Micile minciuni ale dragostei

Prolog

Dragul meu domn,

Sunt deopotrivă nerăbdătoare și plină de regret pentru că vă scriu această misivă, care va fi și ultima. Fără îndoială, Sir Maxwell v-a informat cu privire la decizia mea de a părăsi postul. Sinceră să fiu, nu m-am gândit că va veni cândva și această zi. Nu mi-am imaginat că voi renunța la această viață, care a fost, în cele mai multe privințe, destul de remarcabilă și, din toate punctele de vedere, extraordinară. Totuși, m-am săturat de toată agitația și de toate secretele.

Mi-am petrecut ultimii cinci ani în slujba reginei și a țării mele. Recunosc, și poate că sună egoist, dar a sosit momentul să trăiesc și pentru mine atât cât se poate. Tânjesc și eu după aceleași lucruri ca majoritatea femeilor. Un soț, o familie și un loc sub soare căruia să simt că-i aparțin.

Am întâlnit un om minunat și îmi voi petrece restul zilelor încercând să-l fac fericit. Ceea ce nu este deloc deplasat, din moment ce și el a promis să facă același lucru pentru mine. Sună îngrozitor de banal, nu-i așa? Și totuși, nu am așteptat niciodată ceva cu atâta înfrigurare și, da, cu atâta entuziasm.

Întotdeauna am fost de părere că cei care spun că nu au regrete vor fie să-i înșele pe ceilalți, fie să se mintă pe ei înșiși. Și totuși când stau și mă gândesc la ultimii ani, îmi dau seama că am puține regrete. Dacă aș fi știut de la început ceea ce știu acum, îndrăznesc să spun că aș fi ales aceeași cale, deși poate că aș fi fost mult mai înțeleaptă. Sau poate că nu. Oricum, a fost o mare aventură.

Deoarece aceasta este ultima mea scrisoare, simt că pot fi în totalitate sinceră cu dumneavoastră. Am un singur mare regret, domnule. Aș fi vrut să ne fi întâlnit măcar o dată față în față. Mărturisesc faptul că deseori m-am gândit la asta și m-am întrebat dacă v-aș recunoaște de cum v-aș zări. Sau dacă v-aș recunoaște glasul. O prostie, desigur, din moment ce eu nu v-am văzut și nici nu v-am auzit vreodată. Dar, de-a lungul anilor, am simțit că am ajuns să vă cunosc, deși, de fapt, nu știu nimic despre dumneavoastră. Mi-am imaginat, la ore târzii din noapte, o întâlnire între noi doi. Privirea dumneavoastră, înțeleaptă și, fără îndoială, seducătoare, a întâlnit-o pe a mea. Colțurile buzelor ridicate ușor, într-o expresie de amuzament. Și râsul dumneavoastră. Mi-am imaginat cum v-ați trece degetele peste mâna mea în timp ce dansăm într-o sală aglomerată de bal.

Dar, cine știe? Sunteți un om al secretelor. Poate că noi doi chiar am dansat împreună. Poate că ați fost domnul scund, chel, cu care am dansat la balul ambasadorului francez. Sau poate ați fost contele italian, cochet, care a asemuit ochii mei cu stelele de pe cer? N-o să aflu niciodată și poate că așa e cel mai bine.

Stau aici, acum, și zâmbesc. Mă tem că am lăsat fantezia să zburde în această ultimă epistolă. E ciudat felul în care un sfârșit aduce cu sine o astfel de eliberare. Dar te face să-ți pui întrebări despre drumul pe care nu l-ai urmat, despre aventura pe care n-ai trăit-o, despre ultimul capitol al cărții rămas necitit.

Vă transmit recunoștința mea, domnule, pentru tot ce m-ați învățat, pentru îndrumare și prietenie.

Vă las cu bine, dragul meu domn.

Cu drag,

Eve

Bărbatul se uită îndelung la scrisoare. Scrisul era atât de familiar, iar cuvintele atât de hotărâte. Dar, până la urmă, așa erau toate sfârșiturile și toate începuturile, triste și fascinante, deopotrivă.

