Bucurați-vă de milioane de cărți electronice, cărți audio, reviste și multe altele cu o perioadă de probă gratuită

Doar $11.99/lună după perioada de probă. Anulați oricând.

Dalia albastră. Volumul II - Visul Stellei
Dalia albastră. Volumul II - Visul Stellei
Dalia albastră. Volumul II - Visul Stellei
Cărți electronice206 pagini2 ore

Dalia albastră. Volumul II - Visul Stellei

Evaluare: 4.5 din 5 stele

4.5/5

()

Citiți previzualizarea

Informații despre cartea electronică

Trei prietene dezgroapă amintiri din trecut, precum și un secret primejdios, găsind împreună curajul de a lupta pentru ceea ce-și doresc...

Încercând să scape de fantomele trecutului, tânăra văduvă Stella Rothchild se mută în ținutul în care s-a născut din sudul statului Tennessee, unde descoperă o nouă viață în Harper House și la pepiniera În Grădină. Stella nu este intimidată de istoria stranie a casei, și nici de stăpâna ei, legenda locală Roz Harper. În ciuda reputației de a fi o femeie dificilă, Roz îi oferă un loc confortabil în care să trăiască și o slujbă plină de provocări ca manager al pepinierei aflate în plină dezvoltare. Astfel, Stella leagă o prietenie emoționantă cu Roz și cu Hayley, ruda îndepărtată a acesteia, și descoperă că este puternic atrasă de chipeșul designer peisagist Logan Kitridge.

Dar cineva nu este deloc fericit de iubirea ce plutește în aer… Mireasa Harper. Cele trei femei caută în istoria familiei Harper, descoperind că durerea și furia au păstrat viu spiritul Miresei, mult după moartea ei. Iar acum, ea va face orice pentru a distruge pasiunea născută între Logan și Stella...

LimbăRomână
Data lansării14 iun. 2016
ISBN9786067411171
Dalia albastră. Volumul II - Visul Stellei
Citiți previzualizarea

Citiți mai multe din Roberts Nora

Legat de Dalia albastră. Volumul II - Visul Stellei

Cărți electronice asociate

Recenzii pentru Dalia albastră. Volumul II - Visul Stellei

Evaluare: 4.714285714285714 din 5 stele
4.5/5

7 evaluări0 recenzii

Ce părere aveți?

Apăsați pentru evaluare

Recenzia trebuie să aibă cel puțin 10 cuvinte

    Previzualizare carte

    Dalia albastră. Volumul II - Visul Stellei - Roberts Nora

    capitolul 12

    În seră, Roz udă recipientele cu plante anuale pe care le cultivase peste iarnă. Aproape venise momentul să le scoată la vânzare. O parte din ea era mereu un pic tristă la gândul că nu va fi ea cea care le va planta. Și știa că nu toate vor fi îngrijite cum trebuie.

    Unele dintre ele vor muri din neglijență, altele vor primi prea mult soare sau nu suficient. Dar acum erau vii și pline de potențial. Și îi aparțineau.

    Trebuia să le dea drumul la fel cum le dăduse drumul fiilor săi. Trebuia să spere, la fel cum făcuse cu băieții ei, că își vor găsi împlinirea și că vor înflori, în toată splendoarea lor.

    Îi era dor de copilașii ei mai mult decât își dăduse seama, acum că în casa ei erau din nou băieții, cu toată gălăgia, mirosurile și haosul pe care-l făceau. Faptul că-l avea aproape pe Harper o ajuta atât de mult, încât uneori îi era greu să nu se bazeze pe el, copleșindu-l cu nevoile ei.

    Dar depășise momentul când îi aparținea doar ei. Deși locuia foarte aproape și deși lucrau adesea împreună, cot la cot, nu va mai fi niciodată doar al ei.

    Trebuia să se mulțumească cu vizite ocazionale, cu telefoane și e-mailuri din partea celorlalți fii ai ei, și cu faptul că știa că erau fericiți construindu-și propriile vieți.

