Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Inteligența animală. Uimitoare dovezi de emoții și gânduri la diferite specii animale
Inteligența animală. Uimitoare dovezi de emoții și gânduri la diferite specii animale
Inteligența animală. Uimitoare dovezi de emoții și gânduri la diferite specii animale
Cărți electronice440 pagini9 ore

Inteligența animală. Uimitoare dovezi de emoții și gânduri la diferite specii animale

Evaluare: 0 din 5 stele

()

Informații despre cartea electronică

Te-ai întrebat vreodată cum ar fi să fii un pește? Dar un liliac, o albină sau un tigru?

Oare au ei gânduri și emoții ca ale noastre? Cu siguranță, animalele gândesc și simt mult mai mult decât credem noi. În plus, sunt capabile de lucruri uimitoare, pe care noi le descoperim abia acum. De exemplu, furnicile se învață una pe alta drumul spre casă, păsările-grădinar folosesc perspectiva în construirea cuibului, câinii pot învăța sute de cuvinte, ciorile și porumbeii pot recunoaște și deosebi chipurile umane, coțofenele se pot recunoaște în oglindă, iar lista ar putea continua la nesfârșit.

Nu numai maimuțele antropoide, elefanții și delfinii sunt specii inteligente, așa cum se credea până de curând. Ultimele descoperiri ale cercetătorilor arată că nu trebuie să ai un creier mare pentru a fi deștept.

Inteligența animală ne poartă în lumea speciilor deștepte, de la papagali la cimpanzei, făcându-ne cunoștință cu cercetători simpatici și descoperirile lor incredibile. Scrisă cu umor și inteligență, cartea Virginiei Morell ne demonstrează că animalele (și mintea lor) merită cunoscute, respectate și iubite.

LimbăRomână
Data lansării14 iun. 2016
ISBN9786066863582
Inteligența animală. Uimitoare dovezi de emoții și gânduri la diferite specii animale
Citiți previzualizarea

Legat de Inteligența animală. Uimitoare dovezi de emoții și gânduri la diferite specii animale

Cărți conex

Recenzii pentru Inteligența animală. Uimitoare dovezi de emoții și gânduri la diferite specii animale

Evaluare: 0 din 5 stele
0 evaluări

0 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

    Previzualizare carte

    Inteligența animală. Uimitoare dovezi de emoții și gânduri la diferite specii animale - Morell Virginia

    INTRODUCERE

    Poate că organul nostru de gândire este superior și poate că ne folosim de el mai bine, dar ar fi cu siguranță o dovadă de vanitate din partea noastră să credem că alți posesori de instrumente similare nu se servesc deloc de ele.¹

    STEPHEN WALKER

    Animalele au minte. Ele au creier și îl folosesc, la fel ca și noi: pentru a cunoaște lumea, pentru a gândi și pentru a simți, precum și pentru a rezolva problemele de viață cu care se confruntă toate făpturile de pe Pământ. Ca și noi, ele au personalitate, stări de spirit și emoții, râd și se joacă. Unele își arată durerea și empatia, sunt conștiente de sine și, foarte probabil, conștiente de acțiunile și de scopurile lor.

    Nu cu mult timp în urmă, nu aș fi fost prea convinsă de aceste afirmații, pentru că ideea dominantă era aceea că animalele sunt mai mult ca niște zombi sau ca niște roboți, capabile să reacționeze numai prin comportamente simple, reflexe. Există încă cercetători care insistă că animalele trec prin viață ca și cum ar fi pe jumătate moarte, dar aceștia sunt atât de depășiți. Un nou val de studii întreprinse de biologi, cercetători ai comportamentului animal, biologi evoluționiști și ecologiști, psihologi comparatiști, etologi cognitivi și neurologi a demolat vechile teorii, care blocau explorarea minții animale. Întrebarea care se pune acum nu este „Gândesc animalele?, ci „Cum și ce gândesc ele?.

    Nu trece o săptămână fără să nu apară un studiu care anunță o nouă descoperire despre mintea animalelor: Balenele au accent și dialecte regionale, Peștii folosesc unelte, Veverițele adoptă orfani, Albinele fac planuri, Oile au memoria fețelor, Șobolanii își simt reciproc durerea, Elefanții se văd în oglindă, Corbii sunt capabili să inventeze unelte și (preferatul meu, iubitoare de câini fiind) Câinele are un vocabular de 1 022 de cuvinte.

    Cum de știu oamenii de știință că un câine deține un astfel de vocabular impresionant, că fluturii au amintiri de pe vremea când erau omizi, că gaițele albastre își consideră suratele niște hoațe sau că nu numai balenele, ci și vacile au accent regional? Cum putem dovedi că animalele gândesc și, odată ce am făcut acest lucru, ce ne spune asta despre relațiile noastre cu ele, precum și despre noi înșine?

