Factorul Churchill. Cum a schimbat un singur om istoria

INTRODUCERE

UN BULDOG PE NUME CHURCHILL

În copilăria mea nu exista nici un fel de îndoială. Churchill era cel mai mare om de stat pe care-l dăduse vreodată Marea Britanie. Încă de mic mi-am făcut o idee, destul de clară, despre ce anume înfăptuise: condusese țara la victorie în pofida tuturor obstacolelor și împotriva celei mai odioase tiranii din istorie.

Îi cunoșteam, în linii mari, povestea. Împreună cu Leo, fratele meu, răsfoisem Life in Pictures (Viața în imagini), biografia semnată de Martin Gilbert, până când ajunseserăm să știm pe dinafară toate legendele ilustrațiilor.

Știam că era un maestru al oratoriei, iar tatăl meu (ca mulți dintre tații noștri) cita deseori dintre spusele lui celebre; știam, chiar și atunci, că această artă era pe ducă. Știam că Churchill avea haz, că era ireverențios și incorect din punct de vedere politic, chiar și după normele vremii.

La cină, tata ne spunea anecdotele puse pe seama lui: cea în care Churchill stă pe WC și e anunțat că Lordul Păstrător al Sigiliului Privat dorește să aibă o întrevedere cu el, iar Churchill spune că tocmai își pune sigiliul pe privată etc. O știam și pe cea în care Bessie Braddock, membră a Parlamentului din partea Partidului Socialist, i-ar fi spus că e beat, iar Churchill i-a replicat cu o mojicie surprinzătoare că ea e urâtă, dar că el va fi treaz a doua zi.

Cred că o știam și pe aceea despre ministrul conservator și soldatul din regimentul de gardă… Probabil că o știți, dar nu mai încercați să v-o amintiți. Deunăzi am auzit versiunea clasică de la sir Nicholas Soames, nepotul lui, în timp ce luam prânzul la Savoy.

Chiar dacă Soames, cu talentul lui de povestitor, știe să le înflorească, anecdota pare adevărată – și ne spune ceva despre tema principală a acestei cărți: măreția lui Churchill.

― Unul dintre miniștrii lui conservatori era poponar, cred că știi ce vreau să spun… (a zis Soames, îndeajuns de tare ca să audă și cei din bucătărie)… chiar dacă era bun prieten cu bunicul meu. Era mereu prins asupra faptului, dar, la vremea aceea, presa nu avea cum să fie peste tot, ca acum, și lumea păstra tăcerea. O dată, însă, a întrecut măsura, fiind surprins când i-o trăgea unui soldat din regimentul de gardă, pe o bancă din Hyde Park, la ora trei dimineața – și în luna februarie! Incidentul a fost imediat adus la cunoștința șefului grupului conservator din Parlament, care l-a sunat pe Jock Colville, secretarul particular al bunicului meu.

„Jock, a spus el, „am o veste proastă despre cutare. E chestia obișnuită, doar că presa a fost pe fază și va da totul publicității.

„Doamne sfinte! a exclamat Colville. „Cred că cel mai bine ar fi să vorbesc direct cu prim-ministrul.

„Da, desigur."

Așa că șeful conservatorilor a venit la Chartwell [reședința lui Churchill din Kent] și a intrat în biroul bunicului, care tocmai scria ceva.

„Ce s-a întâmplat?" a întrebat el. Șeful conservatorilor i-a explicat situația nefericită și a încheiat cu:

„Va trebui să-și dea demisia."

A urmat o pauză lungă, răstimp în care Churchill a pufăit din trabuc. Apoi a spus:

„Am auzit bine că domnul cutare a fost prins cu un soldat din regimentul de gardă?"

„Da, domnule prim-ministru."

„În Hyde Park?"

„Da, domnule prim-ministru."

„Pe o bancă?"

„Întocmai, domnule prim-ministru."

„La trei dimineața?"

„Exact, domnule prim-ministru."

„Pe vremea asta! La naiba, cum să nu te mândrești că ești britanic când auzi așa ceva?"

*

Știam că dăduse dovadă de mare curaj în tinerețe, că, nu o dată, văzuse vărsare de sânge, că asupra lui se trăsese pe patru continente și că fusese printre primii oameni care zburaseră cu avionul. Știam că fusese cam zurbagiu la Harrow, că avea doar 1,70 m și circumferința pieptului de 79 cm, că își învinsese bâlbâiala și depresia și că trecuse peste felul în care îl tratase tatăl lui, ajungând cel mai important englez în viață.

Mi-am închipuit că avea ceva sacru și magic în el fiindcă bunicii mei păstrau prima pagină a ziarului Daily Express din ziua în care murise, la vârsta de 90 de ani. Mă bucuram că mă născusem cu un an înainte: cu cât citeam mai mult despre Churchill, cu atât mai mult mă mândream că fusesem contemporan cu el. De aceea mi se pare cu atât mai trist și mai ciudat că astăzi – la aproape 50 de ani de la moartea lui, Churchill se află în pericol de a fi uitat sau, în cel mai bun caz, de a nu fi amintit cum se cuvine.

