Logodnă de conveniență

capitolul 1

― Doamnă, călătoriți din întâmplare pe Steaua Nordului?

Vocea masculină, cu un accent britanic educat, părea a fi pătrunsă de multă durere. Venea dinspre intrarea întunecoasă a unei străduțe din apropiere. Amity Doncaster îngheță.

Era pe drumul de întoarcere spre vapor, cu notele și desenele făcute pe insulă înghesuite în geanta ei de umăr.

― Da, călătoresc pe Steaua Nordului, spuse ea.

Nu schiță nici un gest să se apropie de străduță. Nu-l putea vedea pe cel care-i vorbise ascuns în beznă, dar precis nu era un tovarăș de călătorie. Ar fi recunoscut vocea misterioasă și surprinzător de convingătoare.

― Am nevoie urgentă de un serviciu, zise el.

Nu mai încăpea nici o îndoială că necunoscutul era în mare suferință. Parcă își aduna și ultima fărâmă de putere numai ca să-i vorbească.

Pe de altă parte, în călătoriile ei întâlnise câțiva actori foarte buni, nu toți profesioniști ai scenei. Unii fuseseră niște escroci și infractori foarte talentați.

Totuși, dacă bărbatul era rănit nu-i putea întoarce spatele.

Lăsă umbrela de soare și desprinse elegantul evantai japonez, făcut la comandă, din suportul de la talie. Acesta arăta ca un evantai de damă obișnuit, însă era în realitate o armă redutabilă datorită vârfurilor ascuțite ale lamelelor de oțel.

Se îndreptă precaută către intrarea pe străduță, strângând evantaiul închis în mână. Văzuse destule prin lume ca să fie prudentă în privința străinilor care strigau după ajutor din întuneric. Faptul că bărbatul cu pricina vorbea cu un accent britanic aristocratic nu însemna că nu era vreun răufăcător. Insulele din Caraibe fuseseră împânzite odinioară de pirați și corsari. Marina Regală, și mai recent Marina Statelor Unite, înlăturaseră în cea mai mare parte amenințarea din acea zonă, dar nu rezolvaseră definitiv problema hoților obișnuiți și a bandiților. Descoperise că aceștia erau la fel de răspândiți ca șobolanii pe tot cuprinsul planetei.

Când ajunse în apropierea bărbatului care stătea cu spatele rezemat de zid, își dădu seama că nu avea nici un motiv să se teamă de el. Era într-o situație disperată. Părea să fie trecut cu puțin de treizeci de ani. Părul negru ca pana corbului, umed de sudoare, îi cobora într-un V ascuțit pe frunte. Fără îndoială că de obicei îl purta pieptănat lins pe spate, pe după urechi, dar în această clipă îi atârna moale, încadrând trăsăturile unei fețe ferm conturate și inteligente, acum încruntată și hotărâtă. Ochii lui căprui-deschis oglindeau durerea și slăbiciunea care îl cuprinseseră. În ochii aceia se mai putea citi și altceva: o voință aprigă, de fier. Se agăța la propriu de viață.

Pieptul cămășii albe de in, croite pe comandă, era îmbibat cu sânge proaspăt. Își scosese haina, o mototolise și acum o ținea apăsată puternic pe o coapsă, însă presiunea exercitată nu era suficientă pentru a opri sângele care șiroia încet și constant din rană.

Pe scrisoarea pe care o întindea către Amity rămăseseră urme de degete pline de sânge. Mâna îi tremura din cauza efortului necesar ca să facă până și gestul acela mărunt.

Ea își agăță din nou evantaiul de suportul din talie și se grăbi spre el.

― Doamne, Dumnezeule, ce-ați pățit? Ați fost atacat?

― Împușcat. Scrisoarea. Luați-o. Trase scurt aer în piept. Vă rog.

Amity lăsă jos geanta și umbrela și îngenunche lângă el, ignorând scrisoarea.

― Ia să vedem ce este.

