Poldark. Demelza

Cartea întâi

capitolul 1

Furtuna care se iscă la nașterea Juliei ar fi putut fi o prevestire.

Luna mai nu era anotimpul vijeliilor aprige, dar clima din Cornwall este la fel de capricioasă ca orice nou-născut. Fusese o primăvară destul de blândă, la fel de blândă precum vara și iarna care se scurseseră înaintea ei; o vreme domoală, așezată, plăcută; ținutul mustea deja de verdeață. Apoi, luna mai irupsese cu ploi și vijelii, ici și colo florile se scuturaseră, iar fânul se îndoia, parcă în căutare de sprijin.

În noaptea de cincisprezece, Demelza simți primele dureri. Chiar și atunci, strânse cu putere de stâlpul patului, întorcând chestiunea pe toate fețele înainte de a spune ceva. Tot timpul privise supliciul care avea să vină cu calm și cu înțelepciune și nu-l deranjase niciodată pe Ross cu vreo alarmă falsă. Și nu voia să înceapă atât de târziu. Seara trecută fusese în preaiubita ei grădină și săpase în jurul plantelor tinere; apoi, pe când însera, găsise un arici morocănos și se jucase cu el, încercând să-l convingă să accepte niște pâine și lapte, și intrase în casă cu părere de rău doar când cerul se acoperise de nori și se făcuse rece.

Și acum asta – povestea asta din toiul nopții – s-ar putea să fie numai urmarea faptului că se obosise peste măsură. Dar când începu să se simtă ca și când i-ar fi îngenuncheat cineva pe șira spinării încercând să i-o frângă, știu că nu e oboseala. Atinse brațul lui Ross, care se trezi pe loc.

― Ce-i?

― Cred, spuse ea, cred că va trebui să o aduci pe Prudie.

El se ridică în capul oaselor.

― Pentru ce? Ce s-a întâmplat?

― Am dureri.

― Unde? Vrei să zici că...

― Am dureri, replică ea timid. Cred că ai face bine s-o chemi pe Prudie.

El se dădu rapid jos din pat, iar ea auzi scrâșnetul cremenii frecate de amnar. După o clipă se produse scânteia, și el aprinse o lumânare. Lumina pâlpâitoare dădu la iveală încăperea: grinzi grele din lemn de tec, draperia peste ușă mișcându-se ușor în vânt, canapeaua joasă de la fereastră decorată cu grogrenă trandafirie, pantofii ei așa cum și-i aruncase din picioare, cu tălpile de lemn în sus, ocheanul lui Joshua, pipa lui Ross, cartea lui Ross și o muscă furișându-se încet.

O privi și știu de îndată adevărul. Ea zâmbi palid în chip de scuză. El traversă încăperea până la masa de lângă ușă și-i turnă un pahar de brandy.

― Bea asta! Îl trimit pe Jud să-l aducă pe doctorul Choake, zise începând totuși să-și tragă veșmintele pe el.

― Nu, nu, Ross. Nu-l trimite încă. E miezul nopții. Probabil că doarme.

De câteva săptămâni era între ei o dispută dacă ar trebui sau nu să-l cheme pe Thomas Choake. Demelza nu putea să uite că în urmă cu douăsprezece luni era o simplă servitoare, iar Choake, deși doar doctor, deținea o mică moșie care, chiar dacă fusese cumpărată cu banii soției lui, îl plasa într-o poziție din care cei de teapa ei erau considerați ca niște obiecte fără importanță. Asta până când Ross se însurase cu ea. De atunci evoluase în noul ei statut. Știa s-o facă pe rafinata cu maniere alese, și chiar se pricepea la asta; dar un doctor era altceva. Un doctor te punea într-o poziție de inferioritate. Dacă durerile erau mari, aproape sigur avea să înjure ca pe vremuri, așa cum învățase de la taică-său, nu s-ar fi oprit doar la câteva gingașe „lua-m-ar naiba! și „pe toți sfinții!, scuzabile pentru orice doamnă aflată în necaz. Să dai naștere unui copil și în același timp să fii obligată să te porți cu delicatețe era mai mult decât ar fi putut suporta Demelza.

Și, în plus, nu voia nici un bărbat prin preajmă. Nu se cuvenea. Verișoara soțului ei, Elizabeth, avusese unul, dar Elizabeth era aristocrată prin naștere, iar ăștia vedeau lucrurile altfel. Ea ar fi preferat mai degrabă să o aibă alături pe bătrâna tușă Betsy Triggs, din Mellin, care vindea sardine și era un ajutor de nădejde fără pereche când venea vorba de bebeluși.

Dar Ross era total neînduplecat și făcuse așa cum voia el. Pe ea însă n-o găsi nepregătită replica lui tăioasă „Atunci o să fie trezit din somn", când ieșea pe ușă.

― Ross! strigă după el. În clipa aceea îi trecuse durerea.

― Da?

Chipul lui puternic și de nepătruns, plin de cicatrice, era luminat pe jumătate de lumânare; părul închis la culoare îi crescuse și era ciufulit, nelăsând să se vadă nuanța de arămiu; cămașa era descheiată la gât. Bărbatul ăsta... nobil între nobili, se gândi ea... bărbatul ăsta, atât de reținut și de măsurat, cu care împărtășise momente de intimitate divine.

― Nu vrei să...? Înainte să pleci, spuse ea.

El se întoarse lângă pat. Situația asta critică apăruse așa de brusc în timp ce dormea, că încă nu avusese timp să simtă altceva în afară de îngrijorare că-i sosise sorocul, și ușurare că probabil avea să se sfârșească în curând. Când o sărută, văzu o brumă de umezeală pe chipul ei și simți cum îl roade viermele fricii și al compasiunii. Îi cuprinse fața în mâini, îi dădu părul negru pe spate și preț de o clipă se uită fix în ochii întunecați ai tinerei lui soții. Nu erau veseli și jucăuși așa cum erau prea adesea, dar nu era nici urmă de teamă în ei.