Trase adânc aer în piept și luă penița.

Draga mea Eve,

Scrisoarea ta m-a făcut să zâmbesc, dar cuvintele tale au avut deseori acest efect. O să le simt lipsa. Din moment ce acest schimb de epistole pare a fi unul al confesiunilor, am și eu câte ceva de împărtășit.

M-ai uimit în toți acești ani cu inteligența și curajul tău. Mă gândesc la tine cu mândrie. Decizia ta de a pleca este o pierdere pentru țară; totuși, nimeni nu te poate condamna pentru alegerea pe care ai făcut-o. Ai oferit multe, și a venit timpul, sau probabil că a și trecut deja, să-ți continui viața pe care ar fi trebuit s-o trăiești mereu. O meriți.

Și eu m-am întrebat ce magie s-ar fi creat la o întâlnire între noi doi. Fără bariera poziției sociale sau a hârtiei. A existat oare un foc ce a pâlpâit ascuns în spatele cuvintelor noastre sau n-a fost nimic mai mult decât o simplă relație de colegialitate? Dorința mea inevitabilă față de o femeie a cărei prezență mi-a umplut viața, deși necesitatea impunea ca ea să nu fie nimic mai mult decât o fină adiere parfumată, ridicându-se dintr-o pagină scrisă. Ah, Eve, gândurile pe care le-am avut...

Se opri și se uită la cuvintele pe care le scrisese. Ce rost avea? Nu era nevoie să răspundă. Să-i împărtășească sentimentele lui în acel moment ar face mai mult rău decât bine. Poate că va veni o zi...

Oftă și puse scrisoarea neterminată peste a ei, apoi le împături și le strecură în buzunarul vestei. Împinse scaunul înapoi și se ridică de la birou. Erau multe de făcut și prea puțin timp.

Sfârșituri și începuturi... acesta era mersul vieții.

Partea întâi

Minciuni prin omisiune

Nu mai pune întrebări și atunci n-o să ți se mai spună minciuni.

Charles Dickens, Marile speranțe

Capitolul 1

Doi ani mai târziu, februarie 1886...

— Cum poți să sugerezi așa ceva? Ești nebun de legat. Și încă și mai nebun dacă îți închipui c-o să mă gândesc serios la asta. Îți dai seama, nu-i așa?

Evelyn Hadley-Attwater, contesă de Waterston, se ridică în picioare și se uită urât la bărbatul din spatele biroului. La cel față de care simțise odată afecțiunea pe care o ai în mod normal pentru un frate enervant. La bărbatul pe care nu mai dorise să-l vadă niciodată în asemenea circumstanțe.

— N-o fac. Și nici nu-mi vine să cred că ai avut tupeul incredibil să-mi ceri așa ceva.

Sir Maxwell Osgood o privi peste pipă, iar fumul plutea în jurul capului său precum un văl de acuzații. Era extrem de enervant.

— Când ai început să fumezi pipă?

— M-am gândit că preferi pipa în locul trabucurilor, zise el cu blândețe.

— Arăți ridicol.

Contesa se întinse peste biroul lui, îi trase pipa din gură și o aruncă într-o farfurioară folosită, evident, pe post de scrumieră.

— Prefer să respir aer care nu a mai fost inhalat.

— Soțul tău nu fumează trabucuri?

— Niciodată în prezența mea, răspunse ea și se încruntă. Îți dai seama că nu poți spune nimic pentru a mă răzgândi?

El zâmbi. Un surâs seducător care, fără îndoială, le făcuse pe multe femei să-i cadă la picioare și apoi să ajungă în patul lui. Evelyn nu se numărase niciodată printre acestea. Oftă cu un aer agasat și se scufundă înapoi în scaun.

— Dacă încerci să mă farmeci, n-o să-ți meargă.

Zâmbetul lui se transformă în rânjet.

— Regretele mele veșnice.

— Eram perfect hotărâtă să nu te mai văd niciodată.

— Permite-mi să subliniez faptul că ne-am văzut totuși.

