anul 1969, a lucrat făcând cinste instituției Rockland Country Day School, o școală particulară cu program de la creșă până la clasa a douăsprezecea, situată pe partea cealaltă a râului Hudson față de Manhattan, în orașul Congers, New York. Ellen și-a început activitatea ca profesor la catedra de limbă engleză a RCDS, apoi a continuat să predea și să ocupe funcția de decan de studii și consilier pentru orientare academică. În cursul celor peste patruzeci de ani în care a avut aceste roluri, ea a fost martor direct al fenomenului în creștere al prezenței părinților la intrarea în școală și dincolo de aceasta.

    Jumătate dintre copiii de la RCDS vin cu autobuzul școlar, „iar mai bine de jumătate dintre copiii care ar putea lua autobuzul sunt aduși de părinți cu mașina, spune dna Nodelman. În loc să-i lase în fața școlii, părinții unora dintre copiii mai mici intră cu copilul în școală uneori, iar alții doresc să intre cu ei și în clasă. „Încercăm să nu-i lăsăm să treacă de holul principal. Dacă ar fi după ei, ar petrece întreaga zi în clasă, cu copiii. Și adaugă: „Au fost câțiva care ne-au și cerut acest lucru".

    Și, apoi, mai este și telefonul mobil – un element destul de recent al comunicării dintre părinți și copii încât să nu fi produs survolare parentală, dar care în mod cert facilitează capacitatea de a survola dacă tendința persistă. Cercetătorii îl numesc „cel mai lung cordon ombilical din lume".¹⁷

    Să luăm, de exemplu, mama unui elev de liceu din Beverly Hills, care a insistat ca fiul ei să îi trimită SMS în fiecare oră pe drumul spre și dinspre plajă, unde ieșise cu prietenii. Ceea ce o speria era drumul cu mașina, nu boogie boarding în Oceanul Pacific. Sau părintele studentei de la Stanford care a luat legătură cu universitatea crezând că fiica sa dispăruse, pentru că nu mai știa nimic despre ea de o zi întreagă. Sau părintele unui student de la un colegiu american, care făcea parte dintr-un program de studii în străinătate în Noua Zeelandă, care l-a sunat pe directorul programului, teribil de îngrijorat că fiul său nu mai răspunsese la telefon de când s-a întors din drumeția în munți (știa că se întorsese în tabără, pentru că îl urmărește prin GPS).

    Vigilența parentală și tehnologia amortizează lumea pentru copiii noștri, dar nu vom fi mereu prezenți pentru a sta de pază. Creșterea copilului astfel încât să devină un adult independent este imperativul nostru biologic, iar conștiința de sine în mediul său înconjurător este o importantă deprindere de viață, pe care copilul trebuie să o aibă ca să se dezvolte. Atunci când ne simțim tentați să lăsăm ca prezența noastră să fie cea care îi protejează, trebuie să ne punem întrebarea: În ce scop? Cum să prevenim și să protejăm învățându-i pe copii deprinderile de care au nevoie? Cum să-i învățăm să facă acest lucru singuri?

    Teama exagerată de pericolul pe care îl reprezintă străinii

    Multe dintre aceste precauții de siguranță – reglementări, echipamente de protecție, părinți care ajută copiii să traverseze și pun frână la bicicletele lor și îi conduc la școală – au scopul de a proteja copiii împotriva accidentelor, dar noi suntem foarte îngrijorați și de oamenii care ar putea intenționa să le facă rău copiilor noștri. În acest scop, îi învățăm pe copii să nu vorbească niciodată cu străinii; îi supraveghem în timpul jocurilor în aer liber care încă mai există; îi însoțim aproape peste tot și îi ținem lângă noi pe culoarele magazinelor. Au fost afectate ritualuri ale copilăriei vechi de zeci de ani. Să luăm, de exemplu, Halloween. Puștii alergau prin tot cartierul, mâncând cu lăcomie bomboanele oferite de vecini și străini. Astăzi însă, în comunitatea mea, chiar și copiii de doisprezece sau treisprezece ani sunt escortați de părinți, care bântuie la capătul aleii și verifică fiecare bombonică, să nu se strecoare cumva vreo lamă de ras sau vreun ac, înainte de a-și lăsa copiii să se îndoape cu dulciuri până le vine rău (ceea ce, de fapt, nu se mai permite deja).