Zilele trecute am cumpărat un trabuc dintr-un aeroport într-o țară din Orientul Mijlociu, fondată probabil la inițiativa lui Churchill. Am observat că pe trabuc scria San Antonio Churchill, drept care l-am întrebat pe vânzătorul de la duty-free dacă știe cine e Churchill. Vânzătorul i-a citit numele cu luare-aminte, iar eu i l-am pronunțat.

― Șărșil? a întrebat el, uitându-se nedumerit.

― Din război. Al Doilea Război Mondial.

Apoi m-a privit lung, semn că undeva, într-un ungher al minții, i se deșteptase o amintire.

― Un conducător bătrân? Parcă… Nu sunt sigur, a zis, ridicând din umeri.

Cam aceeași reacție pe care o au mulți puști din ziua de azi. Cei care sunt atenți la ore cred că Churchill e tipul care s-a luptat cu Hitler ca să-i salveze pe evrei. Dar majoritatea tinerilor – potrivit unui sondaj recent – cred că Churchill este buldogul dintr-o reclamă a unei societăți de asigurări.

Și e mare păcat, fiindcă Churchill este, evident, un personaj care ar trebui să atragă tineretul. A fost excentric, melodramatic, iconoclast, se îmbrăca după capul lui – a fost, indiscutabil, un geniu.

Intenția mea e să-i conving de geniul lui pe cei mai puțin conștienți de acest lucru sau pe cei care l-au uitat – chiar dacă poate părea o îndrăzneală prea mare.

Nu sunt istoric de profesie, iar ca politician nu merit nici să îi lustruiesc pantofii; nici măcar lui Roy Jenkins, care a scris o biografie superbă; ca un cercetător al vieții și activității lui Churchill, mă prosternez în fața lui Martin Gilbert, Andrew Roberts, Max Hastings, Richard Toye și a multor altora.

Știu foarte bine că, în fiecare an, apar câte o sută de cărți despre eroul nostru – și, totuși, sunt sigur că e momentul unei noi evaluări, fiindcă nu ne putem baza numai pe ce s-a spus despre el. Luptătorii din cel de-al Doilea Război Mondial dispar unul câte unul. Îi pierdem pe cei care își amintesc sunetul vocii lui și ne facem griji că putem uita – prin festele pe care ni le joacă memoria – dimensiunile reale ale faptelor lui.

Acum suntem înclinați să credem că al Doilea Război Mondial a fost câștigat cu sângele rușilor și banii americanilor; chiar dacă acest lucru e întru câtva adevărat, la fel de adevărat este și că, fără Churchill, Hitler aproape sigur ar fi ieșit învingător.

Cu alte cuvinte, victoriile repurtate de naziști în Europa ar fi putut fi ireversibile. Ne plângem, pe drept cuvânt, de deficiențele Uniunii Europene – dar am uitat de ororile acelei lumi mult prea posibile dintre toate lumile posibile.

Trebuie să ni le amintim azi, trebuie să ne amintim felul în care acest prim-ministru britanic a ajutat la făurirea lumii în care trăim. Peste tot – din Europa până în Rusia, din Africa până în Orientul Mijlociu – vedem urmele lăsate de gândirea lui constructivă.

Churchill contează azi fiindcă ne-a salvat civilizația. Și important este că numai el ar fi putut s-o facă.

El este cel care, prin faptele lui ieșite din comun, i-a contrazis pe toți istoricii marxiști care cred că istoria e povestea forțelor economice impersonale, cărora nimic nu le stă în cale. Ideea care răzbate din Factorul Churchill este că e de ajuns un singur om ca să schimbe lucrurile.

Iar și iar, în cele șapte decenii de viață publică, vedem care a fost impactul personalității lui asupra lumii și a evenimentelor majore – mult mai multe decât sunt amintite acum.

Churchill a jucat un rol determinant în apariția sistemului de asistență socială în primii ani ai secolului XX. A contribuit la înființarea centrelor de plasare a forțelor de muncă, a pauzei de masă și a ajutorului de șomaj. A pus bazele Aviației Militare Britanice (RAF), a inventat tancul și a influențat decisiv bătălii din Primul Război Mondial – ca și victoria Marii Britanii. A fost indispensabil pentru întemeierea Israelului (și a altor țări), dar și în campania pentru o Europă unită.

În unele momente, a fost forța care a zăgăzuit desfășurarea evenimentelor și niciodată nu a influențat mai mult cursul istoriei decât în 1940.

Caracterul este destinul, spuneau vechii greci; și sunt întru totul de acord cu ei. Dacă afirmația e adevărată, întrebarea mai profundă și mai fascinantă e în ce constă caracterul.

Ce anume l-a făcut pe Churchill să joace acest rol uriaș? În ce ateliere s-au forjat acea minte brici și voință de fier? „Lanț a fost, ciocan, ilău,/ De-a croit creierul tău?" cum ar zice William Blake. Aceasta-i întrebarea.

