Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Dalia albastră
Dalia albastră
Dalia albastră
Cărți electronice243 pagini3 ore

Dalia albastră

Evaluare: 5 din 5 stele

5/5

()

Citiți previzualizarea

Informații despre cartea electronică

Trei prietene dezgroapă amintiri din trecut, precum și un secret primejdios, găsind împreună curajul de a lupta pentru ceea ce-și doresc...

Încercând să scape de fantomele trecutului, tânăra văduvă Stella Rothchild se mută în ținutul în care s-a născut din sudul statului Tennessee, unde descoperă o nouă viață în Harper House și la pepiniera În Grădină. Stella nu este intimidată de istoria stranie a casei, și nici de stăpâna ei, legenda locală Roz Harper. În ciuda reputației de a fi o femeie dificilă, Roz îi oferă un loc confortabil în care să trăiască și o slujbă plină de provocări ca manager al pepinierei aflate în plină dezvoltare. Astfel, Stella leagă o prietenie emoționantă cu Roz și cu Hayley, ruda îndepărtată a acesteia, și descoperă că este puternic atrasă de chipeșul designer peisagist Logan Kitridge.

Dar cineva nu este deloc fericit de iubirea ce plutește în aer… Mireasa Harper. Cele trei femei caută în istoria familiei Harper, descoperind că durerea și furia au păstrat viu spiritul Miresei, mult după moartea ei. Iar acum, ea va face orice pentru a distruge pasiunea născută între Logan și Stella...

LimbăRomână
Data lansării14 iun. 2016
ISBN9786067410907
Dalia albastră
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe din Roberts Nora

Legat de Dalia albastră

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Dalia albastră

Evaluare: 5 din 5 stele
5/5

4 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Dalia albastră - Roberts Nora

    prolog

    Memphis, Tennessee

    August 1892

    Nu avea în plan să dea naștere unui copil din flori. Când își dădu seama că purta în pântece pruncul amantului ei, șocul și panica se transformară iute în furie.

    Existau căi de a ieși din această situație, desigur. O femeie cu statutul ei avea portițe de scăpare. Dar îi era frică de ei, de cei care făceau avorturi, aproape la fel de mult cum se temea de ceea ce creștea, nedorit, în ea. Amanta unui bărbat precum Reginald Harper nu-și putea permite să rămână însărcinată.

    Era amanta lui de aproape doi ani și o întreținea bine. O, știa că avea și pe altele – inclusiv o nevastă –, dar nu era treaba ei.

    Era încă tânără și frumoasă. Iar tinerețea și frumusețea puteau fi scoase la mezat. Făcea asta de aproape un deceniu, cu neînduplecare, în minte și în suflet. Și profitase de ele, le rafinase cu grația și farmecul pe care le deprinsese privindu-le și imitându-le pe doamnele alese care vizitau casa somptuoasă de lângă râu, unde muncise mama sa.

    Avea un dram de educație. Dar, mai mult decât să studieze cărți și muzică, învățase arta flirtului.

    Se vânduse pe bani pentru întâia oară la cincisprezece ani și, odată cu monedele primite, pusese la păstrare și cunoștințele deprinse. Dar nu prostituția era scopul ei, nu mai mult decât lucrul în casă sau povara zilnică a muncii în fabrică. Știa care e diferența dintre târfă și amantă. Cea dintâi oferea scurte partide de sex, la rece, pentru câțiva bănuți, și era uitată înainte ca bărbatul să-și încheie nasturii de la prohab.

    Dar amanta – o amantă deșteaptă și de succes – oferea romantism, sofisticare, conversație, bună dispoziție, laolaltă cu marfa dintre picioare. Era o tovarășă, un umăr pe care puteai plânge, o fantezie sexuală. O amantă ambițioasă știa să nu ceară nimic și să câștige mult.

    Amelia Ellen Conner avea ambiții. Și le împlinise. Pe cele mai multe dintre ele.

    Îl alesese pe Reginald cu mare grijă. Nu era arătos, și nici foarte deștept. Dar era, după cum o asigurau cercetările ei, foarte bogat și foarte infidel slăbuței și cumsecadei sale soții, care era stăpâna din Harper House.

    Avea o femeie în Natchez și se spunea că mai ținea una în New Orleans. Își mai putea permite încă una, așa că Amelia își puse în minte să-l cucerească. Îi făcu ochi dulci și obținu ce-și dorise.

    La douăzeci și patru de ani, locuia într-o casă drăguță în South Main și avea trei servitori. Garderoba îi era plină de haine frumoase, iar caseta de bijuterii strălucea.

