Cele mai bune surori. Povești adevărate. Vol. 9

Mulțumiri

În fruntea listei de persoane cărora vreau să le mulțumesc pentru contribuția adusă la realizarea acestui volum sunt autoarele ale căror povestiri fac farmecul acestor pagini. Textele lor extraordinare au transformat cartea într-un succes; amabilitatea lor a făcut-o, pentru mine, o plăcere.

Tot pentru locul fruntaș pe lista mea de mulțumiri concurează echipa de la Adams Media, unde premiul de excelență se acordă „reginei" Poveștilor adevărate, Kate Epstein.

Dacă pe lume n-ar fi existat prietenele mele cele mai bune și susținătoarele mele entuziaste – surorile mele, Linney și Nita –, poate că nu mi-aș fi urmat și, cu atât mai puțin, nu mi-aș fi îndeplinit visul de a deveni povestitoare. Ele mi-au inspirat cariera; iar legătura dintre noi a inspirat această carte.

Le sunt îndatorată în aceeași măsură și celorlalți membri ai minunatei mele familii – în special soțului meu, Nikk –, care au acceptat faptul că îmi petrec ore întregi în birou, departe de ei, citind, compilând și editând fiecare volum din Povești adevărate.

Mai presus de toate, vă mulțumesc vouă, dragile noastre cititoare, pentru că sunteți alături de noi în acest omagiu pe care îl aducem tuturor surorilor din lume.

Introducere

A avea o relație de afecțiune cu o soră nu înseamnă a avea doar o prietenă sau o confidentă, ci un suflet-pereche pe viață.

Victoria Secunda

Părinții noștri – americani de origine irlandeză – au adus pe lume, într-un interval de cinci ani și jumătate, trei fete, dintre care eu sunt cea mijlocie. Copii fiind, eram cât se poate de diferite: Nita, alias Săgeată, cea mai mare, o blondă băiețoasă cu ochi verzi, devenită regina balului de absolvire, pișca răutăcios și avea o voce de înger; Linney, alias Maimuța-păianjen, cea mai mică, prințesa din poveste, înaltă, subțire, cu ochi mari și păr ca tăciunele, o rebelă, mereu cu pensula de pictat în mână, avea o imaginație bogată și talent artistic pe măsură; și eu, alias Hrișcă, copilul mijlociu tipic, fata timidă, studioasă, iubitoare de natură, brunetă cu ochi negri, majoretă, cu păr lung și bogat, cu zâmbet larg și tendința de a fi încăpățânată. În ciuda înfățișării și a firilor diferite, noi, „cele trei fantastice", cum ne plăcea să ne spunem, aveam și o mulțime de lucruri în comun și, în general, ne înțelegeam bine. Însă am avut mereu percepții total diferite asupra lucrurilor.

Și astăzi, la vârsta mijlocie, eu și surorile mele continuăm să savurăm asemănările, dar și deosebirile dintre noi. De fapt, cu timpul, ne-am apropiat din ce în ce mai mult, devenind protectoare una față de alta și mândre de lucrurile care ne diferențiază. Linney și Nita sunt prietenele mele cele mai bune nu pentru că facem parte din aceeași familie, ci pentru că sunt femei extraordinare, pe care le admir, le respect și le apreciez cu adevărat. Și, dacă reacția multor persoane care ne întâlneau în tinerețe era: „Nu se poate să aveți aceiași părinți!, în prezent înfățișarea și vocile ne sunt aproape identice. Părinții ne spun „tripletele irlandeze.

În orășelul din Ohio în care am crescut și unde în adolescență formam un trio care interpreta cântece și dansuri (imaginați-vă asta într-un oraș mic), încă mai suntem – și se pare că vom fi mereu – cunoscute drept „surorile Sell. Când am revenit în Kent pentru întâlnirea de douăzeci și cinci de ani de la terminarea liceului (singura la care am participat), m-a surprins cât de mulți oameni mă întrebau de surorile mele. De fapt, ori de câte ori eu sau surorile mele vorbeam cu persoane din orașul natal, aproape întotdeauna eram întrebate despre celelalte două surori. Se pare că noi trei am rămas pentru totdeauna unite în amintirile și în mintea celor care ne-au cunoscut drept „surorile Sell.