Dar, mai întâi, să încercăm să ne punem de acord asupra faptelor lui.

CAPITOLUL 1

OFERTA LUI HITLER

Dacă vreți să asistați la unul dintre momentele decisive din ultimul război mondial – un punct de cotitură în istoria lumii –, veniți cu mine. Ne îndreptăm spre o încăpere modestă din Camera Comunelor – urcăm câteva trepte, intrăm pe o ușă veche, ce scârțâie înfiorător, mergem pe un coridor slab luminat; și am ajuns..

Nu o veți găsi în planurile Palatului Westminster, din motive de securitate mai mult decât evidente; și, în mod normal, nici ghizii nu vă vor duce acolo. De fapt, încăperea la care mă refer nici nu mai există, fiindcă a fost bombardată în Blitzkrieg; dar a fost reconstituită pentru a fi cât mai aproape de cea originală.

Este una dintre încăperile folosite de un prim-ministru când vrea să discute cu colegii din Camera Comunelor, iar despre cum e mobilată nu trebuie să știți prea multe, fiindcă îndeplinește așteptările.

Imaginați-vă multă piele verde, ținte din alamă, lambriuri masive, din lemn de stejar aspru la pipăit, tapet Pugin și câteva reproduceri care atârnă, ușor strâmb, pe pereți. Imaginați-vă și mult fum – fiindcă ne referim la după-amiaza zilei de 28 mai 1940; în acele vremuri, mulți politicieni – iar printre ei și Churchill – erau consumatori neobosiți de tutun.

Putem presupune că, deși prin ferestrele bătute în cuie cu șipci nu pătrundea prea multă lumină, majoritatea oamenilor obișnuiți ar fi putut recunoaște ușor personajele principale. Erau șapte cu toții și alcătuiau Cabinetul de Război al Marii Britanii.

Faptul că se întâlneau de trei zile, de cele mai multe ori în efectiv complet, arată cât de gravă era criza. Din 26 mai, aceasta era cea de-a noua ședință a lor și tot nu reușiseră să găsească un răspuns la întrebarea existențială cu care se confruntau, ei și întreaga lume.

Ședința era condusă de premier, Winston Churchill. De o parte a mesei era Neville Chamberlain, fostul prim-ministru, cu gulerul înalt, cu gâtul țeapăn și mustața ca o periuță de dinți, omul pe care Churchill îl înlocuise fără menajamente. Pe drept sau pe nedrept, lui Chamberlain i se reproșau atât faptul că subestimase în mod fatal amenințarea reprezentată de Hitler, cât și eșecul politicii lui împăciuitoriste. La începutul lunii, când naziștii îi alungaseră pe britanici din Norvegia, Chamberlain fusese arătat cu degetul.

Urma lordul Halifax, ministrul Afacerilor Externe, înalt, cadaveric, cu mâna stângă, ce-i era beteagă din naștere, ascunsă într-o mănușă neagră. Lângă el era Archibald Sinclair, liderul Partidului Liberal pe care Churchill îl părăsise. De cealaltă parte stăteau Clement Attlee și Arthur Greenwood – ambii reprezentanți ai Partidului Laburist, cărora le adresase, cu diverse prilejuri, cele mai îngrozitoare invective. Și secretarul Cabinetului, sir Edward Bridges, care lua notițe.

Întrebarea la care trebuiau să răspundă cei șapte era foarte simplă și, în ultimele zile, fusese întoarsă pe toate fețele, pe măsură ce veștile deveneau tot mai îngrijorătoare. Nici unul nu-i dădea glas, dar toți o cunoșteau. Se impunea ca Marea Britanie să lupte? Era corect ca tinerii soldați britanici să moară într-un război care părea pierdut dinainte? Sau era mai bine ca britanicii să ajungă la un compromis care să salveze sute de mii de vieți?

Și, dacă se ajungea la un compromis, iar războiul se sfârșea efectiv cu ieșirea Marii Britanii din conflict, acest compromis putea salva viețile a milioane de oameni din lumea întreagă?

Cred că nu mulți dintre cei din generația mea – ca să nu mai vorbesc de generația copiilor mei – știu cu adevărat cât de aproape am fost de acest compromis; cum Marea Britanie ar fi putut, discret și rațional, să facă pasul înapoi în 1940. Au existat voci serioase, influente, care voiau să înceapă „negocierile".

Nu e greu de înțeles de ce gândeau așa. Veștile care veneau din Franța nu erau doar proaste: erau incredibil de proaste și nu exista nici cea mai slabă speranță că situația se va ameliora. Trupele germane, pur și simplu, mărșăluiau spre Paris, înlăturând orice rezistență a francezilor cu o ușurință și un dispreț ce le făceau să pară că aparțin unei rase militare superioare, pe cât de fanatică, pe atât de eficientă. Tancurile lui Hitler trecuseră în viteză nu numai prin Țările de Jos, ci și prin defileurile așa-zis impenetrabile ale Ardenilor; ridicola Linie Maginot fusese ocolită fără probleme.

