Inimă de femeie. Povești adevărate. Vol. 3

Mulțumiri

Când mă apucă cheful să scriu sau să organizez materialele pentru o carte, devin complet absorbită de acest proces, uitând de enormitatea sarcinii. Însă chiar la începutul realizării unei cărți, când abia dacă e în stadiul de concept, și mai apoi când mă apropii de finalizarea ei, rămân uimită de ceea ce urmează să vadă lumina tiparului și de rezultatul obținut. Abia atunci conștientizez și apreciez efortul de colaborare implicat în scrierea oricărei cărți. Și astfel, îi mulțumesc fiecărei persoane care a contribuit la crearea acestei antologii – inclusiv femeilor ale căror povestiri nu au fost incluse. E nevoie de curaj ca să scrii și chiar de mai mult curaj ca să-ți trimiți povestirile unui editor și să le expui judecății critice a cititorilor. Le felicit din inimă pe toate povestitoarele!

Le mulțumesc de trei ori acelor suflete curajoase și talentate ale căror povestiri am avut privilegiul să le publicăm în această carte!

Le mulțumesc pentru parteneriatul lor extraordinar și membrilor talentați și plini de amabilitate ai personalului de la Adams Media Corporation care au trudit la această carte. Le sunt cu deosebire îndatorată lui Kate Epstein, Laura MacLaughlin, Kate McBride, Sophie Cathro, Gene Molter, Gary Krebs și Bob Adams.

Le sunt foarte recunoscătoare membrilor familiei, prietenelor și prietenilor mei pentru credința lor nestrămutată în mine și pentru înțelegerea pe care au avut-o față de mine atunci când munca mi-a luat din timpul și atenția acordată lor. Voi sunteți comorile și valorile centrale ale vieții mele.

Dar, mai ales, vă mulțumesc vouă, cititoarelor, pentru că ne îngăduiți să vă oferim aceste povești adevărate. Fie ca acestea să vă aducă calm sufletesc și bucurie.

Introducere

Bucuria este focul care ne menține țelul cald și flacăra inteligenței aprinsă.

- Helen Keller

Ca majoritatea femeilor din generația mea și bănuiesc că și din generațiile anterioare, eu am crescut într-o cultură care a transmis mai departe două noțiuni definitorii despre sexul feminin: femeile sunt cele care îngrijesc și femeile sunt greu de satisfăcut. Aceste truisme cunoscute sugerează că femeile sunt, prin natură, ființe care se sacrifică pe sine, dar care sunt pline de mofturi. Nu mi-a plăcut niciodată o astfel de imagine a femeii și am refuzat să o adopt.

Deși femeile au, într-adevăr, o capacitate enormă de a-i îngriji pe alții și o istorie lungă în acest sens, există totuși și câteva „martire sărmane" printre noi. Femeile găsesc bucurie, aduc bucurie și creează bucurie în viețile lor în nenumărate feluri, printre care – dar cu siguranță nu singura – bucuria ce vine din a dărui nu doar altcuiva, ci și sieși.

Prin asta nu spun că e ușor să te îngrijești de tine însăți în vreme ce ai grijă de alții. Multe dintre responsabilitățile noastre sunt importante și unele, cum ar fi creșterea copiilor noștri, capătă într-adevăr întâietate. Dar până aici poți întinde limitele bunătății femeii. Sora mea are un motto prins cu magnet pe ușa frigiderului, în care se spune: „Sunt femeie… Sunt invincibilă… Sunt obosită". Această afirmație amuzantă nu e chiar atât de distractivă când e vorba de realitatea vieții tale. Pentru femeile obișnuite să fie ultimele pe lista lor de priorități, grijei față de ele însele îi vine rândul abia după ce au avut grijă de toate celelalte lucruri, iar pentru unele dintre ele acest „după" vine rareori sau niciodată. Nebunia neglijării de sine, a deprivării de liniște și plăcere a propriei persoane, este că ea ne uzează și ne doboară – iar apoi nu mai suntem în stare să avem grijă de nimeni și de nimic.