― Mă întorc. Mă întorc într-o clipită.

Ea făcu un gest de dezaprobare.

― Nu te întoarce, Ross! Du-te și spune-i lui Prudie, atâta tot. Aș prefera să nu mă vezi așa.

― Și cum rămâne cu Verity? Ai ținut în mod special să fie Verity aici.

― Spune-i mâine-dimineață. Nu-i drept s-o scoți din casă în răcoarea nopții. Trimite după ea de dimineață.

O sărută din nou.

― Spune-mi că mă iubești, Ross, zise ea.

O privi surprins.

― Știi bine că da.

― Și spune că n-o iubești pe Elizabeth.

― Și n-o iubesc pe Elizabeth. Ce mai putea spune când nici el nu știa adevărul? Nu era genul de bărbat care să-și exteriorizeze cu ușurință sentimentele cele mai intime, dar acum se trezi incapabil să o ajute, și doar vorbele lui, nu gesturile, i-ar fi ei de folos. Nimic altceva nu contează, numai tu, spuse. Să nu uiți asta! Toate rudele mele și prietenii – și Elizabeth, și casa asta, și mina... m-aș lepăda de toate, iar tu știi asta... știi asta. Dacă nu știi, înseamnă că în toate lunile astea am dat greș, și nici o vorbă pe care ți-aș spune-o acum n-ar schimba lucrurile. Te iubesc, Demelza, și am fost atât de fericiți. Și o să fim din nou. Păstrează fericirea asta, scumpa mea! Păstreaz-o bine, căci nimeni altul n-o poate face în locul tău.

― O s-o păstrez, Ross, spuse ea mulțumită că vorbele veniseră.

O sărută din nou, apoi se răsuci și mai aprinse niște lumânări; luă una și ieși iute din încăpere, cu seul fierbinte scurgându-i-se pe mână. Vântul se mai domolise de ieri; se simțea doar o adiere ușoară. Nu știa cât e ceasul, dar părea să fie cam două.

Deschise cu putere ușa de pe partea cealaltă a holului și traversă încăperea în care dormeau Jud și Prudie. Ușa care nu se închidea bine scoase un scârțâit prelung care se pierdu în sforăitul domol, dar șuierat al lui Prudie. Mormăi ceva cu dezgust, căci mirosul de aer încins și de sudoare îi îndoia nasul. O fi fost aerul nopții dăunător, dar fără îndoială că ar fi putut să deschidă fereastra ziua și să lase putoarea să iasă.

Se duse lângă pat, trase perdelele și-l zgâlțâi pe Jud de umăr. Lui Jud îi sclipiră doi dinți mari din față, ca niște pietre de mormânt. Îl zgâlțâi din nou, cu putere. Fesul de noapte îi alunecă de pe cap, și o picătură de seu din lumânare îi căzu pe peticul de chelie. Jud se trezi și începu să înjure. Apoi văzu cine este și se ridică în capul oaselor scărpinându-se în creștet.

― Ce s-a-ntâmplat?

― Demelza e bolnavă. Cum să-i spună altminteri decât Demelza, în fața unui bărbat care era aici când sosise ea, o codană jerpelită de treisprezece ani? Vreau să te duci chiar acum după doctorul Choake. Și scoal-o pe Prudie. O să fie nevoie și de ea.

― Ce s-a-ntâmplat cu ea?

― Au început durerile.

― A, asta era. Mi s-a părut c-ați zis că-i bolnavă. Jud se încruntă când își pipăi pe creștet picătura de seu care se răcise. Eu și Prudie putem să ne descurcăm. Prudie știe toate farafastâcurile astea. Nu-i o chestie greu de învățat. Păi nu pricep de ce atâta tura-vura pentru nimica toată. E drept, nu-s chestii lesnicioase, da’ odată ce-ai deprins...

― Scoală!

Jud cunoștea tonul și se dădu jos din pat. O trezi pe Prudie. Fața ei mare și lucioasă se iți curioasă prin claia de păr negru, unsuros, în timp ce se ștergea la nas cu un colț al cămășii largi de noapte.

― Oi, drăguța mea, o să am grijă de micuță. Biata fată! Începu să-și lege corsetul murdar peste cămașa de noapte. Știu cum a fost cu maică-mea. Mi-a povestit cum a fost când eram pe drum. Mă tot suceam. Mă tot mișcam. Ziceau că a fost rău de tot, nu se mai sfârșea. Un șoricuț bolnăvicios și sfrijit, de nimeni nu credea c-o să apuc să ajung la cristelniță...

― Du-te la ea de îndată ce poți, spuse Ross. O aduc pe Darkie din grajd. Nu-i nevoie s-o înșeuezi.

― Poate că pot să călăresc pân’ acolo cu ea deșelată, replică Jud ezitând. Da’ dacă aluneci prin întuneric... și cazi în cap și-ți rupi gâtul, ăla ești!

Ross coborî scările în fugă. În drum aruncă o privire la ceasul cel nou pe care-l cumpăraseră pentru salon. Arăta trei fără zece. Nu mai era mult până în zori. La lumina lumânării toate păreau mult mai grave.

În grajd, reuși cu greu să pună șaua pe Darkie, bâjbâind cu degetele pe întuneric, în timp ce-și spunea că toate femeile trec prin așa ceva; era ceva normal în existența lor, sarcinile urmând una după alta, întocmai ca anotimpurile. Dar avea să aibă grijă ca Jud să plece în siguranță; dacă ar fi căzut, ar fi întârziat ore întregi. S-ar fi dus el dacă ar fi avut încredere s-o lase pe Demelza singură cu familia Paynter.

Jud își lega nădragii sub liliacul din fața casei.

― Nu știu cum am să văd drumul ca lumea, zise. I-o beznă de-ți bagi degetele-n ochi, zău! La drept vorbind, ar trebui să am un felinar atârnat de-un par. Un par lung pe care să-l țin în sus...

― Mișcă-te sau o să simți parul după ceafă!

Jud încălecă.