Din glas îi răzbătea autoritatea calmă folosită de tatăl ei când li se adresa pacienților. După cum îi plăcea lui George Doncaster să afirme, ideea că doctorul știe ce face îi dădea pacientului speranță și curaj.

Acest pacient anume nu se găsea însă în situația de a fi îmbărbătat. Avea un țel fixat în minte și îl urmărea cu fiecare fărâmă din puterile care îi slăbeau.

― Nu, spuse el printre dinții încleștați, vrând parcă să se asigure că ea îi înțelegea vorbele. E prea târziu. Mă numesc Stanbridge. Mi-am rezervat bilet pe Steaua Nordului. Se pare că nu voi face călătoria spre New York. Doamnă, vă rog, un serviciu. Vă implor. Foarte important. Luați această scrisoare.

Refuza s-o lase să-l ajute până nu era convins că avea să-i îndeplinească rugămintea.

― Foarte bine, zise Amity vârând scrisoarea în geantă.

― Promiteți-mi că o să i-o transmiteți unchiului meu la Londra. Cornelius Stanbridge. Ashwick Square.

― Așa o să fac, răspunse ea. Dar acum trebuie să ne ocupăm de rana dumneavoastră. Vă rog să mă lăsați să vă examinez. Am ceva experiență în domeniul acesta.

Bărbatul o fixă cu o privire fascinantă. Amity ar fi putut jura că pentru o fracțiune de secundă văzuse în ochii lui ceva ce ar fi putut trece drept amuzament.

― Doamnă, am impresia că aveți o experiență foarte vastă într-o mulțime de privințe, spuse el.

― Nici nu aveți idee, domnule Stanbridge. O să am foarte mare grijă de scrisoarea dumneavoastră.

El o scrută intens printre pleoapele pe jumătate închise.

― Da, spuse în cele din urmă. Cred că exact asta o să faceți.

Ea îi descheie cămașa îmbibată cu sânge și îi dădu ușor la o parte mâna cu care își apăsa haina mototolită pe rană. O privire sumară îi oferi informațiile de care avea nevoie. Carnea de pe partea laterală a corpului era sfâșiată și însângerată, dar nu fusese atins nici un vas de sânge important. Îi așeză mâna la loc și se ridică în picioare.

― Glonțul a ieșit, și nu cred că a atins vreun organ vital. Își suflecă poalele rochiei de călătorie și smulse câteva fâșii din materialul juponului în timp ce adăuga: Dar trebuie să ținem sub control sângerarea până vă ducem pe vapor. Pe insulă nu se poate acorda ajutor medical calificat. Mă tem că va trebui să vă mulțumiți cu mine.

Stanbridge mormăi ceva confuz și închise ochii.

Amity confecționă un bandaj gros dintr-o fâșie lungă din jupon. Îi îndepărtă din nou mâna încleștată și haina apăsată pe rană, strânse marginile rănii cât se putu, potrivi bandajul peste plagă, apoi îi puse mâna peste el și îi ordonă:

― Apăsați tare.

Stanbridge nu deschise ochii, dar mâna lui puternică strânse viguros bandajul improvizat.

Ea îi înfășură repede două fâșii lungi de material în jurul mijlocului și le legă pentru a susține pansamentul.

― Unde ați învățat să faceți asta? mormăi Stanbridge fără să deschidă ochii.

― Tatăl meu a fost doctor. Am crescut într-o casă în care medicina era subiectul principal de conversație. L-am ajutat adesea în munca lui. Am călătorit cu el prin lume timp de câțiva ani, când a studiat practicile medicale din diverse țări.

Stanbridge reuși să-și ridice puțin pleoapele.

― Asta e într-adevăr ziua mea norocoasă.

Ea aruncă o privire spre hainele lui pline de sânge.

― N-aș merge așa departe încât să spun că e o zi norocoasă pentru dumneavoastră, dar sunt convinsă că veți supraviețui. În împrejurările date nu e puțin lucru. Acum trebuie să vedem cum vă ducem la bordul Stelei Nordului.

