Mame singure. Povești adevărate. Vol. 10

Mulțumiri

Mulțumesc din suflet formidabilei echipe de la Adams Media: Paula Munier, Meredith O’Hayre, Laura Daly, Laurel Marotta, Colleen Cunningham și Lisa Gentes.

Vreau să exprim aici cea mai mare prețuire pentru autoarele povestirilor – majoritatea, mame singure –, ale căror istorii tulburătoare, nostime, sincere, pilduitoare și foarte personale dau farmec paginilor acestei cărți. Bravo de asemenea mamelor ale căror texte nu au ajuns în cartea de față, dar care au avut curajul să scrie și să-mi trimită povestirile lor.

Le sunt veșnic recunoscătoare numeroaselor mame singure care m-au inspirat de-a lungul anilor, mai ales răposatei mele bunici materne, Mary Baum, și surorii mele, Melinda Frank. Mai presus de orice, îi mulțumesc în fiecare zi lui Dumnezeu pentru copiii mei, Jennifer, Christine și Mickey, care au fost și vor fi mereu lumina călăuzitoare a vieții mele de mamă singură.

Introducere

Cel mai important lucru pe care l-a învățat de-a lungul anilor a fost că nu există nici un mijloc de a fi o mamă perfectă, dar că sunt milioane de moduri de a fi o mamă bună.

Jill Churchill

Am devenit mamă singură, cu oarecare teamă în suflet, la începutul anilor 1980. Pe atunci fetele mele erau încă în școala primară, băiatul, încă în scutece, iar mamele singure reprezentau un fel de cancer al societății, după părerea multora care le arătau cu degetul – inclusiv a unor persoane destul de influente. Caracterizările caricaturale, larg răspândite, în care mamele singure apăreau drept niște sărăntoace egoiste și imorale, care-și neglijau copiii și urau bărbații, iar odraslele lor, drept niște draci împielițați, asociali și cu mintea tulburată, erau jignitoare pentru femeile acestea și pentru copiii lor. Și nu erau decât niște nerozii. Cele mai multe dintre mamele singure din perioada aceea erau iubitoare, capabile și conștiincioase. Și cei mai mulți dintre copiii lor au crescut întregi la minte, slavă Domnului! Totuși, imaginea defăimătoare și prejudiciile aduse prin intermediul ei mamelor singure și copiilor lor le-au îngreunat și mai mult situația și așa dificilă în care se aflau.

Nu a fost, desigur, pentru prima dată în istorie când mamele singure și copiii lor au avut parte de critici nedrepte și de acuzații false. De fapt, pentru bunica mea, femeie divorțată, și pentru fata ei, adică mama mea, lucrurile au stat și mai rău în anii 1930 și 1940. Discriminările și greutățile pe care le-au îndurat au demoralizat-o definitiv pe bunica și au lăsat urme adânci în sufletul mamei mele. Sora mea și cei doi fii ai ei au fost nevoiți să facă față unor încercări și prejudecăți similare, chiar dacă nu la fel de severe, pe parcursul celor 20 de ani cât ea i-a crescut singură. Chiar și acum, în 2008, nepoata mea și bebelușul ei se confruntă cu o parte dintre aceleași vechi prejudecăți și critici care le urmăresc de zeci de ani pe mamele singure și pe copiii lor.

Da, atitudinea generală, legile și tot felul de alte circumstanțe care au legătură cu mamele singure și copiii lor sunt mai relaxate astăzi decât în trecut. Dar mamele singure și copiii lor au încă de înfruntat greutăți și discriminări… și încă nu se bucură de încrederea și de susținerea pe care le-ar merita.

În ceea ce mă privește, cred că este în mod evident momentul să înlocuim vechile stereotipii discriminatorii cu adevăruri încurajatoare și general valabile despre mamele singure. Este timpul să acceptăm milioanele de mame singure care – fie din întâmplare, fie din proprie voință – îndeplinesc cea mai dificilă sarcină din lume în absența unui partener și o fac foarte bine, cu devotament, onestitate, grație și cu dragoste. A venit vremea să le lăudăm pe aceste minunate mame singure, să recunoaștem că întâmpină greutăți, dar că au parte și de binecuvântări, și să le facem să simtă că sunt apreciate, respectate și înțelese.