— O, sigur, la evenimente mondene ocazionale, unde ne purtăm unul cu altul în termenii unei politeți cordiale. Nu are importanță și nici nu se poate evita. N-am avut nici cea mai mică intenție să mă întorc aici, zise ea, arătând în jur.

Încăperea era înfiorător de comună. Putea fi la fel de bine biroul oricărui birocrat guvernamental de nivel mediu. Oricine ar fi ajuns întâmplător acolo n-ar fi găsit absolut nimic care să indice faptul că activitatea principală a Departamentului de Afaceri Interne și Internaționale nu o constituiau contractele de comerț între ținuturile îndepărtate ale imperiului și alte țări. Ceea ce se și întâmpla, la primul etaj al clădirii... în general. Ea se uită fix în ochii lui.

— Și cu atât mai puțin să mai am de-a face cu tine.

— Doamne, Evelyn, exclamă el și își duse mâna la inimă într-un gest dramatic. Mă rănești profund. Profund și irevocabil.

— Mă îndoiesc, pufni ea neîncrezătoare. Iar mie să-mi spui Lady Waterston.

— Am crezut că suntem prieteni, zise el cu o voce afectată.

Ea îl ignoră.

— Într-un fel, da, am fost. Dar acum totul s-a schimbat. Viața mea este diferită și nu vreau să risc.

El o studie pentru un moment, iar privirea îi deveni brusc serioasă.

— Viața lui ar putea fi în pericol.

Inima îi stătu în loc. Ignoră și asta. Nu era treaba ei. Totuși...

— Ai zis că s-a furat un dosar.

— Acum două săptămâni.

— Cât de important e acest dosar?

— Dosarul conține documente ce dezvăluie însăși structura organizației și identitățile reale ale celor implicați în activitățile de la vârf, spuse el și clătină din cap. Informațiile astea ar putea pune în pericol siguranța tuturor persoanelor de pe listă, precum și pe cea a familiilor lor. Cine știe cât de departe vor merge cu răzbunarea cei pe care i-am urmărit de-a lungul anilor...

Lady Waterson se încruntă. Tipic pentru Max să nu-i ofere toate detaliile importante o dată.

— Ar fi trebuit să-mi spui de la început cât de important este acest dosar. Din ce ai zis până acum, am avut impresia că nu este nimic altceva decât o treabă birocratică...

Un gând îi trecu prin minte.

— Sunt și eu pe lista aia?

— Nu, răspunse el simplu.

Simți mai întâi un val de ușurare, apoi o cuprinse suspiciunea.

— De ce nu?

— Singura referință la tine este, de fapt, la Eve și oricum este nesemnificativă. Când ai părăsit agenția, toate datele cu privire la adevărata ta identitate au fost șterse, spuse el și dădu ochii peste cap. Era evident că îl deranja chestiunea. La ordinele lui... Sir, completă el.

Inima îi tresări când auzi numele de cod al agentului cu care lucrase timp de cinci ani. Un bărbat pe care nu-l întâlnise niciodată, care comunicase cu ea numai în scris. Care o ghidase, îi dăduse ordine și, da, uneori o salvase. Un bărbat care îi invadase odată visele, târziu în noapte, și o făcuse să tânjească după ceva ce nu avea... ei... nu aveau să trăiască niciodată împreună. Dar asta fusese cu mult timp în urmă, iar visele acelea, bărbatul acela, aparțineau acum trecutului și acolo intenționa să le și păstreze. Faptul că reacționa la auzul numelui său era cât se poate de firesc și de lipsit de importanță. În prezent, visele ei aparțineau unui singur bărbat. Același căruia îi aparținea și viața ei, și inima.

— De ce? întrebă ea, făcând ochii mici.

— A dorit să te protejeze și se pare că așa i s-a părut corect să procedeze. Deși..., adăugă Max pufnind disprețuitor, nu s-a mai făcut așa ceva înainte și, îndrăznesc să spun, nu se va mai face nici pe viitor.

— Înțeleg.