De un an de zile, de când murise tatăl ei, îi lua trusa medicală în toate călătoriile. Acum însă, aceasta era în cabina ei de la bordul vasului. Întrucât oprise hemoragia abundentă, trebuia să găsească un mijloc de a-l transporta pe Stanbridge pe Steaua Nordului.

Se îndreptă spre capătul aleii și îi opri pe primii doi oameni pe care îi văzu, ambii localnici în drum spre piață. Nu-i trebuiră decât câteva minute ca să aranjeze lucrurile. Fu suficientă o privire către bărbatul căzut pentru ca bărbații să înțeleagă despre ce era vorba.

Cu ajutorul a doi prieteni, amândoi pescari, îl urcară pe Stanbridge, care era aproape fără cunoștință, pe o targă improvizată dintr-o plasă de pescuit și îl duseră până la vas. Amity le dădu un bacșiș destul de generos, dar ei părură mai mulțumiți de recunoștința ei adâncă decât de bani.

Membrii echipajului îl transportară pe pacient în cabina lui și îl puseră pe patul îngust. Amity ceru să-i fie adusă trusa medicală din cabină. Când aceasta sosi, se apucă să curețe rana și o prinse în câteva copci. Stanbridge gemea din când în când, dar în cea mai mare parte a timpului era inconștient.

Amity știa că nu se putea bizui decât pe ea însăși în privința pacientului, căci la bord nu mai era nici un doctor. Medicul vasului, un bărbat rumen la față și gras care avea obiceiul să fumeze și să bea vârtos, murise în urma unui atac de inimă la scurt timp după ultima escală. Amity îi luase locul cum putuse mai bine, tratând diversele răni și accesele ocazionale de febră ale echipajului.

Pe Steaua Nordului erau doar o mână de pasageri, în majoritate britanici și americani. Urmau să mai urce câțiva la următoarele escale, însă căpitanul Harris avea puține șanse să găsească alt doctor până când ajungeau la New York.

Febra se instală în jur de miezul nopții. Pielea lui Stanbridge era îngrijorător de fierbinte la atingere. Amity înmuie o cârpă în ligheanul cu apă rece pe care i-l adusese stewardul și o puse pe fruntea rănitului. Ochii lui clipiră și se deschiseră. O privi cu o expresie tulburată.

― Am murit?

― Nici pe departe, îl asigură ea. Sunteți în siguranță, la bordul Stelei Nordului. Suntem în drum spre New York.

― Chiar nu sunt mort?

― Nicidecum.

― Nu m-ați minți în privința asta, nu-i așa?

― Nu. Nu v-aș minți în privința unui lucru atât de important.

― Scrisoarea?

― În siguranță în geanta mea.

O privi intens câteva clipe, după care păru să ajungă la o concluzie.

― Nici în privința asta nu m-ați minți.

― Nu. Domnule Stanbridge, dumneavoastră și scrisoarea dumneavoastră veți ajunge împreună la New York. Aveți cuvântul meu.

― Până atunci, promiteți-mi că nu veți spune nimănui despre scrisoare.

― Bineînțeles că nu voi spune nimănui. Scrisoarea este problema dumneavoastră personală.

― Nu știu de ce, dar cred că pot să mă încred în dumneavoastră. Oricum, se pare că nici nu prea am de ales.

― Voi păstra scrisoarea în siguranță, domnule Stanbridge. În schimb trebuie să-mi promiteți că vă veți reveni.

Ar fi putut să jure că bărbatul aproape zâmbise.

― O să fac tot ce pot, murmură el închizând iarăși ochii.

Amity luă cârpa, o înmuie și i-o trecu delicat peste porțiunile de piept și umeri care nu erau acoperite de bandaj.

Se auzi o ciocănitură în ușa cabinei.

― Intră, spuse ea încet.

Yates, unul dintre stewarzi, își vârî capul pe ușă.

― Vă mai pot ajuta cu ceva, domnișoară Doncaster? Căpitanul mi-a cerut să vă acord tot sprijinul.