    Mulți dintre noi au avut parte de cel puțin o experiență – jucându-ne cu un animal de companie sau privind fauna sălbatică – care ne-a făcut să ne gândim că un animal plănuia ceva, că se simțea vesel sau trist. Soțul meu și cu mine suntem siguri că nu ne înșelăm când ni se pare că patrupedul nostru zâmbește, mai ales când se joacă cu noi, când îi dăm un os pe care i l-am promis sau când ne reunim cu toții după vreo călătorie de afaceri. Am râs încântați văzându-i bucuria și am spus lucruri de genul: „Uită-te cât de fericit este Buck. Ce încântat e că și-a primit recompensa."

    Dar chiar este? În lipsa limbajului, există vreo modalitate de a ne da seama ce se petrece, de fapt, în mintea lui? Poate că pur și simplu a adulmecat o veveriță sau niște șosete vechi de-ale noastre sau poate că nu zâmbește deloc, ci încearcă să imite o expresie pe care o vede de multe ori pe fețele noastre și pe care probabil că o asociază cu mâncarea ori cu plimbările, dar fără să-i priceapă câtuși de puțin semnificația.

    Deși, ca mulți proprietari de animale de companie, am avut de multe ori sentimentul organic că atât câinele, cât și pisicile mele au o viață mentală și emoțională, nu am încercat nicicând să demonstrez acest lucru – sunt un scriitor care se ocupă de știință, nu un om de știință. Singura „dovadă" pe care o pot oferi constă în comportamentele, activitățile și expresiile faciale ale animalelor mele, care le trădează toate gândurile și emoțiile. Nu este acesta unul dintre motivele, probabil principalul motiv, pentru care ținem în casă animale de companie? Ne dorim tovărășia unor făpturi expresive și pline de viață, care pot fi amuzante și iubitoare, morocănoase și plictisite, și care relaționează cu noi și ne răspund, așa cum este capabilă să facă doar o altă ființă vie. Pe scurt, vrem pe post de companioni mai mult decât niște stane de piatră.

    Nu cred că am întâlnit vreodată un posesor de animale de companie care să nu aibă o poveste de spus despre cât de inteligent(ă) este câinele sau pisica lui. Probabil că ne place să avem animale de companie deștepte deoarece, aidoma oamenilor inteligenți, sunt mai interesante și mai amuzante. Și, uneori, animalele de companie inteligente ne fac și pe noi să ne punem mintea la contribuție.

    În mare măsură, datorită primului nostru câine, Quincie, foarte inteligent, o corcitură de collie – am început să mă gândesc să scriu această carte. Pe când era doar o cățelușă, lui Quincie îi plăcea să ducă un con de pin în gură în timpul drumețiilor noastre zilnice. Habar n-am de ce îi făcea atât de multă plăcere acest lucru, dar căuta întotdeauna conuri pe potecă, alegând unul pentru a-l lua cu ea. Într-o zi, pe când urcam o cărare abruptă, s-a oprit brusc, a lăsat conul și l-a împins în jos cu botul. S-a uitat cu atenție cum conul de pin se rostogolea pe pantă și la un moment dat s-a apucat să alerge după el, de parcă ar fi urmărit un iepure. Își imaginase un joc, îl inventase și l-a jucat apoi aproape de fiecare dată când am urcat pe acel traseu.

    – Are atâta imaginație! îmi aduc aminte că i-am spus soțului meu prima dată când Quincie a făcut asta.

    Am fost surprinsă, cu toate că, desigur, ea mai jucase asemenea jocuri imaginare cu noi, ca majoritatea câinilor, lătrând și făcând-o pe „câinele rău" atunci când o urmăream – deși, în tot acest timp nu înceta să dea din coadă și să ne ofere și alte indicii că doar se amuza. De asemenea, pisicile mele se joacă alergând după bile, șoricei din jucărie, pene sau bucăți de carton prinse cu o sfoară – orice își pot imagina că reprezintă o pradă vie. Dar nu le face plăcere doar să urmărească mișcarea jucăriei. De fapt, par să-și dorească să intru și eu în jocul lor; și au metodele lor – felul în care miorlăie și mă privesc – pentru a-mi da de înțeles că asta s-ar cuveni să facem.

    Așa că de ce am fost surprinsă atunci când cățelușa noastră a inventat un joc? Cred că pe atunci, în 1980 – nu cu foarte mult timp în urmă – oamenii de știință încă își puneau întrebarea: „Oare animalele gândesc?" Se căuta cu prudență un răspuns, iar prudența manifestată de către cercetători cuprinsese și societatea în general. În acele zile, dacă sugerai că un câine poate avea imaginație sau că șobolanii râd ori manifestă un anumit grad de empatie pentru durerea altuia, anumite persoane (și nu doar oamenii de știință) erau în stare să te ia peste picior și să te acuze de sentimentalisme și de antropomorfizare – interpretarea comportamentului unui animal ca și cum respectiva creatură ar fi fost un om îmbrăcat în blănuri și pene. Povestea mea despre Quincie a rămas la acest nivel de simplă anecdotă pe care am împărtășit-o doar prietenilor apropiați, iubitori de câini. Deși eram nedumerită de inventivitatea lui Quincie, nu știam cum să interpretez jocul ei cu acele conuri de pin, sau dacă să-l discut cu oamenii de știință pe care îi intervievam adesea despre animale și comportamentul lor.