    Ai putea crede că aceste precauții sunt bine fundamentate, când, de fapt, aproape toate poveștile despre lame de ras și ace în dulciurile de Halloween s-au dovedit a fi păcăleli sau glume.¹⁸ De asemenea, îngrijorarea majoră în legătură cu rănirile se bazează și ea pe incidente rare. Dovezile arată că difuzarea inițială a filmului din 1983 Adam – al cărui subiect a fost răpirea și uciderea, în 1981, a unui copil – a fost catalizatorul fricii de răpirea de către străini, frică atât de răspândită în America zilelor noastre.¹⁹ La începutul anilor 1980, partizanii siguranței copiilor afirmau, în mod fals, că în fiecare an dispăreau sute de mii de copii, punându-i în aceeași oală pe cei fugiți de acasă și pe cei „răpiți de părinții cărora nu li se acordase custodia, cu cele câteva cazuri reale de răpiri de către străini. Astăzi, telefoanele inteligente și accesul 24/7 la internet amplifică și mai mult această isterie, alertându-ne instantaneu când se întâmplă un lucru rău unui copil, oriunde în lume. Fricile noastre continuă să fie alimentate de media, al cărei rating crește atunci când se spun povești de groază. Părinți de peste tot din țară mi-au spus senini sau cu nostalgie că nu mai e posibil pentru copii să meargă singuri nicăieri. De ce? „Din cauza pedofililor. Percepem că națiunea noastră a devenit un loc mai periculos și, totuși, statisticile demonstrează că rata răpirilor de copii nu este deloc mai mare, ci că este chiar mai scăzută decât a fost vreodată, după alte păreri.²⁰

    Departamentul de Justiție al Statelor Unite a publicat un prim studiu despre copiii „dispăruți, răpiți, fugiți de acasă și abandonați (NISMART-1) în 1990 și un al doilea studiu, cel mai recent, în 2002 (NISMART-2). NISMART-2 a estimat că 797 500 de copii au fost dați dispăruți într-un an, iar din acel număr, numai 115 copii au fost victime ale celor mai grave răpiri pe termen lung de persoane altele decât familia, numite „răpiri stereotipe (dintre care 40% au fost omorâți). Dacă NISMART-2 a fost efectuat cu ceva timp în urmă, putem fi încredințați că numărul „răpirilor stereotipe astăzi nu este mai mare, ci probabil mai mic, întrucât statisticile FBI arată că numărul persoanelor dispărute de toate vârstele a scăzut cu 31% între 1997 și 2011, „iar numărul omuciderilor, agresiunilor sexuale și aproape a toate celelalte crime împotriva copiilor au scăzut și ele.²¹

    Să punem aceste date în context. În 2014, populația SUA era de aproximativ 318 milioane, din care 74 de milioane erau copii. Dacă 115 dintre aceia fuseseră victime ale răpirilor stereotipe, iar 40% dintre ei fuseseră uciși, acela este un număr infinitezimal. Copiii răpiți de străini reprezintă 0,01% din toți copiii dispăruți.²² Restul de 99,99% dintre copiii dați dispăruți de cei în îngrijirea cărora se aflau fuseseră în mod eronat considerați a fi dispăruți, în fapt fiind luați de membri ai familiei, fugiseră ei sau fuseseră abandonați (adică familiile nu voiau ca ei să se întoarcă). Este un mit crud acela că tot mai mulți copii dispar și că majoritatea copiilor dispăruți au fost răpiți de străini.

    Bineînțeles, orice rău grav care se întâmplă oricărui copil este o tragedie de nespus și există adevărați atacatori ai copiilor, chiar dacă foarte puțini dintre aceștia comit crime de la străin la străin. Dar de ce să ne bazăm deciziile zilnice în legătură cu drumurile copiilor noștri pe riscul de unu la un milion ca să li se întâmple să fie uciși de un străin când, așa cum arată Palm Beach Post în 2006, în oricare an, probabilitatea este mai mare ca un copil să fie ucis într-un accident de călărie (1 din 297 000), ca urmare a jocului de fotbal între copii (1 din 78 260), sau ca pasager în mașină (1 din 17 625)?²³ Privind lucrurile în perspectivă, trebuie să-i învățăm pe copiii noștri să fie descurcăreți, de exemplu că e mai bine să se plimbe cu un prieten decât singur și cum să facă diferența dintre străinii răi și majoritatea copleșitoare a celor buni. Dacă îi împiedicăm pe copiii noștri să învețe cum să navigheze prin lume dincolo de poarta grădinii, aceste lucruri se vor întoarce împotriva lor și îi vor bântui mai târziu, atunci când se simt speriați, derutați, pierduți sau tulburați când ies pe stradă.