Ea făcu o pauză. Acțiunile lui Sir erau pe cât de grijulii, pe atât de neașteptate. Nu că asta ar fi schimbat ceva.

— Desigur, îi sunt recunoscătoare. Dar oricum ar fi, nu mă mai privește problema.

El ridică din sprânceană.

— Nu?

Ea clătină din cap.

— Nu.

— Așa aș fi zis, ținând cont de numeroasele situații în care ți-a salvat posteriorul divin...

— Poftim?

El chicoti.

— Scuză-mă, dragă, vechile năravuri..., zise și redeveni sobru. Hai, Evelyn...

— Lady Waterston, spuse ea hotărâtă.

El oftă.

— Da, desigur, Lady Waterston.

— Mulțumesc, zise ea mai mult pentru sine, deși n-avea, de fapt, pentru ce să-i mulțumească.

Era Lady Waterston, contesă de Waterston, și asta de doi ani, de când se măritase, cu Adrian Hadley-Attwater, conte de Waterston și, foarte posibil, cel mai bun om din lume.

— Te rog să mă scuzi, Lady Waterston, zise el și se uită cu jind la pipă. Nu-mi vine mereu ușor să-mi reamintesc cât de mult s-a schimbat lumea de când te-ai aflat ultima oară în încăperea asta.

— Nu numai lumea, Sir Maxwell, răspunse ea și îl țintui cu o privire fermă. Și eu m-am schimbat. Nu mai sunt fetișcana neajutorată care a fost obligată să se angajeze la agenție.

— Nu-mi amintesc să fi fost obligată, zise el chicotind. Nici c-ai fost vreodată neajutorată.

— Am fost tânără și proastă.

— Tânără da, dar niciodată proastă.

Ea încercă zadarnic să-și rețină un zâmbet de satisfacție. Se mândrise odată cu faptul că nu-și arăta sentimentele – de fapt, slăbiciunile – nici lui, nici nimănui altcuiva. Chiar și în acea clipă, deși sigură pe ea, datorită statutului în societate și afecțiunii soțului ei, se ferea în continuare să-și afișeze emoțiile nejustificate.

— Probabil că proastă nu e cel mai potrivit cuvânt.

— Probabil.

Privirile li se întâlniră și el se încruntă ușor.

— Îți dai seama că dacă am formulat-o ca pe o rugăminte, asta a fost o simplă curtoazie.

Bănuise și ea. Totuși, sperase ca lucrurile să stea altfel.

— Dar nu vorbești serios. Chiar te aștepți să mă întorc la vechiul post?

— Nu numai că mă aștept la acest lucru, Lady Waterston, dar chiar n-ai de ales.

— Prostii. Sigur că am de ales.

Se ridică din nou, traversă camera și se uită pe fereastra care dădea spre un parc mic, privat. În ciuda faptului că fusese acolo doar de câteva ori, timp de aproape cinci ani acel conac impunător și totuși banal, situat în mica piață din Mayfair, fusese centrul lumii ei. Iar acel bărbat și superiorii săi, în special Sir, fuseseră cei care îi conduseseră viața. Dar îl întâlnise pe Adrian cam în aceeași perioadă în care se săturase de minciuni și de trădări, chiar și în numele reginei, și lăsase totul în urmă. Sau așa crezuse. Trase adânc aer în piept.

— N-am nici cea mai mică intenție să mă întorc.

— Poate că, ținând cont de gravitatea situației, dacă îi aducem la cunoștință lui Lord Waterson…

Amenințarea rămase suspendată în aer. Gata cu prietenia.

— Șantaj, Max? Dacă nu mă conformez, îi spui soțului meu ce-am făcut în trecut?

— Șantaj e un cuvânt urât, zise el și clătină din cap.

— Dar totuși corect?

El nu-i răspunse.

— E mai mult la mijloc decât ce ți-am spus până acum.

— Ar trebui să fie, nu-i așa?