    Avusese grijă de ei, îi pregătise și le dăduse drumul. Nu voia să fie una dintre acele mame sufocante. Fiii, ca și plantele, aveau nevoie de spațiu și de aer. Dar, vai, uneori își dorea să dea timpul înapoi cu zece ani, cu douăzeci de ani, doar ca să-i mai țină un pic lângă ea pe acei băieței care fuseseră odată. Însă sentimentele acestea nu făceau decât să o întristeze, își reaminti ea sieși. Închise apa exact când Stella intră în seră. Roz inspiră adânc.

    — Nimic nu se compară cu mirosul de pământ reavăn, nu-i așa?

    — Nu atunci când ești ca noi. Uită-te la gălbenelele acestea, vor zbura cât ai clipi.

    — Nu te-am prins în dimineața asta.

    — Am vrut să ajung repede. Am întâlnirea cu cei de la Garden Club după-amiază. Vreau să pregătesc vreo șase ghivece de pus pe centrul mesei.

    — Bune pentru publicitate. Voiam doar să îți mulțumesc încă o dată că ai avut grijă de băieții mei aseară.

    — Mi-a făcut plăcere, mare plăcere. Te-ai distrat?

    — Chiar da.

    — Va fi o problemă pentru tine dacă eu și Logan vom ieși împreună?

    — De ce ar fi?

    — Într-o situație profesională…

    — Adulții ar trebui să poată să-și trăiască propriile vieți. La fel ca în orice altă situație. Amândoi sunteți adulți independenți. Mă gândesc că o să vă dați seama singuri dacă va fi o problemă faptul că ieșiți împreună, că socializați. Și amândouă folosim termenul de „socializare" pe post de eufemism. Roz începu să aranjeze niște petunii. Stella, dacă nu ai dori să faci sex cu un bărbat care arată ca Logan mi-aș face griji în privința ta.

    — Atunci cred că nu ai de ce să te îngrijorezi. Totuși, vreau să spun... Lucrez pentru tine, locuiesc în casa ta, așa că vreau să spun că nu sunt o femeie promiscuă.

    — Sunt sigură că nu ești. Își ridică o clipă privirea de la ceea ce făcea. Ești prea grijulie, prea organizată și un pic prea legată de familia ta ca să fii promiscuă.

    — Cu alte cuvinte, sunt o tipă cam constipată, mormăi Stella.

    — Nu tocmai, dar dacă ai fi o tipă promiscuă ar fi problema ta și nu a mea. Nu ai nevoie de aprobarea mea.

    — Ba vreau s-o am, pentru că lucrez pentru tine și locuiesc în casa ta. Și pentru că te respect.

    — Bine atunci. Roz trecu la sporul casei. O ai. Unul dintre motivele pentru care am vrut să locuiești în casa mea a fost acela că voiam să ajung să te cunosc la nivel personal. Când te-am angajat, ți-am oferit o parte din ceva foarte important pentru mine, la nivel personal. Așa că, dacă m-aș fi hotărât după primele câteva săptămâni că nu erai genul de persoană pe care aș putea să o plac și să o respect, te-aș fi concediat. Își întoarse privirea. Indiferent cât de competentă ești. Nu e așa de greu să găsești oameni competenți.

    — Mulțumesc. Cred.

    — Cred că o să iau câteva dintre mușcatele astea care sunt deja în ghiveci. Economisesc timp și nu mai am bătăi de cap și avem un stoc suficient.

    — Să-mi spui câte vrei să iei și o să modific inventarul. Roz, mai este ceva despre care voiam să vorbesc cu tine.

    — Dă-i drumul, o invită Roz începând să își selecteze plantele.

    — E vorba de fantomă.

    Roz ridică o mușcată de culoare roz, asemănătoare cu carnea de somon, și o studie din toate părțile.

    — Ce-i cu ea?