― Ce fac dacă nu vine?

― Tu adu-l aici! spuse Ross și-i dădu una peste crupă lui Darkie.

Când ajunse la porțile de la Fernmore, casa lui Thomas Choake, Jud remarcă cu dispreț că era o clădire ceva mai răsărită decât o fermă, deși ăia își dădeau niște aere de parcă ar fi fost palatul Blenheim. Descălecă și ciocăni ușor în ușă. Casa era înconjurată de pini uriași, iar ciorile și coțofenele erau deja treze, zburând gălăgioase în cercuri. Jud înălță capul și adulmecă aerul. Toată ziua de ieri, la Nampara, păsările zburaseră agitate.

La cea de-a șaptea bătaie, undeva deasupra ușii scârțâi o fereastră, și apăru o scufie de noapte, ca un cuc dintr-un orologiu.

― Ei, omule, ei, omule! Ce s-a întâmplat? Ce e cu gălăgia asta infernală?

După voce și sprâncene, Jud știu că era chiar cine trebuia.

― Căp’tanu’ Poldark m-a trimis ca s-v-aduc, răspunse el mormăind. Dem... ăăă... coniței Poldark îi e rău și au nevoie de ’mneavoastră.

― Care coniță Poldark, omule? Care coniță Poldark?

― Conița Demelza Poldark. De la Nampara. O să aibă primul copil.

― Ei și ce s-a întâmplat? Nu ți-au spus ce e?

― Ba da. I-a venit sorocul.

― Pe naiba, omule! Am văzut-o săptămâna trecută și i-am zis căpitanului Poldark că n-o să se întâmple nimic până în iunie. Du-te și spune-le că rămân la părerea mea.

Și trânti fereastra.

Când era vorba de interesele lui, Jud Paynter era genul pe care-l preocupa grozav indiferența răuvoitoare a oamenilor și a sorții, altminteri nu prea-i păsa de altceva; dar uneori câte o întâmplare îl mai făcea să iasă din torpoare. Iar acum era una din acele situații.

Dacă la început fusese furios pe blândețea și timiditatea Demelzei și pe duritatea nelalocul ei cu care Ross îl mânase afară într-o dimineață rece de mai fără să-i dea măcar o dușcă de rom, cugetând mai bine, ajunse la concluzia că Ross era stăpânul lui, iar Demelza, din aceeași categorie cu Ross.

Trei minute mai târziu, doctorul Choake scoase iar capul pe geam.

― Ce e, omule? O să dărâmi ușa.

― Mi s-a spus să vă aduc.

― Obrăznicătură! O să pun să te biciuiască pentru chestia asta.

― Unde vă e calu’? Îl scot eu până vă trageți nădragii.

Doctorul dispăru din fereastră, iar în fundal se auzea vocea sâsâită a lui Polly Choake al cărei cap se văzu trecând o dată prin fața geamului. Se sfătuiau. După care Choake strigă de sus, cu glas reținut:

― Ai răbdare, omule! Venim în zece minute.

Jud era suficient de obișnuit cu ciudățeniile doctorului ca să-și dea seama că Choake se referea doar la sine însuși.

Douăzeci de minute mai târziu, porniră într-o tăcere de gheață. Ciorile încă zburau în cerc, croncănind, iar pe la biserica din Sawle era mare tărăboi. Se crăpa de ziuă. Spre nord-est se zăreau fâșii de lumină de un verde diluat, iar acolo unde avea să răsară soarele, cerul era de un portocaliu pal, izbitor pe fundalul văzduhului noptatic. Un răsărit ireal și bizar de netulburat. După vijeliile din zilele trecute, liniștea era profundă. Trecând pe lângă mina Grambler întâlniră un grup de tinere muncitoare care mergeau la lucru cântând, iar vocile lor subțiri și proaspete sunau la fel de suav și plăcut precum era și dimineața. Jud observă că oile lui Will Nanfan erau toate adunate în colțul cel mai ferit al câmpului.

Pe timpul călătoriei monotone doctorul Choake reflectă, ceea ce-i mai alină din enervare. Așa că, atunci când ajunseră la Nampara, nu se plânse, ci-l salută bățos pe Ross și urcă greoi la etaj, unde descoperi că nu era o alarmă falsă. Stătu o jumătate de oră cu Demelza, spunându-i să fie curajoasă și că nu are de ce să se teamă. Dar, cum ea părea tulburată și asuda din greu, bănui că are febră, așa că-i luă sânge, pentru orice eventualitate. Ea se simți foarte rău, rezultat care-l mulțumi însă pe doctor, care spuse că asta dovedește că avusese o infecție, și că tratamentul lui avusese drept urmare o încetare a febrei, lucru normal și de dorit. Și că să bea câte o înghițitură de ceai de chinină din oră în oră, ca să prevină revenirea febrei. După care se duse acasă ca să ia micul dejun.

Ross lăsase apa de la cișmea să curgă din plin pe el, încercând să uite de necazurile de peste noapte. Când să intre în casă, văzu o siluetă îndesată urcând dealul călare, așa că o strigă pe Jinny Carter, care venea la lucru în fiecare zi, și tocmai sosise.

― Acela e doctorul Choake?

Jinny se aplecă peste pruncul ei, pe care-l căra zilnic în spinare și-l ținea într-un coș în bucătărie.

― Da, sigur. A zis că n-o să vină copilu’ înainte de seară, cel mai devreme, și a zis că se întoarce pe la nouă sau zece.

Ross se întoarse ca să-și ascundă iritarea. Jinny îl privi cu ochii plini de devotament.

― Pe tine cine te-a ajutat cu copiii, Jinny? o întrebă.

― Maică-mea, de bună seamă.

― Nu te duci s-o chemi, Jinny? Cred că aș avea mai multă încredere în maică-ta decât în prostul ăla bătrân.

Ea roși de plăcere.

― Ba cum să nu! Plec chiar acum. O să fie așa de bucuroasă să vină. Era pe picior de plecare, dar se uită la copilul ei.