În colțul îndepărtat al parcului, un băiețel zgribulit de frig se juca cu un cățel, sub ochii autoritari ai bonei. Simți o strângere de inimă și oftă. Probabil că într-adevăr n-avea de ales.

— Continuă.

— Au fost amenințări în ultimele luni…

Ea se întoarse spre el.

— Ce fel de amenințări?

— Cu expunerea, în principal. Vagi, aproape niște simple zvonuri, dar fără îndoială amenințări, spuse el și trase adânc aer în piept. După cum știi foarte bine, agenția aceasta lucrează după un paravan.

Ea icni, prefăcându-se surprinsă.

— Adică vrei să spui că domeniul principal de activitate al Departamentului de Afaceri Interne și Internaționale nu este comerțul?

— Nu e momentul potrivit pentru sarcasm.

Ea îi adresă cel mai dulce zâmbet și se așeză la loc.

— Mie mi s-a părut că e momentul ideal.

— După cum ziceam, agenția nu poate funcționa la vedere. Dacă dosarul e făcut public, dacă ajunge în mâinile cui nu trebuie, tot ce facem noi aici, tot ce am realizat până acum, va fi compromis. Nu am urmat întotdeauna ceea ce mulți consideră a fi procedurile standard. Am operat deseori în afara cadrelor legislative stricte, în interesul securității acestei țări. Repercusiunile expunerii ar putea duce chiar la căderea guvernului, în special dacă ținem cont de natura fragilă a climatului politic actual. În cel mai bun caz, s-a zis cu eficiența noastră. Făcu o pauză, apoi continuă: Cât despre costurile personale, domnii care au condus organizația au făcut acest lucru cu riscul propriei vieți și a propriei reputații. Singurul lucru pe care l-au primit în schimb, pe lângă satisfacția de a fi adus un serviciu neprețuit acestei țări, a fost asigurarea că legătura lor cu această agenție nu va fi niciodată făcută publică, zise el și clătină din cap. Acești domni provin din familii foarte cunoscute, au titluri moștenite și sunt membri respectați ai parlamentului. Unii s-au bucurat chiar de încrederea reginei. Expunerea va aduce haos la toate nivelurile guvernului.

— Înțeleg, răspunse ea dând semne de nerăbdare. Dar nimic din toate astea nu explică de ce ai solicitat prezența mea. De ce mă aflu aici?

— Pentru că ești singura în care am încredere, spuse el cu vădit devotament.

— Prostii. Ai alți agenți, mult mai competenți decât mine, care cu siguranță pot face față unei sarcini minore, cum ar fi recuperarea unui dosar, îl luă ea peste picior. Dacă eu sunt singura în care ai încredere, atunci ai probleme mult mai mari decât un simplu dosar rătăcit.

— Chiar așa și este.

Se opri o clipă ca să se gândească la ce avea să spună.

— Suspectez că furtul dosarului a fost pus la cale de cineva din organizație. Dosarul a fost solicitat de biroul de afaceri externe, sau cel puțin așa mi s-a dat de înțeles, zise el și pufni nervos. Ținând cont de birocrația enormă, e greu să-ți dai seama cu siguranță cine a formulat cererea, fără să recunoaștem că dosarul a dispărut.

Ea își alese cu grijă vorbele.

— Faptul că cineva atât de preocupat de păstrarea discreției a pus toate aceste informații într-un singur dosar mi se pare… ei bine, stupid.

— Aparent, da, spuse el cu o voce tăioasă. Nu uita că este, totuși, un departament guvernamental, iar când un superior face o solicitare, trebuie să ne supunem fără să-i punem la îndoială intențiile.

Lady Waterson ridică din sprânceană.

— Ei, ei, ce sensibili suntem…

O lovi brusc un gând și icni.

— Ție ți-a fost furat, nu-i așa?

El se enervă.

— Nu e nici locul, nici momentul…

— Așa e, nu?

Ea încercă să-și rețină zâmbetul răutăcios, dar nu reuși.