    — Mă simt prost că aduc vorba despre asta, dar... ai fost vreodată amenințată de ea?

    — Amenințată? Nu. N-aș folosi un cuvânt atât de dur. Roz așeză mușcata într-o tavă de plastic, alegând apoi alta. De ce?

    — Pentru că se pare că am văzut-o.

    — Nu este ceva neobișnuit. Mireasa Harper are tendința să se arate mamelor și băiețeilor. Uneori și fetițelor. Am văzut-o și eu de câteva ori când eram copilă, apoi destul de regulat după ce au început să apară băieții.

    — Spune-mi cum arată.

    — Are cam înălțimea ta. În timp ce vorbea, Roz continuă să își selecteze cu grijă mușcatele pentru clubul de grădinărit. Slabă, foarte slabă. Douăzeci și ceva de ani, aș zice, deși e greu de spus. Nu pare a se simți bine. Adică, adaugă ea cu un zâmbet absent, nici măcar pentru o fantomă. Mi s-a părut că a fost o femeie foarte frumoasă, dar o perioadă a fost bolnavă. E blondă, iar ochii ei sunt ceva între verde și cenușiu. Și e foarte tristă. Poartă o rochie gri, sau pare gri, care atârnă pe ea ca și când ar fi slăbit.

    Stella lăsă să îi scape o răsuflare profundă.

    — Pe ea am văzut-o și eu. Tot asta am văzut. E de domeniul fantasticului, dar am văzut-o.

    — Ar trebui să fii flatată. Rareori se arată celor care nu fac parte din familie, sau cel puțin așa spune legenda. Nu ar trebui să te simți amenințată, Stella.

    — Dar m-am simțit. Noaptea trecută când am ajuns acasă și am intrat să îi verific pe băieți, mai întâi am auzit-o. Cânta un fel de cântec de leagăn.

    — „Lavanda e albastră." Ai putea să zici că e cântecul ei. Scoțând niște clești mici, Roz reteză o tulpină insuficient dezvoltată. Niciodată nu a vorbit, din câte am auzit, dar le cântă copiilor care se află în casă noaptea.

    — „Lavanda e albastră", da, asta este. Am auzit-o și am dat fuga în cameră. Am văzut-o stând între paturile lor. M-a privit. N-a fost decât o clipă, dar s-a uitat la mine. Nu avea ochii triști, Roz, era furioasă. Și am simțit un val de frig ca și când ar fi aruncat ceva spre mine de furie. Nu ca dățile trecute când doar am simțit fiorul acela de răcoare.

    Devenind interesată, Roz îi studie chipul Stellei.

    — M-am simțit ca și când aș fi enervat-o de câteva ori. Era doar o schimbare de ton, exact cum ai descris-o tu, aș zice.

    — S-a întâmplat.

    — Te cred, dar în esență, din cele mai multe experiențe pe care le-am trăit eu, a fost întotdeauna o prezență destul de inofensivă. Întotdeauna am considerat că ieșirile ei sunt niște capricii. Presupun că și fantomele au capricii.

    — Presupui că fantomele au capricii, repetă Stella încet. Pur și simplu nu înțeleg o astfel de afirmație.

    — Se întâmplă asta cu oamenii, nu-i așa? De ce s-ar schimba atunci când mor?

    — OK, spuse Stella după un moment. Voi încerca să accept toate astea ca și când n-ar fi o nebunie. Sau poate că nu îi place ca eu să fiu în preajmă.

    — În ultima sută de ani, în Harper House au locuit o mulțime de oameni, dintre care mulți oaspeți. Ar trebui să fie obișnuită cu asta. Dacă te-ai simți mai bine în cazul în care te-ai muta în cealaltă aripă…

    — Nu, nu văd cum s-ar putea schimba lucrurile prin asta. Deși m-a deranjat destul de tare că a trebuit să dorm în camera băieților aseară. Nu era furioasă pe ei. E vorba doar de mine. Cine a fost?