    Nu cu mult timp înainte de-a o vedea pe Quincie inventându-și jocul, am primit un alt exemplu de gândire animală. De această dată, a fost vorba despre un animal sălbatic, un cimpanzeu orfan, în timp ce mă aflam în compania lui Jane Goodall, cel mai celebru etolog din lume (adică acel om de știință care studiază comportamentul animalelor în habitatul lor natural).

    Călătorisem cu Goodall într-un areal pe care îl studia în Tanzania, Parcul Național Gombe Stream, ca să-i iau un interviu pentru o biografie². Scriam despre mentorul său, Louis Leakey, renumitul vânător de fosile, cel care a ajutat-o să demareze studiul pe care îl întreprindea la acel moment. Aflându-mă la Gombe, am sperat să am la dispoziție ceva timp pentru a vedea cimpanzeii, lucru pe care și Goodall mi l-a recomandat, de altfel. Ea mi-a sugerat să mă alătur unuia dintre cercetătorii ei de frunte, David Gilagiza, un tanzanian uscățiv, care pe atunci colecta date privind relațiile dintre mamă și pui. El trebuia să se concentreze asupra lui Fifi, o femelă venerată în așa-numita familie F, și asupra puilor ei, Fanni și Flossi.

    Nimic – nici cărțile și articolele pe care le citisem, nici filmele documentare pe care le urmărisem – nu mă pregătise pentru prima mea întâlnire cu cimpanzeii sălbatici. Gilagiza și cu mine am părăsit casa de oaspeți a parcului la scurt timp după răsărit și am luat-o în sus pe o potecă îngustă care ne-a dus departe de malurile cețoase ale lacului Tanganyika, în pădurea care adăpostea cimpanzeii. Era răcoare și liniște sub coronament și noi mergeam într-un ritm constant, Gilagiza oprindu-se din când în când să-mi arate câte o plantă interesantă sau locurile preferate de cimpanzei.

    Pădurea Gombe părea un adevărat paradis. Fluturi albaștri mari cât palma zburau printre flori. Ferigile străjuiau cărarea, iar mai jos se auzea șopotul unui izvor. Tocmai eram pe cale să-l întreb pe Gilagiza unde aveam să o găsim pe Fifi în această pădure paradisiacă, când două siluete îmblănite și întunecate – cimpanzeii! – au trecut brusc pe lângă noi, în fugă. Al doilea cimpanzeu s-a oprit doar cât să mă pălmuiască peste picioare.

    – Ăsta a fost Frodo, fiul lui Fifi, mi-a zis Gilagiza, cu o privire îngrijorată. Să te ferești de el!

    Frodo, încă adolescent, avea să devină în cele din urmă masculul dominant. Dar când l-am cunoscut era doar un tânăr ambițios și frustrat, străduindu-se să urce pas cu pas pe scara socială a cimpanzeilor. Frodo nu era nici cel mai deștept, nici cel mai diplomat dintre cimpanzei, dar era puternic și, ca parte din ascensiunea sa spre putere, le bătuse deja pe cele mai multe dintre femele. În ultimul timp le atacase pe câteva dintre cercetătoare – chiar și pe Goodall – și aș fi făcut mai bine să mă feresc din calea lui, mi-a spus Gilagiza. Am încuviințat din cap, deși nu prea știam cum ar fi trebuit să mă feresc de acest cimpanzeu special. Abia dacă îl zărisem cu coada ochiului și habar n-aveam ce ar fi trebuit să fac în cazul în care urma să-l întâlnesc din nou. M-am întrebat, de asemenea, dacă el avea să-și amintească de mine. Și dacă da, oare avea să încerce să mă lovească din nou, pentru a-i impresiona pe ceilalți masculi? Erau cimpanzeii capabili să ticluiască un asemenea plan și să-l ducă la îndeplinire?

    M-am retras în spatele lui Gilagiza și m-am ținut aproape de el – așa cum procedează adesea femelele de cimpanzeu, alăturându-se masculilor care le pot proteja de atacurile altor masculi.

    Frodo însemna prima mea întâlnire cu un cimpanzeu sălbatic și nu eram sigură ce să cred despre cele întâmplate – sau despre el. Deși citisem mult pe tema aceasta, nu mă așteptasem să întâlnesc atât de repede un cimpanzeu înzestrat cu gândire logică. Credeam că este nevoie de săptămâni, luni sau chiar ani de observație atentă și notițe luate zilnic pentru a surprinde acest tip de comportament. Palma dată de Frodo a deschis calea unei serii de întrebări pentru care nu aveam nici un răspuns. În următoarele câteva zile, întrebările mele s-au tot înmulțit pe măsură ce urmăream cimpanzeii, dintre care cei mai mulți păreau să ne ignore. Dar asta nu însemna că eram pentru ei ca niște pietre sau ca niște arbuști.