Desigur, pentru cei apropiați nouă – frații noștri, soțiile și copiii acestora –, este clar că suntem unite, după cum spun ei, „printr-o legătură stranie, paranormală, voodoo. Până și soțul meu, Nikk, care a intrat în ciudata noastră familie abia în urmă cu opt ani și care în mod clar nu este genul sensibil la paranormal, susține că între mine și surorile mele există o rezonanță specială. Când sună telefonul, încă înainte de a răspunde și de a afla cine este, eu zic: „Asta e Linney sau „Asta e Nita și, de obicei, așa este. Sau una dintre surori îmi trimite un e-mail despre ceva ce a visat sau a simțit în legătură cu mine și care se dovedește asemănător cu ceva ce am trăit recent sau urmează să mi se întâmple. Uneori le trimitem același model de felicitare părinților noștri sau ne recomandăm una alteia aceeași carte, sau ne lovim la un deget de la picior în aceeași seară. Și ne dăm seama dintr-o singură privire dacă o nouă relație este de rău augur sau se potrivește mănușă pentru aceea dintre noi care este atinsă de fiorii dragostei. Aș putea scrie o carte întreagă despre acest gen de legătură „voodoo între surori. Și aș mai scrie una, sau două, sau trei cărți despre experiențele incredibile pe care le-am trăit alături de surorile mele. Cu siguranță, nu suntem singurele. Luați relația între oricare surori și veți găsi o mulțime de povești interesante.

Nu e de mirare că legătura dintre surori a fost dintotdeauna subiect în mitologie, literatură și cântece. Grecii chiar au numit o constelație după cele șapte surori mitice, Pleiadele. Există ceva mai presus de cuvinte în relația dintre surori, ceva fascinant, misterios și spiritual, ce trece dincolo de trup, sânge și ADN și de trecutul comun. Eu sunt convinsă că legătura dintre surori derivă, ca și credința, dintr-o cunoaștere profundă. O soră te cunoaște într-o măsură și într-un mod în care nimeni altcineva nu e capabil să te cunoască – nici măcar părinții, soțul, copiii, nici cele mai apropiate prietene.

Doar o soră știe că ai țipat la copil pentru că a vărsat suc pe tot covorul pentru care ai strâns bănuț cu bănuț ca să-l cumperi. Și doar o soră poate să curețe mizeria, îți face ceai de mușețel, te lasă să dormi puțin și duce ea copilul în parc, pentru că mai știe și că ai nevoie de o scurtă pauză.

Doar o soră știe că, sub costumul oficial al femeii de afaceri zâmbitoare, echilibrate, de succes, bate o inimă boemă care visează să alerge desculță pe o pajiște plină de flori de câmp, pe care apoi să le imortalizeze pe pânză, îmbrăcată în tricou portocaliu cu inscripții rock și cu o salopetă murdară de vopsele.

Doar o soră știe că îți ții respirația de fiecare dată când treci peste un pod, că îți bate inima din cauza adrenalinei maxime la vederea unui camion care se apropie în viteză, că fumul de țigară îți întoarce stomacul pe dos. Știe, și niciodată nu te dă de gol. Și încearcă să te apere de amintirea tuturor acestor lucruri pe care ai prefera să le uiți. Iar atunci când nu poate, te consolează.

Doar o soră știe de ce nu îți arăți niciodată genunchii. Și apoi îți cumpără o fustă mini de ziua ta și insistă că îți stă foarte bine cu ea. Firește, tu nu o crezi, dar ea știe și că, atunci când te va invita în oraș de ziua ta, genunchii tăi superbi vor fi remarcați. Și așa se și întâmplă. Și o ierți pentru că ți-a spus că ai niște genunchi „imenși" în ziua aceea în care vă jucați la groapa cu nisip, când ea avea cinci ani, și tu, șapte.