— Nu este amuzant, se răsti el. Nu am încredere în nimeni altcineva pentru o problemă atât de importantă și cine a aranjat furtul știa foarte bine asta, zise el și o privi fix. Toată treaba a fost pusă la cale de profesioniști. Au folosit cloroform și m-au lăsat inconștient, adăugă tremurând tot. Urâtă treabă.

— Și când te-ai trezit?...

— Când m-am trezit, dosarul dispăruse, iar eu eram…

— Erai...

El ezita încă.

— Nu te opri acum. Dacă o să mă implic în asta, trebuie să știu tot ce e de știut.

— Foarte bine, se răsti el. M-am trezit dezbrăcat în cel mai rău famat bordel.

Lady Waterson mai că nu se înecă încercând să-și înăbușe râsul.

— Adică există și astfel de bordeluri?

El îi ignoră remarca.

— A fost foarte neplăcut.

— Pentru că nu ai mai fost niciodată într-un bordel? întrebă ea pe un ton suav.

— Nu trebuie niciodată să cumperi ceea ce poți avea pe gratis.

Ea se uită fix la el și apoi izbucni în râs.

— Cu siguranță, nu te-ai schimbat.

— Ba da, din păcate, răspunse el mai mult pentru sine. Lady Waterston, zise și se aplecă spre ea privind-o drept în ochi. Pentru că nu mai ești agent și pentru că numele tău real nu figurează în evidențele noastre, poți acționa fără să stârnești suspiciuni. Dacă ai observat, te-am chemat aici într-o zi în care birourile sunt aproape goale. Celor prezenți la datorie li s-au dat diverse sarcini. Toate astea pentru a-ți asigura anonimatul, spuse el apoi tăcu. De fapt, nu cer mare lucru de la tine.

— Nu pot redeveni domnișoara Turner, o moștenitoare nemăritată, cu o pasiune nebună pentru călătorii și petreceri. Și fără avere, desigur, adăugă ea pe un ton mucalit.

— Nu, dar acum ești Lady Waterston, bine-venită la aproape toate evenimentele din societate.

— Da, să zicem.

— Prezența ta n-ar fi remarcată la acele evenimente la care eu n-aș putea trece neobservat. În ciuda titlului meu și a relațiilor pe care familia mea le are, nu sunt cu mult mai mult decât șeful unui birou guvernamental preocupat de afaceri mărunte de comerț.

Ea oftă.

— Continuă.

— Mai am puțin și descopăr unde ar putea fi dosarul. Tot ce vreau de la tine este să-l recuperezi.

— Asta-i tot?

— Asta-i tot, se grăbi el să răspundă deși părea să fi ezitat nu mai mult decât o fracțiune de secundă.

Poate că se înșela, mai ales că trecuse o vreme de când se bazase – sau fusese nevoită să se bazeze – pe instinctele ei, dar acestea îi spuneau acum că bărbatul din fața ei îi ascundea ceva.

— Ce-mi ascunzi?

El se gândi la întrebarea ei, cântărind în mod evident cât de multe îi putea spune.

— Dosarul conține numele ultimilor trei oameni care au condus organizația. Primul a murit acum câteva luni.

Ea ridică din sprânceană.

— Asasinat?

— Este imposibil de spus. Era bătrân și se pare că a murit în somn. Dar știm amândoi foarte bine cât de ușor e să înscenezi o moarte „naturală".

— Eu știu numai din ce-am auzit, răspunse ea și făcu ochii mici. Dacă îți amintești, nu m-am aflat niciodată în ipostaza în care să fi trebuit luate astfel de măsuri.

— Nici acum nu va fi nevoie, spuse el și clătină din cap. Ar putea fi foarte bine o coincidență, mai ales că moartea lui s-a petrecut acum câteva luni. Dar nu trebuie scoasă complet din calcul o asemenea posibilitate.

— Și numele lui Sir e la dosar, nu-i așa?

— Da.

— Îmi închipui că vrea ca situația să se rezolve cât mai repede, zise ea și se gândi puțin. A fost ideea lui? Să mă cheme înapoi?

— El nu știe nimic despre asta.

Lady Waterson se încruntă.