― O să am eu grijă să nu pățească nimic, spuse Ross.

Îl privi o clipă, apoi apucă grăbită boneta albă și ieși din bucătărie.

Ross traversă holul scund, se opri în capul scărilor, dar nu-i plăcea liniștea, așa că se duse în salon unde-și turnă un pahar de brandy și urmări silueta sprintenă a lui Jinny dispărând spre Mellin; apoi se întoarse în bucătărie.

Micuța Kate nici nu se mișcase. Era culcată pe spate și dădea din piciorușe, gângurind și râzând la el. Micuța asta avea nouă luni și nu-și văzuse niciodată tatăl care ispășea o pedeapsă de doi ani pentru braconaj în închisoarea Bodmin. Spre deosebire de ceilalți doi copii mai mari, care semănau cu tatăl lor, micuța Kate era o adevărată Martin: păr blond cenușiu, ochi albaștri, pistrui minusculi care-i împodobeau deja năsucul rotund.

Nu se făcuse focul de dimineață, și nu era nici urmă de mic dejun. Ross scormoni cenușa, dar focul se stinsese; luă câteva surcele și se porni să le aprindă, întrebându-se enervat unde se dusese Jud. Știa că o să fie nevoie de apă caldă, ștergare și ligheane; aici însă nu se pregătea nimic încă. Naiba să-l ia pe Choake pentru impertinența lui, nici măcar nu așteptase să vorbească cu el înainte să plece.

Între cei doi bărbați relațiile erau reci de o vreme. Lui Ross nu-i plăcea nevasta lui insipidă care împrăștiase bârfe despre Demelza. Și când lui Ross nu-i plăcea cineva, nu putea s-o ascundă. Iar acum spumega de furie că trebuia să fie la cheremul prostului ăstuia bătrân, un încăpățânat îngâmfat și retrograd care era singurul doctor pe o rază de kilometri întregi.

Tocmai când focul începuse să se stârnească, se întoarse și Jud, și odată cu el intră și o pală de vânt care se zburătăci prin bucătărie.

― O să se-ntâmple ceva, zise țintuindu-l pe Ross cu ochii injectați. Ați văzut valurile mari și negre, nu?

Agasat, Ross dădu din cap că da. De ieri după-amiază se pornise furtuna pe mare.

― Oho, valurile se sparg care-ncotro, de parcă le-ar biciui cineva. N-am prea mai văzut așa ceva. Hula aproape că s-a potolit, iar marea e toată albă ca barba lui Joe Triggs.

― Jud, ai grijă de Kate! Pregătește ceva de mâncare între timp. Eu mă duc sus, spuse Ross.

În subconștient, Ross auzea, undeva în depărtare, zgomotul vântului care sufla cu putere. La un moment dat, când își aruncă privirea pe fereastra de la dormitor, văzu că de fapt hula se retrăsese, iar marea era parcă pictată cu valuri înspumate care se întretăiau confuze, alergau distrate, lovindu-se și apoi spărgându-se în rotocoale zadarnice de stropi fini. Pe uscat, vântul încă mai bătea în rafale, dar ici și colo, pale meteorice, aprige se învârtejeau pierzându-se pe apă.

Cât timp fu el de față, Demelza făcu eforturi mari să se poarte firesc, dar își dădu seama că și-ar dori ca el să plece. Nu putea s-o ajute.

Cu inima grea, se duse din nou jos, ajungând chiar la țanc ca s-o salute pe doamna Zacky Martin, mama lui Jinny. Cu chipul ei lătăreț, cu un aer competent și cu ochelarii pe nas, intră în bucătărie strănutând, cu cinci plozi după ea cărora le vorbea, pe care-i mustra, în timp ce-i explica lui Ross că nu are cu cine să-i lase – pe cei doi copii mai mari ai lui Jinny și pe cei trei mai mici ai ei; îi dădu binețe lui Jud și întrebă de Prudie, comentă mirosul de carne de porc prăjită, se interesă de starea bolnavei, spunând că și pe ea o luaseră frigurile înainte să plece de acasă, dar că băuse o fiertură cu lapte cald, mirodenii și alcool; își sumecă mânecile, spunându-i lui Jinny să pună la fiert frunzele de pelin negru și de talpa-gâștei, fiindcă sunt mai bune decât orice leacuri ale doctorilor ca să ușureze durerile femeii, după care dispăru în sus pe scări înainte să mai poată spune cineva ceva.

Părea că pe fiecare scaun din bucătărie e câte un copil. Ședeau timizi, aliniați ca popicele la bâlci așteptând să fie doborâte. Jud se scărpină în creștet, scuipă în foc și sudui.

Ross se întoarse în salon. Pe masă era un ghem de ață din care croșetase Demelza cu o seară în urmă. Lângă el era o revistă de modă pe care i-o împrumutase Verity – ceva nou și inovator sosit tocmai de la Londra; nu mai existase niciodată ceva asemănător. Încăperea era în dezordine, și nu fusese șters praful.

Era șase și un sfert.

În dimineața asta nu cântau păsărelele. O rază de soare tocmai căzuse pe iarbă, dar fusese rapid umbrită. Se uită îndelung la ulmii care se legănau înainte și înapoi, de parcă se cutremura pământul. Mai adăpostiți, merii se îndoiau și-și întorceau frunzele spre cer. Nori negri goneau pe cerul plumburiu.

Luă o carte. Privirea lui trecu peste pagină, dar nu înregistră nimic. Jos, în vale, vântul începuse să mugească. Intră doamna Zacky.

― Ei, cum e?

― E curajoasă, dom’ căpitan Ross. Eu și Prudie ne descurcăm, nu vă faceți griji! O să se termine totul cu mult înainte să vină bătrânu’ doctor Tommie.

Ross puse cartea înapoi.

― Ești sigură?