Doar o soră poate să știe despre „dragostea perfectă" care ți-a respins iubirea. Despre faptul că te-ai simțit stânjenită, tânără fiind, de condiția modestă a familiei tale, despre sentimentele amestecate, de mândrie și remușcare, atunci când tu ai reușit să o depășești. Despre secretul dureros pe care îl ascundeai până și de tine, până l-a răscolit ea, neștiind că nu erai pregătită pentru a te confrunta cu propriul adevăr. Și, când a venit momentul, te-a asigurat că totul este în regulă, că tu ești în regulă, că ești perfectă și că meriți viața și dragostea pe care ți le-ai ales.

Doar o soră știe cum te-ai simțit cu adevărat când te-ai poticnit și când ai reușit, când ai căzut în dizgrație și când ai fost părăsită, când ai coborât în cea mai adâncă vale și când ai urcat pe muntele cel mai înalt.

Dintre toate binefacerile relației cu surorile, cred că cea mai grozavă este că o soră poate să te cunoască cu adevărat. Odată ce cunoști în profunzime o altă persoană, apar înțelegerea, acceptarea și compasiunea și, în cele din urmă, dragostea.

Surorile mele mă cunosc. La modul esențial, așa cum sunt eu cu adevărat. Acea eu când nimeni nu mă vede și nu mă ascultă, liberă de orice etichetări, aprecieri, așteptări sau recuzite strânse de-a lungul vieții. Doar eu. Hrișcă. Mijlocia dintre surorile Sell. Stând alături de cele care îmi vor fi mereu aproape, Săgeată și Maimuța-păianjen. Cele două ființe pe care le cunosc mai bine decât pe oricine altcineva pe lume.

În această frumoasă colecție de povestiri, veți avea ocazia să cunoașteți multe surori minunate și să analizați îndeaproape legătura magică ce le unește, de la suflet la suflet. Sper ca povestirile lor să vă placă, să vă mângâie și să vă inspire, și sper să le împărtășiți tuturor surorilor din viața voastră.

Colleen Sell

Puterea surorilor

— Mamăăă...

— ...putem...

— ...să mâncăm...

— ...înghețată...

— ...te rugăm?

Cele cinci fetițe stăteau în fața mea, cu părul umed de transpirație, mândre de abilitatea lor recent descoperită de a alcătui propoziții din secvențe separate. Cum aș fi putut să mă opun coaliției a cinci surori? Au primit înghețată. Era prima dată când își uneau puterile ca să obțină ce-și doreau, însă nu avea să fie și ultima.

Când fiicele mele erau adolescente, prietenul fiecăreia avea grijă să fie drăguț cu toate surorile, nu numai cu cea cu care voia să iasă în oraș. Dacă surorile hotărau că nu le plăcea un băiat, individul nu avea nici o șansă. Apelurile telefonice erau respinse și ușa rămânea închisă pentru cei care nu erau bine-veniți.

Într-o zi, întorcându-mă acasă, l-am găsit pe un astfel de sărman pretendent la noi la ușă, sunând la sonerie.

— Știu că sunt acasă, mi-a spus el.

Am deschis ușa, l-am invitat în casă și, bineînțeles, ele erau acolo, bând ceai. După ce a plecat, le-am întrebat:

— De ce nu i-ați dat drumul? Nu e frumos să vă comportați așa.

— Nu ne place de el.

— Nu e potrivit pentru ea.

Din privirile lor derutate, mi-am dat seama că erau convinse că eu eram cea care nu înțelegea.

Uneia dintre surori îi era atât de teamă să-și aducă acasă prietenul pe care îl avea la vremea aceea, încât s-a întâlnit cu el doar prin oraș timp de aproape un an, înainte de a-l invita la noi acasă.

Când au ajuns la vârsta facultății, fetele au mers la universități diferite, dar au păstrat mereu o legătură strânsă, prin telefon. Dacă vreuna dintre ele avea nevoie de consolare, o primea de la celelalte, care îi erau mereu alături; când una obținea o victorie, sărbătoreau în grup. Dacă una dintre surori rămânea fără bani și avea nevoie de un loc unde să stea între două slujbe sau între două facultăți, o alta îi oferea un cămin până când criza era depășită. Se ajutau una pe alta să-și găsească de lucru, își împrumutau și își restituiau bani. Firește, se și certau și se contraziceau, dar au fost mereu unite, pregătite pentru orice nouă provocare și întotdeauna nedespărțite.