    — Nimeni nu știe sigur. Atunci când ne exprimăm politicos i se spune Mireasa Harper. Dar se presupune că a fost o servitoare, o doică sau o guvernantă. Teoria mea e că unul dintre bărbații casei a sedus-o, poate că a alungat-o, mai ales dacă a rămas însărcinată. Are acest atașament față de copii, așa că pare cât se poate de logic că a avut o legătură cu copiii. Pun pariu că a murit în preajma casei sau în apropierea ei.

    — Ar trebui să existe documente despre asta, nu-i așa? O Biblie a familiei, certificate de naștere și de deces, fotografii, scrisori, ceva.

    — O, există tone.

    — Aș vrea să mă uit pe ele dacă ești de acord. Aș vrea să încerc să aflu cine a fost. Vreau să știu cu cine sau cu ce am de-a face.

    — De acord. Cu cleștele încă în mână, Roz își duse mâna la șold. Cred că e ciudat că n-a mai făcut nimeni asta până acum, nici măcar eu. O să te ajut, va fi interesant.

    *

    — E grozav.

    Hayley examină masa din bibliotecă pe care Stella aranjase albumele de fotografii, Biblia groasă, cutiile cu hârtii vechi, laptopul și câteva caiete.

    — Parcă am fi gașca lui Scooby.

    — Nu-mi vine să cred că și tu ai văzut-o și nu ai spus nimic.

    Hayley ridică din umăr și continuă să se plimbe prin cameră.

    — M-am gândit că o să zici că exagerez. În plus, cu excepția unei singure dăți, abia am întrezărit-o pe undeva pe-aici. Își ridică mâna în dreptul capului. N-am stat niciodată în preajma unei fantome. Este foarte tare.

    — Mă bucur că cineva se distrează pe tema asta.

    Dat fiind că atât ea, cât și tatăl ei îndrăgeau cărțile, își transformaseră camera de zi într-un fel de bibliotecă, ticsind rafturile cu cărți și aducând acolo două scaune mari și comode. Era un loc plăcut, intim și încântător, dar aceasta era o bibliotecă. Ferestrele lungi erau flancate de rafturi mari din lemn închis la culoare, întinzându-se de-a lungul pereților, alcătuind un soi de platformă către locul în care se afla masa. Probabil că erau sute de cărți, dar nu părea copleșitor, nu datorită pereților zugrăviți într-un verde odihnitor și granitului crem al șemineului care încălzea atmosferă. Îi plăceau sfeșnicele mari și negre și ramele cu poze de familie de pe șemineu. Erau și alte poze ici-colo, laolaltă cu alte lucruri, unele fascinante precum boluri și statui, dar și un ceas de cristal în formă de dom. Și desigur, flori. Erau flori în aproape fiecare încăpere din casă. Aici erau lalele cu niște corole de un mov adânc care izbucneau dintr-o vază de sticlă mare și transparentă. Erau o mulțime de scaune încăpătoare, din piele moale, inclusiv o canapea de piele. În centrul încăperii era atârnat de tavan un candelabru, și deși rafturile de cărți erau luminate, se vedeau veioze în jur, cu abajururi care semănau cu vitraliile. Probabil că pe jos erau niște covoare foarte vechi – atât de interesante, cu acele modele de păsări exotice pe margine. Nu-și putea închipui cum ar fi fost să ai o astfel de cameră, sau cum ar fi fost să trebuiască s-o decorezi – ei bine, „superb" era singurul cuvânt care-i venea în minte –, și cu toate acestea era la fel de intimă ca și mica bibliotecă pe care o avea acasă. Dar Roz știa. Roz, în opinia lui Hayley, era un geniu.

    — Cred că asta este camera mea preferată din întreaga casă, se hotărî ea. Bineînțeles, cred același lucru despre fiecare încăpere dacă stau cinci minute în ea. Dar chiar cred că asta e cea mai tare. Seamănă cu o poză din Southern Living sau ceva de genul ăsta. Dar accentul cade pe living. Nu mi-ar fi frică să trag un pui de somn pe canapea.