    Era adevărat că nu era primită de doamnele alese pe care le invidia cândva, dar exista o jumătate de lume mondenă în care o femeie cu statutul ei era bine-venită. În care era invidiată. Organiza petreceri generoase. Călătorea. Trăia.

    Apoi, la nici un an și ceva după ce Reginald o instalase în casa aceea drăguță, lumea ei, clădită cu șiretenie și abilitate, se prăbușise.

    I-ar fi ascuns faptul până în clipa în care și-ar fi făcut curaj să viziteze cartierul felinarelor roșii, punând capăt poveștii. Dar o surprinsese într-un moment când îi era extrem de rău și îi scrutase chipul cu ochii aceia ai lui întunecați și pătrunzători.

    Și își dăduse seama.

    Nu numai că fusese încântat, dar îi interzisese cu desăvârșire să întrerupă sarcina. Spre uluirea ei, îi cumpărase o brățară cu safire pentru a sărbători evenimentul.

    Ea nu așteptase copilul, însă el, da.

    Astfel că începuse să se gândească în ce fel i-ar putea fi de folos copilul. Fiind mama pruncului lui Reginald Harper – fie el și din flori – avea să fie întreținută pentru totdeauna. Era posibil să-și piardă interesul de a împărți patul cu ea când nu avea să mai fie în floarea tinereții, iar frumusețea ei va păli, însă îi va întreține, și pe ea, și pe copil. Soția lui nu-i dăruise un fiu. Însă ea probabil că avea să o facă. O va face.

    În ultimele zile reci de iarnă și la începutul primăverii, își duse sarcina planificându-și viitorul.

    Apoi se întâmplă ceva straniu. Simți copilul mișcându-se înăuntrul ei. Ca niște fluturări și întinderi, lovituri jucăușe. Copilul pe care nu îl dorise deveni al ei.

    Crescu înăuntrul ei ca o floare pe care doar ea o putea vedea, o putea simți, o putea cunoaște. Și, odată cu el, o uriașă și puternică dragoste.

    Înflori de-a lungul arșiței lipicioase a verii și, pentru întâia oară în viața ei, îi fu dat să cunoască o pasiune pentru altceva decât ea însăși și propriul confort. Copilul, fiul ei, avea nevoie de ea. Avea să-l protejeze cu toate forțele.

    Odihnindu-și mâinile pe burta rotundă, supraveghea aranjarea camerei copilului. Pereți de un verde pal și perdele albe de dantelă. Căluțul-balansoar era importat din Paris, iar leagănul era făcut manual în Italia.

    Aranjă hăinuțele în garderobul miniatural. Dantelă irlandeză și bretonă, mătăsuri franțuzești. Toate erau splendid brodate cu monograma copilului. Avea să se numească James Reginald Conner.

    Urma să aibă un fiu. În sfârșit, ceva al ei. În sfârșit, cineva pe care să-l iubească. Vor călători împreună, ea și frumosul ei băiat. Îi va arăta lumea. Va merge la cele mai bune școli. Era mândria, bucuria și sufletul ei. Iar dacă de-a lungul acelei veri umede Reginald vizita din ce în ce mai rar casa din South Main, era cât se poate de bine.

    Nu era decât un bărbat. În pântecul ei creștea un fiu. Nu avea să mai fie nicicând singură. Când începu să simtă durerile facerii, nu se temu câtuși de puțin. De-a lungul orelor în care îndură durerea asudând, nu avu în minte decât un singur lucru. James al ei. Fiul ei. Copilul ei.

    Ochii i se încețoșară de epuizare, iar căldura, un monstru viu, era parcă mai rea decât durerea.

    Văzu că doctorul schimbă priviri cu moașa. Priviri îndârjite, încruntate. Dar era tânără, era sănătoasă și avea să ducă treaba la bun sfârșit.

    Nu mai era timp; orele se scurgeau unele după altele, iar lampa cu gaz arunca umbre pâlpâitoare în încăpere. Auzi, prin valurile de epuizare, un scâncet firav.

    — Fiul meu. Lacrimile îi șiroiau pe față. Fiul meu.

    Moașa o împiedică să se ridice, murmurând fără încetare:

    — Liniștește-te acum. Bea puțin. Odihnește-te.

    Sorbi să-și ude gâtul încins și gustă laudanum. Înainte de a apuca să protesteze, începu să se scufunde, tot mai adânc. Departe de tot.