Căsătoria și copiii nu le-au afectat spiritul de echipă. Bebelușii care apăreau de la an la an îi găseau bucuroși de venirea lor nu numai pe mami și pe tati, ci și pe cele patru mătuși și pe cei patru unchi, ce îi primeau cu brațele deschise, în culmea fericirii. Când una dintre surori a fost în travaliu, cei de la spital au numit sala de așteptare invadată de surori „capcana mătușilor". Când trecea pe-acolo câte o asistentă, una dintre mătușile în devenire o intercepta, ca să afle ce se întâmplă în sala de nașteri.

Cele trei surori mai mari au fost primele care au avut copii. Toată lumea o aștepta pe cea de-a patra să le dea și ea vestea. Aceasta a mers la multe petreceri de bun venit pentru bebelușii ce urmau să se nască, cu zâmbetul pe buze și durere în inimă.

Cei din afara familiei zâmbeau și-i spuneau:

— Tu urmezi!

Sau o mustrau:

— Nu mai aștepta prea mult! Ai treizeci de ani; nu poți amâna la nesfârșit.

Păreau să nu ia în calcul și varianta că nu putea rămâne însărcinată.

Ea a preferat să nu vorbească despre sarcina pe care o pierduse la șase săptămâni. Gândindu-se la durerea mamelor care pierdeau bebeluși duși până la termen sau a altor femei care pierduseră sarcini de mai multe ori, se considera norocoasă și a continuat să încerce. Dar așteptarea s-a prelungit și o apăsa tot mai tare. Soțul ei a cercetat toate variantele și au ales să meargă la o clinică de fertilitate în orașul în care locuiau.

Timp de cinci ani, au tot încercat să conceapă un copil și, cu fiecare an, șansele scădeau, iar opțiunile li se restrângeau. În al cincilea an, aproape de Crăciun, sora ei cea mai mică a născut o fetiță sănătoasă. În toiul bucuriei generale datorate venirii pe lume a copilului, toată lumea, și în special proaspăta mămică, a simțit tristețea cuplului care nu avea copii.

Neavând nici un copil pe care să-l răsfețe, cuplul respectiv și-a revărsat dragostea asupra nepoților. Sentimentele lor față de cea mai mică nepoțică erau atât de generoase, încât îți era greu să-i vezi că pleacă acasă cu brațele goale.

Cele patru fiice ale mele din Canada își făceau griji și discutau despre cât de greu îi era surorii lor din Atlanta. Hainele atârnau pe ea, obrajii îi erau supți, iar cearcănele erau prea adânci ca să mai poată fi acoperite cu fard.

— Ar trebui să renunți. Acceptă situația și adoptă un copil, i-am spus. Fă orice, dar nu vreau să te mai văd că suferi atât.

La scurtă vreme după Crăciun, am primit un telefon de la una dintre surori.

— Vrea să încerce la o clinică din Toronto. Vor colabora cu clinica din Atlanta și vor încerca niște proceduri de care cei din Georgia nu dispun. O ajutăm noi.

Deși tratamentele însemnau mii de kilometri de parcurs cu avionul și vizite la două clinici de fertilitate, surorile erau hotărâte. Trebuia să încerce!

Au făcut un plan. Baza operațiunii avea să fie un orășel de lângă Toronto, unde locuiau cele patru surori. Una dintre ele rămânea acasă cu copiii și gătea pentru familiile celor plecate. Celelalte trei mergeau cu mașina la clinica din Toronto. O soră intra cu pacienta în sala de operații și o ținea de mână. Apoi, palidă și răvășită după ce asista efectiv la durerea pricinuită de recoltarea de ovule și de procedura extrem de invazivă din ziua respectivă, le relata celor două surori din sala de așteptare cum evoluau lucrurile, în timp ce una din ele tricota un pled pentru bebelușul despre care erau sigure că se va naște.

Uneori era nevoie și de tată la clinică. Surorile îl așteptau la aeroport și îl îmbrățișau, încercând să-l ajute să-și depășească sentimentul de stânjeneală,