― Pentru moment nu-mi mai trebuie nimic, domnule Yates. Mi-ați fost de mare ajutor. Am curățat rana cât s-a putut de bine. Copcile au redus hemoragia. De acum încolo este numai treaba naturii. Din fericire, domnul Stanbridge pare a fi înzestrat cu o constituție puternică.

― Căpitanul spune că ar fi murit acolo, pe St. Clare, dacă nu l-ați fi descoperit pe străduță, nu l-ați fi adus pe vas și nu i-ați fi cusut rana din coaste.

Ea zâmbi.

― Da, bine, dar n-a murit, așa că nu are rost să insistăm asupra sorții pe care ar fi putut-o avea.

― Nu, doamnă. Dar nu este singurul de la bord care are motive să vă fie recunoscător. Echipajul știe că dumneavoastră l-ați salvat pe Red Ned de la moarte când îl doborâse febra săptămâna trecută. Tot datorită dumneavoastră, domnul Hopkins nu și-a pierdut brațul după ce rana de la braț s-a infectat. Căpitanul le spune tuturor că ar vrea să vă păstreze aici, pe vas. Echipajul ar fi fericit dacă ați rămâne, ăsta e adevărul.

― Mulțumesc, domnule Yates. Mă bucur că am putut da o mână de ajutor, însă trebuie să mă întorc la Londra.

― Da, doamnă. Yates clătină din cap. Sunați dacă aveți nevoie de mine.

― Așa o să fac.

Ușa se închise în urma stewardului. Amity se întinse să ia o altă cârpă umedă.

Aproape de ivirea zorilor, febra scăzu. Mulțumită că Stanbridge era în afara pericolului, cel puțin pentru moment, Amity se ghemui în singurul fotoliu din încăpere și încercă să doarmă puțin.

La un moment dat se trezi cu sentimentul straniu că era urmărită. Clipi de câteva ori și ascultă cu atenție, încercând să-și dea seama ce-i întrerupsese somnul chinuit, însă tot ce auzi fu uruitul motoarelor mari de pe Steaua Nordului.

Își întinse picioarele și se ridică oarecum țeapănă. Stanbridge o privea de pe pat. Își dădu seama că asta o trezise. Îi simțise privirea.

În mod ciudat, fu tulburată. Pentru a-și masca stânjeneala se apucă să-și aranjeze faldurile rochiei sobre de călătorie, de culoare maro.

― Arătați mult mai bine, domnule Stanbridge.

Era adevărat. Ochii nu-i mai ardeau de febră dar în expresia lui se citea un alt soi de căldură care îi provocă un fior de plăcere de-a lungul cefei.

― Mă bucur să aud că arăt mai bine. Când își schimbă poziția pe pat, fața i se încordă de durere. Pentru că în mod sigur mă simt ca naiba, mormăi el.

Ea privi spre trusa medicală de pe dulăpior.

― Mă tem că nu pot face prea multe în privința durerii dumneavoastră. Nu prea mai am medicamente. Mai am puțină morfină, dar efectul este de scurtă durată.

― Mulțumesc mult, păstrați-vă morfina. Prefer să am capul limpede. Nu sunt sigur că m-am prezentat cum se cuvine. Benedict Stanbridge.

― Căpitanul Harris mi-a comunicat numele dumneavoastră. Este o plăcere să vă cunosc, domnule Stanbridge. În împrejurările date poate că nu este tocmai o plăcere, dar e de preferat alternativei, zâmbi ea. Eu sunt Amity Doncaster.

― Doncaster? Fața lui se încruntă concentrată. De ce îmi sună cunoscut?

Ea își drese glasul.

― Am scris câteva articole de călătorie pentru Flying Intelligencer. Poate că ați citit vreunul dintre ele?

― Puțin probabil. Nu citesc niciodată fițuica aia.

― Înțeleg.

Amity îi adresă cel mai glacial zâmbet al ei.

El avu eleganța să pară stânjenit.

― Acum am reușit să vă insult. Credeți-mă că e ultimul lucru pe care mi-aș fi dorit să-l fac.