Generalii francezi făceau niște figuri jalnice – niște bătrâni ramoliți cu chipiu à la Clouseau. De câte ori se retrăgeau ca să se regrupeze, descopereau că germanii erau deja acolo; apoi avioanele Stuka se repezeau asupra lor ca niște năluci aducătoare de moarte, iar tancurile își croiau drum mai departe.

Corpul Expediționar Britanic fusese prins ca într-un clește în jurul porturilor de la Canalul Mânecii. Încercase, pentru scurt timp, să contraatace; fusese respins, iar acum aștepta la Dunkerque, ca să fie evacuat. Dacă ar fi urmat sfatul generalilor săi, Hitler ne-ar fi zdrobit acolo: l-ar fi trimis pe generalul Guderian, un formidabil strateg, împreună cu tancurile lui pe bucata aceea de pământ, practic lipsită de apărare, care se îngusta tot mai mult. Ar fi putut ucide sau captura grosul trupelor britanice și, astfel, ar fi pus Marea Britanie în imposibilitatea de a se apăra.

Chiar și așa, Luftwaffe bombarda și mitralia plajele; soldații britanici pluteau pe apă cu fața în jos; trăgeau, în zadar, cu puștile Lee Enfield spre cer; erau sfârtecați de bombe. În clipele acelea, în ziua de 28 mai, generalilor și politicienilor, dacă nu chiar și publicului larg, li se părea foarte posibil ca grosul trupelor să fie pierdut.

Cabinetul de Război contempla cea mai mare umilință a forțelor armate britanice de la pierderea coloniilor americane, fără vreo cale de întoarcere. Te trec toți fiorii când te gândești cum vedeau cei șapte harta Europei.

Austria fusese înghițită cu doi ani înainte; Cehoslovacia nu mai exista; Polonia fusese zdrobită, iar, în ultimele săptămâni Hitler adăugase o listă înspăimântătoare la cuceririle de până atunci. Ocupase Norvegia – păcălindu-i fără mari eforturi pe britanici, iar aici trebuie inclus și Churchill, care pierduse luni întregi elaborând un plan, sortit eșecului, de a-l împiedica să o facă. Și Danemarca, în mai puțin de patru ore.

Olanda se predase; speriat, regele Belgiei înălțase steagul alb la miezul nopții cu o seară înainte și, cu fiecare oră ce trecea, tot mai multe unități franceze depuneau armele – uneori după o rezistență de un curaj nebun, alteori cu o ușurință disperată, fatalistă.

Adevărul geostrategic cel mai crud al lunii mai a anului 1940 era că Marea Britanie – Imperiul Britanic – era singură. Nu avea nici o perspectivă reală de a primi ajutor, cel puțin nu în viitorul apropiat. Italienii erau împotriva noastră. Liderul fascist Mussolini încheiase un „Pact de oțel" cu Hitler și, curând – atunci când se părea că Hitler nu mai putea pierde –, avea să intre în război de partea lui.

Rușii semnaseră oribilul Pact Ribbentrop-Molotov, prin care căzuseră de acord să împartă Polonia cu naziștii. Americanii erau alergici la încă un război european, și pe drept cuvânt: pierduseră mai bine de 56 000 de oameni în Primul Război Mondial, peste 100 000, dacă luăm în calcul și victimele gripei spaniole. Acum, tot ce puteau oferi erau doar murmure pline de compasiune, de la distanță, și, în pofida retoricii insistente a lui Churchill, cavaleria SUA nici nu se gândea să pornească la atac în sunet de goarnă.

Toți cei aflați în acea încăpere își puteau imagina consecințele continuării luptei. Știau totul despre război; unii dintre ei luptaseră în Primul Război Mondial, iar amintirea hidoasă a acelui măcel era încă vie; trecuseră doar 22 de ani, mai aproape ca timp decât e Primul Război din Golf de noi.

Abia dacă găseai o familie în Marea Britanie care să nu fi suferit de pe urma lui. Era drept – era corect – să ceri poporului să treacă din nou prin asta? Și cu ce rezultat?

Din procesul-verbal al ședinței se pare că Halifax a fost cel care a luat primul cuvântul și a trecut direct la subiect, invocând același argument din ultimele zile.

Halifax era un tip impresionant. Era înalt, neobișnuit de înalt; la 1,96 m îl domina pe Churchill cu mai bine de 25 cm – deși cred că un astfel de avantaj contează mai puțin când stai la o masă. Era absolvent al Colegiului Eton și un universitar strălucit; fruntea lui bombată îl recomanda, într-un fel, drept unul dintre cei mai de seamă profesori de la Oxford. (Churchill, să nu uităm, nu urmase universitatea, iar la Academia Militară de la Sandhurst intrase abia după a treia încercare.) Judecând după documentarele epocii, Halifax avea o voce joasă, melodioasă, deși vorbea cu accentul specific vremii și clasei sociale din care făcea parte. Privea prin lentilele rotunde, groase, ale ochelarilor și poate că ridica mâna dreaptă, aproape încleștată, ca să fie mai convingător.