Și cine este mai îndreptățit să rostească aceste adevăruri decât cele care le-au trăit? Ce cale mai bună de a le dezvălui decât prin relatarea experienței personale? Am alcătuit așadar antologia de față din istorisiri adevărate și înălțătoare, dedicate mamelor singure din toate timpurile și toate împrejurările. Sper să vă placă aceste Povești adevărate și să le împărtășiți tuturor mamelor singure care au un loc special în inima voastră.

Colleen Sell

Jertfa

Nu pot să dorm. Din nou.

Stau pe veranda din față a casei mele, cu ușa deschisă, ca să aud dacă fiica mea se trezește și mă strigă din camera ei. Pe pajiștea de vizavi, cai pasc în lumina lunii. Îi aud cum fornăie încet, în timp ce merg agale de-a lungul gardului, cu capetele plecate, rumegând.

Îmi aduc aminte cum, atunci când eram copilă, îmi luam sacul de dormit și mă duceam în grajd, unde auzeam aceleași sunete liniștitoare și adormeam în fân. Odată m-am trezit la miezul nopții și nu am mai putut să adorm. Poneiul meu, Rainyday, nu s-a arătat deloc surprins când, în miez de noapte, i-am dat o gustare și m-am urcat pe spinarea lui. M-am așezat pe crupa lui și mersul lui molcom și legănat m-a adormit. Undeva în fundul sufletului aș vrea să mă duc acum la caii de pe pajiște, pentru ca ei să mă ajute să pun capăt acestei insomnii, acestei neliniști de a fi singură în întuneric.

Casa în care stăm am ales-o dintre altele asemenea tocmai datorită cailor. Îmi place să stau aici și să mă uit la ei, să-i zăresc de la ferestrele din față în timp ce-mi fac treburile prin casă, și îmi place să știu că o să-i găsesc aici când mă întorc de la lucru. Caii mă fac să mă simt acasă în această nouă locuință.

Nu m-am dus totuși peste drum să călăresc pe nici unul dintre ei.

Am devenit în asemenea măsură observator al lumii, iar nu participant la ea, încât nici măcar nu mi-a trecut prin minte să mă duc pe pajiște în primele câteva luni de când eu și fiica mea locuim în această casă. Apoi l-am cunoscut pe unul dintre proprietari, un tip cu înfățișare de bunic, în timp ce verifica odată împrejmuirea, și am primit invitația de a merge să călăresc.

— Vino când dorești, drăguța mea, a zis el, zâmbindu-mi ușor.

Au trecut însă câteva luni de-atunci și eu sunt tot pe verandă… privind. La fel ca atunci când sunt întrebată dacă vreau să ies în oraș, invitația a rămas fără răspuns, fără comentarii, fără măcar atenție.

Ce nu-i în ordine cu mine? Cred că ceva legat într-o anumită măsură de echilibrul precar pe care încerc să-l mențin între toți cei care au nevoie de atenția mea – mama mea, fiica mea și eu însămi. Dacă traversez strada și mă duc în grajd, aș putea ajunge să mă atașez de unul dintre cai. Dacă aș accepta o întâlnire, s-ar putea să introduc în viața mea încă o persoană care să aibă nevoie de atenția și de dragostea mea. Oricare dintre aceste mișcări ar putea să-mi dea peste cap echilibrul. Mi-a rămas așa de puțin de oferit! Faptul că sunt o femeie singură din generația de mijloc – sunt mamă a unui copil mic și am grijă de mama mea bolnavă – și-a pus amprenta asupra mea. Lupta prin tribunale cu fostul meu soț m-a măcinat pe dinăuntru. Mă simt epuizată, stoarsă și atât de goală, încât m-aș putea pierde ușor în alții. Trăiesc fiecare zi pas cu pas, ezitant – ca o căprioară care iese în câmp deschis.

Aș fi crezut că plăcerea de a călări ar învinge orice teamă. O prietenă mi-a spus odată:

— Tu dai așa de mult altora! Ție cine îți dă?

Am ridicat din umeri și am mers mai departe. Răspunsul, prea evident ca să mă obosesc să-l mai rostesc, era:

— Nimeni!