― O să-l sun pe steward, zise ea ridicându-se în picioare. O să aibă de dumneavoastră cât îmi fac toaleta și iau micul dejun.

― Stați puțin, știu unde v-am auzit numele, exclamă Benedict. Cumnata mea a amintit de articolele dumneavoastră de călătorie. Este o mare admiratoare.

― Sunt încântată să aud acest lucru, replică Amity pe același ton calm, după care trase cu putere de șnurul clopoțelului.

Își reaminti că Benedict se refăcea după o rană urâtă și de aceea nu putea fi învinovățit pentru purtarea lui necuviincioasă. Gândul acesta nu-i scădea însă iritarea.

Benedict privi spre geanta pe care ea o pusese pe dulăpior.

― Mai aveți scrisoarea pe care v-am dat-o spre păstrare?

― Da, bineînțeles. Să v-o aduc?

― Nu, zise el după o clipă de gândire. Lăsați-o acolo în caz de...

― În caz de ce, domnule Stanbridge?

― Mai e mult până la New York, și starea s-ar putea să mi se agraveze.

― Puțin probabil.

― Cu toate acestea, prefer să am un plan de rezervă.

― Înțeleg că sunteți un om înclinat să prevadă toate posibilitățile? îl întrebă ea surâzând.

El își atinse bandajul de pe coaste și făcu o grimasă.

― Vedeți ce se întâmplă când nu planific bine lucrurile. După cum spuneam, dacă nu reușesc să ajung la New York, v-aș fi foarte recunoscător dacă v-ați ține de promisiune și i-ați duce scrisoarea unchiului meu.

― Cornelius Stanbridge, Ashwick Square. Nu vă faceți griji, mi-am notat adresa ca să n-o uit. Dar vă asigur că nu va fi necesar să i-o duc eu. Vă veți reveni de pe urma rănii și îi veți duce scrisoarea personal.

― Dacă îmi revin, nu va mai fi nevoie să i-o duc.

― Nu înțeleg. Ce înseamnă asta?

― N-are importanță. Promiteți-mi doar că nu veți scăpa geanta aceea din vedere până când nu mă voi simți destul de întremat ca să am grijă de scrisoare eu însumi.

― Vă dau cuvântul meu că nu mă voi despărți nici o clipă de geantă și de scrisoare. Totuși, după tot ce s-a petrecut, am impresia că mi se datorează o explicație.

― În schimbul promisiunii dumneavoastră că veți avea grijă de scrisoare vă dau cuvântul meu că într-o bună zi voi lămuri lucrurile atât cât pot.

Și asta era tot ce avea să primească drept garanție că într-o zi i se va spune adevărul, trase ea concluzia.

Un ciocănit anunță întoarcerea lui Yates. Amity își luă geanta și traversă cabina pentru a deschide ușa.

― O să revin după micul dejun, domnule Stanbridge, spuse ea. Între timp aveți grijă să nu faceți nimic care să-mi strice cusătura.

― O să fiu atent. Încă ceva, domnișoară Doncaster.

― Ce anume?

― Conform itinerariului Stelei Nordului, nu ar trebui să ajungem la New York mai devreme de zece zile. În afara pasagerilor care sunt deja la bord, fără îndoială că vom mai lua câțiva.

― Da. Și ce este cu asta?

El se ridică puțin într-un cot. Durerea îl făcu să-și strângă pleoapele.

― Nu spuneți nimănui despre scrisoare, nici unui alt pasager sau membru al echipajului. Este de imporanță vitală să nu aveți încredere în nimeni dintre cei prezenți acum la bord sau dintre cei care vor urca la următoarele escale. M-am exprimat limpede?

― Foarte limpede. Amity puse mâna pe clanță. Nu mă pot abține să nu vă spun că sunteți un om al misterelor, domnule Stanbridge.

El se lăsă din nou istovit pe perne.

― Deloc, domnișoară Doncaster. Sunt inginer.