― Păi, am unsprezece ai mei și trei ai lui Jinny. Și am ajutat-o pe Betty Nanfan cu doi dintre gemeni și pe Sue Vigus, cu patru, din care primii trei din flori. Doamna Zacky nu avea suficiente degete ca să-i numere. Acum n-o să fie ușor, așa ca la Jinny, dar o să facem treabă bună, nu vă temeți! Tre’ să mă duc să iau niște brandy, să-i dau o înghițitură fetii ca să se simtă mai bine.

Dintr-odată, casa fu zguduită de o rafală de vânt. Ross continua să privească afară la ziua dezlănțuită, în timp ce furia lui împotriva lui Choake creștea, gata să explodeze, întocmai ca vremea de afară. Rațiunea îi spunea că totul avea să fie bine cu Demelza, dar nu putea să suporte gândul că nu are parte de toată atenția cuvenită. Demelza suferea, și nu erau decât două femei bătrâne și neîndemânatice care s-o ajute.

Ieși afară și se duse la grajduri, fără să bage în seamă furtuna care creștea în intensitate.

La ușa grajdului aruncă o privire spre Hendrawna și văzu că deasupra mării începuseră să se ridice nori de stropi fini, mânați ca nisipul înainte de o furtună în deșert. Pe alocuri, stâncile de pe faleză păreau învăluite în fum.

Abia deschisese ușa de la grajd, când vântul i-o smulse din mână și o trânti cu putere, împingându-l în zid. Își ridică privirea spre cer și-și dădu seama că nu va putea călări pe furtună.

Porni pe jos. Nu erau decât trei kilometri de mers.

Când coti după colțul casei, fu izbit de o pală de frunze, iarbă, noroi și rămurele. În urma lui, vântul smulgea parcă hălci din mare și le mâna să se alăture norilor. Altădată s-ar fi necăjit de pagubele produse recoltelor, dar acum totul părea neimportant. Nu era vijelie, ci o furtună neașteptată, ca și când forțele urgiei se acumulaseră și ar fi fost ținute în frâu o vreme, iar acum trebuiau să se descarce rapid. Furtuna rupse o creangă de ulm care căzu în pârâu. Se împiedică de ea, întrebându-se dacă va reuși să ajungă până în vârful dealului.

Gâfâind, se așeză să se odihnească la ruinele de la Wheal Maiden. Încerca să-și recapete suflul și își frecă mâna lovită. Bucățele din zidurile vechi și întunecate de granit erau zburătăcite de vântul care urla ca o zgripțuroaică, prin toate găurile și crăpăturile.

După ce trecu de pădurea de pini, îl izbi forța deplină a furtunii care venea dinspre câmpia Grambler, aducând cu ea un adevărat bombardament de ploaie, noroi și pietriș. Pământul era parcă arat, iar vântul împrăștia toate frunzele proaspete și mlădițele, tot ce întâlnea în cale. Norii cenușii erau joși, chiar deasupra capului lui, și din ei se scursese și ultima picătură de ploaie. Goneau, speriați parcă de furia lui Dumnezeu.

La Fernmore, doctorul Choake tocmai își începea micul dejun.

*

Terminase rinichii la grătar și șunca prăjită și se întreba dacă să guste puțin și din codul afumat înainte să fie luat și păstrat cald pentru nevasta lui care avea să mănânce micul dejun în pat, mai târziu. Drumul călare dis-de-dimineață îi stârnise foamea, și când se întorsese acasă făcuse mare scandal fiindcă nu-l aștepta mâncarea. Choake era de părere că slugile nu trebuie lăsate să se îngrașe și să lenevească.

Bătaia puternică în ușă abia se auzi din cauza vântului care mugea.

― Nancy, dacă mă caută cineva, nu sunt acasă, spuse încruntându-se îmbufnat.

― Prea bine, domnule.

După ce-l mirosi puțin, se hotărî să ia și un pic de cod, enervat că trebuie să se servească singur. Zis și făcut. După care își sprijini burta de masă și tocmai înghițea prima îmbucătură de pe cuțit, când auzi o tuse ușoară în spatele lui.

― Vă rog să mă iertați, domnule! Căpitanul Poldark...

― Spune-i... Doctorul Choake ridică privirea și zări în oglindă, în urma slujnicei încurcate, o siluetă înaltă, udă leoarcă.

Ross intră în încăpere. Își pierduse pălăria, iar dantela de la mâneca redingotei era sfâșiată; apa picura de pe el lăsând dâre pe covorul turcesc scump al doctorului Choake.

Ceva însă din privirea lui îl împiedică pe Choake să observe toate aceste lucruri. Cei din familia Poldark erau nobili care trăiau în Cornwall de două sute de ani, iar el, Choake, cu toate aerele pe care și le dădea, avea origini îndoielnice.

Se ridică.

― Vă deranjez de la masă, spuse Ross.

― ... S-a întâmplat ceva?

― Sper că n-ați uitat că v-am angajat ca să fiți cu soția mea când naște.

― Ei, dar totul merge bine. Am consultat-o amănunțit. Copilul se va naște în această după-amiază.

― V-am angajat ca doctor, să fiți acolo, nu pe post de parazit ambulant.

Choake se albi la față. Se întoarse furios spre Nancy care rămăsese cu gura căscată.

― Adu-i domnului căpitan Poldark un pahar de porto.

Nancy ieși în fugă.

― Ei, de ce vă plângeți? Choake se străduia să-l facă pe musafirul lui să se simtă stânjenit; omul nu avea nici un ban și era doar un tinerel. I-am îngrijit pe tatăl domniei voastre, pe unchiul domniei voastre, pe vărul vostru și pe soția dumnealui, verișoara dumneavoastră, Verity. N-au găsit niciodată vreun motiv să pună la îndoială tratamentul meu.

― E treaba lor ce fac ei. Unde vă este pelerina?

― Omule, nu pot să călăresc pe furtuna asta! Uită-te la dumneata! Ar fi imposibil să urc pe cal.

― Ar fi trebuit să vă gândiți la asta când ați plecat de la Nampara.