Este esențial pentru bunăstarea mentală, fizică, emoțională și spirituală a fiecărei femei să-și infuzeze viața cu doze frecvente din lucrurile care o calmează, o regenerează, o îmbogățesc și o încântă. Fiecare femeie este îndreptățită să aibă parte de abundență în viață. Fiecare femeie are dreptul să fie satisfăcută și să se satisfacă pe sine. Sursele de liniște sufletească și bogățiile vieții abundă. Nu trebuie decât să deschidem ușa și să le lăsăm înăuntru.

Fie ca această călătorie a ta către îngrijirea de sine să înceapă aici sau să continue cu această colecție de povestiri atent selecționate despre numeroasele persoane, experiențe și lucruri care aduc liniște sufletească și bucurie femeilor. Fie ca această carte să te încânte și să te inspire ca să-ți lași viața pătrunsă de mai multe raze de soare.

- Colleen Sell

Despre împlinirea vârstei de patruzeci de ani

Voi împlini curând patruzeci de ani. La fel ca în cazul altor momente importante din viața mea, simt nevoia să scriu ceva despre asta. Cum mă simt? Ei bine, nu mă simt de patruzeci de ani și acesta e primul lucru pe care îl pot spune. Mă simt bine. De fapt, grozav. Prin urmare, numărul nu mă deranjează. Ceea ce mă pune pe gânduri este deceniul care va urma. În fiecare dintre deceniile trecute, am avut un set distinct de scopuri, lucruri pe care am simțit că am nevoie să le împlinesc pentru a merge mai departe către următoarea fază a vieții mele. Nu se întâmplă la fel cu vârsta de patruzeci de ani. Prin urmare, asta mă face să mă simt… nesigură. Nu mi s-a întâmplat niciodată să nu am nici un țel de urmărit. Iar asta mă face să mă simt într-un mod care nu mi-e în întregime familiar: relaxată.

Perioada dintre douăzeci și treizeci de ani a fost, într-adevăr, furtunoasă pentru mine. Nici măcar nu am tresărit când am lăsat în urmă vârsta de nouăsprezece ani (fără îndoială într-un bar plin de fum de țigară din campusul facultății mele). M-am simțit de parcă mă așteptau încă zece ani de chefuială. Ulterior s-a dovedit a fi chiar așa. După facultate, barul plin de fum s-a transformat într-o plajă pe măsură ce am pornit pe drumul maturizării și am ajuns în California de Sud. M-am distrat de minune la începutul perioadei mele adulte. Am trudit din greu pentru lansarea carierei mele în publicitate și m-am străduit din răsputeri să mă distrez cât mai mult cu putință. Aniversările zilelor de naștere au venit și au plecat, iar mie nici că mi-a păsat.

Când am privit în oglindă și am văzut o femeie de treizeci de ani, lucrurile au devenit ceva mai stabile. Atunci, mi-am dat seama că timpul era esențial dacă voiam să am tot ceea ce mi-am dorit vreodată: căsnicie, copii, cineva împreună cu care să fac prăjituri amuzante. California de Sud a fost tot ceea ce mi-am dorit ca femeie tânără, dar dacă voiam să-mi împlinesc visurile de o viață, era mai bine să revin în inima țării. În Vestul Mijlociu existau șanse mai mari ca bărbații nu doar să se țină de cuvânt și să apară la o masă de prânz din săptămâna următoare, ci să fie totodată interesați de ceva mai mult.

Am avut dreptate. Perioada dintre treizeci și patruzeci de ani a fost foarte prolifică. L-am întâlnit pe minunatul meu soț, m-am căsătorit și am procreat cu el – chiar de două ori. Acum, am o căsnicie de șase ani, pe fiul meu de patru ani și pe fiica mea de doi ani care mă ajută să suflu în lumânările de pe tortul de patruzeci de ani. Uf!