    Când se trezi, camera era slab luminată, iar draperiile acopereau în întregime ferestrele. Când începu să se miște, doctorul se ridică de pe scaun și se apropie să-i ridice mâna pentru a-i lua pulsul.

    — Fiul meu. Copilul meu. Vreau să-mi văd copilul.

    — O să trimit pe cineva să vă aducă niște supă. Ați dormit vreme îndelungată.

    — Fiul meu. Trebuie să-i fie foame. Aduceți-mi-l.

    — Doamnă. Doctorul stătea pe marginea patului. Ochii lui păreau stinși, plini de neliniște. Îmi pare rău. Copilul s-a născut mort.

    Inima îi fu cuprinsă de o senzație îngrozitoare, străpunsă de junghiuri fierbinți de durere și de teamă.

    — L-am auzit plângând. Mă mințiți! De ce îmi spuneți un lucru atât de îngrozitor?

    — Nu a plâns deloc.

    Îi luă mâinile, cu blândețe.

    — Ați avut un travaliu lung și dificil. Către final ați delirat. Doamnă, îmi pare rău. Ați născut o fetiță, moartă.

    Nu-i venea să creadă. Țipă, și urlă, și plânse, și fu sedată, iar când se trezi o luă de la capăt.

    Nu dorise copilul. Iar apoi acesta fusese tot ceea ce-și dorea. Durerea ei era dincolo de cuvinte, dincolo de rațiune. Suferința îi luă mințile.

    capitolul 1

    Southfield, Michigan

    Septembrie 2001

    Arse sosul de smântână. Stella avea să-și amintească mereu acel mic detaliu agasant, așa cum avea să țină minte tunetele asurzitoare ale furtunii de sfârșit de vară și ciondănelile copiilor care se auzeau din camera de zi.

    Avea să țină minte mirosul aspru, țipătul brusc al detectoarelor de fum și felul în care trăsese, instinctiv, tigaia de pe ochiul aragazului, aruncând-o în chiuvetă.

    Nu se prea pricepea ea la gătit, dar era – în general – o bucătăreasă precisă. Pentru această masă de bun venit acasă, plănuise să pregătească, de la cap la coadă, pui Alfredo, una dintre mâncărurile preferate ale lui Kevin, pe care voia să-l asezoneze cu o delicioasă salată de crudități și niște pâine cu crustă, crocantă și proaspătă, cu sos pesto.

    Aranjase frumos toate ingredientele în bucătăria ordonată din drăgălașa ei casă din suburbie, iar cartea de bucate se sprijinea de suportul ei special, cu paginile acoperite de o țiplă protectoare din plastic.

    Purta un sorț de bucătărie bleumarin, peste pantalonii și cămașa proaspăt spălate și își prinsese coama roșcată și cârlionțată în creștetul capului, ca să nu-i stea în cale.

    Se apucase de treabă mai târziu decât sperase, dar fusese nebunie la muncă toată ziua. Toate florile de toamnă de la centrul de grădinărit erau la reducere, iar vremea caldă aducea o mulțime de clienți.

    Nu că ar fi deranjat-o. Îi plăcea munca pe care o făcea, era absolut îndrăgostită de slujba ei de manager al pepinierei. Era reconfortant să intre iar în pâine, lucrând cu normă întreagă, acum că Gavin era la școală, iar Luke era suficient de mare ca să-l poată înscrie într-un grup de joacă. Când Dumnezeu ajunsese copilașul ei în clasa întâi? Și, fără veste, Luke avea să fie gata să meargă la grădiniță.

    Ea și Kevin ar fi trebuit să adopte o atitudine proactivă dacă voiau să facă al treilea copil. „Poate în seara asta", se gândi ea, zâmbind. Moment în care intră în etapa finală și foarte personală a planurilor ei de întâmpinare.

    În timp ce măsura ingredientele, auzi o bubuitură și hohote de plâns venind din camera de alături. „Mi-o fac cu mâna mea", se gândi ea, lăsând baltă totul și dând fuga dincolo. Auzi, să mai facă un copil, când cei doi pe care îi avea deja o scoteau din minți!

    Intră în cameră și îi văzu. Îngerașii ei. Gavin, blond pai, cu ochi de drăcușor, tampona cu nevinovăție două mașinuțe, în timp ce Luke, cu părul roșcat leit cu al ei, țipa lângă cuburile de lemn împrăștiate.

    Nu era nevoie să fi fost acolo ca să-și dea seama ce se întâmplase. Luke construise, Gavin distrusese. Era ceva absolut firesc în casa lor.