Furtuna era departe, dar aprinsese cerul nopții cu sclipirile fulgerelor. Lumina fierbinte făcea ca norii să strălucească intens. Atmosfera era încărcată, cu un efect tulburător asupra simțurilor. „Într-o noapte ca asta o femeie poate fi iertată dacă își închipuie că poate să zboare", își spuse Amity.

Stătea pe puntea superioară cu mâinile prinse de balustrada de tec și privea spectacolul uimită și captivată. Nu toate emoțiile intense și răscolitoare îi erau provocate de furtună. Bărbatul de alături era responsabil pentru o mare parte din senzațiile care o copleșeau, se gândi. Noaptea și bărbatul se potriveau cumva.

― Simți de aici energia, spuse ea încântată.

― Da, se simte, murmură Benedict.

El nu privea furtuna. O privea pe ea.

Își pusese mâinile pe balustradă, cu degetele foarte apropiate de ale ei. Încă se deplasa prudent, dar rana i se închisese fără vreo urmă de infecție. Amity știa că o vreme avea să fie țeapăn și să simtă dureri, dar se vindeca repede. Cu câteva zile înainte, când își dăduse seama că avea să supraviețuiască, îi ceruse să-i înapoieze scrisoarea.

Își spusese că era bucuroasă să scape de responsabilitate, însă numai simplul fapt de a-i da scrisoarea o întristase. Faptul că Benedict îi încredințase acea misiune secretă crease un soi de legătură între ei, cel puțin în ceea ce o privea.

Acum, legătura atât de fragilă fusese tăiată. El nu mai avea nevoie de ea. Își recăpăta cu rapiditate puterile. A doua zi, Steaua Nordului urma să fie în portul New York, iar intuiția îi spunea că totul avea să se schimbe atunci.

― N-o să mă întorc la Londra cu dumneavoastră, spuse Benedict. Mâine, imediat după debarcare, trebuie să iau trenul spre California.

Se pregătise pentru acel moment, își reaminti ea. Știuse că interludiul de la bordul vasului avea să se sfârșească.

― Înțeleg. California este departe de New York.

„Și mult mai departe de Londra", adăugă ea în gând.

― Din nefericire, afacerile mă poartă spre coasta de vest. Dacă totul merge bine, nu voi fi silit să rămân acolo prea mult.

― Unde mergeți după ce o să plecați din California?

― Acasă, la Londra.

Ea nu mai știu ce să spună, așa că tăcu.

― Mi-ar plăcea foarte mult să vă caut atunci când mă voi întoarce, dacă îmi permiteți, continuă Benedict.

Tinerei femei îi veni brusc inima la loc.

― Și mie mi-ar plăcea foarte mult. Aștept cu nerăbdare să vă revăd.

― Amity, îți datorez mai mult decât aș putea să te răsplătesc vreodată.

― Vă rog, nu spuneți asta. Aș fi făcut același lucru pentru oricine aflat în situația dumneavoastră.

― Știu. Este unul dintre lucrurile care uimesc la tine.

Ea își dădu seama că roșise și fu recunoscătoare întunericului nopții.

― Sunt sigură că și dumneavoastră ați fi făcut același lucru în împrejurări asemănătoare.

― Ai fost obligată să mă iei pe încredere, spuse Benedict, foarte serios acum. Știu că nu ți-a fost ușor. Îți mulțumesc pentru că ai avut încredere în mine. Cum ea nu scoase nici un cuvânt, adăugă: Sper ca într-o zi să-ți pot explica totul. Te rog să mă crezi atunci când îți spun că nu e momentul să intru în detalii.

― Este povestea dumneavoastră, o puteți spune oricui doriți.

― Meriți să știi adevărul.

― Nu pot decât să fiu de acord cu dumneavoastră, spuse Amity.

Stanbridge zâmbi la auzul tonului ei rece.

― Mi-aș fi dorit să călătorim împreună la întoarcerea spre Londra.

― Chiar v-ați fi dorit?

El își puse mâna peste a ei pe balustradă și, preț de o clipă, nu se clinti. Amity, știind că aștepta să vadă dacă își retrăgea degetele, nu făcu nici o mișcare.