Ambasada italiană trimisese un mesaj, a spus el, care spunea că era momentul ca Marea Britanie să pornească negocierile prin intermediul Italiei. Cel care transmisese mesajul era sir Robert Vansittart – un nume invocat la momentul oportun, fiindcă sir Robert Vansittart era recunoscut pentru resentimentele lui față de Germania și față de politica împăciuitoristă în relația cu Hitler. Prin urmare, mesajul era prezentat într-o formă cât mai delicată și mai elegantă, deși sensul era foarte clar.

Acesta nu era doar un avans făcut de Mussolini, ci, mai mult ca sigur, un semnal din partea aliatului său mult mai important. Prinzând în clește Whitehall-ul, pătrunzând în inima Camerei Comunelor, era doar una dintre tentaculele lui Hitler. Churchill știa exact ce se întâmplă. Aflase că prim-ministrul Franței sosise la Londra – și tocmai luase prânzul cu Halifax.

Domnul Paul Reynaud știa că Franța era înfrântă; era conștient de ceea ce interlocutorilor lui britanici nu le venea să creadă – de faptul că francezii erau copleșiți de o armată origami, care se replia cu o viteză aproape vrăjitorească. Reynaud știa că va rămâne una dintre cele mai abjecte figuri din istoria Franței și credea că, dacă îi putea convinge pe britanici să înceapă negocierile, va împărți cu ei acea umilință, ușurându-și astfel povara – și, în primul rând, obținând condiții mai bune pentru Franța.

Așadar, acesta era mesajul: transmis de italieni, susținut de francezi și venit de la dictatorul german: ca Marea Britanie să înțeleagă în ce situație se află și, în consecință, să se adapteze la realitate. Nu știm exact cuvintele cu care i-a replicat Churchill; nu avem decât rezumatul, laconic și poate cenzurat, al lui sir Edward Bridges. Nu știm precis cum le-a părut prim-ministrul colegilor săi în după-amiaza aceea, dar putem ghici destul de ușor.

Relatările contemporanilor lui Churchill ne arată că acesta dădea semne de oboseală. Avea 65 de ani și își exaspera subordonații, ca și pe generali, cu obiceiul lui de a lucra până la primele ore ale dimineții – stimulat de coniacuri și lichioruri –, cerând de peste tot documente și informații și convocând ședințe când majoritatea bărbaților sănătoși la minte dormeau lângă nevestele lor.

Era îmbrăcat în hainele lui ciudate, după moda victoriană/eduardiană, cu vesta neagră și ceasul cu lanț de aur, cu pantalonii vărgați – ca un majordom zdravăn și mahmur din Downton Abbey. Se spune că avea o paloare bolnăvicioasă, ceea ce e foarte probabil. Să adăugăm un trabuc, puțin scrum pe rever și un maxilar încleștat, cu urme de salivă.

I-a zis lui Halifax nici să nu se gândească la așa ceva. Potrivit procesului-verbal: „Prim-ministrul a spus că, în mod evident, scopul francezilor este de a-l vedea pe Signor Mussolini ca intermediar între noi și Herr Hitler. A adăugat că e hotărât să nu se ajungă la așa ceva."¹

Churchill înțelegea foarte bine implicațiile acestei oferte. Marea Britanie se afla în război cu Germania, de la 1 septembrie 1939. Era un război pentru libertate și principii, care urmărea apărarea Marii Britanii și a imperiului de o tiranie odioasă și, dacă era posibil, alungarea armatelor germane din statele subjugate. A demara „convorbiri cu Hitler și emisarii lui, a demara „negocieri, a se așeza la masă pentru orice fel de discuții – însemnau unul și același lucru.

Din clipa în care Marea Britanie ar fi acceptat oferta de mediere a Italiei, Churchill știa că rezistența începea să slăbească. Deasupra Marii Britanii se înălța un steag alb invizibil, iar voința de a lupta se topea văzând cu ochii.

De aceea i-a spus nu lui Halifax și unele voci susțin că asta ar fi trebuit să fie de ajuns: prim-ministrul se exprimase într-o chestiune de viață și de moarte națională; în altă țară, dezbaterea poate că ar fi luat sfârșit. Dar nu așa funcționează Constituția britanică: prim-ministrul e primus inter pares – primul dintre egali; el trebuie, într-o oarecare măsură, să-și tragă colegii după el; ca să înțelegem dinamica acelei discuții, trebuie să ne amintim fragilitatea poziției lui Churchill.

În momentul acela era prim-ministru de mai puțin de trei săptămâni și nu știa care îi erau adevărații aliați din jurul mesei. Attlee și Greenwood, contingentul laburist, erau de partea lui – Greenwood poate mai mult decât Attlee; același lucru era valabil și pentru Sinclair, liberalul. Dar vocile lor nu puteau fi decisive. Conservatorii dețineau majoritatea în parlament. De ei depindea mandatul lui – iar conservatorii erau departe de a pune mâna în foc pentru Winston Churchill.