Se deschise ușa și apăru Polly Choake, cu părul pus pe moațe, îmbrăcată cu un halat larg roșu-aprins. Scoase un țipăt când dădu cu ochii de Ross, apoi sâsâi:

― Oh, domnule căpitan Poldark! Nu știam că sunteți aici. Zău, n-am mai pomenit furtună ca asta! Și vântul, când îl auzi sus, e de-a dreptul înfricossător. Mă tem de acoperiss, Tom, zău că mă tem, dacă s-ar prăbussi peste mine, n-ar fi o privelisste prea grozavă.

― Nici când te zgâiești așa din ușă nu ești o priveliște prea grozavă, i-o tăie bărbatu-său enervat. Intră sau ieși, cum vrei, dar ai bunătatea să te hotărăști.

Bosumflată, Polly intră și se uită pieziș la Ross, aranjându-și părul. Ușa se trânti în urma ei.

― Nu pot să mă obissnuiesc cu furtunile astea din Cornwall, iar acum parcă e iadul pe pământ. Jenkins zice că s-au desprins cinci țigle de la beci, dar mă întreb dacă n-or fi mai multe. Cum se simte soția dumneavoastră, domnule căpitan Poldark?

Choake își scoase scufia și-și puse peruca pe creștet.

― O să v-o ia vântul!

― Doar nu pleci, Tom? N-o să poți nici să călăressti ssi nici să umbli pe jos. Ssi nu uita că pot să cadă copaci. E periculos!

― Căpitanul Poldark este îngrijorat de soția dumnealui, spuse Choake cu glas egal.

― Dar e din nou urgent, atât de curând? Îmi amintesc că mama mi-a zis că a durat patruzeci ssi opt de ore până să mă nasc.

― Atunci și soțul dumitale va aștepta patruzeci și opt de ore. Așa am eu chef, doamnă Choake.

Morocănos, doctorul își aruncă halatul de casă cu stropi vișinii pe care-l avea pe el și se îmbrăcă cu o redingotă. Apoi ieși vijelios ca să-și aducă geanta medicală și pelerina de ploaie, și mai că o răsturnă pe Nancy care venea cu vinul de Porto.

La întoarcere, vântul bătea un pic dintr-o parte.

Lui Choake îi zburară peruca și pălăria, dar Ross prinse peruca și o îndesă sub haina sa. După ce urcară dealul de lângă Wheal Maiden, amândoi gâfâiau și erau uzi până la piele. Când ajunseră la pâlcul de copaci, zăriră în fața lor o siluetă subțire, cu o pelerină cenușie, sprijinită de un copac.

― Verity, spuse Ross când trecură pe lângă ea. Ce treabă ai tu pe afară pe o zi ca asta?

Ea îi zâmbi larg, cu zâmbetul ei generos.

― Ar trebui să știi că nu poți să ții secret. În drum spre mină, Betty, fata doamnei Zacky, i-a văzut pe Jud și pe doctorul Choake, și i-a spus soției lui Bartle. Verity își lipi fața udă de copac. Staulul nostru s-a dărâmat, iar cele două vaci sunt în fabrica de bere. Schela de la mina lui Digory s-a prăbușit, dar nu cred că e cineva rănit. Cum se simte ea, Ross?

― Cred că destul de bine. Ross o luă pe Verity de braț și porniră după doctor care mergea poticnindu-se, cu pelerina fluturându-i în vânt. Deseori se gândise că, dacă unui bărbat i s-ar fi permis să aibă o a doua nevastă, ar fi cerut-o pe verișoara lui, pentru bunătatea și generozitatea ei și pentru că avea mereu darul să-l liniștească. Deja începuse să se rușineze de mânia lui. Tom Choake avea părțile lui bune și, în mod firesc, își cunoștea meseria mai bine decât doamna Zacky Martin.

Îl ajunseră din urmă pe Choake chiar când trecea peste creanga ruptă de ulm.

Doi dintre meri fuseseră doborâți, și Ross se întrebă ce va zice Demelza când va vedea ce mai rămăsese din florile ei de primăvară.

Când va vedea...

Mări pasul. Se enervă din nou la gândul că toate femeile alea se foiesc prin casă și că iubita lui Demelza e neajutorată și în dureri. Și că Choake plecase fără o vorbă.

Când intrară, o văzură pe Jinny zdupăind în sus pe scară, cu un lighean cu apă fierbinte din care, în grabă, vărsă un pic și pe hol. Nu le aruncă nici măcar o privire.

Doctorul Choake era așa de tulburat că se duse în salon și se așeză pe primul scaun ce-i ieși în cale, încercând să-și recapete suflul. Îl privi pe Ross și spuse:

― Vă mulțumesc pentru perucă.

Ross turnă trei pahare de brandy. Pe primul i-l dădu lui Verity care se prăbușise într-un scaun. Părul ei negru zburlit contrasta cu șuvițele ude pe care gluga nu le acoperise. Îi zâmbi lui Ross și spuse:

― Când doctorul Choake este gata, mă duc sus. Apoi, dacă totul merge bine, îți aduc ceva să mănânci.

Choake dădu pe gât brandy-ul, apoi întinse paharul pentru încă unul. Știind că alcoolul îl face un doctor mai bun, Ross i-l umplu.

― Vom lua micul dejun împreună, spuse Choake, mai vesel la gândul mâncării. Ne ducem sus doar că să-i liniștim pe toți, după care mâncăm. Ce aveți la micul dejun?

Verity se ridică. Îi căzu pelerina, dând la iveală rochia cenușie simplă din muselină, care era udă la poale și plină de noroi. Dar Ross se uită la chipul ei. Avea o expresie un pic exaltată, uimită, de parcă ar fi văzut o arătare.

― Ce s-a întâmplat?

― Ross, mi s-a părut că aud...

Ascultară cu toții.

― A, sunt copii în bucătărie, spuse Ross obosit. Sunt copii în cămară și cred că sunt copii și în dulapurile de haine. De toate vârstele și dimensiunile.

Verity zise:

― Șșșt!