Benedict îi luă mâna și o întoarse încet cu fața spre el.

― O să-mi lipsești, Amity.

― Și tu o să-mi lipsești, șopti ea.

O trase spre el și îi acoperi gura cu a lui.

Sărutul fu tot ceea ce visase și mai mult decât atât: era misterios, pasionant, senzațional. Ea îi cuprinse gâtul cu brațele și își desfăcu buzele pentru a-l sorbi. O foame fierbinte și dulce o răscolea în adâncul ființei. De teamă să nu-i provoace durere, era atentă să nu se sprijine prea tare de el, însă și-ar fi dorit s-o facă; o, cum ar fi vrut să se piardă cu totul în această minune!

El își desprinse gura de a ei și o sărută pe gât. Mâinile lui coborâră spre talie, apoi alunecară pe corsajul rochiei până când degetele i se odihniră chiar sub sâni.

Fulgerele de la orizont reprezentau un fundal perfect pentru emoțiile puternice care amenințau să o cotropească. Se agăță de umerii lui, în căutarea promisiunilor pe care știa că nu avea să le primească, nu în acea seară. Seara aceea era un sfârșit, nu un început.

Benedict gemu stins, își puse gura peste a ei și o sărută și mai profund. O clipă nesfârșită, lumea din jurul Stelei Nordului încetă să mai existe.

Mânată de o pasiune care nu semăna cu nimic din ce mai trăise până atunci, tânjea să urmărească sărutul exact până în inima furtunii, ca și când nu ar mai fi existat o altă zi. Însă cu un geamăt adânc, Benedict se desprinse din îmbrățișare, îndepărtând-o blând, dar hotărât.

― Acum nu este nici timpul, nici locul potrivit.

Vocea lui era la fel de oțelită ca blindajul stăpânirii de sine din ziua în care îl găsise sângerând pe alee.

― Da, bineînțeles, rana ta, spuse ea repede, teribil de rușinată că în ardoarea ei uitase cu totul de asta. Iartă-mă. Te-a durut?

Ochii lui străluciră de un amuzament misterios. Îi mângâie obrazul cu dosul mâinii.

― Rana mea este ultimul lucru la care mă gândesc în această seară.

O conduse înapoi la cabina ei și îi spuse noapte bună la ușă.

A doua zi de dimineață, Steaua Nordului acosta la New York. Benedict o conduse până pe chei. La puțin timp după aceea dispăru într-o trăsură – și din viața lui Amity. Nici măcar nu se osteni să-i trimită o telegramă din California.

capitolul 2

Londra

Amity se învinui că nu-l observase decât prea târziu pe bărbatul ascuns în birjă. „Ploaia este de vină", își spuse. În mod normal ar fi fost mult mai atentă. În călătoriile în străinătate își impusese să fie extrem de precaută, însă acolo era Londra. Nu te așteptai să fii răpit de pe stradă chiar în plină zi.

E adevărat, avusese mintea în altă parte când părăsise sala de conferințe. Încă spumega de furie din pricina nenumăratelor inexactități din prelegerea doctorului Potter despre Vestul american. Omul era un dobitoc ignorant. Nu ieșise niciodată din Anglia, nemaivorbind că nici măcar nu se ostenise să citească articolele ei din Flying Intelligencer. Potter nu știa nimic despre Vest, și cu toate acestea avea îndrăzneala să se prezinte ca o autoritate în materie. La un moment dat, incapabilă să-i mai suporte elucubrațiile, sărise în picioare și ridicase câteva obiecții importante.

Potter și membrii asistenței nu se lăsaseră impresionați. Peste câteva minute, Amity fusese condusă afară din sala de conferințe de doi angați voinici. Auzise chicotelile înfundate și pufniturile de dezaprobare ale mulțimii. Femeile respectabile nu întrerupeau vorbitorii în scopul de a-i corecta. Din fericire, nimeni dintre cei prezenți nu o cunoștea, însă lecția pe care o primise fusese dură.

Iritată și dornică să