Acum ce urmează? Dacă aș putea să-mi pun o dorință și să nu fiu excesiv de introspectivă, aș dori să rămân pe această cale pe care mi-am croit-o. Mi-ar plăcea ca mariajul să rămână intact, poate să-i insuflu iarăși ceva mai multă viață, acum că nu mai sunt o doică ambulantă. Aș vrea ca odoarele mele să continue să crească și să mă uimească cu entuziasmul lor proaspăt. Aș vrea să continui să jonglez pe cât pot cu prieteniile mele, de vreme ce avem toți copii care vomită pe tricourile noastre negre chiar în timp ce încercăm să ieșim pe ușă și să ne întâlnim prietenele. Tare mi-aș dori să am privilegiul de a o vedea pe mama mea îmbătrânind grațios de-a lungul multor ani. Bănuiesc că acestea sunt scopuri. Dar „menținerea stării curente" nu e un ambalaj în care să-mi înfășor sinele spiritual, ambițios în următorii zece ani.

Până în acest moment al vieții am ajuns să mă cunosc destul de bine. Am ajuns să accept faptul că, dacă nu am purtat măsura 36 la douăzeci de ani, nu mă pot aștepta să o port acum. Știu că dacă prea mulți oameni sunt lângă mine atunci când mă machiez, încep să transpir. Știu la ce pot renunța și ce trebuie să îmbunătățesc la mine pentru a nu fi neliniștită. Și, adevărat vă spun, că am nevoie de ceva pentru care să mă străduiesc în următorul deceniu de viață.

Sunt o alergătoare, una în stilul lui Forrest Gump, care nu știe când să se oprească. Totuși, într-o zi m-am oprit. Deși merg pe aceeași cărare prin aceeași pădure în fiecare zi, am văzut un copac care nu era diferit de ceilalți, dar pe care în acea zi l-am remarcat. Și astfel m-am oprit. Poate că a fost ploaia recentă, poate faptul că frunzele îngălbenite care anunțau ziua mea de naștere (iar pentru restul lumii, toamna) căzuseră la picioarele mele. Nu știu de ce, dar în acea clipă am știut ce trebuia să fac cu următorul capitol al vieții mele.

Acel copac s-a remarcat în ochii mei pentru că, peste noapte, frunzele îi căzuseră și dezvăluiseră elementul care ține totul împreună: trunchiul – coloana sa vertebrală – era lucios, puternic, înălțându-se către cer. Privind în jur, stăpână pe picioarele mele, pădurea mea nu mai era o frumoasă imagine estompată, neclară. Arborii reprezentau posibilități vaste și abundente. Am avut o senzație a descoperirii pe care nu o mai avusesem sau nu îmi mai făcusem timp să o simt de foarte multă vreme. Acest lucru m-a îndemnat să merg mai departe. Chiar dacă mă mișcam în aceeași direcție în care mă deplasasem de la început, urma să o fac dintr-o nouă perspectivă.

La patruzeci de ani, voi acorda atenție unui lucru de care aproape că am uitat între timp: mie însemi. Voi merge înainte, nu doar ca soție a cuiva sau ca mamă, soră sau fiică, scriitoare sau prietenă, ci totodată ca femeia în care m-am transformat undeva pe drum. În acest deceniu al vieții mele, intenționez să iau piciorul de pe accelerație, să meditez, să apreciez și să învăț. Și chiar dacă nu voi avea vreo realizare măreață cu care să mă laud în următorii zece ani, știu că procesul va fi captivant.

Julie Clark Robinson

Bicicleta cu fundițe roz

Mă resimțeam profund după căldura verii. Fusesem diagnosticată recent cu scleroză multiplă, iar căldura agravează această boală. O oboseală epuizantă mă ținuse într-un arest la domiciliu autoimpus – doar aparatul meu de aer condiționat, un televizor cu ecran mare, câinii și eu – zi după zi, întreaga vară. Eram plictisită, singură și deprimată. Întreaga mea viață mă deprima. Pe lângă faptul că mă simțeam groaznic și că nu eram capabilă să fac activitățile obișnuite care îmi plăceau, fusesem nevoită să renunț la o un post de directoare executivă și, odată cu el, la mașina mea de la companie.

M-am gândit să merg la mall-ul cu aer condiționat, dar am respins ideea. Dulapurile mele și câteva birouri erau deja pline ochi. Gândul la hainele mele de firmă care se boțeau pe umerașe, la praful de pe cămășile mele de mătase, la șirul de pantofi, poșete și accesorii asortate, elemente dureroase de reamintire a celei care obișnuisem să fiu, îmi înnegura și mai mult starea. Cu siguranță nu aveam nevoie să port haine Gucci până la supermarket. În afară de asta, încercasem deja să-mi ameliorez depresia prin cumpărături făcute pe Internet. Am numărat cincizeci și trei de poșete, zeci de perechi de pantofi și o grămadă de alte lucruri de care nu aveam cu adevărat nevoie. Ce îmi trebuia era să pot ieși din casă.