Choake își căută geanta bâjbâind. Mișcările îi erau neîndemânatice și făcea multă gălăgie.

― Ăsta nu este un copil mare! spuse brusc Verity. Ăsta nu este un copil mare!

Ascultară din nou.

― Trebuie să ne ducem la pacienta noastră, spuse Choake, dintr-odată stânjenit, adăugând apoi mai vesel:

― Când coborâm, putem să mâncăm.

Deschise ușa. Ceilalți îl urmară, dar se opriră cu toții în capul scărilor.

Prudie era pe prima treaptă. Încă mai era îmbrăcată cu cămașa de noapte, peste care își pusese o haină, iar silueta ei masivă era voluminoasă ca un sac plin gata să plesnească. Se aplecă spre ei ca să-i privească, cu fața ei lungă și rozalie umflată și lucioasă.

― Gata, s-a terminat! strigă cu voce răsunătoare. E o fetiță. Aveți o fetiță. Și una dintre cele mai drăgălașe gâgâlici pe care le-am văzut. I-am pocit un picuț fața, da’ e puternică și vioaie precum un mânz. I-auzi-o cum țipă!

După un moment de tăcere, Choake își drese glasul a îngrijorare, punând un picior pe prima treaptă. Dar Ross îl împinse într-o parte și se duse el sus primul.

capitolul 2

Dacă Julia ar fi avut cum să-și dea seama care-i realitatea, ar fi crezut că ținutul unde se născuse este unul straniu.

O năpastă se abătuse asupra lui ore întregi. Nimic nu scăpase neatins, atâta sare adusese vântul acela teribil. Frunzele tinere și verzi ale copacilor se înnegriseră și se ofiliseră, iar crengile trosneau și la cea mai ușoară suflare de vânt. Până și păpădiile și urzicile păliseră. Se prăpădiseră fânul, recoltele de cartofi, mazărea și fasolea nouă. Bobocii de trandafir nu se deschiseseră deloc, iar pârâul era sufocat de toate rămășițele acelei primăveri ucise.

Dar la Nampara, în micul univers alcătuit din patru pereți și draperii strălucitoare, unde vocile erau șoptite, viața era triumfătoare.

După ce se uită îndelung la bebelușul ei, Demelza ajunse la concluzia că fetița este întreagă și minunată, să te tot uiți la ea, odată ce biata ei fețișoară lovită se va fi vindecat. Nimeni nu părea să știe cât va dura acest lucru – în sinea lui Ross credea că vor rămâne urme pentru totdeauna –, dar Demelza, care avea o fire mai optimistă, se uită la vânătăi, apoi privi afară pe fereastră la peisajul devastat și ajunse la concluzia că natura și timpul aveau să facă minuni. O să amâne botezul până la sfârșitul lui iulie.

Avea ideile ei legate de botez. Elizabeth dăduse o petrecere la botezul lui Geoffrey Charles. Demelza nu participase, căci – acum, în noiembrie, se făceau patru ani – pe atunci ea nici nu exista în ochii familiei Poldark; dar își amintea mereu poveștile lui Prudie despre oamenii minunați care fuseseră invitați, splendidele buchete de flori aduse de la Truro, despre ospățul organizat și vinul servit, despre urările făcute. Acum însă, că și ea își făcuse intrarea în societate – deși fără fast –, nu vedea nici un motiv pentru care nu ar organiza și ei pentru copilul lor o petrecere la fel de grozavă sau chiar mai frumoasă.

Dacă reușea să-l convingă pe Ross, ar fi vrut să organizeze două petreceri.

Îi spuse ideea ei lui Ross la o lună de la nașterea Juliei, în timp ce-și beau ceaiul pe pajiștea din fața conacului de la Nampara. Julia dormea dusă la umbra liliacului.

Ross se uită la ea cu privirea aceea scrutătoare și malițioasă.

― Două petreceri? Nu avem gemeni.

Pentru o clipă, privirile li se întâlniră, apoi Demelza fixă ceașca de ceai.

― Nu, dar este familia ta, și apoi este familia mea, Ross. Lumea bună și ceilalți, oamenii obișnuiți. Nu se cuvine să-i aducem împreună, așa cum nu se face să amesteci smântâna cu... cu ceapa. Dar, și unii, și ceilalți sunt oameni de treabă.

― Mie îmi place ceapa, dar smântâna îmi face silă, spuse Ross. Hai să dăm o petrecere pentru săteni: familiile Zacky Martin, Nanfan, Daniel. Sunt mult mai vrednici de stimă decât moșierii ăia ghiftuiți și consoartele lor cu pretenții.

Demelza îi aruncă o bucățică de pâine câinelui ghemuit fără pic de grație, lângă ei.

― Garrick nu arată prea bine după ce s-a bătut cu taurul domnului Treneglos, spuse ea. I-au mai rămas ceva dinți, sunt sigură, dar înghite ca un haplea și lasă stomacul să mistuie.

Auzindu-și numele, Garrick începu să dea din ciotul de coadă.

― Ia stai să văd, spuse Demelza, încercând să-i deschidă gura.

― Am putea să chemăm câțiva oameni foarte drăguți dintre săteni. O să vină și Verity, spuse Ross. Ca și nouă, și ei îi plac foarte mult – în fine, dacă i s-ar permite. L-ai putea invita chiar și pe taică-tău, dacă-ți face plăcere. Sunt sigur că m-a iertat că l-am aruncat în râu.

― Mă gândeam că ar fi drăguț să-i invităm pe tata și pe frații mei a doua zi, adăugă Demelza. Mă gândeam că am putea face asta pe douăzeci și trei iulie, când e sărbătoare la Sawle, și minerii au oricum zi liberă.

Ross zâmbi în barbă. Era plăcut să stea așa împreună la soare, și nici nu-l deranja că ea se dădea pe lângă el ca să obțină ce voia. Ba chiar manifesta un real interes să vadă care va fi următoarea ei mișcare.