Încă de la apariția lui ca tânăr membru al parlamentului din partea conservatorilor, Churchill își criticase și ridiculizase propriul partid; apoi îl părăsise pentru a se alătura liberalilor și chiar dacă, în cele din urmă, revenise la vatră, prea mulți conservatori îl considerau un oportunist lipsit de principii. Cu doar câteva zile înainte, conservatorii aclamaseră intrarea lui Chamberlain în Camera Comunelor, iar pe Churchill îl întâmpinaseră cu o tăcere de gheață. Acum, Churchill ședea alături de doi conservatori de forță – Chamberlain însuși, lordul președinte al consiliului, și Edward Wood, primul conte de Halifax și ministru al Afacerilor Externe.

Ambii avuseseră ciocniri cu Churchill în trecut. Ambii aveau motive să îl vadă nu numai ca pe un tip vulcanic, ci și (după părerea lor) irațional și foarte periculos.

Ca ministru de Finanțe, Churchill îl scosese din fire pe Chamberlain cu intenția lui de a reduce impozitul pe proprietate – măsură despre care Chamberlain credea că va afecta masiv veniturile consiliilor locale conservatoare –, ca să nu mai pomenim de atacurile sistematice la care Churchill îl supusese pe Chamberlain, luni și ani de zile, având în vedere neputința lui de a-l înfrunta pe Hitler. Cât despre Halifax, acesta fusese vicerege al Indiei în anii 1930 și dusese greul luptei cu opoziția ultraconservatoare și naționalistă a lui Churchill față de tot ce însemna independența Indiei.

Exista și un alt aspect al poziției politice a lui Halifax care îi conferea – în acele zile tensionate ale lunii mai – o autoritate neexprimată chiar și asupra lui Churchill. Chamberlain primise lovitura fatală în 8 mai, când o mare parte dintre conservatori refuzaseră să îl susțină în dezbaterea privind Norvegia; iar, în acea ședință decisivă din 9 mai, Halifax fusese alegerea prim-ministrului care trebuia să lase locul liber. Chamberlain optase pentru Halifax. Regele George al VI-lea optase pentru Halifax. Mulți dintre laburiști, mulți dintre membrii Camerei Lorzilor și, în primul rând, mulți dintre conservatori ar fi preferat să îl vadă pe Halifax în funcția de prim-ministru.

De fapt, singurul motiv pentru care Churchill primise confirmarea era că Halifax – după o tăcere sumbră, de două minute, când Chamberlain îi oferise postul – ieșise singur din joc; nu fiindcă i-ar fi venit greu să conducă guvernul din postura de membru al Camerei Lorzilor, numiți și nu aleși, ci, după cum spunea chiar el, pentru că nu vedea cum l-ar fi putut ține în frâu pe Winston Churchill.

Pe de altă parte, ne putem gândi cât de mult îi crescuse încrederea în sine știind că însuși regele l-ar fi vrut prim-ministru. În pofida opoziției clare a lui Churchill, Halifax și-a susținut vehement punctul de vedere, care, privind retrospectiv, era de condamnat.

În esență, Halifax propunea să pornim negocierile cu italienii, bineînțeles cu binecuvântarea lui Hitler, prima noastră mutare fiind renunțarea la mai multe posesiuni britanice – și, chiar dacă nu le-a numit în cadrul ședinței, se pare că era vorba de Malta, de Gibraltar și de o parte din Canalul Suez.

Vă închipuiți cât de sigur era pe el Halifax ca să îi propună așa ceva lui Churchill. Să răspundă agresiunii prin negocieri? Să predea mai multe posesiuni britanice unui tiran caraghios, cu bărbia proeminentă și încălțat în cizme, ca Mussolini?

Churchill și-a repetat obiecțiile. Francezii încercau să ne împingă pe o „pantă alunecoasă, spre negocieri cu Hitler și spre capitulare. „Vom fi într-o situație mult mai prielnică, a susținut el, „din clipa în care nemții vor eșua în încercarea de a ne invada."

Halifax însă a ripostat din nou: „Vom obține condiții mai bune acum, înainte ca Franța să iasă din război, înainte ca Luftwaffe să înceapă să ne distrugă fabricile de avioane".²

Te trec toți fiorii când citești cuvintele defetiste ale sărmanului Halifax; dar trebuie să îl înțelegem și să îi iertăm rătăcirea. Halifax era demonizat încă din iulie 1940, de la publicarea cărții Guilty Men, filipica lui Michael Foot împotriva politicii împăciuitoriste.

Halifax îl vizitase pe Hitler în 1937 – și chiar dacă, la un moment dat (câtă inspirație!), îl confundase pe Führer cu un valet, trebuie să recunoaștem că fusese de o familiaritate deplasată cu Goering. Amândoi se dădeau în vânt după vânătoarea de vulpi, motiv pentru care Goering îl poreclea „Halalifax", de parcă s-ar fi bătut pe burtă cu el, halali fiind strigătul vânătorilor germani. Dar ar fi absurd să-l considerăm un fel de apologet al Germaniei naziste sau membru al coloanei a 5-a în interiorul guvernului britanic. În felul său, Halifax era la fel de patriot ca și Churchill.