    — Știu ce vrei să spui. Stella puse deoparte albumul foto pe care îl răsfoise. Hayley, trebuie să ții minte să nu le spui copiilor nimic despre lucrul ăsta.

    — Bineînțeles, n-o să le spun.

    Se întoarse la masă și se așeză în cele din urmă.

    — Hei, poate ar trebui să facem o ședință de spiritism. Ar fi atât de înspăimântător și de grozav.

    — N-am ajuns până acolo încă, replică Stella.

    Își ridică privirea auzindu-l pe David intrând.

    — Gustări pentru vânătorii de fantome, anunță el, așezând tava pe masă. Cafea, ceai, fursecuri. M-am gândit să aduc prăjitura îngerilor, dar mi s-a părut că este prea evidentă treabă.

    — Te distrezi pe seama noastră.

    — Ba bine că nu. Și sunt totodată dispus să îmi suflec mânecile și să mă implic și eu în treaba asta. Ar fi foarte drăguț să o identificăm după tot acest timp. Bătu cu degetul în laptopul Stellei. Iar acesta este pentru…?

    — Notițe, date, fapte, speculații. Nu știu, este prima zi când mă ocup de chestia asta.

    Intră Roz, împingând un cărucior pe care se afla o cutie. Pe obraz avea o urmă de praf și fire de pânză de păianjen mătăsoase în păr.

    — Registrele familiei din pod. Mai sunt și altele acolo, dar astea ar trebui să fie suficiente pentru început. Aruncă cutia pe masă zâmbind larg. Ar trebui să fie distractiv. Nu știu de ce nu am făcut asta până acum. De unde vreți să începem?

    — Mă gândeam că am putea să facem o ședință de spiritism, începu Hayley. Poate că o să ne spună cine este și de ce spiritul ei, știi, a rămas prizonier în planul ăsta existențial. Cam asta e treaba cu fantomele. Rămân prizoniere și uneori nici măcar nu știu că au murit. Cât de ciudată poate să fie chestia asta, o ședință de spiritism?

    David își frecă mâinile.

    — Oare unde mi-oi fi lăsat turbanul?

    Când Hayley izbucni într-un hohot de râs, Stella bătu cu degetele în masă.

    — Ce-ar fi dacă ne-am putea controla? Mă gândeam să începem cu ceva mai pământesc, cum ar fi să încercam să o datăm.

    — Nu am datat niciodată o fantomă, cugetă David, dar mă bag.

    — Să o încadrăm în timp, spuse Stella aruncându-i o privire printre gene lui David. Pornim de la ceea ce poartă. S-ar putea să identificăm perioada în care a trăit sau cel puțin să facem o aproximație.

    — O descoperire prin intermediul modei. Roz dădu din cap aprobator luând un fursec. E bine.

    — E o chestie inteligentă, fu de acord Hayley, dar n-am prea observat ce purta. Abia dacă am văzut-o.

    — O rochie cenușie, completă Roz. Încheiată până la gât, cu mâneci lungi.

    — Poate vreunul dintre noi să facă o schiță? întrebă Stella. Eu mă descurc cu liniile drepte și cu contururile, dar nu mă pricep deloc la fețe.

    — Pe Roz trebuie să contezi, o bătu David pe Roz pe umăr.

    — Poți s-o desenezi, Roz? Impresia pe care ți-a lăsat-o?

    — Pot cel puțin să încerc.

    — Am adus caiete.

    Stella îi întinse unul lui Roz făcând-o să zâmbească.

    — Bineînțeles că ai adus, și pun pariu că creioanele tale sunt toate ascuțite frumos, exact ca în prima zi de școală.

    — Altfel e greu să scrii

    Îți este utilă previzualizarea?
    Pagina 1 din 1