    La un moment dat, Gilagiza și cu mine stăteam lângă doi cimpanzei care smulgeau de zor frunzele de pe două crengi lungi și subțiri, făcându-și unelte. Atunci când au terminat, cimpanzeii le-au băgat adânc într-o crăpătură mică a unui mușuroi de termite, scoțând cu îndemânare insectele, pe care mai apoi le ronțăiau ca pe alune sau chipsuri. Studiile lui Goodall au arătat că acest pescuit de termite necesită experiență și dexteritate. De ce cimpanzeii nu-și petrec zilele mulțumindu-se să culeagă fructe, o activitate mult mai ușoară? Așa ar fi cel mai firesc pentru un animal care își procură hrana în sălbăticie. M-am gândit foarte rar la gustul pe care ar putea-o avea hrana pentru animalele sălbatice, și acum vedeam doi cimpanzei care își lingeau buzele de plăcere. Era posibil ca ei să se fi obosit să pescuiască termite deoarece le plăcea această gustare? De ce nu ar căuta animalele plăcerea și distracția, la fel ca noi?

    Într-o altă dimineață, am privit de la o distanță mai mare doi cimpanzei masculi (nici unul dintre ei nu era Frodo) încăierându-se prin pădure, țipând și pălmuindu-se unul pe altul. Își înfoiaseră blana pentru a părea mai mari și smulseseră din rădăcini niște arbuști, pe care îi fluturau unul spre altul ca pe niște sulițe. Nu eram sigură cine a câștigat sau a pierdut disputa, dar într-un final furia li s-a risipit, iar unul dintre ei a întins mâna spre celălalt – un gest atât de lesne de înțeles încât Gilagiza nu s-a deranjat să-l explice. Cei doi cimpanzei s-au atins ușor, scâncind, după care și-a văzut fiecare de drumul său. Gilagiza nu știa de ce s-au luptat, dar cert este că în cele din urmă s-au împăcat, la fel cum procedăm și noi atunci când știm că e mai bine să păstrăm un prieten decât să ne facem un nou dușman.

    De asemenea, am petrecut timp în fiecare zi cu familia lui Fifi, de obicei la adăpostul unor smochini umbroși, în niște locuri ideale pentru picnic. Spre uimirea mea, Frodo, care este fiul cel mai mare al lui Fifi, s-a aflat de multe ori în grup, dar nu m-a băgat niciodată în seamă. Oare dăduse uitării prima noastră întâlnire sau nu simțea nevoia să se dea în spectacol de față cu familia sa? Oricare ar fi fost motivul, părea cu totul alt cimpanzeu. S-a desfătat în liniște cu fructe, împreună cu mama sa, ori s-a întors cu spatele la ea, așteptând să-i „facă toaleta", în timp ce tânărul Flossi, cu chip rozaliu și ochi strălucitori, se legăna și făcea tumbe printre liane, la fel de jucăuș ca orice pui. Am urmărit familia lui Fifi și la amurg, atunci când cimpanzeii s-au adunat în vârfurile copacilor, îndoind ramurile și crenguțele și transformându-le în paturi înfrunzite pentru noapte, culcușindu-se apoi unul în altul – o altă scenă care nu avea nevoie de nici o interpretare.

    Deși minunate pentru orice obsevator, nici unul dintre aceste comportamente nu era surprinzător pentru cimpanzei. Goodall se documentase temeinic și le descrisese pe toate. Ceea ce nu mă așteptasem să văd cu ochii – la fel cum nu anticipasem decizia lui Frodo de a mă implica în ambițiile sale sociale – era un cimpanzeu păcălindu-l pe altul.

    Goodall se dusese la „bază", un mic șopron din Gombe, unde le oferea de mult timp banane cimpanzeilor pentru a-i deprinde cu oamenii. Obișnuia să le dea fructele cimpanzeilor printr-o fereastră cu zăbrele. Într-o după-amiază am privit procesul dintr-o clădire anexă.

    Beethoven, un mascul mare, cu o blană neagră și lucioasă, a fost primul vizitator. Cu el era o femelă tânără de cimpanzeu, Dilly. Mama lui Dilly dispăruse când ea era mică, lăsând-o orfană. Ca regulă generală, puii de cimpanzeu sunt crescuți de mamele lor, iar orfanii sunt adoptați de mătuși sau surori. În acest caz însă masculul, și anume Beethoven, o adoptase pe Dilly, mi-a adus mai târziu la cunoștință Goodall. Beethoven era atât binefăcătorul lui Dilly, asigurându-se că avea destule fructe de mâncare, cât și protectorul ei, apărând-o în timpul altercațiilor apărute în cadrul grupului. Totuși, generozitatea lui Beethoven nu era atât de mare încât să-i pună lui Dilly la dispoziție și banane.