Așa că am urcat în Mustangul meu roșu, decapotabil, nou-nouț (cumpărat de asemenea online) și am pornit la drum. Desigur, din cauza căldurii, nici măcar nu puteam să cobor acoperișul fabuloasei mele mașini decapotabile. Cu aerul condiționat dat la maximum, am condus prin oraș și în afara orașului, fără o direcție anume. Am trecut pe lângă un afiș care spunea „Târg de vechituri în interior" și, imaginându-mi că există aer condiționat în clădire, am decis să întorc și să arunc o privire. Nu mai fusesem la un târg de vechituri – nu mai cumpărasem niciodată nimic care să nu fie nou, fără nume de firmă și care nu avea pe etichetă un preț cu cel puțin două zerouri. Prin urmare, nu mă simțeam ispitită să adaug lucruri la garderoba mea deja ticsită sau, de fapt, în casa mea, iar târgul de vechituri a părut o cale sigură de a-mi distrage atenția de la plictiseală și depresie.

M-am simțit asemenea unui extraterestru care aterizase pe o altă planetă – o lume delimitată de nenumărate mese cu obiecte uzate: un prăjitor de pâine străvechi, veselă neasortată, haine ponosite și alte rebuturi grupate împreună. De ce ar da cineva bani pe așa ceva? Cine ar îndrăzni să le vândă? Apoi am observat un bătrân care vindea cărți cu coperți de hârtie îndoite și uzate la un sfert de dolar bucata. E clar, probabil că are nevoie de acele monede, m-am gândit eu. Mi-am umplut brațele de cărți și i-am dat cinci dolari. Zâmbetul său luminos de mulțumire nu a fost pe potriva măruntei cumpărături. Emoțiile mele au oscilat între mirare și depresie, dar zâmbetul lui a părut să-mi îmbunătățească starea de spirit, chiar dacă nu cu mult. Am pus cărțile în mașină și am revenit la târgul de vechituri.

M-am plimbat pe acolo și am privit atât oamenii, cât și lucrurile pe care le cumpărau și le vindeau, fiind fascinată atât de vânătorii de chilipiruri, cât și de vânzătorii ambulanți. La o dugheană, am observat o bicicletă pentru fetițe cu panglici roz uzate – și o etichetă cu prețul de 10 dolari – atârnând de ghidon. Arăta de parcă ar fi fost culeasă dintr-un tomberon. Am clătinat doar din cap și am mers mai departe. Chiar atunci, o femeie și o fetiță s-au oprit să se uite la bicicletă. Copila avea în jur de zece ani, iar fundele roz din părul ei lung, împletit în cozi, se potriveau cu panglicile de pe bicicletă. Ochii i s-au mărit de exaltare. Chipul femeii s-a luminat și el pentru o clipă foarte scurtă și aproape că a zâmbit, dar trecător. Părea să fie de vârsta mea, dar cu toate acestea arăta cu douăzeci de ani mai bătrână. Cearcăne întunecate îi înconjurau ochii, iar hainele îi atârnau larg pe trupul subțire, de parcă ar fi fost susținute de amintirea fostei ei siluete. Copila s-a căutat în buzunar, de unde a scos niște monede și câteva bancnote mototolite.

– Te rog, mami, te rog! a spus ea. Am destui bani?

– Draga mea, avem nevoie de atâtea alte lucruri. Nu cred că ne rămân destui bani și pentru bicicletă. Să căutăm mai întâi celelalte lucruri care ne trebuie, iar apoi o să mai vedem. Bine, draga mea?

Chipul fetiței s-a posomorât, iar apoi o înțelegere tăcută s-a stabilit între mamă și copilă. Fetița și-a luat mama de mână, apoi au continuat împreună celelalte articole mai importante, mai necesare. Am simțit că mă înăbuș de furie. M-am