Credea că găsise o cale de a apăra Marea Britanie, de a proteja imperiul și de a salva vieți; și nu a fost singurul adept al acestei căi. Clasa conducătoare era înțesată de împăciuitoriști și de pronaziști, chiar dacă unii erau doar de poză. Erau mult mai mulți dacât familia Mitford sau susținătorii așa-zisului duce neao al Marii Britanii, liderul fascist sir Oswald Mosley.

În 1936, lady Nelly Cecil nota că aproape toate rudele ei erau „simpatizante ale nazismului"³, dintr-un motiv foarte simplu. În anii 1930, crema societății se temea mai mult de bolșevism și de ideologia comunistă, periculoasă, a redistribuirii averilor, decât de Hitler. Pentru ea, fascismul era un bastion împotriva roșilor, idee împărtășită de mulți politicieni de la cel mai înalt nivel.

David Lloyd George vizitase Germania și rămăsese atât de fascinat de Führer, încât îl comparase cu George Washington. Hitler era un „lider înnăscut"⁴, declara, extaziat, fostul prim-ministru britanic, regretând că Marea Britanie nu avea „un om de calitatea lui, extraordinară, în fruntea țării". Aceste cuvinte aparțineau unui erou al Primului Război Mondial! Celui care condusese Marea Britanie la victorie împotriva Kaiserului!

Iată că acum vrăjitorul galez cu părul alb era și el vrăjit, fostul mentor al lui Churchill devenind un defetist notoriu. De curând, și ziarele începuseră să cânte pe aceeași notă. Daily Mail făcea de mult campanie pentru ca lui Hitler să i se dea mână liberă în Europa de Est, în ideea de a-i înfrânge pe bolșevici. „Dacă Hitler n-ar exista", scria Mail, „întreaga Europă de Vest ar cere acum un astfel de luptător."⁵

The Times ținuse atât de mult partea împăciuitoriștilor, încât Geoffrey Dawson, redactorul-șef, scotea la corectură tot ce i-ar fi putut ofensa pe germani. Însuși Beaverbrook, baronul presei, îi luase rubrica lui Churchill din Evening Standard pe motiv că era prea dur cu naziștii. Liberali respectabili din lumea teatrului – John Gielgud, Sybil Thorndike, G.B. Shaw – insistau ca guvernul să „ia în considerare" alternativa negocierilor.

Desigur, starea de spirit se schimbase în ultimul an; cum era de așteptat, resentimentele față de Germania se acutizaseră și se răspândiseră în toată țara. Cu alte cuvinte – ca să-i găsesc circumstanțe atenuante lui Halifax –, ideea lui de a obține pacea cu orice preț era sprijinită de mulți britanici, din toate straturile sociale. Discuția în contradictoriu dintre Halifax și prim-ministru a continuat pe aceeași notă în acele momente cruciale.

Afară era o zi caldă, însorită, de mai; St. James’s Park era plin de flori. Înăuntru, se juca un meci de ping-pong.

Churchill i-a spus lui Halifax că orice negociere cu Hitler era o capcană care lăsa Marea Britanie la mila lui; Halifax a răspuns că nu vede de ce propunerea francezilor era atât de greșită.

Chamberlain și Greenwood au intervenit cu remarca (inutilă) potrivit căreia ambele opțiuni – continuarea luptei și începerea negocierilor – erau riscante.

Aproape de ora cinci, Halifax a subliniat că nici un cuvânt din propunerea lui nu poate fi asociat cu o capitulare finală.

Churchill a răspuns că șansele Marii Britanii de a i se oferi condiții acceptabile erau de una la o mie.

Se ajunsese într-un punct mort; în acest moment – potrivit celor mai mulți dintre istorici –, Churchill a dat o lovitură de maestru. A anunțat că ședința se suspendă până a doua zi, la ora 19:00. Apoi a convocat întregul guvern, alcătuit din 25 de persoane, mulți dintre miniștri urmând să-l asculte ca prim-ministru pentru prima oară. Să ne oprim puțin la situația în care se afla.

Pe Halifax nu îl putea convinge, cum nu putea nici să îl reducă la tăcere ori să îl ignore. Cu numai o zi înainte, ministrul Afacerilor Externe avusese curajul să îl acuze că vorbește „aiurea"⁶. În caz că Halifax demisiona, poziția lui Churchill devenea vulnerabilă: primele lui eforturi ca lider în vreme de război erau departe de a fi fost încununate de succes – campania din Norvegia, pentru care era în cea mai mare parte răspunzător, fusese un fiasco total.

Apelul la rațiune nu avusese nici un efect. Dar, cu cât auditoriul era mai numeros, cu atât atmosfera era mai încinsă; acum, Churchill apela la emoții. În fața întregului guvern a ținut un discurs uluitor, fără reținerea impusă de logica rațiunii pe care fusese obligat să o manifeste în ședința restrânsă. Acum era momentul să vorbească „aiurea", cu toată patima.