    Uite, și eu am avut aceste frici. Deși sunt familiarizată cu aceste date și, ca urmare, teoretic, ar trebui să nu mă las luată de val, am căzut și eu pradă mitului străinilor periculoși. Îmi aduc aminte prima dată când Sawyer s-a întors acasă singur de la un prieten, prin cartierul nostru locuit de oameni din grupul superior al clasei de mijloc și cu rată scăzută a criminalității. Cred că avea vreo zece ani, era pe înserat și era un drum de cel mult zece minute. Chiar știind ceea ce știu despre temerile noastre care sunt exagerate, chiar știind ceea ce știu despre cât este de important să dezvoltăm simțul de independență al copiilor noștri, îmi simțeam inima în gât și am fost nevoită să fac mari eforturi pentru a-mi concentra mintea asupra altor lucruri, pe măsură ce minutele treceau încet și până când băiatul meu a ajuns acasă în siguranță.

    Se întâmplă lucruri îngrozitoare peste tot în lume. Dar întotdeauna s-au întâmplat lucruri îngrozitoare și, statistic vorbind, este mai puțin probabil să se întâmple azi, decât în deceniile din urmă. Și, totuși, auzim despre lucruri rele indiferent unde se întâmplă ele și la numai câteva clipe după ce au loc. Ni se declanșează reacțiile evoluționiste „luptă sau fugi", dar nu avem niciodată experiența de a ne opune atacatorului sau de a fugi dinaintea lui, așa că ne aflăm în alertă mărită.

    Biologul evoluționist Robert Sapolsky este expert în stresul uman. În lucrarea sa Why Zebras Don’t Get Ulcers: A Guide to Stress, Stress-Related Diseases and Coping²⁴, acum la a treia ediție, explică cum ne poate face rău teama de lucruri rele care ni s-ar putea întâmpla.

    Atunci când ne activăm răspunsul la stres din teamă de un lucru care se dovedește a fi real, ne felicităm pentru faptul că această calitate cognitivă ne permite să ne mobilizăm din timp sistemele de protecție. Și această protecție anticipatorie poate fi cât se poate de protectivă, prin faptul că o mare parte a ceea ce reprezintă răspunsul la stres este pregătitor. Dar atunci când intrăm într-un tumult fiziologic și ne activăm total inutil răspunsul la stres sau îl activăm pentru un lucru pe care nu avem cum îl rezolva, numim aceasta „anxietate, „nevroză, „paranoia sau „ostilitate inutilă.

    Astfel, răspunsul la stres poate fi mobilizat nu numai ca reacție la insulte fizice sau psihologice, ci și în așteptarea acestora. Tocmai această generalitate a răspunsului la stres este atât de surprinzătoare – un sistem psihologic activat nu numai de tot felul de dezastre fizice, ci și faptul că ne gândim la acestea.²⁵

    Practic, ciclul de jurnale de știri din toată lumea de 24/7/365 este un element nou în existența umană, iar noi încă nu am evoluat atât cât să-i facem față. Chiar există ceea ce se numește prea multă informație.

    Criminalizarea comportamentului obișnuit

    Chiar dacă nu suntem fricoși, pentru a ne încadra în mediul social, ne considerăm neglijenți dacă nu suntem în alertă permanentă contra prădătorilor. E un lucru atât de neobișnuit să vezi un copil singur pe afară, încât dacă vedem copii nesupravegheați ne temem că s-a întâmplat ceva. S-o fi îndepărtat de adultul care îl supraveghea? Sau, mai rău, este nesupravegheat? Este posibil ca cineva să cheme poliția sau Protecția Copilului.

    O femeie din Carolina de Sud, Debra Harrell, a fost închisă în 2014 pentru abandonarea copilului, întrucât i-a permis fiicei de nouă ani să se joace în parc, în timp ce ea lucra la McDonalds. Harrell a fost eliberată pe cauțiune a doua zi și, curând, a redobândit custodia copilului, care fusese plasat la Serviciile Sociale; cu toate acestea, cauza ei împotriva Departamentului de Servicii Sociale este în continuare pe rolul unei instanțe, în așteptarea termenului de judecată.²⁶

    Scriitoarea Kim Brooks a fost arestată pentru că și-a lăsat fiul de patru ani singur în mașină, cinci minute, într-o zi răcoroasă, iar apoi a fost obligată să-și angajeze un avocat ca să se apere de acuzația de a fi „contribuit la neglijarea unui minor"²⁷, iar dacă acest lucru ar fi fost dovedit, i s-ar fi putut lua copiii. O persoană pe care unii ar numi-o un „bun samaritean" fusese în parcare, l-a filmat

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1