― Da, Garrick are destui dinți, doar că e pur și simplu prea leneș ca să mestece, nimic altceva, spuse Demelza. Crezi că prietenii tăi rafinați ar fi de acord să stea la aceeași masă cu o fiică de miner?

― Dacă-i deschizi gura mai mult, o să cazi în ea, o tachină Ross.

― Nu, nu cad; sunt prea grasă; corsetul meu cel nou abia mă mai cuprinde, iar fața mi-e îngrozitor de buhăită. Mă gândesc că John Treneglos n-ar zice nu dacă l-am invita. Ba poate că ar veni chiar și nevasta aia a lui sașie dacă tu ai fi momeala. Și George Warleggan – mi-ai zis că bunicul lui a fost fierar, așa că n-are motiv să se fălească, chiar dacă e bogat. Și Francis... îmi place vărul Francis. Și mătușa Agatha, cu perciunii ei albi și cea mai bună perucă. Și Elizabeth, și micuțul Geoffrey Charles. Am fi o adunare de toată frumusețea. În plus, poate-i chemi și pe câțiva dintre prietenii tăi cu care te întâlnești la George Warleggan, spuse Demelza șireată.

O pală ușoară de vânt ridică un fald de la rochia Demelzei, îl flutură blând, apoi îl lăsă să cadă.

― Niște cartofori, spuse Ross. Nu cred că-ți dorești așa ceva la botez. Și faptul că i-am întâlnit de vreo două ori la masa de joc nu înseamnă că suntem prieteni apropiați.

Ea îi dădu drumul lui Garrick căruia îi curgeau balele și se șterse pe mâini de partea de jos a rochiei. Apoi se corijă și se aplecă să se șteargă pe iarbă. Garrick o linse pe obraz, și o buclă întunecată îi căzu pe ochi. Necazul când aveai o dispută cu femeile era că te lăsai distras de la subiect de frumusețea lor, medită Ross. Demelza nu era mai puțin atrăgătoare, acum că se mai împlinise puțin de la sarcină. Își aminti cum arăta Elizabeth, prima lui dragoste, după ce-l născuse pe Geoffrey Charles: desăvârșită precum o camelie, delicată, strălucitoare și ușor îmbujorată.

― Dacă vrei, poți să organizezi două petreceri de botez, spuse el.

În mod cu totul absurd, preț de o clipă, Demelza păru ușor tulburată. Obișnuit cu schimbările ei bruște de dispoziție, o urmări cu o privire amuzată. Ea răspunse timid:

― O, Ross! Ești așa de bun cu mine!

El râse.

― Să nu începi să plângi pentru asta!

― Nu! Dar chiar ești, ești așa de bun! Se ridică și-l sărută. Uneori, mă gândesc că sunt o doamnă din înalta societate, dar îmi amintesc iute că de fapt nu sunt decât o..., adăugă încetișor.

― Ești Demelza mea, spuse el. Dumnezeu n-a mai făcut alta ca tine.

― Ba da. Mai este una în leagăn. Îl privi cu ardoare. Chiar ai vorbit serios când mi-ai spus toate cuvintele alea frumoase înainte să se nască Julia? Ai vorbit serios, Ross?

― Am uitat ce-am spus.

Se depărtă de el, și începu să se învârtă pe pajiște, în rochia ei elegantă. Se întoarse imediat. Hai să mergem să ne scăldăm, Ross!

― E o prostie! Abia te-ai dat jos din pat de o săptămână.

― Atunci lasă-mă măcar să-mi bag picioarele în mare. Putem să mergem pe plajă și să ne plimbăm prin apă, pe lângă mal. E o zi așa de liniștită.

O mângâie și spuse:

― Julia ar avea de suferit dacă ai răci.

― Nu m-am gândit la asta, zise ea dezamăgită, lăsându-se iar în scaun.

― Putem însă să ne plimbăm pe nisip, e uscat.

Ea fu în picioare într-o clipită.

― Mă duc să-i spun lui Jinny să aibă grijă de Julia.

Când se întoarse, porniră amândoi spre fundul grădinii, unde solul era deja amestecat cu nisip. Traversară o fâșie de pământ arid, croindu-și drum printre ciulini și nalbe de câmp. Ajunseră la zidul de piatră în paragină, și o luă în brațe ca s-o treacă peste el. Înaintară greu prin nisipul moale, până ajunseră pe plaja Hendrawna.

Era o zi văratecă blândă, cu regimente întregi de nori albi adunați la orizont. Marea era liniștită, iar valurile mici care se spărgeau lângă mal lăsau în urmă pe suprafața verzuie a apei o dantelă delicată de spumă albă.

Se plimbau braț la braț, și el reflectă cât de rapid regăsiseră vechea lor camaraderie.

Departe, în larg, erau câteva bărci de pescari, vreo două de la Padstow și una de la Sawle, care pescuiau heringi. Li se păru că una este a lui Pally Rogers și-i făcură cu mâna, dar acesta nu băgă de seamă, fiind mai prins cu pescuitul decât cu semne de prietenie.

― Cred că ar fi bine dacă Verity ar veni la amândouă petrecerile, spuse ea. Are nevoie de o schimbare și de lucruri noi care s-o intereseze, spuse ea.

― Sper că nu ai de gând să ții copilul deasupra cristelniței de două ori.

― Nu, nu, asta ar fi doar în prima zi. Când o să fie prezentă lumea bună. Ceilalți, poporenii, o să fie mulțumiți să primească multă mâncare. Și pot să dea gata ce mai rămâne din ajun.

― Ce-ar fi să organizăm și o petrecere pentru copii, ca să terminăm și ce mai rămâne din ziua a doua? zise Ross.

― Râzi de mine, Ross! Mereu râzi de mine, spuse ea privindu-l.

― E un fel sucit de a-ți arăta afecțiunea. Nu știai?

― Fii serios, te rog! Nu crezi că ar fi de bonton să organizăm o astfel de petrecere?

― Sunt foarte serios. Sunt gata să mă supun