Cea mai bună relatare o găsim în jurnalul lui Hugh Dalton, ministrul Economiei de Război, și nu văd vreun motiv să ne îndoim de ea. Churchill a început pe un ton calm:

M-am tot gândit în ultimele zile dacă e bine să iau în considerare începerea negocierilor cu individul acela [Hitler].

E o greșeală să credem că, dacă am încerca să facem pace acum, am obține condiții mai bune decât dacă am lupta până la sfârșit. Germanii ne-ar cere flota, cu alte cuvinte ne-ar dezarma, ne-ar cere bazele noastre navale și multe altele.

Am deveni un stat sclav, locul nostru fiind luat de un guvern britanic care ar fi marioneta lui Hitler – condus de Mosley sau de unul ca el. Ce s-ar alege de țara asta? Să nu uităm că avem rezerve imense și avantaje pe măsură.⁷

Churchill a terminat apoteotic, aproape shakespearian:

Sunt convins că fiecare dintre voi s-ar ridica și m-ar alunga din scaunul pe care mă aflu dacă măcar o clipă aș lua în considerare ideea tratativelor sau a capitulării. Dacă această lungă istorie a insulei noastre e pe cale să se sfârșească, atunci să se termine doar în clipa când fiecare dintre noi va zăcea înecat în propriul sânge pe țărmurile ei.

La auzul acestor cuvinte, toți cei din încăpere au fost atât de mișcați – potrivit lui Dalton și lui Leo Amery –, încât au început să aclame și să strige, unii chiar venind la Churchill și bătându-l pe spate. Churchill dramatizase și personalizase dezbaterea fără nici un scrupul.

N-a fost vorba de un menuet diplomatic. A fost o simplă alegere între a-și apăra țara și a muri, înecați în propriul sânge. A fost un discurs de ajun de luptă, care i-a impresionat la modul primitiv, tribal.

În momentul în care ședința Cabinetului de Război s-a reluat, la ora 19:00, dezbaterea era deja încheiată. Halifax a renunțat să-și mai susțină cauza. Churchill se asigurase de susținerea entuziastă, zgomotoasă, a Cabinetului.

La un an după această decizie – să lupte și nu să negocieze – 30 000 de bărbați, femei și copii britanici fuseseră uciși, aproape toți de către germani. Cântărind alternativele – o pace umilitoare sau un măcel al nevinovaților – e greu să ne închipuim vreun politician britanic din zilele noastre care să aibă curajul lui Churchill.

Nici în 1940 nu exista altcineva care să fie un astfel de lider – nici Attlee, nici Chamberlain, nici Lloyd George și, mai mult ca sigur, nici cea mai serioasă opțiune, cel de-al treilea viconte Halifax.

Făcând un joc de cuvinte, Churchill l-a poreclit „Holy Fox"⁸ pe Halifax, în parte fiindcă acesta era un tip bisericos și îi plăcea vânătoarea de vulpi, dar, în primul rând, fiindcă era șiret. Dar, în timp ce vulpea știa multe lucruri, Churchill știa unul foarte important.

Era dispus să-și asume toate riscurile fiindcă înțelegea situația mult mai bine decât Halifax. Avea curajul moral nețărmurit, aproape nesăbuit, de a înțelege că războiul e oribil, dar capitularea e și mai rea. Și pe drept cuvânt. Ca să vedem de ce, să ne imaginăm luna mai a anului 1940 fără el.

¹ Din procesul-verbal al ședinței de Cabinet, 28 mai 1940, anexă confidențială; CAB 65/13. Vezi și John Lukacs, Five Days in London, May 1940 (New Haven, 1999).

² Din procesul-verbal al ședinței de Cabinet, 28 mai 1940, anexă confidențială; CAB 65/13

³ Lady Nelly Cecil; Lynne Olson, Troublesome Young Men: The Rebels Who Brought Churchill to Power and Helped Save England (Londra, 2008), p. 66.

⁴ Lloyd George, The Daily Express, 17 septembrie, 1936; p. 17

⁵ Ward Price, Daily Mail, 21 septembrie 1936; vezi și Lynne Olson, Troublesome Young Men, p. 123.

⁶ Lord Halifax Diary, 27 mai 1940; vezi Andrew Roberts, Holy Fox: The Life of Lord Halifax (Londra, 2011), p. 221.

⁷ Hugh Dalton, Memoirs: The Fateful Years, 1931–1945 (Londra, 1957), pp. 335–336

⁸ Vezi Andrew Roberts, Holy Fox: The Life of Lord Halifax

CAPITOLUL 2

UNIVERSUL NON-CHURCHILLIAN

Să ne întoarcem la acel moment din ziua de 24 mai 1940, când Heinz Guderian, unul dintre cei mai temerari comandanți de tancuri din istorie, este pe punctul de a repurta o victorie extraordinară. După lupte îndârjite, tancurile lui au traversat canalul Aa din nordul Franței. Acum s-au oprit, motoarele torc ușor la soare, iar Guderian pregătește asaltul final asupra Marii Britanii.