    Goodall i-a înmânat lui Beethoven un braț de fructe, iar el s-a așezat pe vine în iarba din fața șopronului și le-a devorat pe toate. Micuța Dilly stătea lângă el, uitându-se cum delicioasele banane alunecau una câte una pe gâtul protectorului ei. La un moment dat, a întins și ea o mână, cerșind, dar Beethoven a ignorat-o. În cele din urmă, după ce a înfulecat și ultima banană, cu burta plină, Beethoven s-a rostogolit pe spate și a adormit. Dilly stătea lângă el, descurcându-i blana.

    Goodall urmărise mica dramă de la fereastra ei. Fără știrea lui Beethoven, ea păstrase o banană. Când Dilly s-a uitat întâmplător spre ea, Goodall a ridicat fructul atât de dorit. În mod normal, un cimpanzeu înfometat ar fi scos un țipăt specific zărind asemenea festin. Dar Dilly a tăcut chitic. A privit cum Goodall punea banana în afara stației de alimentare, departe de raza vizuală a lui Beethoven. Era ca și cum ea și Goodall ar fi împărtășit un secret și, aidoma unui conspirator complice, Dilly și-a jucat de minune rolul. A continuat să se ocupe de blana masculului, în timp ce gângurea și cânta pe limba lor un cântec de leagăn.

    În cele din urmă, Beethoven a început să sforăie și Dilly s-a repezit, atentă să nu facă zgomot, spre banana ascunsă, pe care a înfulecat-o din trei mușcături. Apoi s-a întors tiptil lângă Beethoven și a început din nou să-i descurce blana și să gângurească.

    Atunci când m-am întâlnit un pic mai târziu cu Goodall, am adus imediat vorba despre comportamentul lui Dilly.

    – Ce demonstrație minunată a faptului că cimpanzeii sunt în stare să mintă și să se înșele unii pe alții! am exclamat eu. Ai de gând să scrii un articol pentru o revistă științifică?

    – Nu pot, mi-a răspuns Goodall.

    – Dar de ce nu? am întrebat-o.

    Acțiunile lui Dilly au fost făcute limpede cu scopul de a înșela, ea complotând chiar cu Goodall pentru a-l trage pe sfoară pe Beethoven. Cum altfel s-ar fi putut explica succesiunea respectivelor evenimente?

    – Nu, mi-a răspuns Goodall calmă. Alți oameni de știință vor spune că este doar o anecdotă și că nu am cum să știu ce gândea Dilly. Dacă aș așterne pe hârtie întâmplarea, toată lumea ar spune: „Oh, Jane, ce prostie din partea ta. Asta e antropomorfizare".

    Altfel spus, ar fi atribuit o abilitate mentală umană unui animal, la fel cum făcusem eu atunci când le-am spus prietenilor că Quincie, cățelușa mea, avea imaginație. Dar exista o mare diferență: ea era Jane Goodall, un om de știință eminent și expertă în comportamentul cimpanzeilor. Așa că dacă ea ar fi făcut cunoscută înșelătoria la care se pretase Dilly, am protestat eu, cu siguranță alți cercetători ar fi ascultat-o. Goodall și alți oameni de știință care au observat cimpanzeii în mediul lor, precum Frans de Waal, care scrisese pe larg despre mașinațiunile politice ale cimpanzeilor, stabiliseră deja că aceste maimuțe nu sunt străine de multe dintre atributele și abilitățile umane. Cimpanzeii erau atât de asemănători cu noi, mai ales în expresii și în gesturi, încât la sfârșitul fiecărei zile, când mă întoarceam la casa de oaspeți, de multe ori vorbeam despre ei ca despre niște oameni, atunci când le povesteam altor turiști tot ceea ce văzusem.

    Goodall a încuviințat din cap.

    – Da, nu prea are sens să spun că ei nu gândesc sau că nu au emoții. Cei mai mulți dintre noi, cei care studiază animalele în sălbăticie, văd lucruri de genul acesta [înșelătoria lui Dilly] tot timpul. Dar am învățat să fim prudenți. Putem spune: „Dacă Dilly ar fi fost un om, am putea afirma că a acționat cu scopul de a înșela". A afirma că Dilly – sau orice animal – a avut ceea ce noi numim experiențe subiective sau personale ar putea fi considerat neștiințific. Deși unele animale ar putea avea o viață interioară, mentală, nu dispunem de nici o modalitate de a le pune întrebări despre ea și, drept urmare, nu o putem studia.

    Am întrebat-o pe Goodall cum ar putea atunci să rezolve oamenii de știință această dilemă. Regulile jocului păreau stabilite în așa fel încât omul să nu afle niciodată ce se petrece în mintea unei alte creaturi. Goodall mi-a dat dreptate, dar a adăugat că, deoarece atât de mulți cercetători au fost martorii unor comportamente similare (la o varietate de specii, nu doar la cimpanzei), ea credea că știința – studiul cogniției și emoțiilor animale – se va schimba.

    – Trebuie, mi-a spuse ea. E doar o chestiune de timp.