Dar un cal bun te iubește necondiționat – se dăruiește cu tot sufletul – și ar putea să fie acel cineva care să-mi dea și mie. Și, dacă aș merge să călăresc, aș face ceva exclusiv pentru mine, de care să nu se bucure nimeni altcineva. Tot așa cum o întâlnire ar putea aduce în viața mea un bărbat care m-ar face poate să râd și să uit, o vreme, senzația aceasta de animal hăituit pe care mi-o stârnește noaptea. M-ar putea ajuta să mă simt mai puțin extenuată. Să dorm. Și totuși stau pe loc.

După mai mult de doi ani în care am avut singură grijă de copil și de mama mea suferindă de cancer, după mai mult de doi ani în care m-am luptat cu fostul soț prin tribunale, am ajuns să mă aștept la crize. Trăiesc cu senzația unei catastrofe iminente, cu sentimentul că în preajmă pândește ceva întunecat și îngrozitor. Nu sunt paranoică. Adeseori chiar așa s-a întâmplat. Mama a suferit o serie de intervenții medicale de urgență, inclusiv pentru o ocluzie intestinală care aproape că a omorât-o. Fostul meu soț a pus la cale atacuri juridice surpriză, care m-au îngenuncheat de spaimă. Iar tatăl meu (de multă vreme divorțat de mama) a început brusc un tratament al cancerului la plămâni, pentru a înlătura tumorile care îl împiedicau să respire.

Aceste reflectări ale haosului din univers mă fac să rămân întotdeauna aproape de casă, în încercarea de a ridica, prin eforturile mele pline de afecțiune, un stăvilar protector în jurul familiei mele, crezând că, într-un fel sau altul, dacă sunt suficient de vigilentă, pot să țin la distanță viitura.

Atunci când mi se pare că nu e suficient, fac un pas mai departe. Reluând vechile tradiții în care bunăvoința zeilor se implora printr-o jertfă de sânge, mă ofer pe mine însămi pe altar. Dacă respect regulile, dacă renunț la îndeajuns de multe, dacă fac totul în ordinea cuvenită, atunci voi fi răsplătită. Cred cumva că pot schimba sorții prin acțiunile mele – sau prin lipsa lor. Tânăra bună catolică de odinioară își închipuie că, dacă mă sacrific suficient, familia mea va fi în siguranță. Simplul fapt de a mă sui pe un cal sau de a merge la o întâlnire pare să prezinte un risc prea mare.

Dar scuzele acestea nu mai sunt suficiente. Mama mea se simte mai bine – a scăpat de cancer și locuiește singură. La proces, curtea s-a pronunțat în favoarea mea. Operația tatălui meu a reușit, și acum este și el vindecat de boală. Ar trebui să pot dormi. Dar iată-mă! Stau tot pe verandă. În continuare.

Poate că nu sunt încă pregătită și mai am nevoie de timp să stau și să privesc. Dar însuși faptul că mă întreb de ce mai rămân aici sugerează că nu mai sunt mulțumită doar să observ. Simt nevoia să-mi șterg șaua de praf și să-mi caut cizmele.

Călăritul unui cal la trap reprezintă senzația cea mai apropiată de zbor pe care am trăit-o vreodată. Poate că, dacă o să-mi aduc aminte cum să zbor, o să-mi reamintesc și cum să dorm – și, odată ce voi fi din nou în stare să dorm, poate că-mi voi îngădui și să visez.

Mă ridic din balansoar, părăsesc veranda și mă duc să scotocesc prin geantă. Și o găsesc. Cartea de vizită a instructorului de călărie. O pun lângă telefon. Când soarele urcă iar pe cer și vecinii mei se trezesc, sunt hotărâtă să sun.

Amy Hudock

Pacificatoarea

În livingul nostru odinioară pașnic izbucnește scandalul. Trei copii o țin fiecare pe-a lui, provocând un conflict care, la prima vedere, pare de nerezolvat. Băieții, constructori din fire, folosesc niște cuburi pe post de proiectile, iar reprezentanta feminină, drept represalii, începe să dea cu piciorul și să țipe.