— Nu crezi că ar trebui să-i spui?

— Nu văd nici un motiv pentru a o face, răspunse el și o privi fix. Sir a părăsit departamentul cam în aceeași perioadă cu tine.

— Înțeleg.

Simți din nou un val de ușurare. Nu avea nici cea mai mică dorință să reia corespondența cu el. Sir fusese un drum pe care nu-l alesese și astfel de drumuri trebuiau lăsate în urmă. Trase adânc aer în piept.

— Vremurile alea în care mă furișam prin case în toiul nopții s-au dus demult, îl avertiză ea. La fel ca și cele în care obțineam informații compromițătoare doar folosindu-mi farmecele.

— E de înțeles, aprobă el.

— Fără îndoială, se va impune o anumită inducere în eroare, dar nu mi-am mințit niciodată soțul și nu intenționez să încep acum.

— Ei, hai, toate femeile își mint soții.

— Eu nu, spuse ea indignată. N-am avut de ce.

— Adică n-ai ascuns niciodată vreo chitanță de la croitoreasă ca să n-o găsească el?

— Nu.

— N-ai spus niciodată că mergi într-un loc și te-ai dus, de fapt, altundeva?

— Sigur că nu.

— Nu i-ai spus niciodată soțului tău că un flirt cu un alt bărbat n-a însemnat nimic, deși nu era chiar atât?

— Bineînțeles că nu, răspunse ea și îi aruncă o privire compătimitoare. Nu știi nimic despre femei. Cele mai multe dintre noi nu mint cum respiră, să știi. Nu e de mirare că nu ești însurat.

— Știu multe despre femei și tocmai de asta nu sunt însurat. Și toate mințiți, absolut toate.

Ea nu se obosi să-i dea replica.

— Ar trebui să-ți găsești o nevastă. Nu întinerești. Iar bărbații blonzi nu îmbătrânesc prea frumos. Șarmul tău copilăresc și fața asta frumoasă nu vor ține la nesfârșit.

El îi zâmbi răutăcios.

— Totuși, amândouă mă ajută încă foarte bine.

— Nu te-ai schimbat deloc, zise ea și se ridică. Ascultă-mă cu atenție, azi te crezi irezistibil, iar mâine te trezești c-ai ajuns un țap bătrân și depravat.

El se uită la ea curios.

— Ești fericită, nu-i așa?

— N-am fost niciodată mai fericită.

— Nu ți-e dor de emoțiile vânătorii? De dezlegarea misterelor? De demascarea răufăcătorilor?

— Nicidecum, răspunse ea și ridică din umeri. Îmi pare rău că te dezamăgesc.

— Și soțul tău, și el e la fel de fericit?

— Niciodată nu mi-a oferit motive să cred altceva.

Zâmbi gândindu-se la soțul ei. Adrian era tot ceea ce-și dorise. Un om bun, amabil și generos, care își îndeplinea fără probleme responsabilitățile și pe care se putea conta oricând. Iar faptul că era înalt, chipeș și deloc reținut sau formal în pat constituia un plus. Și o iubea. Ce-și putea dori mai mult o femeie?

— Vreau să-mi promiți că n-o să mă mai chemi niciodată după asta. E ultima mea misiune.

— Nu-ți pot promite asta.

— Max, zise ea pe un ton amenințător.

— Bine, zise el cu o furie reținută. O să fac tot posibilul.

— Presupun că o să mă contactezi ca să-mi dai mai multe instrucțiuni.

El încuviință din cap.

— Zilele următoare.

— Bine.

Îl salută din cap, dădu să plece și apoi se întoarse.

— Încă ceva.

— Da.

— Dacă treaba asta îmi distruge căsnicia, viața, o să-ți tai gâtul, cel mai probabil. Sau o să te împușc. Nu uita, am fost foarte bine antrenată aici. Și sunt o țintașă foarte bună. Faptul că nu am împușcat sau că nu am înjunghiat pe nimeni până acum nu înseamnă că nu știu cum să fac asta sau că aș ezita vreo clipă, spuse ea aplecându-se spre el și privindu-l fix în ochi. Sau poate o să-ți tai pur și simplu un membru, acela care știu că ți-e cel mai de preț.