    În timp ce o ascultam pe Goodall, am realizat cât de puține știam despre cogniția animală, despre modul în care oamenii de știință o definesc sau o analizează. De ce cred că nu este cu putință să studieze gândurile și emoțiile animalelor, nici măcar în cazul unor specii atât de strâns înrudite cu noi precum cimpanzeii? Oare chiar nu gândeau cimpanzeii (asta ca să nu mai vorbim de babuinii care își făceau veacul în preajma casei de oaspeți)? Și dacă nu gândeau, atunci ce făceau? Era de ajuns să arunc o privire babuinilor care se agățau uneori de zăbrelele de la ferestrele mele, trăgând cu ochiul la provizii, pentru a ști numaidecât ce era în mintea lor: așteptau ca eu să fac o greșeală – să las o fereastră sau o ușă neîncuiată, astfel încât ei să poată da buzna înăuntru și să-mi șterpelească mâncarea. În ochii vicleni ai babuinilor se citea asta clar și răspicat. De ce oamenii de știință se străduiesc să explice – sau pur și simplu să nege – ceea ce părea atât de evident pentru mine?

    De fapt, problema aceasta a minții animalelor ne-a frământat cel puțin de pe vremea filosofilor greci și probabil cu mult timp înainte de ei.

    Aristotel se îndoia că animalele pot gândi rațional, deși recunoștea că acestea au cu siguranță dorințe și sunt capabile de senzații, precum foame, durere și furie. Filosofii stoici, cum ar fi Zenon, au avut un punct de vedere mult mai îngust. Ei au exclus posibilitatea ca vreun animal, oricare ar fi el, să aibă gânduri, emoții sau senzații, susținând că nu exista nici un motiv pentru a extinde vreo judecată morală asupra lor. Gânditorii creștini timpurii, în special Sfântul Augustin, au adoptat poziția stoicilor, și de atunci filosofia lor a dominat concepția occidentală cu privire la animale.

    Celor mai mulți dintre noi le sunt familiare concepțiile stoice, deoarece acestea l-au influențat pe René Descartes, filosof din secolul al XVII-lea, celebru îndeosebi pentru filosofia sa dualistă, care considera mintea și trupul ca două entități separate – corpul material și mintea sau sufletul imaterial. Partea imaterială, a susținut Descartes, îi lega pe oameni de mintea lui Dumnezeu. (Îndeosebi prin prisma acestei diviziuni carteziene mulți dintre noi, occidentalii, nu credem că gândurile sau mințile noastre sunt ancorate în creierul fizic. În schimb, ni le închipuim – și caricaturiștii și ilustratorii le înfățișează, de obicei, în acest fel – ca plutind în afara și deasupra capetelor noastre, de multe ori în niște norișori sau bule, ce planează prin atmosferă).

    În filosofia lui Descartes, deoarece animalele sunt formate doar din substanțe materiale, ele sunt cu siguranță ființe inferioare. Le lipsesc atât mintea, cât și sufletul, nu au capacitatea de a raționa și nu sunt conectate la mintea lui Dumnezeu. În schimb, Descartes considera că animalele sunt niște automate complexe, ca niște ceasuri, care pot vedea, auzi și atinge, dar care nu sunt conștiente. Raționamentul necesită limbaj, a argumentat Descartes, iar sunetele produse de animale erau doar niște reflexe, emise ca răspuns la stimulii externi. Unul dintre adepții săi, filosoful Nicolas Malebranche, a rezumat punctul de vedere cartezian: „[Animalele] mănâncă fără plăcere, țipă fără durere, cresc fără să-și dea seama; ele nu doresc nimic, nu se tem de nimic, nu știu nimic".³

    Alți filosofi au combătut vehement astfel de declarații. Tot ce trebuie să faci, le-a strigat practic Voltaire urmașilor lui Descartes, e să asiști la disecția unui câine de viu (așa cum s-a întâmplat de prea multe ori în secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, judecând după numeroasele mărturii ale acestei practici crude).

    – Descoperi în el toate organele de simț pe care le ai și tu, declama Voltaire în 1764. Răspunde-mi, mecanicistule, a aranjat natura toate izvoarele simțirii în acest animal, pentru ca, la final, el să nu poată simți nimic?

    La vremea respectivă, nu exista nici o modalitate de a lămuri această chestiune. Pe de o parte, erau filosofii și teologii care îi considerau pe oameni ca fiind produsul unei creații speciale, și prin urmare complet separați de animale. Pe de altă parte, erau gânditorii care susțineau că existau suficiente asemănări între oameni și animale ca să ne îndemne să manifestăm blândețe și compasiune față de frații noștri fără grai.

    În 1859, Charles Darwin a prezentat în Originea speciilor o soluție la acest impas. Animalele nu sunt mașini sau automate, a argumentat el, ci organisme biologice care au evoluat (și evoluează) ca răspuns la presiunile naturale și la condițiile în permanentă schimbare de pe Pământ. Vorbind despre animale se referea, de asemenea, și la oameni. Amestecarea oamenilor cu animalele a fost o afirmație șocantă, asta însemnând că noi nu reprezentam o creație privilegiată. Împărtășim asemănări anatomice, fiziologice și psihologice cu animalele deoarece, a explicat Darwin, ne tragem din alte animale. (Deși Darwin nu a beneficiat de ajutorul geneticii pentru a-și dovedi teoria, acum știm că oamenii și cimpanzeii au aceleași gene în proporție de 98%; oamenii și musculițele bețive au, de asemenea, aceleași gene în proporție de 44%.)