    — Gavin. De ce? Îl luă pe Luke în brațe, bătându-l ușurel pe spate. Este în regulă, puiule. Poți să construiești altul.

    — Casa mea! Casa mea!

    — A fost un accident, susținea Gavin, fără ca sclipirea aceea năzdrăvană care o făcea să pufnească în râs să-i dispară din ochi.

    — Mașina a doborât-o.

    — Sunt convinsă că mașina a doborât-o – după ce ai îndreptat-o către casa lui. De ce nu te poți juca frumos? El nu te-a deranjat.

    — Mă jucam. Nu e decât un bebeluș.

    — Așa e. Iar privirea care i se ivi în ochi șterse expresia de adineauri de pe chipul lui Gavin. Iar dacă ai de gând să te comporți și tu ca un bebeluș, poți s-o faci în camera ta. Singur.

    — Era o amărâtă de casă.

    — Nuu, mami! Luke cuprinse obrajii Stellei cu ambele mâini, privind-o cu ochii aceia intenși și umezi. A fost foarte bine.

    — Poți să construiești una și mai frumoasă. Bine? Gavin, lasă-l în pace. Nu glumesc. Am treabă la bucătărie, iar tati o să ajungă curând acasă. Vrei să fii pedepsit în timp ce noi îi urăm bun venit?

    — Nu. Nu pot să fac nimic.

    — Păcat. Chiar e păcat că nu ai jucării. Îl lăsă pe Luke jos. Construiește-ți casa, Luke. Să-i lași cuburile în pace, Gavin. Dacă mă faci să vin din nou aici, n-o să-ți placă.

    — Vreau să ies afară! se tângui Gavin, în timp ce ea se pregătea să iasă.

    — Ei bine, plouă, așa că nu poți să ieși. Trebuie să stăm cu toții înăuntru, așa că fii cuminte.

    Se întoarse nervoasă în bucătărie, încercând să-și limpezească mintea. Cu un gest iritat, deschise televizorul din bucătărie. Doamne, îi era dor de Kevin. Băieții fuseseră irascibili întreaga după-amiază și se simțea încolțită, hăituită și copleșită. Kevin era plecat de patru zile din oraș și ea se dăduse peste cap să facă față în toată perioada aceasta. Avusese grijă de casă, de băieți, mersese la muncă și se ocupase singură de toate treburile.

    De ce oare toate aparatele de uz casnic așteptau – trepidau de nerăbdare – să intre în grevă când lipsea Kevin din oraș? Ieri se stricase mașina de spălat vase, iar de dimineață prăjitorul de pâine făcuse scurtcircuit.

    Aveau un ritm atât de plăcut când erau împreună – împărțeau sarcinile zilnice, se ocupau amândoi de disciplina fiilor lor și se bucurau împreună de ei. Dacă ar fi fost acasă, ar fi putut să se joace cu băieții – și să arbitreze conflictele dintre ei – în timp ce ea gătea.

    Sau, și mai bine, ar fi gătit el, iar ea s-ar fi jucat cu băieții.

    Îi lipsea mirosul lui atunci când venea în spatele ei, aplecându-se și frecându-și obrazul de obrazul ei. Îi era dor să se încolăcească în jurul lui noaptea în pat, ca și de discuțiile pe care le purtau în întuneric, vorbind despre planurile lor sau râzând de vreo ispravă pe care o făcuseră băieții în ziua respectivă.

    Pentru Dumnezeu, parcă ar fi fost plecat de patru luni, nu de patru zile, își spuse ea.

    Trăgea cu urechea, ascultând cum Gavin încerca să-l convingă pe Luke să construiască un zgârie-nori pe care să-l dărâme împreună, în timp ce amesteca în sosul de smântână, privind pe fereastră la frunzele ce se învârtejeau în vânt.

    Nu va mai călători atât de mult după ce va fi promovat. În curând, își reaminti ea sieși. Muncise din greu și era pe punctul de a reuși. Le vor prinde bine niște bani în plus, mai ales dacă urmau să aibă încă un copil – poate o fată de data aceasta.

    După obținerea promovării și având în vedere că ea lucra din nou cu normă întreagă, își vor putea permite să meargă pe undeva cu copiii vara viitoare. Poate la Disney World. Ar fi extrem de încântați. Chiar dacă va fi însărcinată, se va descurca. Pusese deoparte niște bani, adăugându-i la fondul de vacanțe – și la fondul destinat achiziționării unei noi mașini.