El tresări.

— Hai, Eve…

— Ai cuvântul meu de onoare, Max. Soțul meu nu știe nimic despre trecutul meu. Dacă află…

— Ai și tu cuvântul meu de onoare, zise el hotărât. Soțul tău n-o să afle nimic de la mine despre trecutul tău în agenție.

El schiță un zâmbet, în care se putea citi o afecțiune sinceră.

— În trecut ai avut încredere în mine. Ai încredere și de data asta.

Ea îl cercetă pentru o clipă, apoi oftă, neputincioasă.

— Cred că n-am încotro.

— Pe bune, Evelyn, nu aș face niciodată ceva care să-ți tulbure fericirea.

— Așa să fie, ai grijă să n-o faci.

Îl privi cu luare-aminte și se rugă ca el să n-o fi făcut deja.

Capitolul 2

— Ar putea părea cam ciudat, spuse calmă Celeste DeRochette uitându-se pe deasupra ochelarilor pe care îi purta mai mult pentru efect decât din necesitate.

— Cam? se încruntă Evelyn. Asta în cel mai bun caz. Dacă am noroc, va fi cam ciudat. Cam ciudat e cel mai bun lucru la care pot spera.

— Nu e prost, să știi. Soțul tău adică.

— Știu asta, oftă Evelyn. Dacă era, ar fi fost mult mai simplu, spuse ea și luă la pas sufrageria.

Celeste rămase tăcută vreme îndelungată.

— Nu vrei să faci asta, nu-i așa?

— Absolut deloc.

Evelyn își așeză o șuviță rebelă după ureche. Ha! Încă un indiciu care trăda cât de aiurită era. Șuvițele ei nu obișnuiau să evadeze de unde le plasa ea. Niciodată.

— Se pare că n-am încotro. Am crezut că am terminat-o cu asta, că-i de domeniul trecutului.

— Nu-ți lipsește? Măcar puțin?

— Nu, chiar deloc.

— Dar cu siguranță mai ai câte un moment când ți se face și ție dor…

— Nu, nici măcar unul… niciodată!

— Sigur că nu, spuse Celeste și clătină din cap gânditoare.

Ca întotdeauna, Evelyn nu putea ști sigur ce gândea cealaltă femeie. Celeste jucase rolul de însoțitoare a lui Evelyn de-a lungul anilor cât lucrase pentru departament. Când Evelyn se hotărâse să plece și să se mărite cu Adrian, Celeste renunțase și ea și devenise mai întâi secretara lui Evelyn. Apoi cea mai bună prietenă a ei.

— Și tu?

— Nu, răspunse Celeste și clătină din cap, apoi schiță o grimasă. Poate câteodată, când viața e puțin cam… plictisitoare.

— Viața mea nu e niciodată plictisitoare, spuse Evelyn cu emfază.

Celeste ridică din sprânceană.

— Niciodată, adăugă ea, și făcu ochii mari când își dădu seama de ceva. A ta așa este?

— Draga mea prietenă, asta este viața pentru care te-ai născut, zise Celeste alegându-și cu grijă vorbele. Acum ești contesă de Waterston. Ai nenumărate obligații sociale și caritabile. În plus, familia numeroasă a lui Adrian te ține tot timpul ocupată. În timp ce eu…, zise ea și ridică din umeri. Eu sunt angajata ta.

— Ești cea mai bună prietenă a mea.

— Și deocamdată…, spuse Celeste adresându-i un zâmbet cald, e de ajuns.

Evelyn se uită la ea curioasă și se întrebă dacă o văzuse cu adevărat în ultimii ani. Cu toate că Celeste se străduia să treacă nevăzută sau, mai bine zis, neobservată. Își purta părul brunet într-un coc rigid strâns în creștetul capului, ochelarii îi mascau ochii uimitori, de culoare violet, și se îmbrăca mereu în ținute cenușii,