Amenințările zboară încoace și încolo, și nici cuvintele, nici tonul discuției nu prevestesc o încheiere pașnică.

Forțele nealiniate o trimit pe mami ca pacificatoare. Mami este candidatul evident – de fapt, singurul – la această funcție, de vreme ce este unicul adult din casă. Dar mami nu știe la ce rezultate poate ajunge cu aceste trupe care nu vor să asculte de rațiune. Convorbirile de pace au fost întrerupte de nenumărate ori până acum. Și, în timp ce vara trece, ea îl blestemă pe dictatorul suprem care a decis – în arhaica, dar infinita lui înțelepciune – să le permită copiilor să rămână acasă în timpul celor mai caniculare două luni ale anului. Ea știe că nici cele mai friguroase două luni nu ar fi fost o soluție mai bună; de fapt, are bănuiala că oricare perioadă de două luni este prea lungă. A lucra acasă, cu trei copii de care te tot împiedici, înseamnă că „vacanța" are să-ți pară oricum mult mai lungă.

Mami își începe misiunea de pace cu un proces de mediere.

— El a aruncat cu un cub în mine și m-a lovit în cap! atacă sectorul feminin, cu un scâncet ascuțit.

— Ba nu, n-am aruncat, susține constructorul ochelarist cu toată inocența de care e în stare. A căzut garajul peste ea.

— L-am văzut și eu, zice băiatul alfa. A aruncat cu cubul roșu drept în capul ei.

Atunci când varianta sa este întărită verbal de o forță de obicei ostilă, sectorul feminin începe să se vaite cu toată puterea.

— Ba nu! se pune pe smiorcăit constructorul, sporind tensiunea.

— Ba da, mami, a aruncat, dă din cap băiatul alfa cu o expresie de profundă sinceritate. Uite-așa…, arată el, ridicând de jos un cub și aruncându-l prin cameră.

— Hei! îl dojenește mami. Cuburile nu se aruncă.

— Dar eu îți arătam numai ce a făcut! zice băiatul alfa, căscând ochii inocenți.

Mami își ia expresia ei cea mai severă.

— Nu am nevoie de o demonstrație. Știu cum arată un cub care zboară!

Sectorul feminin, încă jeluindu-se, se zvârcolește pe canapea. Mama se așază pe marginea canapelei și o mângâie pe spate.

Apoi se uită la constructor.

— Nu ai voie să arunci cuburile. Dacă mai folosești vreunul dintre cuburi drept proiectil, ți le confisc, și restul săptămânii n-o să mai ai cu ce să construiești!

Constructorul se uită fix la ea, cu teamă și neîncredere. Bărbia începe să-i tremure.

— Dar, mami, eu n-am făcut nimic!

— Și, continuă mami, trebuie să-i ceri iertare surorii tale.

Scuzele cu aer sincer sunt unul dintre punctele forte ale constructorului. Băiatul se ridică imediat și se duce la canapea, unde sora lui continuă să suspine.

— Îmi pare rău, zice el și își încolăcește brațele micuțe în jurul gâtului surorii.

Plantează pe obrazul fetei un delicios sărut, ca la patru ani, apoi își reia activitatea de construcții pe podea.

Lucrurile s-au liniștit, și mami se ridică și pleacă în bucătărie. Reîncep pregătirile pentru cină: resturile rămase după activitățile artistice sunt îndepărtate de pe masă, pentru a face loc celor trei copii și mămicii lor să se așeze și să mănânce împreună în armonie.

Din living izbucnesc iar țipete, înviorate și pătrunzătoare, însoțite de zgomotul unui turn de cuburi care se prăbușește.

— Mi-ai dărâmat garajul! strigă constructorul.

— Ba nu! țipă băiatul alfa.

— Ba da! Pleacă de-aici!

Se aude plesnitura unei palme, o pauză și apoi:

— Mamiiii! Mi-a dărâmat turnul!

— El m-a lovit! începe să se smiorcăie băiatul alfa.

— Ba nu!

— Ba da!

Sectorul feminin este uluitor de tăcut. Stă pe canapea, dominând lupta dintre cei doi. Mami, ca singur mediator de pace, reintră în zona de război, convinsă că medierea nu va