    Darwin și-a dat seama că descoperirea aceasta a regulilor care guvernează evoluția vieții ar putea conduce la noi perspective în multe științe, inclusiv în psihologie. În Originea speciilor, el nu a discutat în detaliu modul în care evoluția a modelat viața mentală a animalelor, dar a prevăzut că, în viitor, „psihologia se va întemeia pe o nouă fundație, aceea a dobândirii graduale a fiecărei puteri mentale și capacități".⁵ Cu alte cuvinte, așa cum corpul uman are un trecut animal, la fel s-a întâmplat și în cazul creierului și al minții umane. Darwin era convins că așa stăteau lucrurile deoarece, în timp ce scria Originea speciilor, a adunat mai multe observații – unele personale, altele furnizate de către colegi – care dovedeau asemănările mentale și emoționale dintre oameni și animale. El a explorat ambele aspecte în următoarele sale două lucrări, Originea omului (1871) și Exprimarea emoțiilor la om și animale (1872) – cărți care au pus bazele a două noi domenii ale științei în secolul XX: etologia, studiul animalelor în mediile lor naturale, și psihologia comparată. (De fapt, recitindu-l pe Darwin ca muncă de documentare pentru această carte, am fost uimită de gândirea sa anticipativă; scrierile sale ar putea servi cu ușurință astăzi ca manuale de etologie cognitivă și cursuri de psihologie comparată.)

    În Originea omului, Darwin a argumentat că animalele și oamenii diferă în privința puterilor lor mentale doar în ceea ce privește gradul în care dețin aceste puteri, în sensul că animalele împărtășesc unele dintre abilitățile noastre de gândire, memorie și limbaj, posedând, de asemenea, un simț estetic. Cogniția noastră este mai complexă decât cea a altor animale, dar această complexitate reprezintă singura diferență. Toate animalele, inclusiv oamenii, se confruntă cu aceleași provocări ale vieții, a observat el. Ele au nevoie să găsească hrană, parteneri de sex opus și un loc sub soare, evitând în același timp prădătorii și pericolele – toate acestea fiind sarcini care necesită capacități de clasificare și de rezolvare a problemelor. Animalele își folosesc simțurile pentru a dobândi cunoștințe despre lume, la fel ca oamenii, și acționează pe baza acestei cunoașteri, ceea ce le conferă o anumită formă de inteligență. Chiar și râmele, va susține Darwin într-o carte ulterioară, sunt ființe cognitive deoarece, în funcție de observațiile lor nemijlocite, trebuie să decidă ce tipuri de frunze să aleagă pentru a-și astupa galeriile. Nu se așteptase să găsească nevertebrate gânditoare și a remarcat că indiciul acesta vădind o formă de inteligență la râme „m-a surprins mai mult decât orice altceva în legătură cu viermi".

    De asemenea, Darwin a plasat emoțiile umane și modul nostru de a le exprima într-un context evolutiv. Mimica feței și posturile corporale, a explicat el, sunt semnale pe care noi și o serie de alte specii le folosim pentru a comunica emoții precum bucuria, teama, afecțiunea și furia. Fie că este vorba despre o pasăre, o maimuță antropoidă sau un om, există astfel de asemănări izbitoare în semnalele pe care animalele le folosesc pentru a transmite o emoție (de exemplu, atunci când sunt furioase, lebedele își înfoaie penele; cimpanzeii își zbârlesc blana; noi ne bombăm pieptul, ba chiar mârâim uneori, cum fac câinii), despre care Darwin a susținut că sunt „principii generale" de exprimare.⁷ Semnalele emoționale, inclusiv afișarea durerii, sunt atât de utile în comunicarea socială încât au devenit instincte înnăscute, a afirmat Darwin, și astfel sunt supuse acelorași forțe de selecție naturală care determină anatomia tuturor animalelor, inclusiv a oamenilor.

    Darwin a atribuit capacitatea de a trăi emoții multor specii, precum șopârle, păsări, pisici, câini, cai, maimuțe și a scris despre ele ca despre niște ființe cu un univers mental bogat și complex. În scrierile sale, animalele au motive, intenții și dorințe; ele nu „par să facă anumite lucruri – ci chiar le fac. „Deși sunt conduse de instinct, a scris el despre concursurile de împerechere ale masculilor diverselor specii de păsări, „știu despre ce este vorba și își exercită în mod conștient capacitățile mentale și corporale"⁸, pentru a încerca să câștige femelele.