    Faptul că trebuiau să cumpere o nouă mașină de spălat urma să subțieze grav fondul de urgență, dar va fi în regulă.

    Când îi auzi râzând pe băieți, umerii i se relaxară din nou. Într-adevăr, ducea o viață bună. Era perfect, exact așa cum își imaginase dintotdeauna. Era căsătorită cu un bărbat minunat, de care se îndrăgostise de cum îi căzuseră ochii pe el. Kevin Rothchild, cu zâmbetul lui galeș și dulce.

    Aveau doi fii frumoși, o casă drăguță într-un cartier bun, slujbe care le plăceau amândurora și planuri de viitor asupra cărora se puseseră de acord. Iar când făceau dragoste, era încă la fel de minunat.

    Gândindu-se la asta, își imagină reacția lui când, după ce duceau copiii la culcare, ea avea să se strecoare în noua lenjerie sexy pe care o cumpărase, răsfățându-se, în absența lui. Puțin vin, câteva lumânări și...

    Următoarea trosnitură, mai puternică decât precedenta, o făcu să-și dea ochii peste cap. Cel puțin de data asta auzi sunete care exprimau bucuria, nu plânsete.

    — Mami! Mami!

    Luke dădu buzna în bucătărie, cu chipul luminat de veselie.

    — Am dărâmat întreaga clădire. Ne dai un biscuit?

    — Nu acum, când mai e atât de puțin până la cină.

    — Te rog, te rog, te rog, te rog!

    Începu să o tragă de pantaloni, străduindu-se să se cațăre pe piciorul ei. Stella puse lingura deoparte și îl îndepărtă de aragaz.

    — Fără biscuiți înainte de cină, Luke.

    — Suntem rupți de foame, apăru și Gavin, izbindu-și mașinuțele una de cealaltă.

    — De ce nu putem să mâncăm ceva dacă ne e foame? Și de ce trebuie să mâncăm porcăria aia de fredo?

    — De-aia.

    Urâse mereu răspunsul acesta în copilărie, însă acum părea a-i servi în toate împrejurările.

    — Vom mânca împreună când ajunge tata acasă.

    Dar aruncă o privire spre fereastră, îngrijorată că avionul lui avea întârziere.

    — Uite, puteți să faceți mărul acesta pe din două.

    Luă unul din bolul de pe blatul de bucătărie și puse mâna pe cuțit.

    — Nu-mi place coaja, se plânse Gavin.

    — Nu am timp să-l curăț. Amestecă rapid de câteva ori în sos. Coaja e sănătoasă.

    „Nu era așa?"

    — Îmi dai ceva de băut?

    — Îmi dai și mie?

    Luke continua să o tragă de pantaloni.

    — Mi-e sete.

    — Doamne! Aveți răbdare cinci minute, se poate? Cinci minute. Fugiți și construiți ceva. Apoi veți primi câteva felii de măr și suc.

    Tună, iar Gavin începu să sară în sus și în jos, strigând:

    — Cutremur!

    — Nu e cutremur.

    Însă chipul lui se aprinse de entuziasm, în timp ce se învârtea în cerc, apoi ieși în fugă din încăpere.

    — Cutremur! Cutremur!

    Molipsindu-se, Luke o tuli după el, țipând.

    Stella se luă cu mâinile de capul care îi zvâcnea. Zgomotul era înnebunitor, dar poate le reținea atenția până reușea ea să termine cu masa.

    Se întoarse din nou la aragaz și auzi, fără prea mult interes, anunțul unui buletin de știri. Acesta trecu prin durerea de cap, făcând-o să se întoarcă înspre televizor ca un robot. Prăbușirea unui avion care făcea naveta. Cursă către Detroit Metro de la Lansing. Zece pasageri la bord. Lingura îi căzu din mână. Inima îi stătu în loc.

    Kevin. Kevin.

    Copiii țipau, într-un amestec de încântare și teamă, în vreme ce tunetul se auzea, în depărtare. În bucătărie, Stella alunecă pe podea, în timp ce lumea ei se năruia.

    Veniră să-i spună că soțul ei murise. La ușa ei erau niște străini cu fețe solemne. Nu putea să priceapă, nu-i venea să creadă. Deși știuse. Știuse din clipa în care auzise vocea reporterului la micul televizor din bucătărie.

    Kevin nu avea cum să fie mort. Era tânăr și sănătos. Venea acasă și urmau să mănânce pui Alfredo la cină.

    Dar arsese sosul.

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1