    Protejatul lui Darwin, George John Romanes, biolog evoluționist englez, a făcut un pas mai departe în studiul minții animale întreprins de Darwin. Cei doi au fost prieteni apropiați, și Darwin i-a dat tânărului notele și documentele referitoare la inteligența animală, pe care le strânsese pe parcursul a 40 de ani. Folosind materialele respective și alte studii, Romanes a publicat un volum de aproape 500 de pagini pe această temă. Intitulată simplu, Inteligența animalelor, cartea lui, apărută în 1886, a încercat să prezinte tot ceea ce era cunoscut pe atunci ca „gândire la animale".⁹ La început, el a recunoscut că „putem doar să deducem existența și natura gândurilor"¹⁰ la alte organisme, bazându-ne pe comportamentele lor. Însă, Romanes a susținut că, deoarece animalele pot învăța, ele trebuie să fie înzestrate cu rațiune – argumentul folosit în acele vremuri pentru a explica și existența rațiunii la oameni.

    Pe urmele lui Darwin, Romanes a susținut că oamenii de știință ar putea studia starea mentală a animalelor cu ajutorul unui fel de „antropomorfism inversat"¹¹ – care presupune luarea ca punct de reper a emoțiilor și abilităților mentale umane. Atunci când vedem un câine sau o maimuță (sau chiar o albină) că se comportă afectuos sau cu gelozie, este de așteptat ca animalul să se confrunte cu o emoție, ca și noi (cu toate că, având în vedere distanța evolutivă care ne desparte, a menționat el, în cazul albinei acest lucru este mai puțin probabil). Romanes s-a mai ocupat apoi de subiecte precum comportamentele instinctive la protozoare, memoria și empatia la furnici, combativitatea la termite și gelozia la babuini.

    Cartea lui Romanes a avut mare succes la publicul larg, dar nu și printre oamenii de știință, care s-au arătat îngrijorați de faptul că Romanes și Darwin se bazaseră amândoi prea mult pe anecdote pentru a-și susține afirmațiile, și nu îndeajuns pe experimente care să poată fi reproduse. Principalul reproș formulat de criticii lui Romanes a fost acela că, în lucrarea sa, cercetătorul nu făcuse decât să descrie animalele ca pe niște oameni îmbrăcați în blană. Deși aceasta nu este o evaluare în întregime corectă, volumul lui Romanes continuă să fie descris astfel, ca o asigurare că este rareori citit sau pentru a servi doar ca o lecție moralizatoare despre cum nu trebuie scrisă o lucrare științifică. Romanes s-a stins din viață la scurt timp după publicarea cărții sale, așa că nu a avut cum să se apere sau să publice următoarele volume, pe care le avea în plan.

    Scrierile lui Romanes, chiar mai mult decât cele ale lui Darwin, au declanșat o dezbatere cu privire la modul în care oamenii de știință ar trebui să studieze mintea animalelor. Unii au considerat că metoda „anecdotică" utilizată de Darwin și Romanes își avea meritele ei, în cazul în care întâmplările fuseseră atent strânse și selecționate. Alții au crezut că era nevoie de o abordare mai obiectivă: ei nu negau faptul că animalele aveau experiențe subiective, mentale, dar susțineau că acestea nu puteau fi studiate deoarece nu erau observabile fizic și nu putea fi măsurate.

    În primii ani ai secolului XX, un grup de psihologi a mers chiar mai departe, refuzând să accepte că activitatea conștientă juca un rol în comportamentul oricărui animal, inclusiv în cel al oamenilor. Acești cercetători și-au intitulat curentul behaviorism, deoarece și-au limitat studiile la comportamentele observabile ale animalelor. Din perspectiva lor, evenimentele neobservabile – cum ar fi dorințele, amintirile, ideile, credințele, emoțiile, gândurile – nu făceau parte din obiectul lor de studiu, atât în cazul oamenilor, cât și al animalelor. „Întrebarea nu este dacă mașinile gândesc, ci dacă oamenii o fac"¹², a declarat la un moment dat B.F. Skinner, probabil cel mai celebru behaviorist, expulzând fără drept de apel experiența mentală. Și dacă oamenii nu gândesc, ci reacționează numai la stimuli, ce rost are să te mai întrebi dacă animalele gândesc sau simt?

    Behaviorismul strict, cum a ajuns să fie denumit acest curent în psihologie, a avut aproximativ același efect asupra animalelor ca și filosofia lui Descartes. Încă o dată, animalele și-au pierdut mintea – și orice capacitate de a gândi și de a avea emoții. Mulți militanți pentru drepturile animalelor au constatat că nu era o simplă coincidență faptul că utilizarea animalelor în studii biomedicale și teste farmacologice, creșterea industrială și vânatul pentru carne și producția articolelor din blană au crescut exponențial în perioada de glorie a behaviorismului. Acesta a dominat atât psihologia umană, cât și psihologia animală (zoopsihologia) în Statele Unite într-o mare parte a secolului XX, având încă un număr de adepți cu renume în cercetarea cogniției animale.

    Etologii timpurii au fost, de asemenea, extrem de precauți cu privire la problema minții animale. Olandezul Niko Tinbergen, un pionier în domeniul

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1